Literatura răspunde nevoii de confesiune a omului; când această nevoie se transmite prin

intermediul unui peisaj sau al unui tablou, avem de-a face cu descrierea. Aceasta este modul de
expunere care constă în prezentarea trăsăturilor caracteristice ale unui peisaj, ale unui interior sau
ale unei persoane, folosind o multitudine de substantive şi de adjective care se organizează în
imagini artistice şi figuri de stil. Consider că fragmentul din ”Călin (file din poveste)” de M.
Eminescu folosește pentru prezentarea pădurii, modul de expunerea descrierea.
Mai întâi, eul liric obiectiv, aflat în ipostaza demiurgică și textualizat prin forme de
persoana a III-a – vezi, auzi etc – creează un cadru de natură feeric, unde va avea loc nunta celor
doi îndrăgostiți. El foloseşte personificarea, ca principală figură de stil, prin care conferă materiei
neînsufleţite, şi, în special elementelor naturii, atributele fiinţelor vii. Peisajul e plin de lumină şi
culori. Epitetele metaforic-cromatice (de aramă, de argint) formează o imagine artistică vizual-
cromatică în nuanţe de poveste, conturează un peisaj neobişnuit, romantic, de tip oniric unde urmează
să aibă loc neobişnuitele nunţi paralele: a celor doi îndrăgostiţi şi a insectelor. Imaginea reflexă a
acestor construcţii este o muzicalitate metalică ce acompaniază feericul natural şi care se
completează cu mândra glăsuire a pădurii... Cu siguranţă această glăsuire poate fi reflexul auditiv
al imaginii vizuale.
Paralelismul evenimenţial este anunţat încă din incipitul pasajului descriptiv prin
paralelismul câmpurilor semantice: codru-pădure şi de aramă - de argint. Nuanţele metalice sunt
variaţiuni pe aceeaşi temă sugerând diversitatea sentimentului de iubire şi de bucurie, variaţie
specific romantică. Plasarea evenimentelui marital într-un asemenea cadru protector aminteşte de
fragilitatea sentimentului – celui mai nobil şi mai frumos – al omului, care nu poate supravieţui în
spaţiul citadin, deoarece trebuie apărat de mecanica distructiv-umană. Codrul, chiar şi prin
versiunea lui mai mică pădurea, este un protector recunoscut romantic al sentimentului şi al
realizării cuplului.
Mai apoi, prezenţa izvorului şi a ierbii de omăt configurează o altă sinestezie, vocal-cromatică,
păstrând aceeaşi muzicalitate a basmului. Culoarea neobişnuită a ierbii transmite ideea unui tablou
static, încremeit în splendoarea sentimentului. Florile albastre, care tremură ude, întregesc sonorităţile
cu tonalităţi de clinchet suav, consonantic cu suspinul copacilor şi vraja imaginilor albastre.
Neîndoielnic, imaginea se adresează văzului, ca şi cea din versurilor următoare. Locativul acolo
unicizează spaţiul. La aceeaşi sugestie a unicităţii tărâmului evocat, contribuie şi imaginea văzduhul
tămâiet. Un singur epitet, impresionant prin hieratismul său, tămâiet, pefigurează evenimentul solemn
ce va fi celebrat, tansfigurând percepţii olfactive. Aliterţia consoanei z şi combinaţia onomatopeică de
consoane şi vocale te dermină să asociezi sugestii auditive. Gerunziul licărind aduce tabloului străluciri
intermitente, iar absenţa timpul verbal creează paralelism evenimenţial al versului următor: ele trec cu
harnic unde şi supină-n flori molatic. Suspinul domină tabloul, ca marcă profund romantică a afectului,
ce se dezvăluie şi trădează sentimente atât de mai mari şi de profunde, încât sufletul uman are nevoie
de rezonanţa naturii. Poezia romantică (ca, deatfel, şi ea clasică) se construieşte pe orizontală, prin
însumare de imagini şi figuri artistice (ca mărgelele pe aţă). Sinestezia, fiind posibilă numai pe baza
corespondenţelor dintre un cuvânt şi o anumită stare afectivă), obligă la construirea pe verticală, prin
tehnica sugestiei. În felul acesta, imaginile sinestezice, la romantici, sunt un instrument de
ambiguizarea şi amplificara mesajului poetic.
Două observaţii se impun cu privire la pasajul citat; verbele au valoare de semnal pentru
cititor: „treci”, „vezi”, „auzi”, „pare”. Dacă primul verb ("treci"), marchează ieşirea din lumea reală
şi intrarea în lumea ideală, verbul "pare" conţine sugestia puterii de transfigurare a poetului, capabil să
transporte pe cititor într-o lume poetică. E o natură paradisiacă. Şi dacă-cele mai multe epitete
impresionează prin frumuseţe ("mândra glăsuire", "văzduhul tămâiet", "râuri sclipitoare"), metaforele
uimesc: izvoarele coboară în "ropot dulce" şi "ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ în
cuibar rotind de ape, peste care luna zace." Deci poetul "vede" cum apa curge în rotocoale, ca nişte
"bulgări fluizi", iar prin metafora "cuibar rotind de ape", datorită substantivului la plural şi verbului la
gerunziu, imaginea capătă şi tremurul de furnicar al undelor antrenate într-un vârtej. "Peste care luna
zace" e o imagine de completare, din cele mai familiare poetului, care dă tabloului un punct de răcoare
în mişcarea cuibului de ape, iar inversiunea folosită, cu verbul la sfârşit ("zace"), dă versului o putere
absentă din construcţia directă. Aşadar, Eminescu posedă meşteşugul de a da cuvintelor relief, culoare,
duritate sau însufleţire. "Versul întreg pare scris pe metal gros. Are ascuţişurile şi linia scobită impusă
de materialul în care e săpat" - scria Tudor Arghezi, confruntându-şi experienţa şi metoda
"meşteşugului" sau cu modelul marelui înaintaş, pe care îl admira.
În concluzie, fragmentul dat folosește ca mod de expunere descrierea pentru că ea este un
pretext pentru transmiterea sentimentelor, tabloul general al naturii reia ca-ntr-o oglindă
sentimentele și trăirile eului liric, grupul nominal creează imagini și figure de stil, nuanțează și
completează plăcerea lecturii.