Moromeții - Marin Preda – roman realist postbelic

Pregătit de nuvelele care prefigurează motive, întâmplări și personaje din roman,

romanul Moromeții este publicat în două volume elaborate la 12 ani distanță: volumul I în
1955, volumul al II-lea în 1967. Romanul prezintă destrămarea simbolică a unei familii de
țărani din Câmpia Dunării, în anii din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Romanul
este unitar cu toate că diferă modalitățile artistice de la un volum la altul, personajele sunt
aceleași, iar autorul le urmărește până la finalul deceniului IV al secolului XX, reconstituind
imaginea satului românesc într-o perioadă de transformări dramatice ale mentalităților și
instituțiilor.
„Moromeții” de Marin Preda este un roman postbelic, realist, obiectiv care surprinde
cititorul prin viziunea pe care o adoptă autorul în dezvoltarea temelor propuse. Prin urmare,
romanul postbelic alcătuit din două volume, își demonstrează valoarea de excepție prin
focalizarea asupra satului românesc din Câmpia Dunării, romanul fiind o monografie a
satului tradițional românesc înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial.
La fel ca în orice roman, Marin Preda dezvoltă în „Moromeții” trăsăturile acestei
specii literare, aparținând genului epic. Fiind o operă în proză, de mari dimensiuni, acțiunea
polifonică este complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative. Intriga este complicată,
conflictele sunt puternice, iar personajele participante sunt realiste, având o personalitate
puternică. Modul de expunere predominant este narațiunea, iar personajele sunt prezentate
direct, prin descriere, dar și indirect, pornind de la relația cu celelalte personaje, la propriile
gânduri, fapte și idei, prin monolog interior, dialog și introspecție auctorială. Narațiunea de
tip obiectiv permite intervenția reflectorilor, Ilie Moromete în volumul I și Niculae Moromete
în volumul II și a informatorilor, personaje martori care vor relata ulterior despre anumite
întâmplări. Perspectiva narativă scoate în evidență relatarea faptelor la persoana a III-a,
așadar avem de-a face cu un narator omniscient, omniprezent, cu accent pe focalizarea zero
(naratorul cunoaște mai mult decât personajele), de unde deducem caracterul obiectiv al
romanului. În ceea ce privește perspectiva spațială, aceasta înfățișează un spațiu deschis, real,
prin satul Siliștea-Gumești și unul închis, imaginar, al frământărilor interioare din gândul și
sufletul personajelor.
Tema este rurală. Ilie Moromete, personaj principal în romanul „Moromeții”,
reprezintă țăranul care trăiește într-o perioadă istorică în schimbare, viața sa fiind influențată
de modificările care apar în satul tradițional din acea perioadă. Fiind un personaj tipic pentru
pătura socială a țărănimii, Ilie Moromete adoptă mentalitatea țărănească din vremea aceea:
ignoră importanța școlii și pune accentul pe ceea ce asigură traiul familiei și îi dă respect în
colectivitate: pământul. Prin urmare, tradiția de a munci pământul trebuie respectată cu
strictețe, în detrimentul preocupării școlare. Tocmai din acest motiv, fiul său, Niculae, este
îngrijorat că va rămâne repetent, din moment ce Moromete nu-i cumpărase nicio carte. Mai
mult decât atât, atunci când se simte singur, liniștea o află în câmp, în afara satului, deoarece
„cum să trăiești dacă nu ești liniștit?”.
Romanul poate fi considerat și un roman de familie, o altă temă abordată fiind tema
familiei. Încă de la începutul romanului, Ilie Moromete vede lucrurile „stând deasupra
tuturor”, primind astfel indirect statutul de „cap al familiei”, firea autoritară dobândită fiind
necesară pentru a stăpâni „cu privirea pe fiecare”. Din dorința de a păstra familia unită,
decide să-l retragă pe Niculae de la școală. Admite, mai târziu, pentru sine, că a făcut o
greșeală imensă prin faptul că nu l-a lăsat să-și termine studiile: „aici am greșit”, întrucât dacă
„l-ar fi ținut pe Niculae mai departe la școală”, băiatul lui n-ar mai fi fost acum „de gât cu toți
ăștia ca de-alde Isosică”.

Trecut de 80 de ani, Moromete nu renunță la dragostea pentru pământ, ultima dată

fiind găsit căzut la marginea ogorului de unde îl aduseseră acasă cu roaba. Părăsit de copii,
Ilie Moromete rămâne în casa bătrânească, alături de Ilinca. Fiind întrebat cum se simte, este
capabil de autocaracterizare, recunoscând faptul că pământul nu este o obsesie, un mijloc de
îmbogățire, ci este simbolul libertății spirituale și materiale: „Domnule […] eu totdeauna am
dus o viață independentă!”.
Există o relație între tehnica de compoziție și tema timpului: în volumul I asistăm la
tehnica decupajului, narațiunea fiind lentă, de la aparența timpului „care avea cu oamenii
nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari” (incipit) până la „timpul nu mai
avea răbdare” (final).
Titlul romanului sintetic, alcătuit dintr-un substantiv propriu, are funcție anticipativă,
orientând cititorul spre evocarea vieții familiei Moromete, el explică viziunea autorului și
evidențiază drama familie: destrămarea acesteia prin fuga celor trei băieți la București,
plecarea Catrinei la fiica din prima căsătorie și distanțarea lui Niculae, care studiază
horticultura și devine activist al Partidului Comunist. Astfel, trădat de fii, Ilie Moromete
rămâne în casa bătrânească împreună cu fiica cea mică, Ilinca.
Fiind un roman realist, este de așteptat să avem de-a face cu personaje realiste. Latura
autobiografică a personajului principal, Ilie Moromete, poate fi demonstrată prin afirmația
autorului însuși: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creația preexistentă, care mi-a
fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu”. Așadar, potrivit mărturisirii autorului, Ilie Moromete era precum
tatăl său, „un om pe care n-aș putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai
mult”. În plus, pentru a construi universul ficțiunii, Marin Preda folosește informația
acumulată în memoria propriei copilării, în satul Siliștea-Gumești, nume păstrat și în roman. 
În primul volum, ne este prezentată familia și gospodăria, viața unui sat din Câmpia
Dunării, Siliștea-Gumești, în vara anului 1937, în apropierea celui de-al Doilea Război
Mondial. Tema este reprezentată de povestea unei familii, și anume, povestea familiei
Moromete. Acțiunea din primul volum, structurat în trei părți, este plasată în anul 1937, de la
începutul verii până la sfârșitul acesteia. În prima parte, acțiunea începe într-o sâmbătă
seara și continuă noaptea spre duminică, până după-amiază. Duminică dimineața, avem parte
de manifestări colective, ca de exemplu, spectacolul călușului sau întâlnirile din poiana lui
Ioncan. În cea de-a doua parte, urmărim evenimente desfășurate pe parcursul a două
săptămâni, observăm satul în vremea secerișului, și pe lângă acesta, putem vedea evenimente
precum planul de fugă a lui Paraschiv și Nilă și plecarea lui Achim la București. În ultima
parte, se narează întâmplări petrecute de la seceriș până la sfârșitul verii și se încheie cu fuga
celor doi feciori.
Volumul al doilea este alcătuit din cinci părți prin tehnica rezumativă și prezintă viața
satului de la reforma agrară din 1945 cu schimbările sale până la sfârșitul deceniului VI.
Vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusă, fiind înlocuită cu alta, lipsită de gloria și
recunoașterea autorității. Unitatea familiei nu se reface, satul întreg intră într-un proces de
disoluție, istoria tulbure duce la schimbarea mentalităților.
Incipitul și finalul primului volum aduc în prim plan problema timpului și evidențiază
drumul însingurării lui Moromete; în incipit, eroul e înconjurat de familie, ceea ce îi conferă
un anumit statut, în timp ce în final e singur și retras (nu mai iese la drum), cu aerul celui
doborât de o lume incomprehensibilă. Celebra corespondență între incipit și final din primul
volum pe problema timpului răbdător/nerăbdător a incitat critica literară, care a emis
interpretări interesante. La început, iluzia lui Moromete că zilele se scurg încet, semănând
între ele și conservând o lume arhaică, se transmite cititorului printr-o formulă asemănătoare,
prin funcția ei, cu cea inițială a basmului. Formula din incipit este reluată pe parcursul
acțiunii, accentuând caracterul iluzoriu al liniștii pe care o trăiește personajul principal: „Dar
nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător și amenințările mai se sfărâmau în
puzderie de amenințări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare.” Între
impresia inițială și precipitarea din final se conturează cronotopul satului. Cele două
coordonate, spațială și temporală, închid drama destrămării familiei de tip patriarhal.
Finalul primului volum, deschis, aduce în prim plan o altă realitate temporală:
„Timpul nu mai avea răbdare”. Aglomerarea evenimentelor din finalul romanului susține
ideea dezagregării unei realități familiare pentru personajul principal, nevoit să se confrunte
cu o altă realitate, fără a ști dacă se va putea adapta. Autorul lasă personajelor sale o mai mare
libertate de mișcare, creând pregnant iluzia unei vieți obiective, a unei lumi asemănătoare
celei reale.
Conflictele din roman și cauzele acestora sunt multiple. Spre exemplu, avem un
conflict între tată și fiii din prima căsătorie, care se naște din modurile diferite de a înțelege
lumea și de a-i prețui valorile. Problemele economice ale familiei trezesc dorința băieților de
a părăsi casa părintească pentru a pleca la București și a o lua de la început în capitală.
Deranjați de atitudinea tatălui lor care, în loc să comercializeze produsele și să obțină bani,
prefera să piardă timpul discutând politică în poiana lui Iocan, băieții pun la cale un plan care
va zdruncina puternic familia Moromete.
Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete
vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițându-i, în schimb, trecerea casei pe
numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii. Familia Moromete se dezintegrează odată cu
schimbările la nivel politic care afectează chiar și relațiile familiale. După fuga băieților, Ilie
Moromete devine ursuz, mereu îngândurat și își pierde prestigiul în sat. Pleacă la București
să-i vadă pe băieți și să-i determine să se întoarcă acasă. Le propune să uite cu toții părțile
negative, însă fără rezultat. În urma acestei scene durerea tatălui se intensifică, tristețea care îl
copleșește provenind din încercarea nereușită de a-și reface căminul. Deranjată de gestul
soțului său de a propune fiilor să revină în sat, Catrina îl părăsește pe Ilie.
Un alt conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica. Aceasta și-ar fi dorit ca
fratele ei să rămână văduv, să nu se recăsătorească pentru că în felul acesta și ea ar fi avut de
câștigat, rămânând în casa lui Ilie. Faptul că a ales să se recăsătorească nu a făcut decât să
aprindă o ură în sufletul Guicăi, aceasta încercând să o transmită fiilor lui Moromete. Maria
Moromete nutrește o neîmpăcată ură față de Catrina, iar Paraschiv, Nilă și Achim, fiii lui Ilie
Moromete din prima căsătorie, sunt convinși că mama lor vitregă îi nedreptățește, căutând să
le facă zestre numai fetelor – Ilinca și Tita – și să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic,
continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele
scene ale romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii compuse
din copii proveniți din căsnicii diferite.
De-a lungul textului s-a putut observa că între Moromete și fiul cel mic, Niculae
există o relație dificilă, care va izbucni un conflict secundar. Ilie Moromete își privește fiul în
primul rând din punctul de vedere al rolului său în cadrul gospodăriei. Astfel, conform tatălui,
treaba lui Niculae era să ducă și să aducă oile la păscut, și nu să plece la studii, așa cum își
dorea acesta. Niculae nu înțelege punctul de vedere al tatălui său, așa cum nici acesta nu
pricepe și nu respectă dreptul fiului de a decide asupra propriului destin. Astfel, alege cartea,
și nu pământul, la care renunță în favoarea surorilor lui. Când părăsește casa părintească,
tânărul admite nevoia de acțiune alături de cea de analiză și contemplare pentru a-și duce
scopurile la bun sfârșit. El simbolizează mentalitatea unei noi generații, cu țeluri și gândire
diferite, pregătindu-se pentru construcția unei noi societăți. La finalul romanului, Niculae este
inginer horticultor și membru în Comitetul Județean de Partid, semn că a reușit să studieze,
așa cum și-a dorit.
Viziunea inedită despre existență a lui Marin Preda este evidențiată în secvențe epice
cu o puternică încărcătură simbolică: scena cinei, scena secerișului, scena tăierii salcâmului,
scena convorbirii dintre țărani din poiana lui Iocan.
Scena cinei prezintă cititorilor familia lui Ilie Moromete, ai cărei membri, după ce se
întorc de la câmp, își caută de treaba prin curte, greul rămânând pe umerii mamei care trebuie
să pregătească masa. Urmează cina, care se desfășoară după un anumit ritual, pornind chiar
de la așezarea membrilor la masă. Această scenă anticipează într-o oarecare măsura destinul
fiecărui personaj, căci este vorba de o ierarhie bine stabilită în cadrul familiei, unde tatăl
ocupă locul cel mai înalt de pe pragul camerei, în timp ce copiii sunt grupați în funcție de
căsătoria din care provin, cel mai mic neavând un loc bine stabilit. Masa „joasă și rotundă,
plină de arsurile de la tigaie” arată sărăcia familiei, Catrina, mama lor, îndeplinește fără
obiecții rolul de mama pentru toți copiii și nu poate mânca în liniște „fiind jumătate întoarsă
spre strachinile și oalele de mâncare de pe foc”, însă nu ezită să-și exprime nemulțumirea față
de lenea fiilor lui Moromete proveniți din cealaltă căsătorie. E o scenă în care se creează
iluzia autorității paterne într-o lume în care tiparele arhaice supraviețuiesc. Ritualul mesei
dezvăluie, însă, adevăratele relații din sânul familiei. Copiii din prima căsătorie nu se înțeleg
cu ceilalți, dar tatăl, pentru a menține unitatea familiei, este dur (Niculae face mofturi la masă
și mâna tatălui îl lovește necruțător)
Scena în care Moromete, pe patul de moarte își exprimă, cu satisfacție, pentru ultima
oară, în fața doctorului, întreaga filosofie de viață în câteva cuvinte „Domnule...eu
întotdeauna am dus o viață independentă” dovedește încă o dată că prin romanul Moromeții
marin Preda ilustrează convingerea că țărănimea nu e dominată doar de instinct, ci este
capabilă de „reacții sufletești nebănuite” (Alexandru Piru).
Așadar Marin Preda ne propune în romanul „Moromeții” un univers sătesc autonom,
fără a imita în vreun fel pe cel din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu sau lumea rurală
descrisă de Slavici. Romanul „Moromeții” este o epopee a satului românesc, surprins într-o
perioadă de criză a istoriei sale, și transformat radical, cu instituțiile, moravurile și
personajele sale.
 REZUMAT
Romanul se deschide cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete, împreună cu cei
trei fii. Familia Moromete este numeroasă: Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât
soția lui, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieți, Paraschiv, Nilă și Achim,
cărora li se adăugaseră două fete, Tita și Ilinca, și încă un băiat, Niculae, mezinul de
doisprezece ani. 
Adunați la cină în jurul unei mese mici, joase și rotunde, Moromeții sunt marcați
de nemulțumiri ce vor izbucni în conflicte ce aveau să ducă la destrămarea familiei.
Principalul conflict are loc între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, apoi între Ilie
Moromete și fiul său, Niculae. Tânărul dorea să meargă la școală, dar tatăl îl trimitea cu oile
la păscut. Dintr-o altă căsătorie, Catrina mai avea o fată, pe care o creșteau foștii socrii ai
mamei sale. Cei trei băieți ai lui Moromete începuseră s-o urască pe soția acestuia, fiind
încurajați de sora mai mare a lui Moromete, Măria. Pe Catrina o mai dușmănesc Tudor
Bălosu și o rudă îndepărtată a lui Moromete, poreclit „Parizianul”. Băieții cei mari sunt
înverșunați și împotriva surorilor vitrege, Tita și Minca, întrucât ele își făceau „țoale” noi,
erau „vesele și vioaie” și li se aduna zestre pentru măritiș într-o ladă încuiată la care nimeni
nu avea acces. 
Alt conflict se naște între Ilie Moromete și nevasta lui, întrucât aceasta revendica un
pogon de pământ pe care Moromete îl vânduse din lotul ei, în timpul foametei de după Primul
Război. Moromete îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca ea să nu rămână „pe
drumuri”, la o adică, dar nu se ținuse de cuvânt.
Băieții cei mari plănuiesc să plece cu oile la București, pentru a câștiga bani. Datoriile
la bancă, împreună cu alte cheltuieli, îl forțează pe Ilie Moromete să vândă salcâmul din curte
lui Bălosu, în ciuda faptului că salcâmul era un simbol al trăiniciei și al stabilității satului. 
În Poiana lui Iocan se adunau gospodarii, cei „nici săraci, nici bogați”, printre care
Moromete, Cocoșilă și Dumitru al lui Nae. Poiana era plină de oameni care îl așteptau pe
Moromete, care le citește ziarul.
Plata dărilor către stat constituie principala grijă a lui Moromete, deși avea acum
„vreo șase pogoane de pământ și-și făcuse o casă frumoasă”. Cu toate acestea, banii nu erau
suficienți pentru a plăti taxele pentru pământ și ratele împrumutului luat de la bancă. Așteptat
de cei care colectau datoriile, Moromete încearcă mereu să scape. Deși era singur acasă,
Moromete strigă la toți locuitorii casei pentru a părea un om ocupat și distras. După ce îi
exasperează pe agenții veniți să adune datoriile, Moromete îi spune, mândru, lui Bălosu: „L-
am păcălit cu două sute de lei”, bucuros că nu le dăduse toți banii.
Acțiunea primului volum se sfârșește înainte cu trei ani de începerea războiului, când
„timpul nu mai avea răbdare” cu oamenii. Moromete se schimbase, întrucât „doar capul lui de
humă arsă” rămăsese la fel ca înainte. 
Volumul al doilea se deschide cu o întrebare: „În bine sau în rău se schimbase
Moromete?”. Dar toți ceilalți țărani își schimbaseră atitudinea belicoasă de dinainte. Ilinca
moare, iar Moromete merge la înmormântare. El se apucase și de negoț, câștigând destul de
bine, dar pe Niculae nu-l mai lasă la școală. Băieții care plecaseră la București cu oile
pierduseră tot și își găsiseră serviciu la „ucebe”, cuvânt pronunțat amenințător de către
Moromete, reprezentând locul „unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos”.
Paraschiv era sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, iar Achim era singurul care
„reușise totuși în comerț” și avea un mic magazin cu produse alimentare. 
Războiul începe, iar Ilie Moromete, dorind să-și aducă fiii înapoi acasă, pleacă la
București. El pusese la loc pogoanele vândute și avea pământ de muncit pentru fiecare dintre
ei. Văzând că aceștia nu plănuiau să se întoarcă, tatăl le strigă: „Mi-am luat mâna de pe voi.
Mâna mea asupra voastră nu mai există”. 
Nilă moare în război, în bătălia de la Cotul Donului, urmat de Paraschiv, care moare
din cauza tuberculozei. Autoritatea lui llie Moromete scade atât în rândul familiei, cât și în
sat. Catrina îl amenință că îl părăsește, oamenii nu-l mai ascultă ca altădată, iar legăturile cu
prietenii vechi slăbiseră considerabil. 
Satul Siliștea-Gomești se schimbă, iar în el pătrund noi personaje care întruchipează
prostia și ambiția celor doritori de putere și de a schimba lumea: Bilă, reprezentantul
A.R.L.U.S., moldoveanul Mantaroșie, lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan - secretarul
sfatului și unul din cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă - președintele consiliului
popular, Isosică, Vasile al Moașei, Ouăbei. Între aceștia se dă o luptă acerbă pentru ocuparea
diverselor funcții. Astfel se conturează o lume fals-rurală, lipsită de codul spiritual al
țăranului adevărat, însușit prin tradiție. 
Niculae Moromete devine membru de partid și vorbește despre „umanism”, despre
căutarea „eului” său, idei pe care Moromete nu le înțelege, deși le ascultă. Niculae se
orientează cu dificultate în noul mediu social plin de intrigi și înșelăciuni. Destituit în urma
unui șir de întâmplări nefericite, Niculae își continuă studiile și ajunge inginer horticultor. Se
însoară apoi cu Mărioara lui Adam Fântână. 
Ultimele capitole surprind moartea lentă a lui Ilie Moromete, o moarte privită ca un
moment firesc al vieții. Acesta avea aproape de 80 de ani, iar pe patul de moarte, își exprimă
crezul care îi guvernase existența: „Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă!”.