Vasile Alecsandri

Deşi scrierea vechilor cronici implica un exerciţiu artistic mai mult sau mai puţin conştient (prin elemente
precum descrierea, portretul, relatarea indirectă a dialogului, retorica partizană a faptelor), iar o personalitate precum
Dimitrie Cantemir a scris proză cu intenţie artistică (nu lipsită de valoare), ca fenomen literar caracteristic proza
românească nu se dezvoltă decât începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, stimulata atât de modelele
romantice europene, cât şi de apariţia primelor publicaţii periodice. Cele trei tipuri de proză cultivate la începutul
epocii moderne, descriptivă, istorică şi satirică, se regăsesc în relatările de călătorie (C. Negruzzi – „Fragment dintr-o
călătorie”, Gr. Alexandrescu – „Memorial de călătorie”, V. Alecsandri – „O primblare la munţi), În nuvela istorică (C.
Negruzzi – „Alexandru Lăpuşneanul”), ori în fiziologii (Ion Heliade Rădulescu – „Coconiţa Drăgana”, „Domnul
Sarsailă, autorul”, C. Negruzzi – „Fiziologia provinţialului”).Pe lângă acestea, pot fi amintite primele încercări de
roman (Ion Ghica), nuvele romantice (V. Alecsandri, C. Negruzzi), toate dovedind disponibilităţile pentru un tip de
literatură a cărei apariţie şi dezvoltare fuseseră întârziate de condiţiile istorice.
Printre scriitorii paşoptişti se observă lesne preeminenţa lui Vasile Alecsandri, preeminenţă dovedită atât de
varietatea genurilor şi speciilor abordate, de numărul impresionant de opere, dar şi de calitatea lor artistică de
netăgăduit.
Chiar dacă opera lui în proză nu este foarte întinsă – ea numără câteva încercări romantice ( nuvela
„Buchetiera de la Florenţa”, începutul de roman „Dridri”), portrete şi evocări ale unor scriitori ( Alecu Russo,
Lamartine), memorii de călătorie („Călătorie în Africa”, „Jurnal de călătorie în Italia”) – nu poate fi totuşi ignorată de
istoria literaturii române.
Există şi o serie de scrieri scurte, greu de clasificat, fiecare având ceva dintr-o povestire, scrisoare, fiziologie,
memorii şi însemnări de călătorie: „Iaşii în 1840”, „Borsec”, „Balta Albă”, „Un episod din anul 1848” etc. ele au un
caracter ocazional şi nu sunt opere de invenţie, ci pleacă de la un pretext real, descriind locuri, obiceiuri locale.
Astfel, „Balta Albă” a fost scrisă în 1847, în urma unei călătorii în staţiunea cu acest nume. Autorul inventează
pretextul francezului care vizitează aceste băi pentru a putea dezvălui cu îndrăzneală contrastele şi tarele pe care le
observă în jurul său. De altfel, motivul „ străinului” e cunoscut în literatura universală ( a devenit celebru datorită
„Scrisorilor persane” ale lui Montesquiieu). Nu poate fi ignorată nici ideea că o privire din afară e mai obiectivă, de
regulă, decât una dinăuntru. Consecinţele în planul scriiturii sunt o relatare mai vie, mai antrenantă şi o notă
inconfundabilă de umor.
Titlul este un toponim, iar pentru conaţionalii noştri de la jumătatea secolului al XIX-lea avea, desigur, o
rezonanţă cunoscută, Balta Albă fiind una dintre ”staţiunile” la modă, mai ales datorită reclamei ce se făcuse apelor
miraculoase de acolo.
La nivel compoziţional este folosită tehnica inserţiei (povestea în poveste sau povestea în ramă). Astfel, iniţial
un narator – martor, ( homodiegetic în naraţiunea-cadru) fixează circumstanţele când aude istorisirea francezului,
insistând îndeosebi asupra atmosferei tipic orientale. Tovarăşii de petrecere stau „lungiţi pe divanuri” şi sunt „înarmaţi
cu ciubuce” care „produc o atmosferă vrednică de sala selamlâcului unui paşă”. Ironia acestui narator lucid este
subliniată şi de consideraţiile asupra vremii, ploaia care cade asupra capitalei moldave „cu gând de a-l spăla de glod şi
de păcate”, vărsându-şi în zadar „sudorile”. Printre invitaţi se află şi un „tânăr zugrav francez”, acesta fiind singura
referinţă, însă relevantă, despre statutul lui social. Prin urmare Valahia, cu toate contrastele ei, e văzută din perspectiva
unui occidental obişnuit.
Ampla mărturisire a acestuia (narator autodiegetic) începe cu o constatare dureroasă –atunci ca şi acum – care
elimină Ţările Române de pe harta Europei (cel puţin a Europei civilizate), de vreme ce francezul nostru nici nu avea
habar, până la această călătorie, că pe continentul acesta se află „o Moldavie şi o Valahie” .Apoi, bineînţeles, contactul
cu oamenii de pe meleagurile aceste a spulberat unul dintre miturile lumii civilizate, pentru care, cu cât te îndepărtezi
de centrul civilizaţiei, cu atât te adânceşti în barbarie. Surpriza, din acest punct de vedere, fusese una plăcută: „am avut
plăcere a descoperi eu însumi aceste frumoase părţi ale lumei şi a mă încredinţa că, departe de a fi locuite de
antropofagi, ele cuprind în sânul lor o soţietate foarte plăcută”.
Diegeza este simplă. Plecat din Paris cu intenţia de a călători în Orient (specific epocii romantice, drumul
acesta e o aventură a spaţiului, dar şi a conştiinţei, cu toate meandrele lui complicate), francezul decide să se oprească
şi în Ţara Românească, debarcând la Brăila. Aici află de o apă făcătoare de minuni şi porneşte, mânat de curiozitate,
spre Balta Albă. Călătoria nu e lipsită de aventuri. Căruţa („ o cutioară plină de fân, pe patru roţi de lemn cu schiţile
stricate”), la care sunt înhămaţi „patru cai mici, numai oasele şi pielea” se răstoarnă pe drum. Căruţaşul izbuteşte să o
dreagă şi pleacă mai departe cu un singur cal înhămat. Odată ajuns în locul unde se aştepta să găsească o staţiune,
naratorul devine eroul fără voie al unei aventuri nocturne, având de înfruntat o „claie de câini” care-i dau târcoale, un
întuneric de nepătruns şi tot felul de alte obstacole ( vreo vacă stând culcată în mijlocul uliţei, vreun car lăsat în drum
etc). Întâlnirea fericită cu un „echipaj” vorbind franţuzeşte e salvatoare, căci un domn amabil îi găseşte gazdă pentru
noapte ( nu vreun luxos hotel, ci un bordei atât de scund încât se loveşte de pragul uşii de la intrare). A doua zi, trezit
de o zarvă înfiorătoare, străinul descoperă pitorescul plin de contraste al insolitei staţiuni, pătrunde în câteva cercuri de
români educaţi, participă la o masă ţărănească, dar şi la un bal şi rămâne la fel de nedumerit, neştiind „dacă Valahia
este o parte a lumii civilizate sau este o provinţie sălbatică”.
Modul în care e concepută ficţiunea permite desfăşurarea observaţiilor la două niveluri, în două registre.
Pe de o parte, sunt înfăţişate obiceiuri, personaje şi întâmplări pitoreşti, amuzante şi interesante în ochii unui
străin care vizitează pentru prima oară locuri, iar pe de altă parte se realizează observaţii mai adânci, cu caracter critic
la adresa stării de înapoiere a civilizaţiei valahe a vremii.
Dacă naraţiunea îi dă autorului libertatea de a divaga, probând „înlesnirea orientală de povestitor”, descrierile
sunt rodul ochiului „unui desenator pasionat de detalii inedite, al unui reporter superior, care surprinde exoticul fără a
transfigura” (George Călinescu).
Îmbarcat pe un vapor care coboară pe Dunăre până la Marea Neagră, fără a se opri nicăieri, călătorul - care nu
ştie că la porţile Europei se află nu Turcia, ci Valahia – constată plin de uimire „ sălbattica frumuseţă a malurilor
acestui râu între Banat şi Severin”. Suntem, aşadar, în plin elogiu romantic al peisajului pitoresc: munţi plini de peşteri,
păduri sălbatice, succesiune insolită de câmpii şi de bordeie. Intrând pe un teritoriu străin cu atâtea prejudecăţi,
francezul se aşteaptă la mari primejdii, înarmându-se „împotriva fearelor şi a cetelor de hoţi”.
Am văzut deja că după întâlnirea cu consulul francez de la Brăila, personajul-narator decide să viziteze Balta
Albă şi că drumul până acolo e o adevărată steeplechase ( cursă cu obstacole). Ajuns, în sfârşit, la destinaţie, după ce
noaptea se lăsase deja, călătorul trece prin cele mai contradictorii stări. Aici se vede şi talentul descriptiv al lui
Alecsandri. Pe de o parte, evocarea tabloului nocturn întrerupe cursul povestirii (pauză descriptivă), iar, pe de altă
parte, conturează atmosfera. Ironia nu lipseşte. Preluând din „catalogul” romantic o serie de motive precum noaptea,
luna, amestecul misterios de umbră şi de lumină, pitorescul rural, autorul realizează o pagină memorabilă. Trebuie
subliniat că perspectiva este subiectivă, dat fiind faptul că descrierea se realizează de către un narator autodiegetic.
Cititorul vede totul prin ochii francezului care descoperă un sat „alcătuit din bordeie coperite cu stuh şi coronate de
cuiburi de cocostârci”. Căl1ul percepe detaliile cu simţurile exacerbate de teamă. Vizualul şi auditivul, detaliul şi
ansamblul,terestrul şi cosmicul, toate elementele care alternează conturează o atmosferă inedită pentru străin.
Enumeraţiile („ forma bizară a acelor locuri…, urletul câinilor….., ciocănitul barzelor..”), comparaţiile („cumpene de
fântâni ca nişte gâturi de cucoare”), epitete hiperbolizante („cucoare urieşe”) accentuează nota fantastică a tabloului.
De la acest registru se trece brusc la cel comic. „Admirarea poetică” se preface „într-o grijă, vară cu spaima”,
deoarece o haită de câini voia, probabil, să afle „ce gust are carnea de francez”.cursa cu obstacole continuă, călătorul
sărind peste vacile culcate în mijlocul drumului, trezind cocoşii de pe garduri, împiedicându-se de jugul vreunui car
lăsat în drum etc.
După ce reuşeşte să găsească o gazdă unde îşi va petrece noaptea, francezul continuă a doua zi seria
descoperirilor uimitoare. Utilizarea tehnicii contrastului în realizarea descrierii accentuează starea psihologică a
personajului-narator, care se crede când într-un fund de lume, la graniţa barbariei, când în societatea selectă a unui oraş
european. Detaliile de observaţie se acumulează, petele de culoare evidenţiază amestecul de sărăcăcios şi bogăţie, de
primitivism şi civilizaţie. Dimineaţa, francezul descoperă „ o mulţime de caleşti evropieneşti, pline de figuri
evropieneşti şi de toalete evropieneşti”. Amestecul bizar îl face să creadă că are vreo halucinaţie, că e victima vreunei
„fantasmagorii nepricepute”, că vede”baloane de Viena”, „pălării de Franţia cu şlice orientale”, „frace cu anterie” etc.
Şi pe marginea bălţii are în faţă una dintre cele „mai originale privelişti de pe faţa pământului”, adică „un târg ce nu era
târg, un soi de bâlci, ce nu era bâlci”.Enumeraţia generează acumularea de amănunte contrastante: „corturi, căsuţi de
scânduri, vizunii făcute din rogojini, braşovence, cai, boi, oameni”. Pretutindeni – improvizaţii. Fiecare îşi făcuse un
adăpost, după puteri. „Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea din ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri
rupte, în care săracul se pârlea la soare”. Şirul stupefacţiilor nu se termină aici, căci mai târziu călătorul va mai
descoperi şi pitorescul unei mese ţăr1neşti, cu lăutari şi dansuri naţionale, şi eleganţa toaletelor de bal ori subţirimea
conversaţiilor în franceză. Concluzia este că nici la sfârşitul neobişnuitei experienţe francezul nu poate spune dacă
„Valahia este o parte a lumii civilizate sau ..o provinţie sălbatică”.
În final, se poate spune că această operă – jurnal de călătorie şi fiziologie în acelaşi timp – pune în lumină
principalele calităţi ale prozei lui Vasile Alecsandri: viu spirit de observaţie, umor îngăduitor care-l face să vadă partea
comică a lucrurilor şi a oamenilor din jurul său, construcţie simplă şi firească a frazei, talent de povestitor.