Enigma Otiliei, de George Călinescu (comentariu literar, rezumat

literar)
Literatură
În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei în literatura
română a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria
sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii,
argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul
uman”. Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic,
creează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând
tipologii (avarul, arivistul), modernizează tehnica narativă, foloseşte
detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-
se astfel în realismul secolului al XX-lea, cu trimitere certă către
creaţia lui Balzac.

Compoziţia romanului. Influenţe balzaciene

Balzacianismul
Balzacianismul este prezent în Enigma Otiliei prin tema romanului,
care ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului
al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului,
întreaga acţiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş
Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele şi reacţiile tuturor
celorlalte personaje, interesate mai mult sau mai puţin de moştenire.
George Călinescu
De altfel, Balzac a concentrat ideea că banii, averea au putere
distrugătoare asupra eticii unei societăţi, afirmând: „Zeul la care se
închină toţi este banul”. Tot aici se înscrie şi motivul literar al
moştenirii, majoritatea personajelor păzind cu străşnicie integritatea
averii lui Costache Giurgiuveanu. Aglae Tulea se opune cu vehemenţă
înfierii Otiliei de către Costache, iar când acesta moare, instituie o
adevărată pază militară pentru a nu fi înstrăinat nici un obiect din casa
fratelui: „... să fiţi cu ochii în patru, să nu ia cineva vreo hârtie, vreun
lucru, nici un cap de aţă, aici eu răspund, ca unica rudă mai de
aproape”.
Ideea paternităţii
Ideea paternităţii este nucleul epic al romanului, fapt confirmat de
Călinescu însuşi, care-şi intitulase iniţial romanul Părinţii Otiliei.
Ideea paternităţii este, de asemenea, de influenţă balzaciană, preluată
probabil din romanul Moş Goriot, în care degradarea relaţiilor din
cadrul familiei duce, fără putinţă de tăgadă, la degradarea întregii
societăţi.
Honore de Balzac exprimă această idee prin replica lui Goriot, aflat pe
patul de moarte: „Patria o să piară dacă taţii sunt călcaţi în picioare.
Societatea, lumea se bazează pe paternitate, totul se prăbuşeşte dacă
nu-şi mai iubesc copiii părinţii”.
Relaţiile interfamiliale
Ca şi în romanele lui Balzac, relaţiile interfamiliale sunt conflictuale şi
degradate şi în romanul lui Călinescu. Sentimentele paterne ale lui
Costache Giurgiuveanu pentru Otilia sunt învinse de avariţia
personajului, el neputând asigura „fe-fe-fetiţei” lui traiul în viitor,
tânăra fiind nevoită să se mărite cu Pascalopol. Acesta, la rândul lui,
nu-şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu ştie cât o
iubeşte ca un tată şi cât ţine la ea ca la o iubită, nu poate distinge „ce e
patern şi ce e viril” în relaţia sa cu tânăra Otilia. Relaţia familială, a
Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza: averii
acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi.
Relaţia familiei Olimpia - Stănică Raţiu se rezumă la discursuri fade
despre familie şi societate, tema dizertaţiilor sale fanfaronade fiind
paternitatea, o teorie demagogică prin care Stănică stoarce bani de la
oricine. Aurica şi-ar dori o familie, dar deoarece concepţia sa este
complet falsă, alergând disperată după bărbaţi, nu reuşeşte să-şi
întemeieze un cămin. De asemenea, relaţiile din cadrul familiei Tulea
sunt total degradate, Aglae stăpâneşte cu autoritate distrugătoare
destinele copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total neavenit,
incapabil şi dezinteresat de a fi un „cap de familie”.
Tipologia personajelor
Tipologia personajelor este construită artistic de Călinescu, prin aceea
că fiecare erou al romanului este dominat de o trăsătură de caracter
puternică, definindu-l în esenţa sa morală. Costache Giurgiuveanu este
întruchiparea avarului, Stănică Raţiu este tipul parvenitului, al
arivistului, descendent al lui Dinu Păturică, iar demagogia lui se
înscrie în descendenţa lui Nae Caţavencu. Aglae este „baba absolută
 fără cusur în rău”, Titi - tipul retardatului, Felix este definit de autor ca
„martor şi actor”, iar Otilia, eternul feminin enigmatic.
Tehnica detaliului
Tehnica detaliului este o modalitate epică a romancierului, prin care
acesta încadrează cu precizie acţiunea în timp şi spaţiu („Într-o seară,
de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, [...] în
strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli...”), descrierea
casei lui Costache Giurgiuveanu („zidăria era crăpată şi scorojită [...]
un grilaj înalt şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...”) creează
atmosfera în care se vor derula destinele personajelor, dar are şi
implicaţii caracterologice pentru proprietar.
Conturarea personajelor se bazează, de asemenea pe folosirea
detaliului atât pentru descrierea fizionomiei acestora cât şi pentru
descrierea coafurii, a îmbrăcămintei, a gesturilor, a timbrului vocii,
construind personajul în totalitate, fizic, moral şi în mişcare: „Era un
om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând
impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant
prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar
dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la
ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină,
parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea
reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale
corpolenţei” (descrierea lui Pascalopol, prin ochii lui Felix).
Elemente romantice
Elementele romantice se adaugă celor balzaciene, prin câteva trăsături
evidente:
 folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje, Felix cu Titi,
Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol; se opun prin
trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe,
farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia,
urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia;
 descrierea naturii Bărăganului într-un registru fantastic, descrierea
casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite
amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană;
 motivul „orfanului”, evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi -
din această cauză - răutăţilor înveninate ale clanului Tulea.
Elemente realiste
Elementele realiste sunt evidenţiate în roman prin:
 tema care reflectă stadiul societăţii burgheze în plină degradare
morală sub puterea mistificatoare a banului, căruia „i se închină toţi”;
 personajele sunt tipice, luate din realitatea oricărei societăţi, tipuri
umane specifice, determinate social în raport cu mediul. (Nicolae
Filimon, I.L. Caragiale)
Elemente ale clasicismului
Elemente ale clasicismului reies mai ales din:
 simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui
Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră:
„Aici nu stă nimeni”;
 personajele sunt caractere construite pe o dominantă psihică:
Costache Giurgiuveanu - avariţia, Leonida Pascalopol - nobleţea
sufletească, Stănică Raţiu - arivismul şi demagogia, Aglae - răutatea
şi invidia etc.
Romanul Enigma Otiliei întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu
elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului
modern, realist şi obiectiv prin introspecţia şi luciditatea analizei
psihologice a personajelor, din care se desprind psihologii derutante
(Otilia), degradări psihice ca alienarea, senilitatea (Simion),
consecinţele eredităţii (Aurica o moşteneşte pe Aglae, iar Titi pe
Simion), constituindu-se într-o creaţie fundamentală a literaturii
române.
Ca orice roman Enigma Otiliei este o specie epică în proză, cu acţiune
complexă organizată pe mai multe planuri narative, cu puternice
conflicte şi o complicată intrigă, la care participă numeroase personaje
bine individualizate şi construite în spirit modern de Călinescu.
Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se
conturează direct prin descriere şi tehnica detaliului, iar indirect, din
propriile fapte, gânduri şi vorbe, prin dialog, monolog interior şi
introspecţie auctorială.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă este modernă şi defineşte punctul de vedere al
naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra
evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului
reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi
viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.
Tot în modernism se înscrie şi existenţa celui de al doilea narator
homodiegetic, Felix, care, în ipostaza de martor al evenimentelor, este
mediatorul între naratorul obiectiv al romanului şi cititorul fictiv
(naratarul), făcându-i cunoştinţă acestuia cu personajele şi întâmplările
acţiunii, prin relatare la persoana a III-a.
Semnificaţia titlului
Otilia este un personaj tipic de feminitate enigmatică pentru toate
personajele romanului. Subiectivismul cu care este privită din mai
multe unghiuri de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit
puritatea cu farmecul natural al vârstei, Otilia fiind de o tulburătoare
seriozitate sau zvăpăiată ca o fetiţă, ceea ce dă o fascinaţie cuceritoare
personajului.
Amestecul teribilelor copilării, al plăcerilor de a alerga desculţă prin
iarbă cu seriozitatea şi raţiunea rece prin care judecă şi explică
imposibilitatea mariajului dintre ea şi Felix nedumereşte şi fascinează.
Împrăştiată şi dezordonată, acceptă raţional protecţia lui Pascalopol şi
respinge cu rezervă manifestările sentimentale ale lui Felix. Este
înţelegătoare şi plină de tact în comportamentul ei faţă de moş
Costache, dar aparent imună la răutăţile celor din clanul Tulea, ea
rămâne surprinzătoare prin amestecul unui farmec juvenil cu o
maturitate profundă, uimeşte prin comportamentul misterios şi
echivoc.
Această „enigmă a Otiliei” se naşte mai ales în mintea lui Felix, care
nu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce
rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii
contradictorii a sufletului feminin. Îndrăgostit total de Otilia,
Pascalopol o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în
profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în
finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e
o enigmă”.
Construcţia subiectului şi a discursului narativ
Romanul Enigma Otiliei nu are fir epic, fiind structurat pe două
planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan
priveşte destinul tânărului Felix Sima, care, înainte de a:şi face o
carieră strălucită de medic, parcurge criza erotică iminentă la vârsta
adolescenţei. Celălalt plan ilustrează istoria unei moşteniri, în jurul
căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din
Bucureşti, de la începutul secolului al XX-lea, aflate în plină
degradare morală sub forţa distrugătoare a banului. Pentru
mentalitatea epocii privind avantajele moştenirii, este ilustrativă
replica lui Stănică Raţiu: „Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă
spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar [...]. Am unchi şi mătuşi foarte
bogate, cât păr în cap. Însă toţi au copii şi nepoţi, încât până să-mi vie
rândul, mai bine mă lipsesc. [...] Unul se zbate de mic, învaţă, îşi
umple plămânul de oftică, şi altuia îi pică moştenirea de-a gata”.
George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre
personaje, emite aprecieri asupra lor prin naraţiunea la persoana a III-
a, conturând adevărate caractere, „într-o unitate canonică”.
Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale
ale naratorului, de unde reiese detaşarea acestuia faţă de evenimente şi
personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea
evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un
spaţiu real, acela al caselor, străzilor, locurilor concrete şi unul
imaginar închis, prin care se conturează trăirile interioare ale
personajelor.
Romanul începe cu precizarea timpului şi a spaţiului desfăşurării
acţiunii, realizată prin tehnica detaliului, care constituie incipitul
romanului. „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte
de orele zece”, Felix Sima, un tânăr de vreo optsprezece ani, absolvent
al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din Bucureşti,
acasă la Costache Giurgiuveanu. Fiul doctorului Iosif Sima rămăsese
orfan şi venise la Bucureşti ca să urmeze facultatea de medicină, fiind
lăsat în grija tutorelui său, Giurgiuveanu. Călinescu face un portret
detaliat tânărului eu faţa juvenilă, cu obrazul de culoare măslinie,
îmbrăcat într-o uniformă neagră .”strânsă bine pe talie”, având „un aer
bărbătesc şi elegant”.
Naratorul descrie în manieră balzaciană strada Antim, care avea „un
aspect bizar” din cauza caselor cu aproximativ aceeaşi înălţime,
construite într-un amestec ridicol de stiluri arhitecturale, detalii ce au
rol caracterizator pentru locuitorii din această zonă a Capitalei,
semnificând faptul că ei au cam aceeaşi condiţie socială, modestă,
aceeaşi educaţie superficială şi cultură mediocră. Casa lui Costache
Giurgiuveanu sugerează avariţia proprietarului, întrucât pereţii erau
„grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna”, scara scârţâia,
giurgiuvelele erau din lemn „umflat şi descleiat de căldură sau ploaie
şi bubos de vopsea cafenie”.
Costache Giurgiuveanu, un bătrânel „subţire şi puţin încovoiat”,
privea clipind mărunt din ochi la tânărul proaspăt sosit şi, cu „un glas
neaşteptat de răguşit”, şopteşte repede: „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă
nimeni aici, nu cunosc...”. Felix este condus, apoi, de Otilia „într-o
odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun”, în
care se aflau, la o masă rotundă, aproape toate personajele romanului,
jucând table şi cărţi: Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu,
Leonida Pascalopol, Aglae, Aurica şi Simion Tulea. Astfel, cititorul
face cunoştinţă cu fiecare erou în parte, prin ochii lui Felix, de aceea el
are statutul de personaj-martor în roman. Tânărul înregistrează detaliat
înfăţişarea fiecăruia dintre cei prezenţi, descriind fizionomia, coafura,
îmbrăcămintea, gesturile şi comportamentul lor, cu sugestive trimiteri
caracteriale.
Atunci când Felix merge la familia Tulea, cititorul ia cunoştinţa, tot
prin intermediul acestui personaj-martor, despre aspectul casei,
preocupările şi obiceiurile locatarilor, utilizând aceeaşi tehnică a
detaliului, prin care se sugerează şi trăsăturile caracteriale. Tânărul
află despre tatăl familiei, Simion Tulea, că broda perne pe etamină şi
picta, ca şi Titi, tablouri ce reproduceau cărţi poştale ilustrate, iar un
ochi atent şi-ar fi dat seama că „nici un tablou nu era original”, de
unde reies lipsa de creativitate şi fantezie, stereotipia gândirii celor doi
bărbaţi. Felix se oferă să-l mediteze pe Titi pentru corigenta la limba
latină, întrucât la cei 22 de ani nu terminase încă liceul, dar acesta nu
admite nici un fel de pregătire, ci vrea numai traducerea, pe care o
scrie cuvânt cu cuvânt deasupra textului.
Olimpia, fata mai mare a Aglaei, trăia în concubinaj cu Stanică Raţiu,
un avocat care nu profesa din lipsă de procese şi care nu voia să se
cunune cu ea, deoarece Simion promisese că-i va da ca zestre o casă,
iar acum bătrânul refuza cu încăpăţânare, susţinând că Olimpia nu este
fata lui. După ce a născut un copil, şansele de a rezolva acest conflict
se măresc, Stănică ţine un discurs lacrimogen şi patetic, dar ameninţă
subtil: „Voi reda bietei Olimpia libertatea ei”. Nimic nu-l înduplecă
însă pe Simion, până când Stănică, instinctiv, se preface bolnav de
inimă, deoarece bătrânul avea o idee fixă privind aceeaşi suferinţă şi-i
aduce în casă tot felul de persoane care să-i admire galeria de tablouri
şi pernele brodate.
Alt plan narativ este reprezentat de Pascalopol, care venea zilnic în
casa lui Giurgiuveanu, aducând delicatese şi luând-o pe Otilia la
plimbare cu trăsura. Felix se îndrăgostise de Otilia şi-i reproşa acesteia
familiaritatea excesivă pe care i-o acorda moşierului. Pascalopol,
pentru a-i face plăcere Otiliei şi pentru a se face simpatizat de Felix,
plănuieşte o vizită a acestora la moşia sa din Bărăgan, situată la vreo
cincisprezece kilometri de Ciulniţa, spre Dunăre.
Cu acest prilej, naratorul realizează o descriere romantică a Câmpiei
Bărăganului şi a moşiei lui Pascalopol, tot prin ochii lui Felix, care se
emoţionează în faţa „pustietăţii scitice”, de parcă istoria ar fi rămas pe
loc, „în afara oricărei epoci”. Timpul petrecut împreună face ca
iubirea lui Felix pentru Otilia să devină din ce în ce mai puternică,
amplificată şi de faptul că cei doi tineri colindaseră ţinuturile într-o
totală libertate, că Pascalopol era ocupat cu afacerile, ba chiar plecase
pentru câteva zile la Bucureşti, lăsându-i singuri.
Otilia reacţionează cu surprinzătoare maturitate la declaraţiile lui
Felix, despre care crede că este prea tânăr şi nerăbdător, îl sfătuieşte să
nu se gândească la iubire înainte de a-ţi face o carieră strălucită”,
considerând că dragostea singură n-ajunge, este nevoie de multă
răbdare şi bunătate. Felix ripostează maliţios, referindu-se la faptul că
Pascalopol este „şi bogat”, dar Otilia îi mărturiseşte cu amărăciune că
bogăţia nu este atât de importantă într-o relaţie de dragoste: „Papa, să
ştii, e foarte bogat, şi-l iubesc mult, însă nu poate să facă fericit pe
nimeni. Mama a murit de supărare”.
Întors de la Bucureşti, Pascalopol aduce veşti proaspete, fiind narator-
mesager în această secvenţă narativă, întrucât relatează întâmplările
petrecute recent în familia Tulea. Stănică se căsătorise oficial cu
Olimpia şi se mutaseră, după multe peripeţii, în casa obţinută ca
zestre. Indiferenţi acum la eventualele reacţii ale lui Simion, veneau în
fiecare zi la familia Tulea, autoinvitându-se la masă. Astfel, copilul de
două luni, Relişor, fusese cu desăvârşire uitat şi, lăsat singur în casă,
căzuse din pat şi murise. Olimpia primise lovitura cu mare calm
„aproape ca o uşurare”, la înmormântare „fu nepăsătoare, plictisită”,
dar Stănică plângea în hohote, zgomotos şi ostentativ, stârnind
compasiunea femeilor de prin cimitir. Cheltuielile îngropăciunii
fuseseră suportate de familia Tulea şi Otilia bănuia că nici Pascalopol
nu scăpase de unele plăţi solicitate de Stănică.
Reveniţi în Bucureşti, relaţiile dintre Otilia şi familia Tulea devin din
ce în ce mai tensionate, tânăra este deseori bârfită şi jignită, Titi îi face
avansuri şi atunci când fata reacţionează indignată, Aglae devine
sarcastică: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de
familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”. Felix se înscrisese la
Facultatea de medicină, deşi Aglae se arăta sceptică în ceea ce priveşte
posibilităţile materiale şi intelectuale ale tânărului, sfătuindu-l
dispreţuitor: „Ce faci [...] nu-ţi cauţi o slujbă? Ca orfan găseşti mai
uşor. Să ai şi dumneata un mic rost în viaţă.” Pe Titi îl prezenta, însă,
„student” la belle-arte, unde îl înscrisese, deşi nu terminase încă liceul:
„Să-şi cultive talentul în linişte, că grijesc eu de viitorul lui. Nu oricine
se naşte cu un asemenea dar”.
De la incidentul cu Otilia, Aglae nu mai venea în casa fratelui său,
acutizând conflictul dintre ei, iar Felix n-a mai fost solicitat să-l
pregătească pe Titi, în schimb începuse să vină pe neaşteptate Stănică
Raţiu, care se strecura tiptil şi apărea brusc în camere şi pe la ferestre.
Era îngrijorat de faptul că Pascalopol insista pe lângă Costache s-o
înfieze pe Otilia, ca să aibă şi ea un viitor asigurat şi să-i deschidă un
cont în bancă, angajându-se că se va ocupa personal de actele
necesare, achitând şi taxele respective. Giurgiuveanu amâna însă, la
nesfârşit, luarea unei decizii, dar faptul în sine îi îngrijora peste
măsură pe Aglae şi pe Stănică, deoarece se temeau să nu piardă
moştenirea.
Felix află întâmplător, de la un coleg, că bătrânul avea o casă foarte
modernă, însă cu apartamente mici, pe care le închiria „la studenţi, la
intelectuali tineri în concubinaj”, scoţând un venit important. În caz de
neplata chiriei, moş Costache îi confisca debitorului lucruri de prin
casă, de obicei pe cele de valoare, de la cursuri şi tratate de medicină
până la seringi. Stănică îi spune că Giurgiuveanu mai are un debit de
tutun în centrul oraşului, din care „câştigă grozav”. Tânărul îşi
aminteşte că moş Costache se oferise să-i facă rost de cursuri şi de
tratate de medicină, pe care le va scădea din cont şi Felix îşi explică
acum de unde proveneau acele cărţi.
Cu toate acestea, dragostea lui pentru Otilia este din ce în ce mai
puternică şi face o criză de gelozie, în urma căreia tânăra ia decizia să
nu-l mai primească pe Pascalopol. Moşierul îşi dă seama de situaţie şi
are cu Felix o discuţie sinceră, în care mărturiseşte că nu fusese fericit
în căsnicie, că o cunoştea pe Otilia de când era mică şi că, fiind un
bărbat dezamăgit nu reuşise nici acum să afle „ce e patern şi ce e viril
în dragostea mea. [...] N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara
Otilia ca părinte sau ca bărbat.” Pascalopol devine patetic, iar Felix -
generos - repune în drepturi pe moşier, spre bucuria Otiliei şi a lui moş
Costache. Revenirea lui Pascalopol, care-şi reluase vizitele zilnice în
casa lui Giurgiuveanu, stârneşte alte comentarii în familia Tulea,
Stănică emiţând ideea că Felix „trăieşte cu Otilia şi stoarce bani de la
moşier”.
Alt plan narativ şi alt episod se referă la familia Tulea, în care se
întâmplă un eveniment ce-i consternează pe toţi. Titi cunoscuse la
belle-arte pe un coleg, Sohaţchi, care i-o prezentase pe sora lui, Ana.
Invitat în casa familiei Sohaţchi, Titi este atras de fată într-o relaţie
amoroasă şi, fiind surprinşi în flagrant de către doi fraţi ai Anei,
ofiţeri, îi obligă să se căsătorească. Titi, confuz şi speriat,
argumentează ridicol: „trebuie să-ntreb pe mama, dacă vrea mama”,
dar se supune pregătirilor de nuntă pe care familia fetei le organizează,
toate acestea fără ca Aglae să bănuiască ceva. După petrecere, Titi a
fost adus de întreaga familie până în poarta casei, ca să nu o alarmeze
pe Aglae. Câteva săptămâni Titi înşeală vigilenţa mamei sale, care
avea o încredere oarbă în „cuminţenia” lui, stând ziua cu nevasta şi
noaptea dormind acasă.
Speriat de moarte, Titi se destăinuie Otiliei şi lui Felix, care comunică
Aglaei evenimentul. Surprinsă peste măsură, Aglae mai întâi a plâns
mângâindu-şi băiatul ca şi când ar fi trecut prin cine ştie ce nenorocire,
apoi o acuză pe fată de escrocherie. Stănică îl supune unui
interogatoriu sever, dar Titi nu poate spune decât că „am vrut
amândoi” şi refuză să divorţeze. Primul care face o vizită în casa soţiei
lui Titi este Stănică Raţiu, căruia Ana îi face o impresie excelentă. Ca
urmare, Ana vine, la rândul ei, la familia Tulea şi „e plină de tact”;
sărută mâna Aglaei, pe aceea a lui Simion şi pe Aurica, pe amândoi
obrajii, complimentând-o: „N-am ştiut că Titi are o soră aşa de tânără
şi frumoasă!”. Proaspăta noră este supusă unui adevărat tir de întrebări
din partea soacrei, la care răspunde simplu, făcând tuturor „impresia
că e foarte sinceră”.
Aglae îşi intră în drepturile de soacră şi se năpusteşte asupra norei cu o
listă lungă de instrucţiuni, conform cărora Ana trebuia să aibă grijă: ce
cămaşă să îmbrace Titi noaptea, să-şi pună scufia, să poarte flanele şi
să ţină minte că-i plac prăjiturile cu frişcă. Leneş din fire, Titi refuză
să meargă cu soţia la plimbare, să se distreze şi femeia începe să iasă
cu Stănică. Titi devenise tăcut şi stătea bosumflat toată ziua, aşa că
Aglae „îi ordonă să divorţeze”. Stănică îl convinge, cu greu, să
semneze o declaraţie că se desparte de bună voie. Pascalopol insistă pe
lângă Costache s-o înfieze pe Otilia şi Stănică spionează oricemişcare,
iar Aglae ameninţă: „Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în
ţara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costache,
asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei”.
Otilia pleacă, brusc, cu Pascalopol la Paris, fără să ştie nimeni, de
aceea Felix este deznădăjduit şi nedumerit, aşteaptă în fiecare zi o
scrisoare sau o veste de la ei, dar în zadar. Aglae face o criză de nervi
şi Aurica, vânătă de invidie, consideră că Otilia este o stricată: „să
pleci fără ruşine cu un bărbat în străinătate?”. Stănică îi face
cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană întreţinută de un general
bătrân. Fata rămăsese de mică orfană de mamă, iar cea vitregă o
pervertise la viaţa luxoasă: „Nu sunt frivolă din naştere, nici stricată,
am fost numai pervertită”. Între Felix şi Georgeta se înfiripă o relaţie
amoroasă, se întâlnesc şi la restaurantul lui moş Costache în mod
întâmplător şi tânărul îl cunoaşte şi pe generalul protector, care-i
încurajează.
În acest timp, în familia Tulea, Simion „slăbea văzând cu ochii”, deşi
mânca încontinuu ca să facă muşchi, pe care-i arăta cu mândrie la
toată lumea, fiind ridicol, deoarece era numai piele şi os. Felix îşi dă
seama că bătrânul nu mai e în toate minţile, pentru că îşi scotea afară
rufăria şi se plângea că duşmanii vor să-i omoare hainele. Se credea
Iisus, „purtătorul cuvântului dumnezeiesc” şi spunea că tocmai a
înviat: „Ieri am înviat”. Aglae se plictisise să-l tot îngrijească, Aurica
făcea turnee pe Calea Victoriei în căutare de bărbaţi, iar pe Olimpia nu
o interesa boala tatălui. Prin intervenţia unui doctor, Simion este
internat la un sanatoriu de boli nervoase, unde este definitiv abandonat
de întreaga familie.
Stănică vrea să-l însoare pe Titi cu Georgeta, dar Felix o previne pe
fată şi căsătoria nu are loc. Weissmann, coleg de facultate cu Felix,
cunoaşte şi el familia Tulea şi este uimit de răutatea Aglaei, pe care o
consideră „baba absolută, fără cusur în rău”. Pe neaşteptate, Otilia şi
Pascalopol se întorc de la Paris şi Felix îi reproşează că l-a trădat, dar
ea neagă faptul că este logodită cu moşierul şi că s-ar căsători cu el.
Într-un elan de dragoste pentru Otilia, Costache Giurgiuveanu declară
că o să-i construiască Otiliei o casă şi începe să adune cărămizi şi alte
materiale de la demolări, stricând grădina în care depozita tot ce aduna
ca un fanatic.
Pe la sfârşitul lui septembrie, Costache cade în curte, printre cărămizi.
Dus în casă de către Felix şi Marina, moş Costache, abia respirând,
cere agitat „che-che-i-le”. Doctorul adus de Stănică Raţiu consideră că
nu fusese un atac cerebral violent, deoarece bolnavul nu-şi pierduse
cunoştinţa şi putea să vorbească. Aglae vine urgent cu Aurica,
Olimpia şi, bineînţeles, Stănică, să vegheze ca nimeni să nu se atingă
de nimic: Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un
bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă”. Aduce
apoi sarmalele de acasă şi întinseră cu toţii o masă mare, ca un festin,
ignorându-l total pe moş Costache: Tu stai liniştit acolo ca un bolnav,
să nu-ţi cadă gheaţa de la cap”.
Felix îi mărturiseşte Otiliei că s-a uitat întâmplător în actele lui moş
Costache şi a văzut că are un venit anual de zece mii de lei, din care
cheltuieşte, spune el cu un umor amar, „cam o mie de lei pe lună şi
construiesc o casă cu cărămizile din curte”. Pascalopol aduce un
medic, pe Stratulat, care îi recomandă internarea lui Costache într-un
sanatoriu, deoarece acasă nu sunt condiţii pentru îngrijire, dar Aglae
se opune cu vehemenţă, spre disperarea lui Stănică Raţiu, care ar fi
dorit să scotocească prin toate camerele în căutarea banilor.
Costache refuză să facă testament şi-i spune lui Pascalopol că o să-i
dea banii strânşi ca să-i depună la bancă pe numele Otiliei. Moşierul îl
ajută să scoată de sub saltea „un pachet de jurnal legat cu sfori”,
bătrânul dar nu vrea să-i dea acum: „Nu-nu-nu! nu a-acum! [...] Mai
am să primesc nişte bani şi vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg
şi eu. Nu e nici o grabă. Banii ăştia îi ţin aici cu mine, să nu mă fure
pungaşii ăştia, tu singur ştii unde sunt. [...] Am să ţi-i dau, mai târziu,
să-i mai număr o dată ...” Stănică asculta la uşă şi moş Costache
izbucneşte violent: „Ce tot pândeşti dumneata pe la uşi, n-am nevoie
de spioni în casă la mine [...] ce, poate crezi că am bani în casă?”.
Costache îşi revenise după boală şi, dorind să iasă din casă, o pune pe
Otilia să-i facă un săculeţ din pânză de cort, pe care-l coase apoi hi
spatele pantalonilor, în care îşi „îndesă pachetele cu hârtii”.
Nu după mult timp, bătrânul face din nou o criză de atac cerebral şi e
găsit pe duşumea de Otilia şi de Felix care o trimit imediat pe Marina
după doctor. Aceasta se duce mai întâi la Aglae şi „într-o clipă, toată
banda venea în marş spre locul întâmplării”. Costache gemea şi icnea,
spre dezamăgirea Aglaei, care spera că murise. El intenţionează să-i
dea banii moşierului, aşa cum promisese: „Pa-pascalopol, vreau să-ţi
dau banii pentru fe-fetiţă”, dar se răzgândeşte, deoarece doctorul îi
spune că o să scape şi acuma cu viaţă. Stănică pândea la geamul odăii
şi Costache şopteşte înspăimântat, presimţind parcă ce avea să se
întâmple: „ochii, ochii!”. Rămas singur cu „pungaşii”, moş Costache
este înspăimântat că rudele îl vor jefui chiar înainte de a muri, se
asigură că pianul este la locul lui şi este obsedat în continuare de ochii
„care mă priveau aseară, pe fereastră”.
Otilia îl îngrijeşte pe bătrân cu devotament şi fără nici un pic de
repulsie, spre admiraţia lui Felix. Stănică insistă pe lângă Otilia să mai
iasă din casă şi să se plimbe puţin, cu gândul de a rămâne singur cu
moş Costache. După plecarea Otiliei, Stănică intră în camera
bolnavului, se apropie de pat şi începe să pipăie salteaua, „apoi vârî
brusc mâna sub ea şi trase pachetul cu bani”. Bătrânul holbează ochii
şi, cu o sforţare supraomenească, se dă jos din pat şi strigă cu un urlet
„gutural, plângător: Banii, ba-banii, pu-pungaşule!” apoi se prăbuşeşte
pe podea. Stănică „vârî bine pachetul sub cămaşă, spre pântece”, apoi
intră calm în curtea soacră-si, dând impresia că atunci venea din oraş,
că se întâlnise cu Otilia, care ruga pe Aurica să se ducă să stea puţin
cu bătrânul.
Stănică o însoţeşte pe Aurica la casa lui Giurgiuveanu şi-l găsesc pe
bătrân mort. Imediat, Aglae „veni cu toată banda”, tocmai când se
întorcea şi Otilia. Stănică se scuză, spunând că merge acasă ca să-şi
revină din şocul suferit, spre mulţumirea Aglaei, căreia „i se părea că
prea scotoceşte multe pe cont propriu”. Încep cu toţii să caute febril
prin sertare, prin garderob, prin sobă, dar, negăsind nimic decât acte,
se reped asupra bătrânului, care avea în buzunarul pantalonilor numai
„capete de creioane, chibrituri şi un degetar”. Sub saltea era un săculeţ
cu câteva monede de argint şi hârtii mototolite, în total „vreo câteva
mii de lei”. Dezamăgiţi, lasă mortul „pe canapeaua lui” şi pleacă acasă
ca să comenteze evenimentul. Otilia împreună cu Marina fac toate cele
de cuviinţă pentru mort.
Stănică se întoarce revigorat şi vesel, prefăcându-se preocupat de un
eventual testament pe care l-ar fi făcut bătrânul în folosul Otiliei. Pe
Costache îl înmormântează cu muzică militară, stârnind invidia
vecinilor: „Bogaţii şi când mor au noroc”. Otilia intenţiona să-şi ducă
pianul, pe care-l avea de la mama ei, la o prietenă, dar Aurica începe
să plângă, deoarece „o fată fără pian, în ziua de azi, nu se poate
mărita”, deşi ea habar n-avea să cânte. Ca urmare, Otilia renunţă la
pian, oferindu-i-l Auricăi.
Stanică Raţiu nu spusese nimic Olimpiei de banii luaţi de la moş
Costache şi-i ţinea, ca şi acesta, sub cămaşă, direct pe piele. Venind
noaptea târziu acasă, îi ţine Olimpiei, care dormea dusă, un discurs
patetic, plin de elocinţă, ca un avocat pledant, despre importanţa
familiei, copilul neviabil şi amorul steril. Aşadar, el era hotărât ca să
se despartă de ea, apoi pleacă trântind uşa. Olimpia, somnoroasă şi
neînţelegând nimic, „căscă leneşă şi adormi adânc”, crezând că „bate
câmpii ca de obicei”. După câteva zile de absenţă, Stănică trimise
Olimpiei o scrisoare prin care îi cerea „despărţirea legală”.
După moartea lui Costache, Otilia era tristă şi-i explică lui Felix, cu
amărăciune şi cu o profundă maturitate, că el este prea tânăr pentru ea,
că o femeie trăieşte cu adevărat „vreo zece ani cel mult” din care ea
mai are doar „cinci, şase ani”, după care apar cearcăne la ochi şi
zbârcituri pe obraz şi devine, ca Aurica, imposibil de suportat Fata îi
dă exemplu pe Pascalopol care, deşi de aceeaşi vârstă cu Aglae, „este
elegant şi cu suflet tânăr”, pe când femeia „e o babă”.
Noaptea, Otilia vine la Felix în cameră şi i se oferă, dar acesta nu vrea
să profite de fată şi adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi, ca doi fraţi.
Dimineaţa, Felix află cu stupoare că Otilia plecase la Paris cu
Pascalopol, iar peste două săptămâni primeşte o carte poştală ilustrată
de la ea, cu următoarele rânduri: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire
e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
Finalul
Finalul romanului consemnează destinele personajelor. Otilia se
căsătorise cu Pascalopol, apoi divorţase şi devenise „nevasta unui
conte, aşa ceva”. Felix ajunsese profesor universitar, medic de
prestigiu şi autor de tratate de medicină, se căsătorise „într-un chip [...]
strălucit” şi frecventa un cerc de persoane influente. Stănică Raţiu se
însurase cu Georgeta, care, deşi nu-i născuse nici ea vreun fiu, avea
protectori importanţi. El era proprietarul unui bloc de locuinţe şi
patrona „tripouri şi cercuri de morfinomani”.
Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, care nu mai semăna aproape
deloc cu cel de altădată, era „bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot
elegant”. Moşierul îi arată lui Felix o fotografie din care privea „o
doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută şi un bărbat exotic, cu
floare la butonieră”. Felix n-o recunoaşte pe Otilia în acea fotografie,
făcută - se pare - la Buenos Aires şi, cu toate că femeia era frumoasă,
„nu era fata nebunatică” pe care o ştia el. Pascalopol mărturiseşte că se
despărţise de Otilia, deoarece era prea bătrân şi vedea că ea se
plictiseşte, aşa că i-a redat libertatea: „A fost o fată delicioasă, dar
ciudată. Pentru mine e o enigmă”, finalul romanului rămânând deschis
în privinţa destinului Otiliei.
Într-o duminică dimineaţa, Felix se duce pe strada Antim. Casa lui
moş Costache era înnegrită de vreme şi părea nelocuită, cu poarta
legată cu lanţ şi curtea năpădită de scaieţi. El îşi aminteşte de seara
când venise pentru prima oară aici, i se pare că vede capul chel al lui
moş Costache şi-i răsună limpede în urechi cuvintele de atunci: „Aici
nu stă nimeni!”.
În Enigma Otiliei Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o
observaţie atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri:
„Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se
organizeze o lume de tipuri şi de caractere” (George Călinescu). În
concluzie, relaţiile dintre membrii familiei Tulea sunt degradate,
lipsite de sinceritate şi de legături afectuoase, aşa cum remarcă Felix:
„Curioasă familie [...]. Nici unul nu are cea mai mică iubire pentru
celălalt, toţi se bârfesc şi se urăsc”
Enigma Otiliei este un roman, fiind o specie a genului epic, în proză,
de mare întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe
mal multe planuri narative care se intersectează şi se determină
reciproc, având o intrigă complicată. Personajele numeroase şi
puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura
narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a
vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se
conturează direct prin descriere detaliată şi indirect, din propriile
atitudini, fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al
monologului interiori Elementele realiste ilustrează realităţile
societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, degradată din
pricina forţei mistificatoare a banului.
În 1932, vorbind despre direcţia pe care trebuie să o urmeze romanul
românesc, dacă să fie balzacian, stendhalian, tolstoian sau proustian,
George Călinescu argumenta că „trebuie să fim cât mai originali, şi
ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul
fundamental, [...] literatura nu e în legătură cu psihologia, ci cu
sufletul uman”.