Viziunea expresionista in Monolog in Babilon

Din descendenta marilor romantici germani Hlderlin, Novalis si Mrike, a lui Baudelaire (Bodler) si Rilke, venea in 1922 cu Aur sterp Al. A. Philippide (1900 1979), pastrand de la cei dintai nostalgia continua a unei alte lumi, de la cei din urma revolta impotriva terestritatii si aspiratia catre azur, pendularea intre pamant si cer, constiinta pacatului si dorinta izbavirii prin purificare. Inca din primele poezii, poetul dedica un imn soarelui, conjurat sa regenereze prin lumina si foc beznele exterioare si interioare. (Al. Piru) Lovinescu sustinea ca Philippide e un imagist si aprecia pt. notatia plastica poezia Pastel. Sunt intr-adevar unele prilejuri cand poetul pare solicitat de peisajul de afara dar tablourile sale sunt in mod obisnuit materializarea unor stari sufletesti(E. Lovinescu) In literatura, expresionismul este adesea considerat o revolta impotriva realismului sau naturalismului, o cautare a unei realitati psihologice sau spirituale si nu o inregistrare a unor evenimente exterioare surprinse in secventa lor logica. Poeziile scrise dupa razboi, unele publicate in reviste, par sa se adanceasca intr-o aspiratie clasicizanta si alegorica, facandu-si frecvent aparitia personaje si realitati mitologice: Achile, Acheron, Charon, Styx, Proteu, Orfeu, Euridice, Ulisse, Cerber etc... Sub acest cer poetic elenizat, poetul isi intoneaza grav acelasi monolog obsedant in jurul mortii, timpului, destinului, universului, artei si insondabilului abis al sufletului si memoriei. Tehnica versului ramane si ea aceeasi, manuita cu detasare. Dincolo de receptarea strict contemporana la care ne obliga volumul de versuri Monolog in Babilon, ca si reeditarile succesive ale intregii opere a poetului: versuri, proza, publicistica, nevoia de a urmari drumul inchegarii viziunii lirice tipica pt. Al. Philippide este evidenta. Poetul se alege pe sine insusi pt. curente literare, teorii estetice, lecturi si cultura, abandonand unele motive, gesticulatii si decoruri lirice pt. a contura mai energic altele si inchizandu-si eul liric in roata concentrica a duratei. In Monolog in Babilon (poemul scris in 1965 si publicat in 1967) avem de-a face cu o meditatie romantica formulata in termeni clasici asupra destinului omului de geniu in lume, la poarta absolutului (Babilon inseamna in akkadiana Poarta Divinitatii). Acest volum de poeme are ca pivot o triada metaforica in jurul careia se roteste ploaia de stele ale poeziilor mici si ale versurilor independente. Triada metaforica generatoare de stari poetice, specifice manierei vizionare a poetului, este marcata la extremitati de metafora gloriei Aurul sterp si de metafora cunoasterii Cautatorul, filozoful, calatorul, cuceritorul. Intre cele doua, ca doua visuri vane, se ridica metafora creatiei echivalenta cu poezia. Aceasta este si metafora climax a viziunii lui Philippide care contempla si destainuie stari lirice fundamentale incarnate diferitelor timpuri istorice: antichitate elena, elinism, evul mediu si diferitelor estetici: Dante, Gethe, Po, Novalis, Hlderlin, Nietzsche. Identificandu-se cu epigonul sau, Philippide pune pe Alexandru cel Mare sa monologheze, inainte de a i se implini destinul, in cetatea lui Darius, asupra conditiei cuceritorului, pe care o echivaleaza cu aceea a filozofului deoarece cunoasterea e tot o cucerire si batatorind cu falangele lui calea dintre Nil si Gange, eroul n-a facut decat sa raspandeasca in crepusculara Asie luminile elene. In conceptia lui, Al. Philippide, omul (poetul) poate deveni nemuritor, daca invingand fortele obscure din jurul sau, acele puteri distructive, isi exprima fondul genial sempitern. Atunci pasarea rau prevestitoare se metamorfozeaza intr-un Phenix, care renaste din propria-i cenusa, moartea nemaifiind

incetarea existentei, ci o combustie datatoare de viata. Asa cel putin mediteaza poetul cu eroul sau: Din om cand moare, piere numai chipul, Dar neatins traieste arhetipul; Cand viata pamanteasca se incheie, Ramane Alexandru in idee. Mai toate celelalte poezii din Monolog in Babilon sunt abstracte si plastice in acelasi timp, privelisti escatologice sugerand maretia universului vazut in elementele primordiale (munti, stanci, nori, mari, paduri), intr-o continua facere si desfacere. Prin mijlocirea visului romantic, poetul se situeaza definitiv in clasicism. Vergil il conduce pe tarmul italic la batranul Evandru care-l sfatuieste sa renunte la cartile Sibilei din grota de la Cumae, arse dealtfel de Narses, si sa se identifice cu modurile clasice, vorbind dintr-o data despre trecut, prezent si viitor adica mai presus de timpul istoric, in vesnicie: Pe langa noi... trec ere dupa ere, Dar nu ne-ating. Privindu-le-n tacere Cuprindem totul, insa ramanem mai departe In hexametrii nosti fara moarte... Aici in Eneida ne-a harazit Vergil Un timp al sau, elastic si subtil, In care epoci varii, si vechi si noi, sunt date Deodata toate. Monolog in Babilon reia viziunile tipice ale poetului, cristalizandu-le in poeme desfasurate, devenite exemple statornice de referinta pt. modalitatea lirismului obiectiv. Calaretul, Scamatorul de pe munte, Dintr-o calatorie , Pe un papirus, Prin niste locuri rele, Candva la Stix, Glasuri, iata cateva poeme care ofera un tulburator spectacol intelectual in care acuitatea constiintei e traita cu acea voluptate a dezbaterii lucide, a intrebarilor prezentului, caracteristica numai marilor spirite ale modernitatii contemporane. Rolurile sumbre si grave, enigmele, ororile neintelese, obsesia acelor locuri rele care aminteste de visurile rele de la inceput sunt idei lirice obiectivate din fluenta profunda a gandirii poetice a lui Al. Philippide. Dupa Eminescu, dar dintr-o perspectiva a unei lumi zvarcolite si ulcerate de un rau interior, Philippide este sensibilitatea cea mai insetata de mituri absolut si poetul cu imaginatia cea mai dotata pt. a ridica solemne edificii ideatice. (Al. Piru) Un maestru a lui Philippide e Shakespeare din a carui Furtuna pare a-si insusi ideea despre izvorul poeziei: We are such stuff As dreams are made on; and our little life Is rounded with a sleep. ( Suntem din aceeasi plasma cu visurile noastre. O firava fantasma. E fiecare-a propriului sau vis.) Poetul tine totusi sa se delimiteze de adeptii, pornind de la aceasta doctrina, al unui onirism necontrolat, facil.

Am incercat mereu Sa fiu stapan pe visul meu Poezia, sustinea inca in sec. al XVII-lea P. Rapin, se cade sa aiba certaines choses ineffables et quon ne peut expliquer (sertan sozi inefable e che on neo po expliche)(lucruri inefabile si care nu pot fi explicate). Oamenii, scrie si Al Phillipide, au cautat mereu sa explice enigmele universului, totemurile gigantice din Insula Pastelui, Sfinxul egiptean, tarmul lunar, la selenizare, dezamagitor: O sa ajungem oare si la stele, Cu gandul sa descoperim in ele Secretul universului si-al vietii? Deocamdata, raspunde pe drept cuvant Al. Philippide, acolo nu ajung decat poetii, marii poeti ca el, ar trebui sa completam.

Akkadiana = limba semantica veche vb in Asiria Climax = Figur de stil care const n desfurarea ascendent a ideilor unei opera Epigon = Scriitor (de valoare minor) care imit mijloacele de expresie specifice unui mare scriitor, unui curent sau unei coli literare de prestigiu. Sempitern = etern, nemuritor, nepieritor, nesfrit, neuitat, perpetuu, venic, viu. Sibilele = Acestea erau, la greco-romani, femei legendare, sau cvasi-legendare, carora li se atribuia darul profetiei. Evandru: Fiul lui Hermes s-a stabilit in Latium si 1-a sustinut pe Eneas impotriva lui Turnus. Cumae prima colonie greceasca stabilita in Italia Narses = un eunuc in slujba imperiului Totem symbol mitic venerat ; imagine reprezentata de obicei sculptural Aseneliza aluniza a cobora lent pe suprafata lunii; a lua contact cu luna