Sunteți pe pagina 1din 3

Rezumat Don Quijote

Alonso Quixano (sau Quijano), un hidalgo sărac ce se apropie de vârsta de 50


de ani locuiește împreună cu nepoata sa într-o porțiune necunoscută a ținutului
La Mancha. Cititor pasionat de romane cavalerești, Don Quijote ajunge să se
considere un „cavaler rătăcitor” astfel că pornește la drum călare pe mârțoaga sa,
Rocinante, înarmat cu arme din carton. Întocmai ca eroul din romanele de
aventură pe care le citea, Amadis de Gaula, el își alege o domniță căreia să-i
dedice victoriile din bătălii: Dulcinea del Toboso, o țărancă dintr-un ținut vecin, pe
numele adevărat de Aldonza Lorenzo, dar care în realitate nu era nici nobilă, nici
frumoasă.
Prima aventura
În drumul său, el se oprește mai întâi la un han, pe care îl ia drept castel, și
confundând hangiul cu un castellan, îl roagă pe acesta să-l învestească cavaler,
ceremonie „sfântă” care va avea loc în grajd. Întâlnește apoi câtiva negustori din
Toledo, cărora le cere să o proclame pe Dulcinea cea mai frumoasă domniță din
lume, dar aceștia o insultă, iar unul dintre ei îl bate pe Don Quijote și-l lasă pe
marginea drumului. El este găsit și ajutat să se întoarcă acasă de un țăran vecin,
Pedro Alonzo.
A doua aventură
După însănătoșire, Don Quijote plănuiește să plece într-o a doua
aventură.Între timp, nepoata sa, slujnica, preotul și bărbierul au aruncat în foc
mare parte din cărțile cavalerești ale eroului, spunându-i acestuia că un magician
a venit călare pe un nor și însoțit de un dragon,i-a furat acestuia cărțile. Eroul își
alege drept „scutier” un țăran pe nume Sancho Panza, căruia îi promite că la
capătul drumețiilor îl va face guvernatorul unei insule, și pornesc amândoi într-o a
doua aventură. Se luptă cu morile de vânt, luându-le drept uriași, și își imaginează
că în trăsura pe care o însoțesc câțiva călugări benedictini se află o prințesă răpită,
fiind din nou bătut.
De-a lungul călătoriei lor, Don Quijote și Sancho Panza vor întâlni hangii,
prostituate, păstori, soldați, preoți, condamnați evadați și chiar îndrăgostiți, cu
diverse povești de iubire. Don Quijote intervine violent în povești care nu-l
privesc, iar obiceiul său de a nu-și plăti datoriile sub pretext că aceasta este stilul
de viață al „cavalerilor rătăcitori” duce la umilințe, bătăi și lipsuri pe care de cele
mai multe Sancho trebuie să le îndure. Tot în această primă parte a romanului ne
sunt narate două povești de dragoste (Grisostomo și Marcela; Cardenio și
Lucinda). În cele din urmă, Don Quijote se lasă convins să plece acasă. Autorul
sugerează existența unei a treia aventuri, dar susține că s-au pierdut
documentele.
A doua parte a romanului
Această a doua parte reprezintă o continuare publicată la 10 ani după romanul
original. Don Quijote și Sancho Panza au ajuns acum foarte cunoscuți datorită
povestirilor din prima parte a romanului. Acum se tratează mai în profunzime
tema deziluzionării. Don Quijote ajunge batjocura mai multora, iar până și Sancho
își înșală stăpânul. Nevoit fiind să o găsească pe Dulcinea, el îi prezintă lui Don
Quijote trei țărănci sărace, pe care le dă drept Dulcinea și însoțitoarele ei. Pentru
că Don Quijote vede doar țărăncile, și nu o nobilă doamnă, Sancho pretinde că
acesta este vrăjit și de aceea nu poate vedea „adevărul”. În cele din urmă Sancho
este numit guvernator al insulei Barratoria, și, deși se dovedește capabil, renunță.
Don Quijote se întoarce acasă, unde cade într-un somn greu, iar când se trezește,
este vindecat de nebunie. Starea sa de sănătate se înrăutățește însă, astfel că el
moare, Sancho deplângând întreaga lor aventură.
Relația cu Sancho Panza
Relația dintre Don Quijote și Sancho Panza a fost văzută de mulți critici ca
ilustrând „relația antagonică realitate-irealitate”, întrucât stăpânul întruchipează
idealismul exaltat, iar Sancho — platitudinea și trivialitatea. Însă cei doi se
completează reciproc în asemenea măsură încât la sfârșitul romanului vom
observa o inversare de roluri: are loc o mutare de ascendent spre descendent în
cazul lui Don Quijote, care își recapătă luciditatea puțin câte puțin (...) și de la
descendent spre ascendent, în cazul lui Sancho,[2] care la sfârșitul romanului
deplânge vindecarea de nebunie a lui Don Qujote, dorindu-și să reînnoiască
aventura.
Răzvan Codrescu compară nebunia lui Don Quijote cu cea a Prințului Mîșkin din
romanul Idiotul al lui Dostoievski, susținând că „Don Quijote și Prințul Mîșkin
reprezintă nebunia «exemplară» a două spiritualități specifice, dar
complementare”, Don Quijote întruchipând „activismul constituțional al spiritului
apusean”, pe când prințul Mîșkin ilustrează „contemplativismul tradițional al lumii
răsăritene, fără cal și fără arme, resemnat și încrezător în perspectiva veșniciei”.
[2] Această nebunie va reuși în cele din urmă să-l atingă și pe Sancho, căci are loc
un transfer. Treptat, Don Quijote revine la starea sa inițială (care însă nu este
prezentată nicăieri în roman), iar „bunul-simț ce-l caracterizează pe scutier se
pierde treptat «în marea de fantezie în care îl obligă stăpânul său să se înece”,[2]
pentru el insula reprezentând o iluzie concretă, așa cum pentru Don Quijote
reinstaurarea instituției cavalerilor rătăcitori reprezenta o iluzie abstractă.

S-ar putea să vă placă și