ARTE POETICE MODERNISTE

Arta poetică este opera prin care autorul își exprimă concepția despre rolul artei și al
creatorului de artă, menirea acestuia în lume, crezul artistic.
Arte poetice în literatura română: „Numai poetul” de Mihai Eminescu, „Noapte de
decemvrie” de Alexandru Macedonski.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga – artă poetică modernă
Artă poetică modernă, poezia apare în volumul „Poemele luminii” din 1919, în care eul
liric își exprimă concepția asupra menirii creatorului de artă, a poetului. Titlul semnifică o
declarație, metafora „corola de minuni a lumii” simbolizând totalitatea tainelor, a minunilor
universului pe care poetul are datoria să le protejeze. Printr-o cunoaștere luciferică, bazată pe
iubire, eul liric, spre deosebire de cei care cunosc lucrurile pe cale rațională (cunoașterea
paradisiacă), potențează sau sporește tainele aflate „în ochi, în flori, pe buze ori morminte”.
Primul vers reia titlul, poetul dorind parcă să întărească această idee a protejării
misterelor, susținută apoi prin verbele „nu ucid”, „sporesc”, care descriu demersul literar al eului
liric. Concepția blagiană este aceea că menirea artistului este aceea de a-și aproia lucrurile,
tainele lumii printr-o atitudine protectoare, prin transformarea lor în poezie, în artă. Atunci când
cunoaștem universul pe cale rațională, prin dezvăluitea tainelor, cu ajutorul instrumentelor
științelor exacte, nu facem decât să îi știrbim din frumusețe. Apare opoziția „lumina
mea”/„lumina altora”. Aceasta din urmă „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de
întuneric”.
Concluzia este că, apropiindu-se de tainele lumii, poetul nu le ucide, ci le amplifică;
aceasta se datorează faptului că la baza actului creator stă iubirea.
Sub aspectul expresivității, poemul se distinge printr-o serie de metafore revelatorii:
„corola de minuni”, „vraja nepătrunsului”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt mister”. De o
deosebită forță sugestivă este comparația luminii eului liric cu razele lunii, lumina acesteia
învăluind lucrurile într-o aură de mister aparte.

„Testament” de Tudor Arghezi – Artă poetică modernă

Poezia „Testament” deschide volumul „Cuvinte potrivite” din 1927, fiind o artă poetică
modernă ce concentrează concepția lui Arghezi despre rolul rolul creației și al poetului. Titlul se
constituie într-o metaforă-simbol, „testament” însemnând moștenirea spirituală pe care poetul o
lasă fiului, adică urmașilor, cititorilor operei sale. Scrisă la persoana I, poezia este o confesiune
lirică ce ne oferă în prima parte definiții metaforice ale cărții: „treaptă”, „hrisov”, rodul
experienței, al suferințelor de veacuri ale strămoșilor. Ideea legăturii cu străbunii este exprimată
în metafora osemintelor.
 În concepția argheziană, arta este rodul transfigurării artistice a realității, a convertirii
obiectelor muncii în unelte ale scrisului („sapa-n condei și brazda-n călimară”). Eul liric
folosește o serie de opoziții precum „din bube, mucegaiuri și noroi/iscat-am frumuseți și prețuri
noi”, „veninul strâns l-am preschimbat în miere”. Aici este concentrată ideea despre estetica
urâtului, conform căreia arta ia naștere și din lucruri inestetice, care provoacă suferință, din
limbajul simplu, argotic al oamenilor („din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/eu am ivit cuvinte
potrivite”).
Poetul este, așadar, liantul trecutului cu viitorul, cel care alină și răzbună suferințele de
veacuri ale străbunilor, cel care transformă urâtul în frumos, în artă pură. Cartea este zămislită
din „slova de foc” și „slova făurită”, două metafore care semnifică îmbinarea dintre inspirația
creatoare și munca de potrivire a cuvintelor.

BALADA MODERNĂ (tehnica povestirii în ramă)

RIGA CRYPTO ȘI LAPONA ENIGEL
Apărută în 1924, balada „Riga Crypto și lapona Enigel” face parte din a doua etapă de
creație barbiană, numită baladic-orientală. Subintitulată de autor „baladă”, începe ca un cântec
bătrânesc de nuntă, dar evoluează în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaștere, alegoric.
Poetul păstrează din specia tradițională schema epică și personajele antagonice, dar evenimentele
narate sunt de natură fantastică (dialogul din vis dintre rigă și laponă) și alegorică.
Compozițional, poezia este alcătuită din două părți, fiecare dintre ele prezentând câte o
nuntă: una împlinită, cadru al celeilalte nunți, povestită, ratată, modificată în final prin căsătoria
lui Crypto cu măsălarița. Formula compozițională este aceea a povestirii în ramă.
Poemul se încadrează în modernismul interbelic prin: intelectualizarea emoției și a
actului poetic, imaginarul poetic inedit, ambiguitate, metafore surprinzătoare și cuvinte cu
sonorități neobișnuite, înnoiri prozodice.
Temele poeziei sunt increatul și iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii. Increatul
este conceptul filosofic ce sugerează puritatea primordială, starea de dinaintea intrării în circuitul
naturii care duce inevitabil spre moarte. Cele două personaje sunt simbolice: Crypto semnifică,
prin originea numelui său, cel tăinuit, „inimă ascunsă”, dar și apartenența la regnul vegetal al
ciupercilor, peste care este rege. Numele cu sonoritate nordică, Enigel, sugerează originea
laponei, fata fiind simbolul aspirației spre cunoaștere, prin cele trei trepte ale inițierii, iubirea,
intelectul și cunoașterea absolută, întruchipată aici de Soare, spre care ea tinde.
Dramatismul baladei constă în imposibilitatea unirii prin iubire a celor două ființe din
regnuri, din lumi diferite.
Pentru a-și continua drumul spre soare și cunoaștere, Enigel refuză descântecul rigăi, deși
regretă. Descântecul se întoarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit și-l distruge. Finalul
este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să rămână alături de alți
asemenea lui din propriul regn, Laurul-Balaurul și Măsălarița-mireasă. Încercarea ființei
inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
Simboluri în poezie:
- Soarele este simbolul spiritului, treapta ultimă a cunoașterii, imaginat în poem prin
metaforele „roata albă” (perfecțiunea geometrică) și „aprins inel” (simbolul nunții), în
antiteză cu „umbra”
- Metafora „sufletul-fântână” sugerează puritatea, setea de cunoaștere, veșnicia, fiind în
antiteză cu „carnea” (trupul, instinctele): „La soare, roata se mărește;/la umbră, numai
carnea crește”
- Făpturile inferioare care aspiră să dobândească spiritualitate sunt distruse de propriul
vis, așa cum i se întâmplă lui Crypto care ”înnebunește” și devine otrăvitor: „Iar la
făptură mai firavă/Pahar e gândul, cu otravă”
- Trei mituri de origine greacă sunt valorificate în operă: al soarelui (absolutul), al
nunții și al oglinzii.
CONCLUZIE
Poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” impune o viziune modernă. Interpretarea dată de
însuși Ion Barbu poeziei, „un Luceafăr întors”, relevă asemănarea cu problematica poemului
eminescian, dar opera lui Barbu este totuși „un Luceafăr cu rolurile inversate și într-un decor de
o nebănuită noutate”, cum remaeca Nicolare Manolescu. Ion Barbu răstoarnă clișeele mentalității
tradiționale, astfel încât axa uman-feminin-comun devine superioară axei nonuman-masculin-
regal.