Rezolvare varianta 12 Limba Romana

Subiectul I (40 de puncte)

1) Sens denotativ: marmura cea rece; chip frumos; umăr stâng-

Sens conotativ: a gândurilor urme; a visurilor turme-
2) Polisemia cuvântului rece: Sezonul rece începe din noiembrie. La munte bate
un vânt rece ca gheaţa.
Pentru a picta un tablou de iarnă, folosim culori reci. La restaurant am mâncat o
gustare rece şi o friptură de pui.
3) Enunţul corect: El însuşi (Chiar el) a transcris cu majuscule tot textul dat, ceea
ce este o mare greşeală.
4) Prezenţa eului liric: verbe şi pronume la persoana I: „şoptesc”, „eu […] îmi
strâng”, „te caut”, ”minte-mi” şi adresarea directă ce accentuează subiectivismul
poeziei prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular:”chipul tău”, „Tu”,
„încremenişi”.
5) Imaginarul poetic: „Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme”, „Şi toate trec
ca vântul - dar chipul tău nu trece.”
6) Motivul romantic al visului; tema iubirii; tema timpului;
7) *„chip frumos”- prin utilizarea epitetului „frumos” alăturat chipului, eul liric
realizează un scurt portret al iubitei, care este de o frumuseţe incredibilă,
amplificând astfel intensitatea sentimentului de dragoste profundă pentru
eternitate; *simetria sintactică realizată prin repetiţia sintagmei “În veci” care
sugerează statornicia iubirii, eternitatea sentimentului profund al eului liric pentru
femeia iubită.
În prima strofă a poeziei, eul liric ilustrează atotputernicia iubirii, care învinge
raţiunea, idee construită prin personificarea “şterge vremea” şi inversiunea “a
gândurilor urme”. Uitarea nu acţionează asupra sentimentului profund de
dragoste, întrucât imaginea iubitei este eternizată în mintea eului liric prin
comparaţia “săpată ca-n marmura cea rece” şi personificarea “uitarea mână-n
noapte a visurilor turme”. Ultimul vers este o antiteză între trecerea ireveresibilă
şi chipul femeii iubite, rămas veşnic în mintea şi sufletului îndrăgostitului.
9) Versurile: “O, cum nu pot în braţe să te omor plângând,/ Tu, blond al vieţii
mele şi-al dragostei copil!”. Dragostea eului liric faţă de iubită este extrem de
puternică, invincibilă, idee exprimată prin interjecţia afectivă “O” şi exclamaţia
retorică în inversiune, „cum nu pot în braţe să te omor”. În ultimul vers, poetul
realizează un scurt portret fizic al iubitei, ea are părul blond „Tu, blond al vieţii
mele”, este inocentă: „ şi-al dragostei copil” şi semnifică pentru eul liric viaţa
însăşi. Adresarea directă „Tu” sugerează subiectivismul poeziei iar gerunziul
verbului „plângând” permanentizează sentimentul de iubire.
10) Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin
permanentizarea sentimentului de iubire sugerat de verbele la persoana I şi
timpul prezent: „şterge”, „ eşti”, „trec”, „şoptesc”. Adresarea directă la persoana a
II-a (”chipul tău nu trece”, “Te caut pretutindeni”, “Tu, chip frumos”, “Tu, blond al
vieţii mele”) ilustrează dragostea eului liric pentru iubita ideală, sentiment
profund, intens, săpat în sufletul lui „ca-n marmura cea rece”, iar repetarea
adverbului de timp „în veci” sugerează faptul că iubirea este eternă, înrădăcinată
în mintea şi sufletul eului liric.

Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ: “O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie.” (Goethe)

Sunt întrutotul de acord cu afirmaţia lui Goethe, că „O viaţă nefolositoare e o

moarte timpurie” şi consider că viaţa trebuie trăită din plin , având scopuri
precise, întrucât esenţială este intensitatea vieţii, nu durata ei.
Un prim argument în susţinerea adevărului exprimat de citatul de mai sus ar fi
faptul că trebuie să ştim să ne bucurăm de viaţă, de această existenţă efemeră
pe care fiecare dintre noi o are, savurând din plin orice moment de bucurie sau
de tristeţe, orice picătură de ploaie sau rază de soare, un pom cu roade sau
floare răsărită.
De asemenea, consider că trebuie sa fim conştienţi ca avem o singură viaţă,
comparabilă cu o scenă, pe care noi, actorii trebuie să ne jucăm rolul cât mai
bine posibil, pentru a nu avea o „viaţă nefolositoare”, ternă,ingredientele de
maximă importanţă fiind pofta noastră de viaţă, responsabilitatea de a face în
fiecare zi câte ceva folositor nouă sau altora. Această idee a vieţii ca spectacol
de teatru aparţine antichităţii, de unde a preluat-o şi Mihai Eminescu în poezia
“Glossă” şi în proza fantastică şi filozofică “Sărmanul Dionis”.
În concluzie, în relaţie directă cu argumentele aduse, consider că pentru a avea
o viaţă folositoare trebuie să avem o atitudine pozitivă, încredere totală în noi, şi,
nu în ultimul rând, să avem aspiraţii înalte, să nu irosim timpul, pentru că numai
astfel putem obţine mai mult de la viaţă!

Subiectul al III-lea (30 de puncte)

Particularităţi de realizare a unui personaj dintr-o nuvelă istorică studiată:

* Alexandru Lăpuşneanul - “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

(Alina Ergoveanu)