

Recomandari

Don Quijote de La Mancha

June 19, 2014

Multă lume a auzit și a folosit măcar o dată

expresia livrescă „a se bate/lupta cu morile de vânt”, al cărei sens este „a întreprinde acțiuni
inutile, ridicole” sau „a se lupta cu dușmani ireali”. Totuși mi se pare injust să ne amintim de
Don Quijote doar prin intermediul acestei expresii, adesea golită de conținut. Din această cauză
și datorită faptului că am prins drag de Cavalerul Tristei Figuri, m-am gândit să vă vorbesc
despre binecunoscutul roman al lui Cervantes.

Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel de Cervantes
Saavedra a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El ingenioso
hidalgo Don Quijote de La Mancha) publicat în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote de La
Mancha (El ingenioso caballero Don Quijote de La Mancha) în 1615 – și reprezintă o satiră la
adresa romanelor cavalerești, populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de
secol XVII, și la adresa societății spaniole a acelor vremuri. Romanul este considerat o
capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ 50 de limbi. Cea mai recentă
ediție a romanului Don Quijote de La Mancha a apărut la Editura Adevărul Holding, în trei
volume, în cadrul colecției 101 cărți de citit într-o viață.

La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra epocii în
care a trăit și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol XVI, romanele cavalerești
erau încă foarte populare, mai ales în rândul claselor sociale inferioare, care se delectau cu
aventurile pline de elemente miraculoase ale bravilor cavaleri și cu dragostea domnițelor
virtuoase. Așa cum se întâmplă și în literatura de azi, temele și eroii acelor cărți medievale și-
au pierdut treptat valoarea literară, devenind doar o literatură puerilă, plină de înflorituri și de
melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu astfel de cărți, în loc să își vadă de
treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui îi displăceau aceste
istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori considerau că acele cărți conțineau
numai minciuni și erau nocive pentru oameni, astfel îndepărtându-i de morala creștină.

Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția sa, Doña
Catalina, o iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să scrie un roman în care ia
în derâdere și ridiculizează cavalerismul și curtoazia. În Don Quijote de La Mancha, intenția
autorului era de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de insanități din
cărțile cavalerești. (p 13)

Cervantes, mai spune George Călinescu, vrea o literatură întemeiată pe verosimil, încărcată de

observație morală și socială, cu eroi pozitivi și critică a celor

negativi, fiindcă numai o astfel de literatură poate fi educativă și exemplară: „ejemplo de las
costumbres”. „Creatorul lui Don Quijote este așadar unul din părinții realismului și ca atare
foarte aproape de noi. Spre a face dorit verosimilul și a dezgusta de fabulos a inventat un nebun
făcând tot soiul de isprăvi rizibile”. (p.13)

Acum să părăsim domeniul criticii literare, pentru a ne îndrepta atenția asupra firului narativ.
Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de la țară, din regiunea
La Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să trăiască într-o lume imaginară, construită
pe baza lecturilor sale, o lume plină de regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și uriași. Astfel,
el se crede cavaler rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în căutare
aventurii, a pericolelor și, nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă numele în
Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează mârțoaga Rocinante și
împreună cu ea pornește la drum, având asupra sa arme de carton. La fel ca în cărțile citite de el,
Don Quijote se hotărăște să dedice viitoarele sale victorii, unei domnițe – Dulcinea del Toboso –
care are ca sursă de inspirație o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele ei adevărat, Aldonza
Lorenzo. În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar Quijano o văzuse doar de câteva
ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran credul și fără carte, pe
numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în aventurile sale. În schimbul
serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă, unde Sancho va fi guvernator. Împins de
sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu bucurie propunerea.
În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați, preoți,
condamnați și nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl privesc, fapt ce duce
adesea la umilințe și bătăi, pe care atât el cât și Sancho le îndură. Din multitudinea de aventuri,
voi aminti doar câteva mai cunoscute și mai reprezentative, cu scopul de a ilustra nebunia
protagonistului.

În prima aventură, Don Quijote se oprește la un han, unde le confundă pe prostituate cu

domnițele virtuoase din cărți, iar pe hangiu cu un castelan; astfel îi cere hangiului să îl
învestească în calitate de cavaler, iar acesta din urmă, dându-și seama că drumețul său nu este în
toate mințile, îi face pe plac, simulând o ceremonie în grajdul său.

Cea mai cunoscută scenă din roman este lupta cu morile de vânt, pe care Don Quijote le
confundă cu niște uriași. Chiar dacă Sancho încearcă să îl convingă pe stăpânul său că se înșală,
Don Quijote nu îl ascultă, ci se îndreaptă în galop spre prima moară care îi iese în cale. Din
păcate, vântul puternic sfărâmă lancea bravului cavaler și îl trântește la pământ cu tot cu cal.

Mai târziu, Don Quijote și Sancho văd doi nori imenși de

praf, iar cavalerului rătăcitor i se pare că vede două armate în luptă (armata împăratului maur
Alifanfaron și armata regelui Pentapolin). Îi enumeră lui Sancho toți regii și cavalerii despre care
a citit în cărți, iar apoi decide să intre și el în bătălie, pentru a lupta împotriva maurului. Sancho
nu înțelege despre ce vorbește stăpânul său, deoarece scutierul nu vede nicio armată, ci doar
două turme de oi. Nici de data asta Don Quijote nu îl ascultă pe Sancho, astfel el este atacat cu
pietre de către ciobanii turmelor. De fiecare dată când Sancho încearcă să îl aducă la realitate pe
Don Quijote, acesta neagă, replicând că tot ceea ce vede scutierul nu este adevărat ci opera
vreunui vrăjitor, care dorește să îl păcălească pe cavaler.

Inițial, Cervantes a scris doar un volum despre faimosul cavaler, numai că, după câțiva ani de la
apariția Iscusitului hidalgo Don Quijote de La Mancha, un alt autor a publicat o continuare a
aventurilor lui Don Quijote. Acest fapt l-a determinat pe Cervantes să scrie al doilea volum al
cărții, care tratează teme mai serioase precum tema identității, a iluzionării și a ficționalizării.
Astfel, în Ingeniosul cavaler Don Quijote de La Mancha continuă aventurile celor doi eroi, care
deveniseră cunoscuți prin intermediul unei cărți (volumul analizat mai sus). Don Quijote este
recunoscut oriunde merge, dar de cele mai multe ori ajunge batjocura tuturor, inclusiv a lui
Sancho. Spre exemplu, Don Quijote îi cere lui Sancho să îl ducă la casa Dulcineei, iar scutierul,
neștiind ce să facă, găsește trei țărăncuțe urâte și încearcă să îl convingă pe cavaler că aceste
femei sunt Dulcinea și domnițele ei. Don Quijote nu crede inițial, dar, la insistențele scutierului,
cavalerul îngenunchează în fața uneia dintre ele. Crezând că cei doi bărbați râd de ele, țărăncile
pleacă.

Într-o altă aventură, Don Quijote și Sancho Panza sunt invitați de către un duce și o ducesă la
castel, eveniment care îl face pe Don Quijote să se creadă un cavaler adevărat, pentru că gazdele
sale îl tratează ca pe cavalerii de odinioară. Ducele și ducesa știu că Don Quijote este nebun și că
Sancho este ușor de păcălit; astfel ei născocesc câteva situații absurde, pentru a râde de cei doi
musafiri. De exemplu, ducele știe din primul volum că Sancho își dorește să guverneze o insulă,
așa că îl informează pe scutier că îl va face guvernator peste Barataria, o insulă, care, de fapt,
este un sat din domeniu ducal. Sancho pare a fi un guvernator destul de cumpătat, dar când i se
înscenează un război proaspătului guvernator i se face frică și preferă să renunțe la insulă.

În cadrul altei farse, Don Quijote și Sancho trebuie să încalece un cal zburător de lemn, pentru a-
l înfrunta pe vrăjitorul Malambruno. Cei doi se urcă pe cal sunt legați la ochi și chiar cred că
zboară prin văzduh, din ce în ce mai aproape de soare, în timp ce ducele, ducesa și ceilalți curteni
se amuză de naivitatea lor. Pentru a încheia aventura celor doi eroi, curtenii dau foc cozii calului,
care explodează și îi trântește la pământ pe Don Quijote și pe Sancho. După ce își revin, cei doi
observă o lance înfiptă în pământ, pe pergamentul căreia scrie că Don Quijote și-a dus la bun
sfârșit misiunea.

Spre finalul romanului, după ce Don Quijote este învins de Cavalerul Albei Luni, eroul decide să
se întoarcă în satul său și să renunțe la aventuri pentru un an. El se îmbolnăvește de friguri și
cade la pat. După un somn adânc, își revine din nebunie, spune că nu mai este Don Quijote, ci
Alonso Quijano și că regretă că a citit atâtea romane cavalerești în locul cărților valoroase.

Trezirea protagonistului la realitate anunță atât moartea lui

Don Quijote, cât și cea a lui Alonso Quijano.
George Călinescu afirmă că, prin Don Quijote, Cervantes creează un nou tip de personaj —
înțeleptul nebun sau nebunul înțelept, care dorește și încearcă să schimbe lumea într-una mai
nobilă. Cervantes a încercat să promoveze o serie de idei neacceptate în epocă, precum
moralitatea, libertatea sau dreptatea, pe care le-a pus cu prudență în gura unui nebun
iresponsabil (p.16). Don Quijote vede cavalerul ca pe o persoană pusă în slujba umanității, un
justițiar, care luptă pentru libertate. Este un suflet mare, care aleargă după himere, pentru că
detestă și nu este în stare să vadă realitatea. Pe de altă parte, Sancho Panza este un om simplu,
fără știință de carte, dar care îl urmează pe stăpânul său în aventuri, pentru că îi este loial. Inițial,
Sancho încearcă să-i deschidă ochii lui Don Quijote, dar pe parcurs începe și el să creadă în
fantasmele stăpânului său.

Chiar dacă sunt foarte diferiți – Don Quijote fiind visător prin excelență, iar Sancho Panza
vocea realității – cu timpul, cei doi devin prieteni și încep să se înțeleagă reciproc, pentru că
însușirile unuia compensează lipsurile celuilalt. De exemplu, dacă Don Quijote folosește
înțelepciunea livrescă – are un discurs solemn, amplu, plin de fraze înflorite – Sancho folosește
înțelepciunea populară pentru a-și spune punctul de vedere.

Stilul cărții este ironic, presărat cu ideile lui Cervantes despre literatura valoroasă și cea
mai puțin valoroasă. Romanul este complex, prezintă fire narative secundare sau digresiuni
și poate fi citit în trei chei – comică, tragică și absurdă – găsindu-se din belșug elemente pentru
toate cele trei interpretări.

Voi încheia aici, nu înainte de a spune că, prin Don Quijote, Cervantes ne sugerează să nu
citim cărți lipsite de valoare literară și ne învață să fim cititori raționali și responsabili. În
cazul contrar, există riscul de a ne quijotiza.