I.

Viața și opera lui Giovanni Boccaccio

1. Giovanni Boccaccio(n. 1313- d. 21 decembrie 1375, Certaldo/Florența)

A fost un poet și umanist italian. Cu povestirile sale reunite în Il Decamerone

(„Decameronul”, 1470) a influențat nu numai dezvoltarea literaturii italiene, dar a și creat
modelul genului de nuvelă, reluat în creația multor scriitori europeni.

2. Decameronul
Așa cum rezultă din înțelesul grec al titlului, acțiunea are loc în decursul a zece zile. După o
precuvântare dedicată "grațioaselor doamne" care cunosc arta amorului, urmează o
introducere ce dă un cadru terifiant atmosferei de groază care domnea în Florența bântuită de
ciumă. Șapte tinere doamne și trei tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea Florenței
pentru a scăpa de contaminare și, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între
conversații, banchete și dansuri, se adună zilnic - cu excepția zilelor de vineri și sâmbătă,
dedicate practicilor religioase - într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă
prestabilită, propusă de fiecare dată de "regele" sau "regina" grupului, aleși prin rotație. La
sfârșitul zilei, cele zece povestiri sunt urmate de un "canzone" (un recitativ în formă poetică)
și de dans. A rezultat astfel un număr de 100 nuvele care alcătuiesc Decameronul, prima și în
același timp cea mai bună operă în proză a literaturii italiene din epoca Umanismului, etapă
care precedă Renașterea. Nuvelele se caracterizează prin tematica foarte variată, plină de
umor și galanterie, adesea foarte îndrăzneață, din care nu lipsesc picanteriile spre deliciul
cititorului, cu o compoziție în formă magistrală și descrierea pregnantă a caracterelor. În
unele cercuri puritane ale timpului, cartea a fost curând considerată periculoasă pentru
moravuri, încât nu mult a lipsit să fie arsă în public, la îndemnul călugărului fanatic Girolamo
Savonarola.

3. Umanismul la Boccaccio
Umanismul este filozofia de viață progresistă care, fără a implica supranaturalul, afirmă
capacitatea și responsabilitatea personajelor de a trăi vieți morale, tinzând spre împlinirea
proprie și aspirând la binele umanității. Concepția de viață a Umanismului care este inclusă și
în Decameron ne îndeamnă să trăim bine și complet. Prin numeroasele povestiri în care sunt
arătate o mulțime de tipuri de oameni, cunoașterea lumii este obținută prin intermediul
observării, experimentării și analizei raționale. În lucrare se poate urmări foarte bine și
autoîmplinirea în sensul cel mai larg, conferindu-le vieților protagoniștilor un scop, astfel
cititorul privind cu uimire și satisfacție frumusețea existenței umane, provocările și dramele
ei, și chiar inevitabilul morții. O trăsătură importantă în Decameronul lui Boccaccio este că
opera prezintă și expresia sentimentului popular, printre personaje apărând meșteșugari,
preoți, călugări, țărani, alături de personaje feminine din mediile respective. Boccaccio redă
viața eliberată de constrângerile morale ascetice, studiază pasiunile omenești nu numai în
forma lor plenară, ci și în cea instinctuală, punându-le față în față cu convențiile unei societăți
ipocrite, naive. Astfel, Decameronul devine expresia unei ample, puternice, variate și incisiv
de satirice răzvrătiri împotriva tradițiilor impuse.

1
 4. Influența operei lui Boccaccio
În special creația sa majoră, Decameronul, a exercitat o deosebită influență asupra operelor
scriitorilor europenei. Printre aceștia sunt de menționat:
 Geoffrey Chaucer ("The Canterbury Tales", 1385-1400);
 François Rabelais;
 Miguel de Cervantes;

2
 II. Viața și opera lui Geoffrey Chaucer

1. Geoffrey Chaucer(n.1343, Regatul Angliei- 1400,Regatul Angliei)

Este unul dintre cei mai valoroși poeți englezi ai secolului al XIV-lea, „ultimul poet al Evului
Mediu și primul poet al noilor timpuri”. John Dryden, scriitor englez din secolul al XVII-lea,
l-a numit pe Chaucer „părintele poeziei engleze”. Chaucer a fost întemeietorul noii limbi
literare și creatorul unei versificații care a constituit baza dezvoltării ulterioare a poeziei
engleze.

2. Perioada de creație timpurie

În prima perioadă a creației sale (1360-1372), Chaucer pune bazele formale ale noii literaturi
engleze, elaborând limba literară și formele de versificație. În acel timp viața de curte se
găsea sub puternica influență a Franței, influență care se remarcă și în creația timpurie a lui
Chaucer, în special prin scrierile lui Guillaume de Machaut și Jean Froissart și, mai ales,
prin epopeea alegorică "Le Roman de la Rose" de Guillaume de Lorris și Jean de Meung, pe
care Chaucer îl traduce în limba engleză. Prima operă mai importantă din această perioadă
este "Cartea ducesei" ("The Book of the Duchesse", 1369), o elegie concepută în cadrul unei
viziuni alegorice cu prilejul morții lui Blanche, soția lui John of Gaunt.

3. A doua perioadă
Opera literară a lui Chaucer din anii 1372-1385 este strâns legată de însușirea concepției
umaniste și a culturii laice cu ocazia călătoriilor sale în Italia. În "Parlamentul păsărilor"
("The Parlament of Foules", 1377-1382), scris cu prilejul nunții unor persoane de la curtea
regală, Chaucer se folosește de cadrul formal al visului, al alegoriei și al temei tradiționale
pentru literatura de curte, tema dragostei. "Casa Faimei" ("The House of Fame", 1372-1380),
poem rămas neterminat, relatează într-o formă plină de humor călătoria imaginară a poetului,
purtat de un vultur de aur al lui Jupiter, până la palatul zeiței "Fama". Poemul este inspirat de
epopeea "Eneida" a lui Virgiliu și de o parte a Purgatoriului lui Dante.

4. A treia perioadă. Povestirile din Canterbury

În a treia perioadă, care cuprinde ultimii cincisprezece ani din viața scriitorului (1385-1400),
Chaucer lucrează la opera sa "Povestirile din Canterbury" ("The Canterbury Tales"), care
înseamnă nu numai desăvârșirea creației sale anterioare, ci și o sinteză a întregii literaturi
medievale din Anglia. Din punct de vedere al construcției, "Povestirile din Canterbury"
amintesc de "Decameronul" lui Boccaccio. Ca și opera scriitorului italian, cartea lui Chaucer
cuprinde o colecție de povestiri și nuvele istorisite de diferite persoane, în timpul unui
pelerinaj pornit de la hanul "Tabard Inn" din Southwark spre catedrala din Canterbury, unde
se păstrează relicvele sfântului Thomas Becket. Pentru a face călătoria mai plăcută, hangiul
propune ca fiecare dintre pelerini să spună două povești pe drumul spre Canterbury și două la
întoarcere. Acela a cărui povestire va fi socotită cea mai bună va primi la întoarcere o cină pe
socoteala celorlalți. În Prolog și povestiri (peste 18.000 de versuri), Chaucer prezintă un
tablou al vieții sociale din Anglia secolului al XIV-lea, în același timp înmănunchează toate
genurile literaturii medievale: romanul cavaleresc, legendele bisericești, bestiariile, predicile
moralizatoare, alegoria.

3
 III. Viața monahală la sfîrșit de Ev Mediu

Creștinătatea medievală a fost adesea consemnată prin prezența unor cupluri antitetice, cea
mai importantă și criticată fiind opoziția clerici - laici, oarecum normală într-o societate
dominată de cler.
Dacă, la începutul consemnărilor despre clerici și despre influența acestora asupra oamenilor,
aflăm că monahul era o persoană ce vindea toate bunurile materiale pentru a le împărți
săracilor după necesitate, momentul următor al evoluției acestui fenomen surprinde un monah
lacom, dornic de a avea și nu de a da celorlalți.
Clericilor,în special călugărilor li s-a atribuit funcția rugăciunii1, care leagă oamenii de lumea
divină, asigurîndu-și astfel, printre muritorii de rînd, o putere excepțională.
Chiar Giovanni Boccaccio evidențiază dihotomia dintre călugării din trecut și cei din
prezentul său: călugării au fost pe vremuri oameni cucernici și de treabă comparativ cu cei
din zilele actuale, care nu mai au nimic de călugări în ei , poate doar sutana,dar nici acea nu
mai este conformă cu realitatea călugărului smerit și dedicat din trecut deoarece cei ce au pus
temeliile dogmei religioase au poruncit să fie făcută din țesătură aspră, strîmtă,
sărăcăcioasă, astfel încît prin ea să se oglindească sufletul lor ce nu caută la averile
pămîntești(...) astăzi în schimb călugării își fac sutane largi, lucioase, căptușite, croite din
postavuri scumpe și după moda și tipicul pontifical, numai ca să se umfle în pene, fără
sămînță de rușine.
Astfel, tipurile de viață religioasă ale sfîrșitului Evului Mediu dezvăluie o atitudine
anticlericală, disprețul față de tagma călugărească fiind motivat de laicizarea înaltului cler și
de extrema deplasare a celui inferior. Noțiunii dogmatice a sărăciei, de factură abstractă în
această perioadă, i se opune sărăcia, mizeria socială reală în care se aflau păturile inferioare
ale societății. În asemenea condiții, figura călugărului libertin și a monahului păcătos devine
una dintre imaginile recurente ale literaturii izvorîte din imaginarul medieval.

1
Le Goff, Jacques, Omul medieval, pagina 13.

4
 IV. Paralelă între opere

Din punct de vedere al construcției, Povestirile din Canterbury amintesc de

Decameronul lui Boccaccio. Decameronul este cartea celor o sută de nuvele povestite în
decurs de zece zile, de către zece naratori. La sfîrșitul fiecărei zile este încoronat un rege sau
o regină. De asemenea, cartea lui Chaucer curpinde o colecție de nuvele și povestiri istorisite
de diferite persoane. Recompensa celui mai bune povestiri există și aici, așa încît acela a
cărui povestire va fi socotită cea mai bună, va primi la întoarcere o cină pe socoteala
celorlalți.
În pofida diferențelor mari în materie de subiect, există multe asemănări între cele
două opere. Ambele sunt constituite ca narațiuni cadru; poveștile multiple în cadrul unei
narațiuni mai întinse permit o gamă mai largă de teme, experiențe și opinii.
Unele povestiri ale lui Chaucer seamănă foarte mult cu unele povestiri din opera lui
Boccaccio. Un astfel de exemplu este Povestea grefierului care se aseamănă cu Povestea
pacientei Griselda din Decameronul. Scopul celor două povestiri este de a portretiza un
personaj feminin, pe nume Griselda, care este capabilă să înfrunte suferința nemeritată
cauzată de partenerul ei ca un test al iubirii si devotamentului ei, în ciuda faptului ca ambele
femei din cele două povești au fost credincioase, iubitoare si atente.

Un alt exemplu îl constituie povestea a zecea din ziua a doua a lui Boccaccio și Povestea
Morarului. În ambele texte subiectul povestirii îl constituie căsătoria unei tinere femei cu
un bărbat mai în vîrstă. Poveștile dezvăluie scene de dragoste între oameni cu diferențe de
vîrstă semnificative sau diferențe mai subtile între clase sociale. Diferența dintre cele două
este faptul ca în povestea lui Chaucer un tînăr savant dorește în pat o femeie tînără, în timp ce
în povestea lui Boccaccio, tînăra femeie este cea care caută un amant apropiat de vîrsta ei.
Ambele povești sunt riscante si utilizează simbolurile și cuvintele în mod liber, expunînd
inteligența lui Boccaccio și a lui Chaucer. Boccaccio și Chaucer își utilizează naratorii pentru
a exprima propriile perspective despre fidelitate și infidelitate, care diferă în mod
semnificativ. Chaucer pare să recunoască faptul că imoralitatea este, de fapt, o parte a
existenței umane care nu poate fi eliminată. Spre deosebire de Boccaccio care nu încurajează
infidelitatea în mod direct.

Cele două opere au ca temă comună expunerea și criticarea dogmei religioase, a poziției
pe care o ocupă călugărul în acest context medieval, oglindind relațiile dintre figura ascetică
și vicii.
Criticarea viciilor călugărilor la Chaucer, observă Zoe Dumitrescu Bușulenga2, „e
intreprinsă cu mai multă vigoare decît la Boccaccio sau Rabelais”, acesta orientîndu-și opera
către un spirit laic, care pledează pentru trăirile totale, chiar dacă acestei trăiri plenare i se
supun și fețele bisericești. Bărbați și femei, preoți, călugări și călugărițe se dedau unor plăceri
total imorale pentru pentru profesia lor. Cea care deschide galeria portretelor monahale este
Stareța, femeie cu maniere care o individualizează între tovarășii săi de drum:
„alene cunoștea să se compoarte,

2
Bușulenga, Dumitrescu, Zoe, Studiu introductiv, pagina 16.

5
 Cu farmec mult și cu mișcări învoalte.(...)
Iar gura- cum îi fraga pîrguită.
Și ce mai frunte! Naltă și boltită”3.
Seria clericilor continuă cu imaginea călugărului, vînător pătimaș, dedicat plăcerilor
trupului, care disprețuiește canonul pe care al trebui să îl slujească:
„Nu da pe-acei ce păcătoși i-arată
Pe vînători, o ceapă degerată(...)
De ce s-ajungă el de cap tăhui
Tot ostenindu-și ochii pe-o hîrțoagă
Sau tot trudind ca sluga la dîrloagă,
Cum cere Augustin? Slujire-ar cui?”
Toate fețele monahale sunt întrecute în prezentarea lor ironică de imaginea călugărului
vînzător de iertăciuni: „Impostura și șarlatania sunt folosite cu haz de acest frate care a
încetat să se mai ia în serios...”
„Avea o cîrpă în turbinca lui
Și el zicea că-i vălul Precistei
Și cică mai păstra și un crîmpei
De la vetrila lui Sânt Petru
care O întindea cînd purcedea pe mare
O cruce de alamă mai ducea
Și-ntr-un pahar oscioare de purcea(...)
Și uite-așa viclean între vicleni
Îi coțcărea pe popi și pe mireni.”4
Dincolo de aceste portretizări, mărturii ale declinului vieții clericale, stau povestirile
pelerinilor lui Chaucer. Multe dintre istorisirile cărții sunt înțesate de referiri, mai mult sau
mai puțin aluzive, la adresa tagmei religioase. Povestea corăbierului dezvăluie cele două
paradigme în care se înscria viața călugărului medieval: desfrîul și ipocrizia. Multe dintre
replicile călugărului John despre care vorbește corăbierul sunt elocvente în acest sens,
deducîndu-se chiar desfrîul pe care el însuși îl practică:
„dar, ca s-ajung mai iute la sfîrșit,
Aflați că frumușica s-a-nvoit
Ca pentru suta lui de galbeni ea
Să-l lase s-o muncească pe saltea...”
Aceiași revoltă împotriva ideilor și formelor înlănțuitoare medievale poate fi întîlnită și
la Boccaccio. Omul Decameronului este diametral opus omului medieval. Dacă acesta din
urmă privea neîncetat spre cer, cel al autorului italian are privirea ancorată în pămînt.

3
Chaucer, Geoffrey, Povestirile din Canterbury,editura Adevărul, 1993.
4
Idem.

6
Imaginea călugărului din Decameronul nu este alta decît cea generată de imaginaraul
medieval, care i-a oferit drept consoartă5 ipocrizia și ca ibovnică6 destrăbălarea. Pampinea
face cîteva referiri la viața monahală a perioadei:„ Și nu numai mirenii- dar chiar și cei
închiși prin mănăstiri-crezînd că asemenea purtări le sunt lor îngăduite, nesocotind legea
supunerii și dîndu-se cu totul plăcerilor trupești, căci în atare chip găsesc că scapă teferi- s-
au rătăcit cu totul și s-au păcătoșit”7.
Prima zi, prima poveste- și lumea monahală începe, deja, să capete umbre nebănuite.
Spovedania lui Ser Ciappelletto dezvăluie practici ale călugărilor nu tocmai în acord cu
orînduiala mănăstirească: Călugărul prinse a zîmbi și zise „Fiule, n-ai la ce să te amărăști
pentru atîta lucru; și noi, cogeamitea călugări, și tot te scuipăm aproape zilnic în biserică”8.
Cu fiecare poveste avansăm într-o lume a degradării și a desfrîului în care viețuiește
clerul. Evreul plecat la Roma pentru a cunoaște fundamentele creștinismului descoperă că: „
de la cel mai mare pînă la cel mai mic, cu toți păcătuiau prin desfrînări trupești... fără a
cunoaște frîul pocăinței ori al rușinii. Și pe lîngă asta, cunoscu pe toți drept lacomi și bețivi,
robiți pîntecului ca dobitoacele și fără altă grijă decît desfrîul lor.9” Este, ca și în cazul lui
Chaucer, o demascare a unei mentalități înlănțuitoare, împotriva căreia apar deja ideile
renascentiste, cele care promovează libertatea.
Operele literare avute în vedere pentru conturarea imaginii călugărului sunt documente ale
imaginarului în care Evul Mediu începe să-și piardă din intensitate în ceea ce privește
abordarea unei mentalități, dovedindu-se, totodată, o sursă inestimabilă atît pentru sursa
hermeneutică, cît și pentru cea istorică.

5
Le Goff, Jacques, op. Cit., pagina 28.
6
Ibidem.
7
Boccaccio, Giovanni, Decameronul,vol.I,editura Adevărul, București, 1975.
8
Ibidem, pagina 41.
9
Ibidem, pagina 50.