ENIGMA OTILIEI CALINESCU REZUMAT ( REFERAT ) – COMENTARIU

Romanul ENIGMA OTILIEI a aparut in anul în 1938 (în două volume) dupa ce inca din anul
1932, George Călinescu susţinea ideea apariţiei în literatura română - a unui roman de atmosferă
modernă, sustinind dincolo de prejudecatile laturilor filozofice mondene a vremii că literatura
trebuie să fie în legătutii directă cu "sufletul
uman".

Enigma Otiliei - 1938 (al doilea roman al lui George Călinescu, după “Cartea nunţii”) constituie
o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană. Romanul lui Călinescu devine
astfel unul polemic, replică literară la cultivarea asiduă în epocă a formulei proustiene, dar şi o
ilustrare a concepţiei sale despre curente literare.

Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere dominate de o singură
trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă,
foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în
realismul secolului al XlX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac.
A Influenţe balzaciene in romanul lui George Calinescu

1) Balzacianismul este prezent în "Enigma Oliliei' prin tema romanului, care ilustrează viaţa
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea
mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş
Costache Giurgiuveanu. care concentrează faptele şi reacţiile tuturor celorlalte personaje,
interesate mai mult sau mai puţin de moştenire. Conform tipologiei lui Balzac banii, averea au
putere distrugătoare asupra eticii unei societăţi, afirmând: "Zeul la care se închină toţi este
banul".

2) Ideea paternităţii este nucleul epic al romanului, fapt confirmat de Călinescu însuşi, care-şi
intitulase iniţial romanul "Părinţii Otiliei". Ideea paternităţii este, de asemenea, de influenţă
balzaciană, preluată probabil din romanul "Moş Goriot", în care degradarea relaţiilor din cadrul
unei familii duce, fără putinţă de tăgada, la degradarea întregii societăţi. Relaţia familiala a
Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza averii acestuia, distrugând orice
sentimente fraterne între cei doi. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este
complet falsă, nu reuşeşte să-şi întemeieze un cămin. De asemenea, relaţiile din cadrul familiei
Tulea sunt total degradate. Aglae stăpâneşte cu autoritate distrugătoare destinele copiilor ei, iar
Simion, ca tata şi ca soţ, este total neavenit, incapabil şi neputincios de a fi un "cap de familie".

3) Tipologia personajelor este construită artistic de Călinescu, prin aceea că fiecare erou al
romanului este dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-1 în esenţa sa morală.
Costache Giurgiuveanu este tipul avarului, Stanică Ruţiu este tipul parvenitului descendent al lui
Dinu Păturică, iar demagogia se înscrie în descendenţa lui Nae Caţavencu, Aglae este "baba
absolută", Titi - tipul retardatului, Felix este definit de autor ca "martor şi actor", iar Otilia,
femeia enigmatică.

4) Tehnica detaliului se refera la incadrarea actiunii în timp şi spaţiu ("într-o seară, de la

începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, (...) în strada Antim, venind dinspre strada
Sfinţii Apostoli..."), descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu ("zidăria era crăpată şi scorojită
(...) un grilaj înalt şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...") creează atmosfera în care se vor
derula destinele personajelor, dar arc şi implicaţii Caracterologice pentru proprietar. Conturarea
personajelor se bazează, de asemenea pe folosirea detaliului atât pentru descrierea fizionomiei
acestora cât şi pentru descrierea coafurei, a îmbrăcămintei, a gesturilor, a timbrului vocii,
construind personajul în totalitate, fizic, moral şi în mişcare: "Era un om cam de vreo cincizeci
de ani. oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen că un
negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar
bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceala, lanţul greu de aur cu breloc
la vestă, hainele de stofa fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea
reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei" (descrierea lui
Pascalopol, prin
ochii lui Felix).
Romanul Enigma Otiliei de George Călinescu întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu
elemente de facturi romantica şi cu trasaturi puternice ale romanului modern, realist şi obiectiv
prin introspecţia şi luciditatea analizei psihologice a personajelor, din care se desprind psihologii
derulante

Semnificaţia titlului. Olilia este un personaj tipic de feminitate enigmatica pentru toate
personajele romanului. Subiectivismul cu care este privită din mai multe unghiuri de vedere
foarte diferite, asociază in mod fericit puritatea cu farmecul natural al vârstei,

ENIGMA OTILIEI CARACTERIZAREA PERSONAJELOR ( REFERAT ) –

COMENTARIU

Costache Giurgiuveanu este pivotul romanului; psihologia sa de avar, urmarita de autor, detine
frânele actiunii; ea explica si accidentul fatal, iar moartea personajului stinge actiunea. Avaritia
lui mos Costache este indulcita de sentimentul patern pe care, il manifesta fata de Otilia, un
sentiment insa care nu se realizeaza, fiind anihilat de teama de a se rupe de averea lui. Mai mult,
afectiunea fata de "fe-fetita" sa apare si ca o compensatie morala pentru averea mamei Otiliei, pe
care si-a insusit-o fara vreo forma legala, fapt ce a cauzat moartea acesteia si care conditioneaza
acum starea materiala a Otiliei. Propriu-zis, o buna parte din averea lui mas Costache e averea
mamei Otiliei, respectiv a Otiliei, pe care si-a insusit-o prin drept familial. In schimbul acestei
averi, el ii da Otiliei afectiunea sa paterna si promisiunea ca-i va asigura viitorul. Sentimentul
avaritiei ii terorizeaza viata si-i rapeste libertatea de a se misca omeneste in societate. De la
inceputul romanului, personajul apare in aceasta postura. Tentativa de a nu-l primi pe Felix, desi
ii este unchi si tutore - adica administrator al averii acestuia pâna la majorat - il defineste ca
atare. Mai departe, "ciupeste" in mod meschin din veniturile lui Felix, dupa cum il "ciupeste" si
pe Pascalopol la jocul de carti sau târându-se pe sub masa dupa o moneda cazuta din buzunarul
acestuia, fara sa simta ridicolul situatiei. Cumpara material demolat, fiindca e mai ieftin, sau
incearca la mai multe farmacii sa faca o reteta ca sa vada la care e mai ieftin si sa câstige astfel
câteva centime. Manânca cu lacomie respingatoare la masa oferita de restauratorul chirias caruia
ii vânduse cladirea restaurantului. Scena imbolnavirii subite, in care este dezbracat si imbracat -
citata mai sus - dezvaluie pâna unde poate duce teroarea avaritiei care-i anuleaza demnitatea de
om.

Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică" proiecţia autorului în afara, "tipizarea mea în
ipostază feminină".} Este cel mai modern personaj al romanului atât prin tehnicile de realizare,
cât şi prin problematica sa existenţiala, reprezentând drama feminităţii.
Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine din literatura
română (Saşa Comăneşteanu din "Viaţa la ţara de Duiliu Zamilrescu şi de Olguţa din "La
Medeleni" de Ionel Teodoreanu) prin aceea că ea se allă permanent într-un proces dinamic, în
continua devenire.
 Portretul fizic sugerează trăsăturile sale morale de delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie,
distincţie, inocenţă şi maturitate: "... un cap prelung şi tânăr de lata, încărcat de bucle, căzând
până la umeri. Fata, subţirică. îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la
mijloc şi cu o mare colerela de danielă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...".
Definită prin felul de a fi, prin fapte, afiuni, gesturi, vorbe si gânduri, Otilia este un personaj
complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de
la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact.
Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă prin
iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil pe genunchii lui
Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care
ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaşlere desăvârşită a propriei firi: "Eu am un
temperament nefericii: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată".
Camera Otiliei o defineşte întru lotul prin detaliile cu semnificaţii caracteriale; "o masă de
toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu multe sertare, . (...) un scaun rotativ pentru pian", ceea ce ar
putea fi interpretat ca sugestie pentru firea ei imprevizibilă (motivul oglinzilor). Dezordinea
tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, pălării, pantofi, jurnale de modă
franţuzeşti, cărţi, note muzicale, păpuşi) trimit către exuberanţa juvenilă, către un univers
spiritual al "ascunzişului feminin", cum spune autorul.
Faţă de Felix are gesturi familiare, tandre, ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru el. Finalul
romanului este deschis în privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în
faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Felix însuşi conchizând că
după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese "o enigmă". Fotografia pe care o priveşte Felix
dezvăluie o "femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un
aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui.
Este cel mai controversat personaj al romanului, apărând în opinia personajelor în mod diferii,
stârnind contradicţii surprinzătoare.
Moş Costaohe o iubeşte pe "Otilica", "pe fe-fetiţa mea", el fiind "papa" care primeşte de la ea un
strop de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia "6 fală admirabilă,
superioară, pe care n-o înţeleg". Pascalopol o priveşte pe Otilia ca pe femeia în devenire, cu care
are răbdare, dar faţă de care nu distinge însă "ce e patern şi ce e viril" în dragostea lui pentru ea,
o consideră "o artistă", îl încântă şi îl emoţionează, "e ca o rândunică". Pentru Stanică Raţiu,
Otilia este o femeie cu "spirit practic", care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă: "deşteaptă
fată". Aglae o consideră "o zănatică", "o dezmăţată", "o stricată", care suceşte capul băieţilor de
familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-l cucerească, iar Aurica o urăşte şi o invidiază pentru
că are succes la bărbaţi.
Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire,
deoarece orice fiinţă umană se bucură.de viaţă adevărata doar câţiva ani: "noi nu trăim decât
cinci-şase ani".

Felix Sima, definii chiar de Călinescu "martor şi actor", deschide romanul prin descrierea casei,
privită prin ochii săi şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzută din perspectiva eroziunii
timpului. Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea
poate II considerai un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul într-o lume
necunoscută, de care ia act prin imaginile refletate în conştiinţa acestui personaj. Felix Sima este
fiul doctorului losif Sima, de la laşi, care murise şi-1 lăsase în grija tutorelui Costache
Giurgiuveanu. Tânărul vine la Bucureşti, la unchiul său. ca să urmeze cursurile facultăţii de
medicină.
Portretul Trzk ilustrează, prin detaliile descrierii, portretul moral al personajului: "faţa îi era
juvenilă şi prelungă, aproape feminină", cu "şuviţe mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă",
obrazul de "culoare măslinie", iar nasul "de o tăietură elenică" îi dădea o "nota voluntară".
Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, conturează încă de la început o fire raţională,
lucid, cu o mare nevoie de certitdini, o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat. De
la început simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în iubire, fiind chinuit de
lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea şi a păstra o dragoste pură pentru
fată. 11 descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările
bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol
îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează,
Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al
muncii sale. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale,
dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire şi
nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi "se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin
soţie, într-un cerc de persoane influente".
în relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, siluându-se deasupra
superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, condueându-se după un cod superior de norme
etice: "să-mi fac o educaţie de om. Voi li ambiţios, nu orgolios."
Ambiţios, aşadar, învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şi
tenace, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu
de specialitate într-o revistă franceza şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa,
devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se, potrivii ambiţiei sale, cu fata
unei personalitţăi politice a vremii, carc-i asigură si un statut social superior.
Stanică Raţiu este tipul arivistului, al parvenitului, înscris în galeria lui Dinu Păturică, personajul
lui Nicolae Filimon, fiind în acelaşi limp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui
I.L.Caragiale. "Avocatul fără procese , Stanică provine dintr-o familie numeroasă care-şi
împărţise diferitele moşteniri, fiind produsul societăţii în care trăieşte, o societate în care banii
reprezintă lotul, în care căsătoriile se bazează pe interese materiale, ca şi cariera, succesul în
viaţa politică, respectul şi statutul social, adică o lume unde "Zeul la care se închină toţi este
banul" (Balzac).
 , Portretul lui Stanică Raţiu, avocat de profesie, dar fără succes în profesie, este construit,
asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semnificaţii morale, acesla fiind un bărbat "de
o sănătate agresivă", cu "părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă",
îmbrăcat "într-un costum de soie-ecrue deschis", cu "o lavalieră" înfoială, semn al dorinţei sale
de a părea un om de lume, în pas cu moda. El îşi face apariţia în casa lui Costachc Giurgiuveanu,
unde se .adunaseră toate personajele romanului la o partidă de cărţi, cu scopul de a-1 convinge
pe socrul său, Simion Tulea, să-i dea dota promisă Olimpiei, pentru ca, la rândul lui, să-şi
respecte promisiunea de a se căsători legal eu dânsa.
Gesturile, atitudinea, acţiunile şi mai ales locvacitatea personajului compun parvenitul şi
demagogul tipic: "Stanică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator", care aşteaptă cu
nerăbdare "lovitura cea mare care sâ-i schimbe cursul vieţii". De aceea el nu se dă în lături de la
nimic pentru a deveni bogat, colportează ştiri, dă sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se amestecă
în cele mai personale acţiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gândeşte să le respecte,
fiind mereu în mişcare, prezent oriunde şi peste lot, agasând pe toată lumea: "informează şi se
informează, trage sfori cu indiscreţie şi cu un tupeu revoltător".
Dotat cu o locvacitate desăvârşită. Stanică ţine discursuri demagogice despre orice: familie,
societate, principii morale, libertate, religie, cu o uşurinţă ce demonstrează că nici una din ideile
exprimate
nu-1 defineşte.
Se iluzionează cu marea iubire pentru Olimpia, cu care trăieşte în concubinaj, sperând că ea va
moşteni o avere importantă, face"un calcul de maestru care nu se uită la bunurile imediate, ci la
cele ce pot decurge mai târziu", dar iubirea se stinge, ea nu este femeia potrivită care să-1 ajute
în ascensiunea de a deveni un om important în societate, prin îmbogăţire. De aceea se hotărăşte
să se despartă de ea, deoarece nici casele promise
Olimpiei de către familie nu îi sunt date de Simion şi, din perfidie structurală, nu se lasă
descoperit în adevăratele motive, ci dă vina pe faptul că este lipsit de "fericirea paternităţii"
(după moartea lui Relişor) şi face paradă de sensibilitatea sa, ducând "o luptă dureroasă între
sentimente şi datorie".
Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stanică "are geniu",
adoptă maniere distinse cu Aglac, pe Aurica "o ia în braţe şi o săruta viguros". Bun cunoscător
de oameni, exercită asupra interlocutorului o influentă puternică, are o capacitate de
adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. In
timpul bolii lui Costachc Giurgiuveanu, Stanică îi povesteşte despre decesele unor persoane, "cu
o viteză satanică", înspăimântându-l pe bătrân.
Hotărât să pună mâna pe averea lui moş Costache, se furişează în casa acestuia, apare din umbră
când nu te aştepţi, îl descoase cu privire la testament, pândeşte mereu o ocazie potrivită şi
aceasta se iveşte: văzând unde ţine bătrânul banii. îi fură şi-i cauzează astfel moartea: "ba-banii,
pu-pungaşule". Fără nici un pic de remuşcarc, joacă rolul îndureratului "cel mai pătruns de
evlavie", mai ciupeşte ceva bani din săculeţul găsit de Aglae, apoi, îmbogăţit, părăseşte eu lotul
familia Tulea. Se căsătoreşte cu Georgeta, îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi
cercuri de morlînomani şi este propulsat de noul săli statul social în viaţa politică, devenind o
personalitate remarcabilă a acestei societăţi în care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai
banii, averea, bogăţia.

Aglae Tulea esle "baba absolută, fără cusur în rău", aşa cum o caracterizează Weissman, esle
sora lui Costache Giurgiuveanu, mama a trei copii: Olimpia, Titi şi Aurica şi soţia lui Simion
Tulea.
Portretul fizic esle detaliat şi are semnificaţii pentru portretul moral: "cu părul negru pieptănat
bine într-o coafură japoneză", cu faţa "gălbicioasă", cu "buzele subţiri", cu nasul încovoiat,
obrajii brăzdaţi de cute adânci şi ochii bulbucaţi ca ai lui moş Costache, împroaşcă ură şi venin,
fiind mereu invidioasă şi arţăgoasă.
Lacomă şi obsedată de averea lui Costache, are un singur scop, pe care nu şi-l împlineşte:
realizarea copiilor ei. Mărginită, odioasă, meschină, înveninată împotriva Otiliei, Aglae se opune
cu tărie încercării fratelui ei de a înfia fata: "Cât trăiesc cu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara
asta, mai sunt tribunale. îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ameţii stricata
asta. Cine ştie ce-o (\ între ei".
Desconsideră orice preocupare intelectuală, considerând că prea multă carte strică minţile
oamncnilor, de aceea îl înţelege pe Titi, căruia-i
curge sânge din nas de prea multă învăţătură, deşi acesta împlinise 22 de ani şi rămăsese
repetent mereu, ncrcuşind să-şi termine şcoala. Greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Tili
îl trimite să se legene' ca să se liniştească, amplifieându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o
îndeamnă sâ-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea ncintrând în calculele sale. Pe soţul ei,
deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de
sentimente umane.
O urăşte profund pe Otilia, pe care o dispreţuieşte pentru că e "orfană", o jigneşte fără nici un fel
de jenă, spunându-i "stricată" şi "dezmăţată", dând-o de exemplu negativ Auricăi. Autoritară, dar
plină de răutate faţă de toată lumea, anihilează personalitatea copiilor ci, pe care nu-i înţelege şi
care eşuează lamentabil: Olimpia e părăsită de Stanică, Titi cade tot mai mult în mania
"legănatului", iar Aurica rămâne fată bătrână.
Zgârcită şi rapace, invidioasă şi plină de ură, ca sfârşeşte prin a moşteni o casă ruinată şi
dărăpănată, fiind înşelată de Stanică, de Costache, deşi instalase în casa fratelui ci un adevărat
cartier general, organizase un asediu militar, astfel ca nimeni să nu poată scoate nimic din casă,
suspectând pe oricine, cade ea însăşi în ţesătura propriilor intrigi.

Aurica Tulea este fata cea mică a Aglaei, în antiteză cu feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă
de la început şi până la sfârşit unui automatism psihologic.
La sosirea sa în casa Giurgiuveanu, Pclix vede "o fată cam de treizeci de ani, cu ochii
proeminenţi ca şi ai Aglaei, faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari
încercuite de două şiruri de cozi împletite", arătând mult mai în vârstă, deoarece era fardată
strident, are trupul slab şi uscat, părul rărit. Avidă după bărbaţi, este obsedată de măritiş şi vede
în oricine un posibil pretendent. Insistenţele ci insinuoase, comportamentul ei de "fată cuminte"
pun pe fugă toţi bărbaţii. Este "îndrăgostită" din principiu, luând în calcul orice bărbat aflat în
preajmă, pe Felix care "odată fugi pe poartă repede, în oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin
fund", pe Pascalopol, pe care nu-l înţelege în dragostea lui pentru Otilia ("ce-o fi văzând
Pascalopol la Otilia?"). Ura sa se îndreaptă lot asupra Otiliei, despre care crede, ca şi mama sa,
că ştie să se agate de gâtul bărbaţilor. Ura îi întunecă judecata în asemenea grad, încât se
lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită şi arţăgoasă
Plimbările ei pe Calea Victoriei devin din ce în ce mai dese şi mai rapide, adevărate raiduri ce
denotă disperarea care este din ce în ce mai nestăpânită, "îşi despleti părul (...) se vopsi şi mai
violent şi-şi începu turneele pe Calea Victoriei".
Lipsită de farmec, de generozitate, de nobleţe, de delicateţe şi sensibilitate, ca seamănă cu
Aglae, devenind acră, rea, arţăgoasă, nesuferită.

Titi Tulea - tipul retardatului, este mezinul familiei, un tânăr neputincios, incapabil de a gândi
ceva creativ. Este dominat de automatisme, copiază note muzicale şi cărţi poştale, nu este în
stare să înveţe şi rămâne repetent de mai multe ori, abandonând şcoala. Este încurajat de mama
sa, Aglae, în manifestările psihice, când, aflat în criză, se leagănă orc în şir. îl moşteneşte ereditar
pe tatăl său, Simion Tulea, devenind treptat hi fel de apatic şi dezinteresat de tot ce se petrece în
jurul lui. Se tulbură erotic, devenind irascibil în preajma femeilor şi, lipsit total de personalitate,
o ascultă pe Aglae şi în relaţiile amoroase, aceasta dirijându-i întreaga viaţă, fiind autoritatea
supremă cu care le ameninţă pe cei carc-l supără: "Vă spun la mama!"

Simion Tulea, soţul Aglaei, fost mecanic, acum pensionar, devine senil şi apatic, evoluând
treptat spre nebunie. Starea sa se manifestă prin crize de melancolic sau, dimpotrivă, de agitaţie,
devine obsedat de mâncare, se crede Isus Hrislos, lucrează la gherghef, toate acestea lăsând-o
loial indiferentă pe soţia lui. Nu are nici un fel de percepţie a statutului său de tată, nu-şi iubeşte
copiii, iar pe Olimpia nu o recunoaşte drept fiica lui. înnebuneşte, este internat în ospiciu şi este
părăsit de întreaga familie. - Leonida Pascalopol, moşier rafinat, este prezentat cititorilor tot prin
ochii lui Felix, cure vede "un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi
evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii
şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Parul rar dar bine ales într-o cărare care mergea din
mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină,
parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în
apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei".

Pascalopol este un om generos, rafinat, cu gusturi desăvârşite, elegant, arc o casa mobilată cu
distincţie, cântă la flaut, este cultivat şi plin de nobleţe. Nerealizat pe planul studiilor (fusese
student la litere în Germania şi la drept în Franţa), întrucât le abandonase când îi murise tatăl şi
trebuise să îngrijească de mama sa şi de moşie şi pe plan matrimonial, pentru că fusese căsătorit
cu "o femeie de care se despărţise sau rămăsese văduv", Leonida Pascalopol se consideră un om
ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăieşte în prejma Otiliei, pe care o
cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile, fiind un adevărat tată pentru
"orfană". Olilia îl vede ca pe un "om de lume", un "bărbat şic şi singur, săracul". Cu timpul,
sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentru tânăra
fermecătoare, "ca o rândunică",
deşi el însuşi recunoaşte că nu poate distinge "ce e patern şi ce e viril" în relaţia lui eu Otilia.
Fiind singur şi bogat, neavând familie, Pascalopol are "nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul
meu viţiu sentimental", acceptând, dacă ar fi nevoie şi statutul de părinte-, "Dacă nu pot fi un
amant, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte". Dornic de a avea o familie, el vine
aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde la cărţi în favoarea lui moş
Coslachc, aduce delicatese pentru cina, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile groteşti ale
Auricăi, îi plăteşte lui Felix taxele la Universitate, fără ca acesta să ştie.
Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul moral,
simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă.
Cu aceeaşi nobleţe sufleteasca, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai
este potrivii pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni "nevasta unui conte,
aşa ceva", dintr-un profund sentiment "de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai
frumoşi".
In 1932,vorbind despre direcţia pe care trebuie să o urmeze romanul românesc, dacă să fie
balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian, George Câlinescu argumenta că "trebuie să fim
cât mai originali, şi ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul
fundamental, (...) literatura nu e in legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman