Don Quijote de la Mancha

de Miguel Cervantes

Miguel de Cervantes Saavedra, cel mai mare scriitor al Spaniei şi unul dintre cei mai mari ai
literaturii universale, s-a născut într-o familie de origine nobilă,dar săracă. Erou în bătălia navală de la
Lepato contra turcilor, Cervantes s-a întors din bătălie fără braţul stâng. În drum spre patrie este
capturat de corsari mauri şi dus în captivitate la Alger, unde va sta cinci ani.
Reîntors în Spania, se dăruieşte idealurilor literelor. Pentru fraudele săvârşite de un ajutor al
său, face şi câteva luni de închisoare, unde va medita asupra vieţii sale trecute, pline de deziluzii,
înfrângeri şi amărăciuni. Bilanţul acestei vieţi,Cervantes l-a transfigurat sub forma unui roman :Don
Quijote de la Mancha , una din marile capodopere ale tuturor timpurilor.
Subiectul romanului este bine cunoscut: un nobil de la ţară, sărac, dar care e mândru de titlul
său nobiliar de ,,hidalgo”1( în spaniolă ,,hijo de algo”’- fiul unuia care a fost ,,cineva”, om de viţă
veche), cititor pasionat de romane cavalereşti, îşi propune să reînvie instituţia ,, cavalerilor
rătăcitori”de odinioară, şi astfel călare pe slăbănogul său cal, Rocinante, şi însoţit de mucalitul ţăran
Sancho Panza ca scutier,Don Quijote porneşte ,,în ajutorul celor slabi şi năpăstuiţi” .
Viaţa spaniolă în complexitatea ei, vegheată cu stricteţe de Inchiziţie 3, a fost imortalizată de
Cervantes în toată opera sa şi, mai cu seamă, în capodopera Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha
apărută în două părţi(1605,1615), operă reprezentativă pentru setea de sinteză a spiritului renascentist,
Don Quijote străluceşte ca un astru de primă mărime, pe un cer nu prea aglomerat, dar bine acoperit,
ocupându-şi locul în constelaţia lui ,,Gargantua şi Patagruel”2, parodie magistrală a vieţii social-politice
franceze. Umanistul francez s-a folosit de masca uriaşilor,precum Cervantes a folosit masca nebuniei,
aceasta fiind mult mai încărcată de semnificaţii.Dincolo de personajul tipic pentru un timp şi un spaţiu
geografic şi spiritual determinat, el explică omul tuturor timpurilor.Fiecare generaţie are ,,Don Quijote
al său”.
Universul uman în care se manifestă Don Quijote cu multiplele lui aspecte de viaţă autentică, ne
cuprinde în vârtejul lui, unde cunoaştem ţărani, ţărance şi păstori, cu toţii binevoitori, mucaliţi, sănătoşi
la judecată şi la faptă,cum era Teresa Panza dotată cu o înţelepciune cam rudimentară, dar practică şi
eficace pentru condiţia ei socială.
Lumea în care se luptă Don Quijote pentru a o îndrepta, nu este nici mai rea, nici mai bună ca
altele,deşi el o vede extrem de ticăloasă, din moment ce voieşte să reînvie tagma cavaleriei rătăcitorilor,
singura în stare să ţină piept ,, strâmbătăţilor”. Nu lipsesc din această lume figurile ,,colorate” care o

1
întregesc: femeile de moravuri uşoare cu suflet bun şi milos, hangiii trecuţi prin ciur şi dârmon,
slujbaşii,,Sfintei frăţii” surprinşi în exerciţiul funcţiunii cu ,,stilul”lor de a restabili ordinea publică
acolo unde se produc incidente.
Eroii lui Don Quijote erau cavalerii rătăcitori, iar eroul lui Sancho va deveni chiar Don Quijote,
pe care, însă, nu va reuşi niciodată să-l imite până la capăt. Sigur, Sancho poate fi considerat o imagine
înrudită cu a lui Don Quijote, dar nu în sensul de imagine răsturnată, aşa cum au afirmat unii critici, ci
de „complement” ce desăvârşeşte semnificaţiile. Se vede, aşadar, cu claritate, că rolul acestor două
personaje este şi acela de a sublinia îmbinarea perfectă a stilurilor
Don Quijote este un ,,hidalgo” sarac din La Mancha, om cu mintea ratacita din pricina lecturilor
insistente profilate pe un singur tip de carti, romanele cavaleresti, intre care Amadis de Gaula ocupa un
loc de cinste. Astfel, sub influenta acestui gen de lecturi, Don Quijote porneste la drum ca un adevarat
cavaler, incalecand pe Rosinanta, o martoaga, alegandu-si niste arme din carton si consacrandu-si
faptele alesei inimii sale, Dulcineea din Toboso, de fapt o simpla taranca nu prea frumoasa, in drumul
sau se opreste mai intai la un han unde il ia pe hangiu drept castelan. intalnind un taran ce-si batea
servitorul legat de un copac, il obliga pe acesta sa-l dezlege si sa-i plateasca simbria. intalneste apoi
niste negustori carora le cere sa o proclame pe Dulcineea drept cea mai frumoasa doamna din lume.
Este insa grav batut si astfel trebuie sa se intoarca acasa, imbolnavindu-se. Prietenii lui stiu ca
responsabile pentru dementa lui sunt cartile de aventuri, pe care se hotarasc sa le arda, crutand doar
doua: Diana de Montemayor si Amadis. Dupa insanatosire, eroul hotaraste sa plece din nou, de aceasta
data luandu-si un insotitor, Sancho Panza, pe care il convinge sa-i fie scutier, la niste mori de vant drept
uriasi, cu care vrea sa se bata, iar in trasura pe care o insotesc niste calugari benedictini isi inchipuie ca
se afla o printesa rapita. Pornind la atac impotriva convoiului, este din nou lovit. Unor pastori care il
adapostesc le tine discursuri despre varsta de aur a omenirii, cand „miscarile iubitoare ale sufletului se
aratau cu naivitate, Jara ca cineva sa caute a le pune intr-o lumina mai buna, prin ocolul mestesugit al
cuvintelor. Nu exista inselaciune, minciuna si rautate care sa se amestece cu inima deschisa si cu buna-
credinta". De la pastori afla Don Quijole de povestea lui Grisostomo, care isi daduse viata pentru a
obtine iubirea frumoasei pastorite Marcela. Dupa ce pleaca de la pastori, cei doi sunt atacati de pazitorii
unor iepe, din pricina Rosinantei, care fusese atrasa de nechezatul acestora. O turma de oi capata in
ochii celor doi aspectul unei armate dusmane, si o ataca. Ciobanii ii bat din nou. 
Dupa o luna, el inca nu este vindecat de nebunie si incearca sa-l convinga pe Sancho sa
porneasca din nou la drum. Pornesc spre El Dorado. Palatul Dulcineei nu se vede nicaieri si cand, spre
a-l consola, Sancho ii arata cavalerului o taranca oarecare, acesta considera ca ceva necurat se
intamplase si ca sub chipul had al aceleia se afla gingasa doamna a sufletului sau. Dupa un duel cu

2
bacalaureatul Sanson Carrosco, un compatriot (deghizat in cavaler), invingatorul Quijote ataca un
transport de lei care, obositi, nu reactioneaza. Don Quijote, „cavalerul tristei figuri"", se va autointitula
de acum inainte „cavalerul leilor". Quijote ii fagaduise de mai multa vreme lui Sancho guvernamantul
unei insule, ca rasplata pentru osteneala si loialitatea lui. Ajunsi la castelul unui duce, acesta il
determina pe Quijote sa-si tina promisiunea si-l numeste pe Sancho drept guvernator al insulei
Barrataria. Sancho se dovedeste insa incapabil si renunta la inalta insarcinare ce-i fusese oferita. Dupa
o multime de alte peripetii, Quijote se intoarce in casa sa si cade intr-un somn greu. Cand se trezeste
este vindecat de nebunie, intelege tot ceeaV;e facuse inainte si simte ca i se apropie sfarsitul. Sancho
Panza il plange pentru ca ii placuse jocul nebunesc al stapanului sau, desi de multe ori el fusese cel care
incercase sa-i arate absurditatea si inutilitatea tuturor actelor sale, in care, de altfel, se va complacea
insusi. Don Quijote moare cu mintea vindecata complet, ca prin minune.
Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote, reprezintă, în mod simbolic, întreaga lume pe care Don
Quijote o iubeşte atât de mult şi pentru care e gata să se sacrifice la tot pasul. Este uneori şiret, dar
mereu plin de bun simţ, exprimându-şi inteligenţa naturală în proverbe. Ca guvernator al insulei
Barataria, Sancho rezolvă de-a dreptul „nastratineşte”, am putea spune, câteva probleme mărunte, dar
atunci când se simulează un atac inamic lasă baltă guvernarea, considerând că nu-i pentru el şi nici nu i
se potriveşte… Critica literară a afirmat nu o dată că Don Quijote reprezintă natura astrală, superioară
care vrea mereu zborul spre desăvârşire, iar Sancho simbolizează plămada terestră, cu toate
dimensiunile ei naturale. Sancho este, de asemenea, fără îndoială, vocea realităţii. El simte mereu
imposibilitatea despărţirii sale de Don Quijote, iar Salvador de Madariaga numeşte acest amestec de
substanţe la acelaşi om „fenomen de quijotizare a lui Sancho şi de sanchizare a lui Don Quijote”.
Amănuntele legate de hrană, de îmbrăcăminte, de organizarea mizeră a hanurilor, obiceiurile
populare, modalităţile de distracţie şi de desfătare ale omului de condiţie umilă sau aflaţi mai sus în
ierarhia socială, ca şi bogăţia relaţiilor interumane ce dau viaţă,hrănind moravurile, gâlcevile, micile şi
marile tragedii, aventurile şi dramele amoroase, formează o unitate osmotică cu destinul eroului. Ca în
toate vremurile, virtuţile şi reversurile lor se întâlnesc pretutindeni, fie cuibărite în persoane diferite, fie
împreună cu acelaşi individ pus în situaţii şi conjuncturi favorabile descoperirii părţilor bune de
caracter,sau a celor rele. Faptele de viaţă din capodopera cervantească redau tabloul real din vremea de
atunci.
Spania lui Don Quijote nu este alta decât Spania lui Cervantes.dar această Spanie a vieţii
umile,simple în sensul de comun, cuprinde elemente generale pe care le întâlnim în oricare altă ţară, în
oricare alt sat de cine ştie unde, fiindcă este vorba de ceea ce dă notă comună comportării şi firii

3
omeneşti, în esenţa ei pretutindeni la fel: prin aceasta,şi cadrul de acţiune quijotesc se ridică la
dimensiunile universului, fiind adecvat misiunii eroului.
Din nesfârşita serie de aventuri,Don Quijote iese mereu înfrânt, suferind tot felul de necazuri şi
umiliri, mereu luat în râs de ceilalţi, chiar şi de ţăranca simplă Dulcineea, cum o botezase el, văzându-o
în închipuirea lui ca pe o frumoasă castelană, de care se îndrăgosteşte. Până la urmă, după ani de
asemenea nefericire şi ridicole aventuri, vindecat de închipuirile lui cavalereşti, Don Quijote( pe
numele său adevărat Alonso Quijano), se întoarce acasă. Ultimul capitol al romanului, descriind
sfârşitul eroului, este poate cel mai frumos din întreaga carte.

4
 NOTE DE SUBSOL

,,hidalgo”1-HIDÁLGO, hidalgo, s. m. Titlu purtat, în Evul Mediu, de unii nobili spanioli; persoană care
purta acest titlu.

Gargantua şi Patagruel2- este un roman satiric, comic şi fantezist, compus din cinci cărţi, inspirat
din lucrări populare anonime, care, dincolo de aparenţă, conţin profunde observaţii realiste
asupra moravurilor epocii, surprinse din perspectivă satiric,scris de François Rabelais.

Inchiziţie3- este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu