Fantana dintre plopi de Mihail Sadoveanu - rezumat

Naratorul relatează sosirea unui drumeţ, la locul de popas numit Hanul

Ancuţei; oaspeţii de la han zăresc pe drumul Romanului „un călăreţ, învăluit în
lumină şi-n pulberi. Calu-i pag, cu grumazul încordat şi cu coama fluturând, în
buiestru iute, luneca spre noi.”. Despre călător spune că „Era om ajuns la
cărunteţă, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal. Purta ciubote de iuft cu turetci
nalte ş-un ilic de postav civit cu nasturi rotunzi de argint. Pe umeri, ţinută
numa-ntr-un lănţujel, atârna o blăniţă cu guler de jder. Avea torbă de piele
galbănă la şold şi pistoale la coburi. Obrazu-i smad cu mustăcioară tunsă şi
barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă
frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi
straniu.”.
Este recunoscut, de către unul dintre călătorii veniţi dinainte, comisul
Ioniţă, cu surpriză şi bucurie, drept prieten al său din tinereţe, Neculai Isac din
Bălăbăneşti, căpitan de mazâli, şi provocat a-şi spune istoria pierderii ochiului,
pe care comisul nu o ştia, istorie petrecută în acele locuri, va spune în
continuare drumeţul proaspăt sosit. În timp ce acesta din urmă îşi duce calul la
grajd, comisul arată hangiţei – Ancuţa cea tânără, numită astfel spre a o deosebi
de mama ei, tot o Ancuţă –, drept răspuns la întrebarea femeii cu privire la
identitatea musafirului, că în tinereţile sale nou-venitul „a fost un om cum nu
erau mulţi prin ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile,
căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Şi pentru o
muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa.”. Aflând astea, tânăra
hangiţă „şi-a potrivit mărgelele la gât şi cârligelele de păr la urechiuşi. Şi când
îl văzu pe mazâl că se întoarce spre noi, îi trecu pe dinainte, uşurel,
mlădiindu-se, cum ştia ea că-i şade bine.”.
Înainte de a-şi începe povestirea, Neculai Isac îngână, nostalgic, reluând
cântecul lăutarilor, „Trage, mândro, cu bobii…/ Trage, mândro, şi-mi gâceşte/
Codrul de ce-ngălbeneşte,/ Omul de ce-mbătrâneşte…”. Istorisirea lui începe
cu o autocritică referitoare la comportamentul său din vremea tinereţii: era
veşnic pe drumuri, chemat de dragostele lui, spre necazul părinţilor,
„Maică-mea mă bocea în fiecare duminică şi mă blăstăma şi dădea leturghii
lui popa Năstasă, ca să mă liniştesc şi să mă-nsor. Iar tatu-meu, tăcea ş-o
privea într-o parte căci şi el fusese ca mine şi-i făcuse multe zile amare.”.
Apoi Neculai Isac îşi aminteşte că într-o sâmbătă, după încheierea unei
aventuri amoroase, trist fiind, se plimba călare prin împrejurimile Hanului
Ancuţei, unde însoţise un transport de vin, neguţătoria cu care se ocupa. La o
gârlă „arzând în soarele asfinţitului”, printre nişte ţigani aflaţi la pescuit,
întâlneşte o „fetişcană de optsprezece ani. Îi văzusem – spune căpitanul de
mazâli – în apă trupul curat şi frumos rotunjit. Sta aproape de mine, numai în
cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări
largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată. Am simţit în mine ceva fierbinte:
parc-aş fi înghiţit o băutură tare.”. Hasanache, un ţigan bătrân, văzând interesul
fetei, cu numele Marga, pentru „boier”, o îndepărtează şi îl întreabă dacă el este
negustorul de vin poposit la han; după ce confirmă, Neculai Isac dă ţiganului şi
fetei câte o monedă de argint. Continuând plimbarea, ceva mai departe, la „o
fântână cu colac de piatră, între patru plopi”, a cărei apă „neclintită, aproape
de ghizdele, avea în ea ceva viu: mişcarea necontenită şi măruntă a
frunzişurilor.”, naratorul o zăreşte, ca pe o arătare, în umbra copacilor, pe
Marga, dispărută imediat.
A doua zi dimineaţa, Marga se înfăţişează la han, pentru a mulţumi
„boierului” („Cu înfăţişarea ei neliniştită de căpriţă neagră, parcă ieşise din
pământ. Însă nu mă privea.”), arătându-i cizmuliţele cumpărate cu carboava
dăruită. Fata, cu un gest brusc, îi sărută mâna şi dispare, după ce fixaseră o
întâlnire, în aceeaşi zi seara, lângă fântâna dintre plopi, la întoarcerea lui
Neculai Isac din Paşcani, unde urma să lase vinul şi să ia banii de la un boier,
cumpărător al întregii mărfi.
Drumul neguţătorului, cu carele înspre Paşcani şi înapoi, fusese scurt şi
ca o halucinaţie: „eu nu v-aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am
trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în mine chipuri şi vedenii care mă duceau
ca-n zbor aiurea.”. La întoarcere lângă fântână, după rostuirea convoiului la
destinaţie, „O lună ştirbă se ridica din răsărit ca peste o pustie.”, şi Neculai
Isac o găseşte pe Marga întristată, suspinătoare, mărturisindu-i teama că el nu va
reveni la ea, dar o asigură că, îndată ce va merge din nou la Paşcani spre a
descărca vinul şi a lua banii, o va reîntâlni în acelaşi loc, aducându-i în dar
scurteică de vulpe.
Noaptea, la fântâna dintre plopi, „ieşi luna în răsărit ca un ochi de
spaimă”, îşi continuă Neculai Isac povestirea, pe când Marga se apropia în fugă,
spre a-l strânge apoi în braţe, „scâncind”, pe iubitul ei, căruia îi mărturiseşte,
înspăimântată, cu „geamăt ca de sălbăticiune rănită”, că unchiul ei, Hasanache,
împreună cu fraţii lui mai mici, Dimachi şi Turcu, vor să-l omoare, la acea
întâlnire, pentru a-i fura banii de pe vin. Completând: „N-am putu răbda de
dragoste ş-am vrut să mai stai cu mine, de-aceea nu ţi-am spus cum am venit.”,
cu siguranţa că va muri, pentru că cei doi, care se apropiau, după cum lătra
Lupei, câinele lui Neculai, îi auziseră mărturisirea.
Călare, iubitul Margăi încearcă să scape de urmăritori, cu ajutorul
câinelui, atacatorul unuia dintre aceştia, dar ceilalţi doi, care îl gonesc făcând
salturi mari cu ajutorul prăjinilor, îl ajung din urmă şi unul din ei aruncă prăjina
în picioarele calului, care se prăbuşeşte cu membrele dinainte rupte.
Ridicându-se în picioare, Neculai Isac împuşcă între ochi pe unul dintre
atacatori, dar o şpangă îi rănise ochiul drept, apoi strigă după ajutoare de la han,
iar ţiganii rămaşi teferi îl părăsesc în fugă. Întors la fântână, împreună cu cei
sosiţi de la han, vede sânge proaspăt şi înţelege că Marga fusese ucisă şi
aruncată în apă.
 Terminându-şi povestirea, căpitanul de mazâli „Sta împovărat în locul
lui, neclintit şi cu capul plecat. Obrazul drept, boţit spre ochiul stors, parcă era
încleştat şi pecetluit pe totdeauna într-o durere. Iar ochiul cel viu, mare şi
neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului.”.