UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE
Filiala Geografia Turismului – Călimănești

PROIECT
-FRANȚA-

STUDENT:
GHIȚĂSCU (MOISE) MARIA IONELA

-2020-
 CUPRINS

1. Aşezare geografică, vecini....................................................................................3

2. Scurt istoric ..........................................................................................................5
3. Cadrul natural........................................................................................................8
3.1. Evoluţie paleogeografică (geologie).........................................................8
3.2. Unităţi de relief reprezentative ................................................................9
3.3. Climă (temperaturi, precipitaţii, tip de climă).........................................17
3.4. Ape (reţea hidrografică, lacuri)................................................................20
3.5. Vegetaţie şi soluri.....................................................................................22
4. Cadrul uman şi economic......................................................................................24
4.1. Populaţia (evoluţie în timp istoric, invazii, conflicte)...............................24
4.2. Oraşele.......................................................................................................26
4.3. Arhitectura.................................................................................................33
4.4. Tradiţii în Franţa........................................................................................37
4.5. Industria (ramuri
industriale)......................................................................40
4.6. Agricultura (tipuri de agricultură, modul de utilizare a
terenurilor)...........44
4.7. Transporturi
5. Turism.....................................................................................................................48
6. Bibliografie.............................................................................................................59

2
 1. Aşezare geografică, vecini

Franţa este situată în emisfera nordică, aproximativ la jumătatea distanţei dintre

Ecuator şi Polul Nord între 41º20' şi 51º5' latitudine. Acest fapt ne arată că Franţa este
aşezată în zona temperată, zonă ce nu cunoaşte căldurile copleşitoare din ţinuturile
tropicale şi nici gerurile aspre ale regiunilor polare. Franţa se situează în extremitatea
vestică a continentului european, ca o punte între Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană,
deafăşurându-se pe aproape 13º longitudine.
Dintre ţările din vestul continentului, este ţara care are cea mai mare suprafaţă:
551500 km ², este de 18 ori mai mare decât Belgia şi Olanda şi de două ori şi ceva mai
întinsă decât România. Este o ţară mică dacă o comparăm cu Rusia, China, Statele Unite
fiind, spre exemplu, de 14 ori mai mică decât SUA, dar raportată la suprafaţa Europei,
este statul situat imediat după Germania şi Anglia, reprezentând circa 11% din Europa
(fără Rusia).
Harta Franţei poate fi asemănată cu un hexagon, cu trei laturi formate de ţărmuri
maritime şi trei laturi de graniţe continentale. Are ca vecini: în nord Belgia şi Luxemburg,
în nord-est Germania, în est Italia, Elveţia, Monaco, în sud-est Spania şi Andora, în vest
Oceanul Atlantic, iar în sud Marea Mediterană.

“Hexagonul” are un ţărm maritim la Oceanul Atlantic, Marea Mânecii, Marea

Nordului, Marea Mediterană, ţărm cu puternice maree la primele două şi aproape lipsit de

3
maree la Mediterană, unde a putut să formeze Delta Rhônului. Ţărmul vestic, nord-vestic
se remarcă fie prin existenţa plajelor acoperite cu dune fixate (Regiunea Landelor), fie
prin fabere: Capul La Hève domină Pas de Calais, sau estuare (Saône, Seine) şi peninsule
(peninsula granitică Cotentin). Un ţărm foarte complex în largul căruia se disting: capuri
(Raz), golfuri (Morbihan), estuare sau riass (Rance), numeroase insule şi peninsule îl
reprezintă Peninsula Bretagne. În sud, ţărmul mediteranean este dominat fie de faleze, ca
la marginea Pirineilor şi Alpilor, fie de nisipuri, cordoane, lagune şi delte precum
regiunea Languedoc-Rhône.
Însă Franţa nu are numai teritoriul din interiorul Europei, ci şi diverse
departamente şi teritorii peste ocean, aşa numitele DOM-TOM. Republica numără 4
departamente peste mare (D.O.M): Guadalupe ( cea mai mare insulă a Antilelor
Franceze) , Martinica (insulă a Antilelor Mici), Reunion ( veche insulă la est de
Madagascar) şi Guyana (pe coasta de N-E a Americii de Sud). Franţa deţine 2
colectivităţi teritoriale (Mayotte şi Saint-Pierreet, Miquelon - arhipelag francez pe coasta
sudică a Lumii Noi, în Oceanul Atlantic) şi teritorii peste mare (T.O.M): Polinezia
Franceză (5 arhipelaguri regrupând 130 insule, insuliţe şi atoluri în estul Australiei),
Noua Caledonie (insulă a Melaneziei în Oceanul Pacific), Insulele Wallis şi Futuna
(arhipelag al Polineziei, Oceania, teritoriile din Australia şi Antarctica (Adelia, Insulele
Kerguelen, Crozet, Saint-Paul).

4
 2. Scurt istoric

Teritoriul Franţei, populat în antichitate de triburi celtice (galice) este cucerit în

59-51 î.Hr. de legiunile lui Caesar, transformat în provincie romană şi supus unui intens
proces de romanizare. Între secolele 3 şi 5 d.Hr. Galia Romană este pustiită de popoarele
migratoare (alamani, vizigoti, vandali, huni). Francii, popor germanic stabilit în secolul 5
în Galia, se contopesc cu galo-romanii şi dau naştere, în secolul următor, poporului
francez, ale cărui baze au fost puse de către Clovis (481-511) din dinastia
Merovingienilor. Cel mai de seamă reprezentant al dinastiei carolingiene, Carol cel Mare
(768-814), poartă razboaie victorioase împotriva saxonilor, avarilor, longobarzilor şi este
încoronat împarat al Occidentului (Imperiul romano-german) la Roma, în anul 800.
Tratatul de la Verdun din anul 843 consacră dezmembrarea Imperiului
Carolingian a cărui parte occidentală formează viitoarea Franţa. Între secolele 12-14, în
timpul domniilor lui Filip II August şi Filip IV cel Frumos, sunt facuţi primii paşi pe
drumul întăririi autorităţii regale şi al centralizării statului.
După înfrângerile franceze din prima parte a Războiului de 100 de ani purtat
împotriva Angliei (1337-1453), avântul patriotic permite încheierea victorioasă a
îndelungatei confruntări. Ludovic XI (1461-1483) reprimă opoziţia marilor seniori, iar
domnia lui Francis I (1515-1547) inaugurează epoca Absolutismului. Răspândirea
calvinismului în prima jumătate a secolului 16 declanşează pustiitoarele războaie
religioase (1562-1598) încheiate de Henric IV, întemeietorul dinastiei de Burbon.
Domnia lui Ludovic XIV (1643-1715), Regele Soare, marchează apogeul absolutismului
francez (“statul sunt eu“).
Franţa devine astfel prima putere europeană. Frecventele războaie din timpul lui
Ludovic XIV şi XV (1715-1774) accentuează tensiunile sociale, pierderea Tratatului de
la Paris (10 februarie 1763), a posesiunilor din India şi a Canadei, adâncind criza
economică şi cea a credibilităţii absolutismului Burbonilor.
Revoluţia franceză (14 iulie 1792-cucerirea Bastiliei) culminează cu proclamarea
la 22 septembrie 1792 a primei republici, cu execuţia lui Ludovic XVI (21 ianuarie 1793)
şi cu dictatura iacobină. Războaiele de apărare ale Republicii Franceze sunt continuate de
Napoleon Bonaparte, devenit în 1804 împarat al francezilor şi arbitru omnipotent al

5
Europei continentale. Restaurată în 1815, domnia Burbonilor este înlăturată de revoluţia
din iulie 1830 care impune monarhia constituţională a lui Ludovic Filip (1830-1848). În
urma revoluţiei din februarie 1848 este proclamată a II-a Republică (1848-1852), apoi
puterea este acaparată de Ludovic Napoleon (nepot al lui Napoleon Bonaparte), care se
proclamă împarat al Franţei sub numele de Napoleon al III-lea. Înfrângerea din războiul
franco-prusac duce la proclamarea, la 4 septembrie 1870 a celei de-a doua republici.
Scurta existenţă a Comunei din Paris (martie-mai 1871) primul stat al proletariatului, este
curmată brutal de represiunea burgheziei. Prin pacea de la Frankfurt pe Main (1871)
Franţa pierde Alsacia şi Lorena şi este obligată să platească Germaniei 5 miliarde de
franci aur despagubire de război.
Cuceririle din a doua jumătate a secolului 19 şi începutul sec. 20 (Africa
septentrională, ecuatorială şi occidentală, Indochina şi Oceania) transformă Franţa în a
doua putere colonială în lume (dupa Marea Britanie). Alianţa cu Rusia şi Anglia pune
bazele Triplei Alianţe (1904) care în primul război mondial (1914-1918) obţine victoria
asupra Puterilor Centrale. Prin Pacea de la Versailles (1919) Alsacia şi Lorena sunt
retrocedate de Germania Franţei.
La 3 septembrie 1939 Franţa declară război Germaniei fasciste, dar este invadată
în mai 1940 şi obligată să semneze (în iunie 1940) actul de capitulare. Generalul Charles
de Gaulle lansează la Londra celebrul apel de continuare a luptei de către francezi şi
astfel ia fiinţă o largă mişcare de rezistenţă în care Partidul Comunist Francez deţine un
rol important.
În iunie 1944 are loc Debarcarea din Normandia. Parisul se eliberează printr-o
insurecţie victorioasă (19-25 august 1944) şi în capitala Franţei se instalează un guvern
provizoriu condus de generalul de Gaulle (acesta va demisiona în ianuarie 1946).
Constituţia din 1946 proclamă cea de a IV-a Republică şi transformă imperiul colonial în
Uniunea Franceză. Politicianismul şi războaiele de emancipare naţională din Indochina
(1945-1954) şi Algeria (1954-1962) adâncesc criza celei de a IV-a Republici şi duc la
instalarea unui guvern în frunte cu generalul de Gaulle care proclamă la 4 octombrie 1958
cea de a V-a Republică, cu atribuţii sporite pentru şeful statului. În timpul preşedinţilor
Charles de Gaulle şi Georges Pompidou, marea majoritate a coloniilor franceze (10,5 km

6
şi aproximativ 50 milioane de locuitori) îşi dobândesc neatârnarea, iar Franţa se retrage
din organismele militare NATO şi SEATO, întreţinând relaţii speciale cu Rusia şi China.
În prezent, Franţa este o republică prezidenţială, potrivit Constituţiei din 6
octombrie 1958. Activitatea legislativă este exercitată de preşedinte şi de un Parlament
bicameral, iar cea executivă, de preşedinte şi un Consiliu de miniştri (40 la număr) numit
de preşedinte în urma alegerilor legislative. Parlamentul este compus din Senat şi
Adunarea Naţională. Senatul este compus din 295 de membri aleşi prin vot direct pe o
perioadă de 9 ani, în timp ce Adunarea Naţională numără 491 de membri aleşi prin vot
direct pe o perioadă de 5 ani.
Numărul partidelor politice este de 22 printre care Adunarea pentru Republică
(fondat în 1976 ), Uniunea pentru Democraţie-Franceză (alianţa a patru partide fondată în
1978 ), Partidul Socialist-Francez (fondat în 1901), Partidul Socialist Unificat (fondat în
1960), Partidul Ecologist (Verzii- fondat în 1984), Partidul Comunist Francez (fondat în
1920 ). Preşedintele « Marii Naţiuni » este ales prin vot direct pe o perioadă de 7 ani.

7
 3. CADRUL NATURAL

3.1. Evoluţia paleogeografică (geologie)

Relieful Franţei se caracterizează printr-o mare varietate de forme. Acesta este

dispus sub forma unor trepte cu largă extindere astfel : o regiune înaltă, Masivul Central
Francez şi Alpii înconjuraţi spre vest şi sud de poduşuri şi apoi, la periferie, câmpii
formând în ansamblu un larg amfiteatru. Câmpiile, podişurile şi colinele ocupă peste 60%
din suprafaţa ţării, în timp ce munţii, doar ceva mai mult de 30%. Regiunile joase se
desfăşoară în nordul şi vestul ţării, iar cele înalte, în sud şi est. Fiecare din acestea au
trăsături strâns legate de roca pe care s-au format, de caracterele văilor care le străbat, de
altitudini, de desfăşurarea culmilor.
Marea varietate şi complexitate a reliefului Franţei este rezultatul acţiunii
agenţilor interni şi externi, în decursul timpurilor geologice. Din analiza formaţiunilor
geologice foarte diferite ca litologie, vârstă şi structură, se observă că actualul relief al
Franţei este în primul rând, un rezultat al diferitelor mişcări tectonice, la care a fost
supusă scoarţa pământului, în această regiune.
În evoluţia reliefului se desprind câteva etape importante şi anume: etapa cutărilor
hercinice care au dat naştere pe de o parte Masivului Armorican situat în nord-vestul
Franţei, apoi Masivului Central Francez, Masivului Vosgi din nord-est si Podişului
Ardeni. Îndelungata şlefuire a acestora a creat o amplă suprafaţă de eroziune, uşor
ondulată, peneplena post-hercinică.
Era mezozoică s-a remarcat prin slabe mişcări epirogenetice care au favorizat
transgresiuni însoţite de depunerea unor groase sedimente variate ca alcătuire şi
consistenţă, cantonate în largi cuvete (bazine de sedimentare) cum sunt Bazinul Parisului
şi Bazinul Aquitaniei. Astfel de sedimente, dar cu grosimi mult mai mari au fost depuse
şi în geosinclinalul Alpino-Pirenean.
Puternicele mişcări orogenice culminând cu cele din terţiar şi continuate spre
cuaternar au dat naştere pe de-o parte Alpilor şi Pirineilor, iar pe de alta, au îmbucătăţit,
au fracturat şi lumea hercinică preexistentă, ridicând sau coborând compartimente ale

8
acesteia. Tot acum, în lungul liniilor de falie au apărut numeroşi vulcani cum sunt cei din
Masivul Central Francez. Chiar şi bazinele de sedimente au fost uşor antrenate în aceste
mişcări tectonice.
Era cuaternară se remarcă prin câteva evenimente şi anume: continuarea
procesului de eroziune în sistemele de văi deja create, instalarea glaciaţiei montane care a
continuat modelarea văilor şi acumularea în cadrul acestora a unor grase depuneri
morenaice. Odată cu topirea gheţarilor, nivelul apei mării a crescut, au apărut estuarele,
au fost colmatate unele golfuri etc.

3.2.Unităţi de relief reprezentative

 Masivul Central Francez

Este situat în mijlocul ţării şi prezintă o mare varietate de forme de relief şi

peisaje.Constituie un bastion hercinic intens slefuit, compact, cu o altitudine medie de
aproximativ 700 m. Este încadrat de regiuni coborâte, câmpii şi depresiuni (culoare).
Masivul Central Francez a fost antrenat de mişcările terţiare, adică cele care au conturat
edificiul alpin, fiind cu această ocazie ridicat către est, faliat şi compartimentat. Soclul
vechi înclină mult către vest fiind acoperit de o cuvertură sedimentară mezozoicaă şi
neozoică.
În general, peisajele geomorfologice se înscriu în trei trepte caracteristice şi
anume: treapta montană, treapta platourilor şi treapta depresiunilor sau a bazinelor
interioare.
În est, spre culoarul Rhône, se înşiră culmi a căror altitudine descreşte mai ales
către nord. Astfel, în extremitatea sudică se înalţă Munţii Cevennes, care trec de 1700 m;
în continuare, spre nord, Munţii Vivarais – o regiune uşor ondulată; apoi Munţii

9
Lyonnais, Beaujolois, Charolais în jur la 1000 m până în nord, în regiunea Morvan, unde
valorile înălţimilor scad sub 1000 m.
În partea centrală a regiunii, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice alcătuite din
mici vulcani de vârstă terţiară sau mai nouă care şi-au păstrat în mică măsură forma
iniţială şi platouri vulcanice.
Numai în extremitatea nordică a regiunii , acolo unde se găseşte Puy de Domes
cu înălţime de 1465 m formele vulcanice s-au conservat mai bine. Aparate vulcanice se
întâlnesc şi mai spre sud în regiunea Puy de Sancy (1886m), Mts Dore. Totuşi regiunea
vulcanică cea mai complexă poartă numele de Cantal şi se află în sudul celor prezentate
anterior. Aici se întâlnesc cratere, cica 10, destul de erodate reprezentativ fiind Plomb du
Cantal (1858m). Terenurile formate pe seama curgerilor de lave au fost fragmentate de
reţeaua hidrografică separându-le în planeze bazaltice sau endezitice (ex. Aubrac).
A doua treaptă este constituită din podişuri (platouri), unele situate la altitudini
mai mari (ex: Forez, Margeride, aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos, chiar sub
1000 m (Marche, Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin şi se
găsesc în principal în jumătatea vestică a masivului, scăzând în altitudine de la est către
vest.
Alte platouri sunt dezvoltate pe o groasă cuverturaăde calcare (800-1000m) cu
răspândire mai mare în sudul Masivului Central Francez. Calcarele în pachete groase se
întâlnesc la o altitudine de 1000m, sunt destul de fisurate încât apa a putut pătrunde şi
dizolva generând : văi uscate, doline, mici depresiuni circulare al căror fund este tapetat
cu argile roşii, avenuri care debuşează în râuri subterane, peşteri.
Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (bazinele). Ea e rezultat
din mişcările pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor
porţiuni pe linii de flexură şi asupra cărora au acţionat ulterior agenţii modelatori
definitivându-le. Principalele depresiuni cu caracter de culoare se găsesc în centrul
Masivului Central, Limagne, pe Allier şi afluenţii Forez, Roanne pe Loire. Ele se
continuă cu alte depresiuni mai restrânse, şi anume Le Creusot, St. Etienne, Le Puy.

10
  Masivul Armorican

Este situat în nord-vestul Franţei în regiunile Normandiei, Bretagne, Vendée,

Maine şi Anjou. În acest masiv altitudinile nu depăşesc 450 m în Monts d`Arée şi Noire,
înălţimile fiind situate în extremitatea vestică a peninsulei Bretagne, dar trecând uşor
peste 400 m în colinele Normandiei. În regiunea Vendée înălţimile coboară sub 300 m
(Puy Crapaud). Cele mai joase regiuni, în jur de 100-200 m, fiind câmpiile (bazinele
interioare): Châteaulin, Rennes, Laval.
Litoralul este dominat de podişuri (Leon, Trégorrois, Cornouaille, Vannetais),
blocuri uşor ridicate deasupra nivelului mării, înclinate sau nu către aceasta, decupate de
văi uşor adâncite doar unele dintre ale având un profil longitudinal în trepte.
Prin urmare unităţile de relief sunt: Munţii Bretagne cu cele două creste Monts
d`Arée şi Monts Noire, un ansamblu de coline granitice, Colinele Normandie - partea cea
mai ridicată a Masivului Armorican, bombările granitice Vendée, cu forme domoale ce se
pierd uşor către Valea Loire şi bazinele Châteaulin şi Rennes sculptate în şisturi moi,
argile şi marne.

 Munţii Vosgi

11
 Sunt situaţi în nord-estul ţării între Bazinul Parisului în vest şi Câmpia Alsaciei în
est. Altitudinile maxime se întâlnesc în jumătatea sudică şi trec de 1400 m (Ballon de
Guebwiller, 1426 m). Munţii Vosgi fac parte din acelaşi sistem hercinic fiind alcătuiţi din
şisturi cristaline, gresii şi granite.
Spre Câmpia Alsaciei se termină printr-un abrupt de falie, iar spre Bazinul
Parisului printr-un glacis. Această disimetrie a apărut în urma misşcărilor terţiare când
blocul Vosgi a fost în întregime înălţat, dar mai mult în sud unde se găsesc şi marile
înălţimi. Spre Lorena Vosgii prezintă o suprafaţă de netezire uşor înclinată corespunzând
peneplenei posthercinice. Văile de pe versantul vestic au fost modelate şi de gheţarii care
coborau din puţin extinsa calotă glaciară. Se mai întâlnesc morene, lacuri glaciare
(Longemer), circuri glaciare. Vosgii sunt traversaţi prin trecatori impracticabile iarna.
Mai importanate sunt: Saverne, Saales, Schlucht.

 Masivele Ardeni, Maures şi Esterel

Masivul Ardeni se află în partea central-nordică la graniţa cu Belgia. Este alcătuit

din şisturi cristaline cenuşii şi violacee, iar altitudinea maximă nu depăşeşte 600 m
(Vârful Croix-Scaille-504 m). Este traversat de la sud către nord de râul Meuse şi
principalul său afluent, Sambre.
Masivele Maures şi Esterel sunt rămăşiţele unui vechi bloc hercinic prins în
cutările alpine. Ele sunt situate la marginea sudică a Alpilor, vecine cu Marea Mediterană
şi separate de Alpi prin depresiuni alungite pe direcţia sud-vest, nord-est începând de la
Toulon si continuate pe valea Ardenes pana la Mediterana. Altitudinile vârfurilor trec
uşor de 700 m (Notre Dame des Anges-779 m în Maures şi Mont Vinaigre-618 m în
Esterel). Pe lângă şisturi cristaline se întâlnesc de asemenea şi roci eruptive vechi(Msv.
Esterel). Cele doua masive se termină către sud printr-un ţărm destul de articulat cu

12
golfuri mai mult sau mai puţin deschise spre mare, insule(d’Hyeres) şi peninsule, toate
acestea dând farmecul Coastei de Azur inclusiv regiunea St. Tropez.

 Munţii Alpi

Munţii Alpi se găsesc în partea de est a Franţei şi se desfăşoară sub forma unui arc
pe circa 350 km cu convexitate spre vest. Alpii Francezi, ca de altfel întregul sistem
alpin, au apărut odată cu mişcările alpine.
Individualizarea principalelor grupe sau culmi s-a facut pe seama amplelor
mişcări tectonice, proprii epocii sariajului. Pachete foarte groase de roci sedimentare s-au
alăturat cristalinului existent care a rămas sub forma unei axe mediane, mai mult sau mai
puţin unitare. Aceste pachete, în bună măsură calcaroase, flanchează spre vest şi est
nuclee mediane (cristaline).
Altitudinea maximă în Alpii Francezi depăşesc 4000 m (4807 m Mont Blanc).
Sunt străbătuţi de văi puternic adâncite cum sunt Durance, Drôme, Isère şi Rhône. Există
trăsături care separă Alpii Francezi în două grupe şi anume: Alpii de Nord şi Alpii de
Sud.
Primii, Alpii de Nord, se desfăşoară între văile Drôme, Durance până la Lacul
Leman-valea Rhône. Se disting trei mari subunităţi : în vest – subunitatea Prealpilor
formaţi din sedimente cutate, urmată spre est de un culoar de contact (Gresivaudan) către
următoarea subunitate a masivelor centrale cristaline şi apoi ultima, Alpii Înalţi.
Prealpii francezi se desprind de Culoarul Rhodanian printr-un abrupt. Culmile de
cele mai multe ori au aspectul unor coame domoale, uşor alungite către vest sau, de
platouri usor valurate; nu sunt excluse crestele, dar şi varfurile izolate cu forme din cele
mai variate în funcţie de rocă. Deseori apar văi create de gheţari care, coborau din „calota
pleistocenă” cu praguri, cascade, lacuri şi morene.

13
 Culoarul de contact (Sillon Alpin) se lărgeste sau se îngustează după cum
depozitele în care este tăiat sunt marne, calcare, conglomerate, nisipuri, şisturi argiloase.
În masivele cristaline, în principal Mont-Blanc, se întâlnesc creste, vârfuri
piramidale, abrupturi marcând prezenţa unui peisaj glaciar cu un periglaciar impunător,
conuri de pietre, culoare de grohotiş.
Cea de-a doua grupă din cadrul Alpilor Francezi, Alpii de Sud, se întinde de la
râurile Drôme, Durance până la Marea Mediterană având ca limită de vest acelaşi Culoar
Rhôdanian. Şi aici se individualizează zona subalpină (Prealpii Francezi) cu altitudini
care coboară sub 2000m, relieful fiind dezvoltat pe o mare diversitate de roci (calcare,
conglomerate, gresii) cu văi adâncite cu formă de canion (Valea Verdon).
Între treapta alpină şi Prealpi se găsesc masivele Oisans şi Argentera (3300m) cu
relief glaciar impunător.

 Munţii Pirinei

Aceştia se întind pe circa 400 km de la est către vest, cu înălţimi care depăşesc
3000 m. Aceştia au fost conturaţi puţin înaintea Alpilor, faza pireneană fiind considerată
ca încheind evoluţia tectonică a Pirineilor. Sunt alcătuiţi din blocuri cristaline ridicate,
acoperite către sud şi nord de sedimentar cutat, deseori deformat. Pirineii se împart în trei
subunităţi: Occidentali, Centrali şi Orientali.
Pirineii Occidentali au caracterul unor culmi alungite care nu depăşesc 2000m,
formaţi din pachete groase de calcar. Culmile sunt fie de chei, fie de depresiuni.
Pirineii Centrali trec de 2500m, sunt formaţi din şisturi cristaline, granite pe seama
cărora au apărut vârfuri semeţe (Pic du Midi 2877m). Gheţarii de platou ca de altfel

14
întreg relieful glaciar cu cele peste 600 de lacuri glaciare mici şi cel fluviatil evident în
întregul compartiment muntos şi mai ales în cel alpin măresc frumuseţea peisajului.
Pirineii Orientali se găsesc între înşeuarea Puymorens şi Marea Mediterană. Sunt
formaţi din mai multe culmi (Canigou, Carlitte) destul de şlefuite, separate prin
depresiuni tectonice clar exprimate în relief.

 Munţii Jura, alături de Podişul Jura, se găsesc la graniţa dintre Franţa şi

Elveţia, cu altitudini ce nu depăşesc 1800 m (Vârful Cret de la Neige, 1723 m). Jura are
în bază un soclu cristalin peste care se aşterne o groasă cuvertură calcaroasă cutată în cute
paralele, dar şi faliată. Pe seama acesteia a luat naştere relieful jurasian. Se cunosc
platouri etajate (Ornans), culmi de anticlinal (mont), văi de sinclinal (val), văi care
traversează flancurile de anticlinal (cluse), depresiuni (combe). Platourile sunt tăiate de
văi uscate, doline, peşteri, labirinte. Pe lângă relieful carstic este prezent şi cel glaciar din
care morenele au o largă extindere în sudul Munţilor Jura.

 Regiunea d`Armagnac (piemontul Lannemezan) este un podiş cu aspect

colinar, la poalele nordice ale Pirineilor cu altitudini cuprinse între 300 şi 700 m.
Este o importantă regiune de molasă sculptată de o reţea de văi asimetrice, cu
versantul estic mai lung. În această molasă sistemul hidrografic Garonne şi-a format văi
largi însoţite de terase. În regiunea Toulouse, apele au creat însă o întinsă câmpie
aluvionară.

15
  Câmpia Alsaciei şi Culoarul Rhôdanian

În estul şi în sudul ţării, de-a lungul Rhinului şi Rhônului, se regăsesc mici câmpii
încadrate spre vest de Masivul Central Francez şi Vosgi, iar spre est de Prealpi şi Pădurea
Neagră. Câmpia Alsaciei formată din depozite sedimentare marine şi lacustre terţiare,
peste care se găsesc aluviuni groase cuaternare până la cele actuale, este legată de Munţii
Vosgi prin colinele subvosgiene.
Culoarul Rhodanian cuprinde: câmpia argiloasă La Bresse cu un relief colinar,
Câmpia Bourgogne cu văi largi, Câmpiile Rhonului Mijlociu şi inferior, aceasta din urmă
fiind vechea deltă a râului Duranace şi câmpia deltaică a Rhônului. La est de Rhône se
deschid Câmpia Lanquedoc parţial mlăştinoasă şi uscată şi Câmpia Roussilon, un fost
golf marin.
Tot în Culoarul Rhodanian se găsesc şi platouri, Dombes şi Bas-Dauphine care au
o alcătuire caracteristică şi anume: Dombes, o cuvertură sedimentară, mulată de material
morenaic, iar Bas-Dauphine un mare con de dejecţie.

 Bazinul Parisului

O bună parte a teritoriului ţării este ocupat de câmpii colinare situate în general
sub 350 de m altitudine. Multe dintre ele au fost bazine de sedimentare (mezo-meozoice)
umplute cu materiale diferite ca provenienţă, din care nu lipsesc calcarele, nisipurile,
argilele şi marnele.
În partea nordică, nord-vestică se găseşte Câmpia Flandrei. Este formată din
depozite cretoase, argiloase şi nisipoase care se aştern pe strucutra hercinică consistentă a
Ardenilor.
Bazinul Parisului este delimitat la sud de Masivul Central, la nord de Masivul
Ardeni, la vest de Masivul Armorican, iar la est de câmpia Saône şi Munţii Vosgi. În
această cuvetă umplută cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai
recente spre centru, stratele înclină spre mijlocul bazinului.
Posterior sedimentarii, bazinul a cunoscut o mişcare epirogenetica pozitivă în
partea estică, sud-estică însoţită de o activare a eroziunii. Din impactul cu sistemele

16
hidrografice se creeaza liniile majore ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să
reprezinte cel mai tipic şi extins relief structural din Europa Atlantica. Există un relief de
cueste din Lorena până în Champagne cu dezvoltare spaţială, înălţimi, grad de
fragmentare diferite de la vest către est care se continună şi în bazinul Londrei.
Există regiuni de cuestă foarte bine conturate în lungul râuilor Meuse, Moselle,
l’Ile de France, dar şi altele, mai puţin evidente cum sunt cuestele Champagne.

 Bazinul Acvitaniei

Este situat în sud-vestul Franţei şi constituie o regiune deschisă către ocean, fiind
delimitată de bariera Munţilor Pirinei în sud şi Masivul Central Francez în est.
Altitudinile sunt cuprinse între 400 - 600 m scăzând 100 m spre regiunea Landelor.
Bazinul este umplut cu sedimente mezozoice peste care se aştern depozite terţiare aduse
mai ales din Pirinei, formând cuvertura de molasă alcătuită dintr-un amestec de pietrişuri
calcaroase de Lannemezan şi argile, nisipuri de Lande.
Dispunerea stratelor a impus la contactul cu Masivul Francez apariţia cuestelor.
Dacă nisipurile constituie suportul landelor, calcarele au generat platouri
pietroase, iar molasa un relief colinar.
Câmpia nisipoasă a Landelor este presărată cu dune litorale destul de înalte,
formate din nisipuri continentale şi marine cu grosimi destul de mari uneori cimentate în
care apa se infiltrează, dar poate şi staţiona generând în mlaştini.
Platourile alcătuiesc o regiune destul de întinsă între Poitou în nord şi Aveyron în
sud. Sunt formate pe calcare, argile, nisipuri silicioase. Podişurile Perigord şi Quercy
situate la contactul cu Masivul Central Francez între râurile Isle şi Lot au înălţimi de până
la 300m, sunt formate predominant din calcare mascate deseori de depozite nisipoase.

3.3. Clima

Poziţia geofrafică, formele reliefului, orientarea lui şi mişcările aerului sunt

factorii care influenţează clima Franţei. Cuprinsă între 41º20’ şi 51º5’ latitudine nordică,

17
Franţa este situată în zona temperată. Clima Franţei, ca şi a celorlalte regiuni învecinate
cu Oceanul Atlantic se află sub influenţa modelatoare a maselor de aer (umede şi
răcoroase) care vin dinspre vest.
Centrul şi estul Franţei, cu relief mai înalt, mai îndepărtate de ocean, au o climă
cu caracter continental. Părţile sudice situate la latitudine mai mică (diferenţa de
latitudine dintre părţile nordică şi sudică este de 9º) nu sunt supuse influenţei oceanice, ci
celei mediterane.

 Temperatura aerului

Harta temperaturilor medii anuale ne indică +15ºC în sudul Franţei (litoralul

Mării Mediterane) şi +10ºC în părţile nordice. Acest fapt ilustreză influenţa latitudinii în
repartiţia temparaturii anului.
Izotermele lunii ianuarie arată o scădere a temperaturii pe măsură ce înaintăm spre
interiorul continentului fiind aproape paralele cu litoralul oceanic şi marin. În luna iulie,
temperatura medie a aerului variază între +16ºc în regiunile din apropierea Mării Mânecii
şi Oceanului Atlantic şi +23ºC în părţile sudice.

 Mişcările aerului (vânturile)

În tot timpulul anului circulaţia aerului pe teritoriul Franţei este dirijată de

dezvoltarea şi de plasarea sistemelor barice de pe Oceanul Atlantic, Mării Mediterane şi
continent.
În partea nordică a Oceanului Atlantic se află două centre de presiune
atmosferică, anticiclonul dinamic subtropical al Azorelor şi ciclonul islandic. Deasupra
Mării Mediterane se formează ciclonii de iarnă, iar pe continent, tot în timpul iernii,
ciclonul termic eurasiatic. Regiunile din sudul Franţei, mărginite de Marea Mediterană,
scapă de sub influenţa directă a vântului de vest. Mişcările aerului sunt provocate aici de
depresiunile barice ce se dezvoltă deasupra Mării Mediterane.

18
  Precipitaţiile atmosferice

Primul lucru care se poate observa la acestea este distribuţia neuniformă,

precipitaţiile atmosferice variind în raport cu aproprierea sau depărtarea de ocean şi mare,
de relief şi de latitudine. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii le primesc munţii înalţi şi
mijlocii, adică Alpii de Nord, Jura, Vosgi, Pirineii, Cevenii (1500-2000 mm anual).
Litoralul Mării Mediterane primeşte cele mai mici cantităţi de precipitaţii (500 mm).
Masivele muntoase şi câmpiile din vest primesc o cantitate de precipitaţii mai
redusă (800-1200 mm). Cantităţile mari de precipitaţii cad în timpul lunilor de iarnă.
Primăvara şi toamna plouă în toată Franţa. În aprilie şi octombrie, sudul Franţei primeşte
umezeală la fel ca şi nordul ei; în schimb vara aici este secetoasă.

 Tipuri climatice

 Climatul oceanic cuprinde regiunea litorală a peninsulei Bretagne şi a

Normandiei şi se caracterizează prin veri răcoraose (temperatura medie a lunii iulie
+17ºC), ierni blânde (temperatura medie a lunii ianuarie +7ºC), vânturi schimbătoare,
violente, deseori cu caracter de furtună. Plouă mult, peste 200 de zile pe an, cu cea mai
mare cantitate de ploaie în timpul toamnei şi al iernii.
 Climatul Franţei mijlocii (regiunea pariziană) suferă modificări în raport
cu aproprierea sau depărtaarea de ocean, cea din Aquitania în raport cu latitudinea, cea
din est în raport cu relieful.
a) Climatul regiunii pariziene se caracterizează printr-o temperatură medie a iernii
mai scăzută (Paris : ianuarie +2ºC); numărul zilelor cu îngheţ creşte până la 60-80 pe an.
Vara este mai cald, temperatura ajungând până la 18ºC. Maximul de ploi cad la sfârşitul
toamnei şi în timpul verii. Pe tot parcursul anului, în fiecare sezon, predomină influenţele
oceanice şi cele continentale.
b) Climatul Bazinului Aquitaniei - influenţa oceanică se resimte aici prin prezenţa
ploilor abundente, iernilor umede şi blânde. Vara este foarte călduroasă şi secetoasă, iar
toamna lungă. Precipitaţiile maximale cad primăvara.

19
  Climatul Franţei de est : nuanţa continentală a climatului este indicată de
diferenţa dintre temperaturile medii ale lunilor de iarnă (ianuarie 0ºC) şi de vară (iulie
+20ºC), de iernile lungi şi aspre, de primăverile târzii şi de verile călduroase.
 Climatul mediteranean cuprinde ţinuturile dintre Pirineii de răsărit,
marginea de sud şi sud-est a Masivulul Central, Alpii sudici, valea inferioară a Rhonului
şi Corsica. Se caracterizează prin ierni scurte şi blânde, veri călduroase şi secetoase,
adevărate veri tropicale.

3.4. Hidrografia

Cea mai mare parte dintre râuri se varsă în Oceanul Atlantic şi mările anexe,
numai câteva ajungând în Marea Mediterană.

Principalele râuri care se varsă în bazinul Oceanului Atlantic şi mările anexe

Rhinul izvorăşte din Alpi în aproprierea Rhônului şi face pe o parte a cursului său
mijlociu (de la Bâle până la confluenţa cu râul Lauter) hotar între Franţa şi Germania. Din
Franţa primeşte ca afluenţi râul Ille, pe care este aşezat oraşul Stasbourg şi Moselle care
trece prin oraşul Nancy.
Partea de nord a Franţei este drenată de fluviul Meuse. Ea are numai cursul
superior şi mijlociu în Franţa. Obârşia sa este la marginea podişului Langres. Se varsă în
Marea Nordului lângă portul belgian Roterdam, după un curs de 950 km.
Escaut izvorăşte din colinele Vermandois, mai la nord de Saint-Quentin.În
Flandra are un curs leneş şi provoacă inundaţii în câmpia pe care o străbate; se îndreaptă
către Belgia, pe care o traversează, intră în Olanda şi se varsă în Marea Nordului, lângă
Anvers.
Somme are izvoarele comune cu ale fluviului Escaut şi se varsă în Marea Mânecii
printr-un estuar. Are valea scurtă (245 km) cu pantă puţin înclinată. Pentru a feri regiunea
înconjurătoare de inundaţii, cea mai mare parte din cursul lui a fost îndiguit.
Sena izvorăşte din podişul Langres de la altitudinea de 471 m. După ce străbate
podişul Bourgogne, regiunea Champagne, Ile-de-France, câmpia Parisului şi regiunea

20
Normandiei, se varsă în Marea Mânecii printr-un larg estuar. Valea Senei (lungă de 770
km) are panta mică, fluviul desciind meandre numeroase şi largi. Cursul apei este domol,
debitul nu prea bogat (regiunea pe care o străbate primind precipitaţii puţine), iar regimul
apelor destul de regulat. Caracteristicile sale naturale au permis ca acest fluviu să devină
una din arterele principaleale navigaţiei interne. De-a lungul cursului superior şi mijlociu,
Sena primeşte apele numeroşilor ei afluenţi din podişul Bourgogne şi din Champagne
(exceptând râul Oise). Dintre aceşti afluenţi, cel mai cunoscut şi mai lung este Marne.
Loire îşi are izvorul în Masivul Central, pe care-l străbate printr-o vale cu
numeroase chei, trece în câmpie, apoi străbate partea de sud a Masivului Armorican şi se
varsă în Oceanul Atlantic. Datorită faptului că are bazinul în regiuni diferite, regimul
apelor sale este neregulat, debitul variabil. Partea superioară a râului are debitul maxim la
sfârşitul iernii şi minim la sfârşitul verii. Din Gerbier-de-Jonc unde are obârşia coboară
spre nord, printr-o vale îngustă săpată în şisturi cristaline, vale care se lărgeşte în câmpia
Forez şi Roanne. Datorită regimului neregulat, Loire nu poate fi folosită pentru navigaţie
decât într-o mică măsură. Acesta este cel mai important fluviu de pe faţada atlantică şi cel
mai lung fluviu din Franţa.
Cel de-al doilea fluviu ca mărime al faţadei atlantice, Garonne, are izvoarele pe
versantul sudic al Masivului Maladetta, în Spania. El traversează Munţii Pirinei şi
pătrunde în Franţa la Pont du Roy. Dintre cei mai importanţi afluenţi ai lui care vin din
Masivul Central sunt Tarn şi Lot. În regiunea cursului inferior Garonne, înainte de a
ajunge la Oceanul Atlantic, se uneşte cu râul Dordogne.

Râurile care se varsă în Marea Mediterană

Rhônul are obârşia în Masivul Saint-Gothard (Elveţia), din apele gheţarului

Furca. El traversează lacul Geneva (Leman) şi la ieşirea din lac intră în Franţa. La Lyon
se întâlneşte cu Saône şi se îndreaptă spre sud de-a lungul culoarului dintre Alpi şi
Masivul Central şi după ce primeşte apele a numeroşi afluenţi ce coboară din Alpi se
varsă în Marea Mediterană. De la Lyon la Marea Mediterană, pe stânga, primeşte râurile:
Isère, Drôme şi Durance. Pe partea dreaptă primeşte numeroşi afluenţi mici, care au văile
scurte şi pantele mari. Având afluenţi numeroşi cu regim foarte variat, Rhônul are în tot

21
timpul anului un debit important de apă. Debitul este evaluat la 1400 m³/sec., aproape tot
cât are debitul reunit al tuturor fluviilor care se varsă în Oceanul Atlantic. Cursul apelor
sale este repede, periculos, capabil să transporte foarte mult material solid, cu ajutorul
căruia şi-a clădit o deltă care înaintează relativ repede în mare. Fluviul este navigabil de
la Lyon la mare şi constituie în acelaşi timp o serioasă sursă de hidroenergie.

Lacurile
În Franţa există numeroase lacuri, situate în diferite forme de relief, de origine şi
dimensiuni variate. Ca lacuri glaciare aşezate în circuri pot fi citate lacurile: Noir, Blanc
şi Vert, iar ca lacuri glaciare de vale: Langemer, Rerournemer şi Gerardmer (Munţii
Vosgi). În Masivul Central sunt numeroase lacuri de origine vulcanică, spre exemplu
lacurile Bouchet şi Aydat. În Munţii Jura, lacurile Saint-Point şi Nantua sunt cele mai
mari.
Munţii Alpi sunt foarte bogaţi în lacuri de origine glaciară cum sunt, de exemplu,
lacurile Bourget, Annecy şi Leman (Geneva). Spre deosebire de acestea, care sunt de
mari dimensiuni, în Munţii Pirinei există multe lacuri mici, aşezate în circuri glaciare.
Nici câmpiile şi nici litoralul nu sunt lipsite de lacuri. Ele se găsesc în special în
Languedoc şi Landes. Lacurile din Languedoc, de origine maritimă, au apă sărată, ele
comunicând foarte puţin cu marea sau fiind complet izolate printr-un cordon litoral (de
exemplu: Lacul Leucate). .

3.5. Solurile şi vegetaţia

Solurile
În Franţa, datorită reliefului, climei şi vegetaţiei, se găseşte o mare diversitate de
soluri, cu o fertilitate, în general, ridicată.
În nord-vestul Franţei (Normandie, Bretagne) cu climat tipic oceanic, se găsesc
soluri podzolice, sărace în săruri minerale. Podzolurile mai sunt răspândite şi în Aquitania
(formate pe nisipurile din Landes), în nordul Masivului Central, în Morvan şi în sudul
Bazilului Parizian.

22
 Cea mai mare arie de răspândire o au solurile brune de pădure care se alfă în
regiunile Flandra, Bazinul Parizian, Alsacia, Lorena, Aquitania, Masivul Central şi în
cursul mijlociu al Rhônului.
În regiunea mediteraneană (Roussillon, Languedoc, Auvergne, Provence,
Dauphiné) sunt solurile roşii, “terra rosa”, formate pe calcare. Pe munţii înalţi se găseşte
sol scheletic, iar de-a lungul fluviilor se întind soluri aluvionare.

Vegetaţia
Franţa cuprinde mai ales formele de vegetaţie care se întâlnesc în regiunile cu
climă temperată. Vegetaţia naturală a fost mult modificată de om, regiuni întregi fiind
cultivate. În prezent 20% din suprafaţa ţării este acoperită de păduri, iar 19% de păşuni şi
fâneţe.
Caracterele vegetaţiei variază în raport cu latitudinea şi altitudinea. Astfel, în
Normandia şi Bretania, pe solurile sărace şi stâncoase, domină păşunile care asigură
hrana vitelor. Pădurea de stejar se găseşte refugiată pe versanţii adăpostiţi, pe care însă
omul a distrus-o în mare parte pentru a face loc păşunilor.
În Bazinul Acvitaniei pădurea ocupă o mare suprafaţă. În Landes au fost plantate
întinse teritorii nisipoase cu pini şi stejari. În centrul şi estul Franţei se întâlnesc păşuni,
păduri de stejar, păduri de fag, iar în nord-est, păduri de carpen. În ţinuturile muntoase
vegetaţia se repartizează în general corespunzător cu altitudinea şi clima, astfel: între
900-1200 m – păduri de foiase (stejar şi fag) intercalate cu păşuni; de la 1200-1700 m –
etajul coniferelor (brad, pin), arbori rezistenţi la frig; de la 1700 m – arbuşti şi păşuni. Pe
înălţimile mari ale Munţilor Alpi, Jura şi Pirinei, zăpada, vânturile violente şi absenţa
verii împiedică prezenţa chiar şi a păşunilor; aici cresc muşchi şi licheni.
Ţinuturile din jurul Mării Mediterane se disting printr-o vegetaţie veşnic verde ce
cuprinde şi specii rezistente la uscăciune, ce alcătuiesc cunoscuta pădure de maquis.
Măslinul, mirtul, rozmarinul, leandrul, stejarul verde, stejarul de plută şi pinul sunt
plantele caracteristice acestei regiuni.

23
 4. CADRUL UMAN ŞI ECONOMIC

4.1 Populaţia

Componenţa naţională a Franţei este rezultatul sintezei diferitelor grupe etnice şi

popoare migratoare, prezentând între ele serioase diferenţe atât din punctul de vedere al
rasei, al tipului fizic, cât şi din acela al tradiţiilor de viaţă locală.
În secolul I î.e.n., când Iulius Caesar întreprindea cucerirea teritoriilor de dincolo
de Alpi, pe pământul Franţei trăiau numeroase popoare, organizate în triburi. În părţile
sudice ale Munţilor Alpi, în Provence şi Corsica, trăiau ligurii, prin Munţii Pirinei şi
Câmpia Aquitaniei trăiau iberii, între Garonne, Seine şi Marne erau celţii, pe care romanii
i-au numit gali. La nord de Marne trăiau germanii, iar pe ţărmul Mării Mediterane se
găseau câteva colonii greceşti. Romanii, fără să aducă un contingent apreciabil de
populaţie, au transformat condiţiile de existenţă a popoarelor, în special din Galia
meridională. Civilizaţia romană a lăsat urme care au supravieţuit Imperiului Roman.
Începând cu secolul V, triburi germanice izolate cum erau vizigoţii, burgunzii,
francii au început să se infiltreze în rândurile populaţiei galo-romane existente. Ca urmare
a acestei cuceriri barbare începe procesul de asimilare a triburilor germanice de către
naţionalitatea galo-romană învinsă. Pe la începutul secolului IX pe teritoriul vechii Galii,
francii se asimilaseră cu galo-romanii. Între secolele VIII-X, normanzii (scandinavii) s-u
instalat pe ţărmul Mării Mânecii. Invaziile arabe, dominaţia engleză şi cea spaniolă a
adus de asemenea contribuţia lor la formarea poporului francez.
Fărâmiţarea politică din Evul Mediu şi dificultăţile de comunicaţie au favorizat
constituirea grupelor provinciale. Fiecare provincie avea viaţa economică aparte, limba sa
(dialectul roman, flamand, breton, basc, provensal etc.).
La începutul secolului XIV capitala Franţei, Parisul, devenise cel mai mare centru
economic din nordul ţării, numărând aproape 300000 locuitori ceea ce era enorm pentru
acele vremuri. Legăturile economice deveniseră strânse între regiunile din partea de nord
a Franţei care specializau producţia, făcând ca aceasta să depindă din punct de vedere
economic una de alta. Războiul de 100 de ani a dat o lovitură puternică acestui embrion
de comunitate economică şi a adus mari pagube forţelor de producţie. Abia în secolul

24
XVII începe procesul de unire efectivă a celor două jumătăţi ale ţării într-un tot
economic.
Unitatea politică este opera Capeţienilor, însă provinciile şi-au păstrat
originalitatea, dialectele şi obiceiurile. În secolul XVIII, odată cu dezvoltarea comerţului
interior şi a reţelei de drumuri, provinciile au fost scoase din izolarea lor. Centralizarea
administrativă din ultimele secole ale monarhiei a contribuit mult la crearea comunităţii
franceze astfel încât în ajunul revoluţiei de la 1789, a început să capete o formă vie.
Unitatea naţională s-a întărit pe măsură ce comunităţile au devenit mai uşoare şi
mai rapide, iar dialectele au continuat să fie vorbite într-un număr important de regiuni,
limba franceză fiind citită şi înţeleasă pretutindeni.

Dinamica şi structura populaţiei

La începutul secolului XIX, populaţia Franţei era de 28,3 milioane de locuitori
pentru ca în 1851 să aibă 36,5 milioane, în 1946 să ajungă la 40,5 milioane, iar în 1981 să
crească la 53,8 milioane locuitori.
Există unele neregularităţi în caracterul evoluţiei, însă ritmul s-a accelerat după
1945. Astfel, între 1945 şi 1970 populaţia Franţei a crescut cu 12 milioane locuitori, prin
urmare această explozie demografică după al doilea război mondial este moderată în
raport cu creşterea vertiginoasă a populaţiei lumii. Între 1965 şi 1975, situaţia s-a
schimbat redical, ca de altfel în toată Europa Occidentală. Asistăm la o creştere
demofgrafică nesemnificativă şi o creştere prin imigraţie în declin.
În anul 1998, Franţa se afla pe locul 4 între ţările europene ca număr de populaţie
(Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii, Germania şi Franţa) cu 58,4 milioane locuitori.
Evoluţia numerică a populaţiei reflectă pe de o parte raportul dintre natalitate şi
mortalitate, iar pe de altă parterolul mişcării migratorii. Imigraţiile reprezintă astăzi circa
8% din populaţia totală, dar pot ajunge în marile aglomerări urbane până la 10-15%.
Regiunile cu un procent mai mare al imigranţilor sunt Bazinul Aquitaniei, Languedoc-
Roussillon, Provence; în nord şi nord-est, ca şi în regiunea Alpilor de nord, forţa de
muncă imigrantă este ocupată mai ales în industrie şi servicii.
Valoarea medie a densităţii populaţiei este de 105,8 locuitori pe km², dar există
deosebiri importante în repartiţia valorilor. Astfel, valori mai mici ale densităţii se

25
regăsesc în regiunile montane împădurite, în regiunea Landelor etc. Arealele cu valori
ridicate se suprepun: regiunile urban-industriale, regiunile de culturi specializate şi cele
viticole.

4.2 Oraşele
Populaţia Franţei se repartizează în aşezări foarte diferite ca situare geografică,
număr de locuitori, funcţii. Astăzi, numărul acestora este mult mai mare. Aproximativ ¾
din populaţia ţării trăieşte la oraş. S-au dezvoltat cu precădere construcţiile în centre care
s-au constituit în metropole de echilibru.
Se disting mai multe categorii de oraşe :
 oraşe industriale care pot fi miniere, textile (Rubaix, Tourcoing)
 oraşe cu activitate majoră îndreptată spre construcţiile navale (St. Nazaire, Le Havre)
 oraşe cu rol în comunicaţii (Limoges)
 oraşe-porturi fie pe fluvii, canale sau la mare (Toulon, Boulogne, Marseille)
 oraşe nou apărute ca urmare a unor cerinţe stringente care se remarcă prin noutatea
arhitectonică, echiparea şi spaţiul ocupat. Aceste oraşe pot fi comerciale (Nice, Avignon)
sau oraşe cu funcţii terţiare şi industriale (Paris, Lyon, Grenoble, Nantes), cu funcţii
terţiare variate, dar şi industriale (Marseille, Toulouse, Bordeaux, Strasbourg, Metz),
oraşe de servicii şi administraţie (Montpellier, Orléans, Aix-en-Provence).
 oraşe cu preocupări în transformarea artizanală a unor materii prime în produse
căutate pe piaţa naţională şi internaţională : Cognac cu licorile sale, Roquefort pentru
brânzeturi, Millau pentru fabricarea mănuşilor.
 oraşe istorice fie centre romane, fie fortăreţe medievale : Carcassonne – o poartă de
pătrundere dinspre Mediterană, Fontainbleu – un complex dominat de castelul cu acelaşi
nume, Orange – un oraş cu construcşii romane (arene)

Principalele oraşe ale Franţei sunt :

 PARIS este centrul Europei şi al doilea oraş european după Londra, unde există
preocupare pentru problemele admistraţiei franceze, pentru politică şi viaţă culturală,
aceasta jucând un rol dominant. Este capitala cu cea mai mare densitate a populaţiei şi, de

26
asemenea, capitala lumii în ceea ce priveşte eleganţa. Din toate aceste motive, şi din
multe altele, Parisul este atât de diferit de restul ţării, încât a fost descris ca un virtual
oraş-stat în toată puterea cuvântului. Colţurile străzilor sale au iz de istorie, monumentele
şi muzeele sunt bine cunoscute de oameni din toată lumea, iar locuitorii săi sunt o
nesfârşită sursă de controverse. În această capitală franceză, fiecare dală din paviment
este un teatru pe care se desfăşoară viaţa cotidiană. Parisul are reputaţia de a fi oraşul
romantismului, un oraş al artelor par excellence şi un oraş al distracţiei. Pentru vizitator
este o nesfârşită reprezentaţie; el va învăţa la fel de multe despre Paris şi locuitorii săi
plimbându-se pe străzi, ca şi vizitând marile muzee.
Primii care au ajuns pe acest meleag au fost Parisii, un trib de pescari şi luntraşi
galezi. Constituirea Imperiului Roman a adus cu sine un amestec ciudat de civilizaţie
latină şi de civilizaţie nordică, ceea ce-i conferă Franţei unicitate. Deşii romanii şi-au
impus o limbă proprie, numele oficial al oraşului, Luteţia, a ieşi din uz în decursul anilor.
De atunci, numărul de împăraţi, filosofi, ambasadori, speculanţi şi paria care au ajuns în
acest oraş este la fel de ridicat ca şi luminile care îl împodobesc în timpul nopţii.
Parisul este împărţit în 20 de arrondissements sau districte care încep în centru, cu
primul arondisment şi continuă în spirală în direcţia acelor de ceasornic. Oraşul este
definit prin cartierele sale : Montmartre, Montparnasse, St. Germain, Quartier Latin etc.,
fiecare cu stilul şi caracterul său propriu. Fluviul Sena desparte nordul de sudul Parisului
în malul drept şi malul stâng.

 La sud de Aix, MARSILIA este cel mai vechi şi al doilea oraş ca mărime din Franţa.
Întemeiat de negustorii greci în anul 600 î.Hr., poarta spre Mediterană, spre Orient şi
dincolo de acesta a fost un strălucitor port timp de mai multe secole. Un preparat culinar

27
condimentat, demn de cel mai renumit platou, este peştele gras înăbuşit numit
bouillabaisse.

Astăzi, Vieux Port posedă o piaţă de peşte plină de culoare şi o multitudine de

restaurante cu specific, îndeosebi bazate pe fructe de mare. La ieşire din port, se află La
Canebière sau “Cutia de bere” care are acelaşi aspect ca atunci când li s-a prezentat
marilor englezi în secolul al XIX-lea. Cea mai renumită stradă din Marsilia, bulevardul,
este un flux uman de naţionalităţi diferite ziua, iar noaptea este un loc pustiu, viaţa de
noapte fiind surprinzător de liniştită. Buni şi răi se adună în cluburile de noapte din Aix,
pe când ceilalţi, la ora 10, merg la culcare. Străzile din jurul Canebière sunt frumoase,
având ca punct central Opera.
Marsilia este încă un mare port, şi asta pentru că a primit imigranţi din tot bazinul
mediteranean. Poveştile despre rasism sunt fondate, dar Marsilia se descurcă bine cu
tensiunile sale urbane. La nord de oraş se găseşte un cartier real de blocuri cu
apartamente megalitice construite în grabă în anii 1960 ca să găzduiască imigranţii de
după războiul algerian. La sud se găsesc case elegante din secolul al XVII-lea. Notre-
Dame-de-la-Garde este o biserică albă ce reprezintă căminul spiritual al oraşului. O
Fecioară aurită priveşte spre mare, iar la apus timpul se opreşte în loc şi Marsilia apare ca
cel mai frumos loc de le pământ. La est se află Aubagne cu dealuri sterpe de stână albă,
unde a locuit Marcel Pagnol şi unde şi-a scris poveştile cu pasiune provensală.

 Al cincilea mare oraş şi al şaselea port al Franţei, BORDEAUX se prezintă ca un

vechi oraş prosper. Pe lângă comerţul cu vin, marina sa comercială a fost activă în
comerţul de sclavi şi, mai târziu, în comerţul cu coloniile franceze în Africa. Din anii
1960, a devenit centru industrial (aeronautică).

28
 Arhitectura urbană este spaţioasă, dominată de regularitatea construcţiei din
secolul al XVIII-lea. Singura excepţie de la acest model este biserica romană Ste Croix,
al cărei timpan sculptat are în vârf un turn ciudat asimetric, care a fost adăugat mai târziu.
Restaurată şi imaculată, Ste Croix dă spre o piaţă pavată largă, tipică liniilor stradale
moderne din Bordeaux.
Esenţa oraşului Bordeaux se regăseşte de-a lungul bulevardului Allées de Tourny.
La un capăt se găseşte Grand Théâtre, un monument pur clasic cu coloane şi arcuri
simetrice. Pe malul râului se află Esplanade des Quinconces, un loc pietruit al cărui nume
se referă la aranjamenrul copacilor. Maison du Vin oferă o documentare despre diferitele
vii Bordelais. Încă din timpuri medievale, Bordeaux a exportat în Anglia o mare parte a
producţiei de vin, iar familiile bogate de comercianţi au şi astăzi legături britanice
apropiate.
Viţa-de-vie din Bordeaux începe la Château Haut-Brion. Clădirea în sine nu este
un castel adevărat, ci mai degrabă un stabiliment de stat care datează din secolul al XIX-
lea. Folosirea cuvântului “château” destinat unei proprietăţi producătoare de vin este o
convenţie din Bordelais. Specifică vinurilor de Bordeaux este şi clasificarea lor oficială în
multiple categorii prin creştere. Clasificarea originală din 1855 (modificată în 1973) se
baza pe calităţile pământului, pe preţ şi prestigiu şi se referea doar la vinurile Médoc şi
Sauternes.

 Capitala regională a Lorenei, METZ, rămâne un important centru industrial într-o

zonă care a devenit sinonimă cu dificultăţile economice ale oţelăriei şi mineritului
cărbunilor. La ieşirea din fabrică, camioanele încărcate cu butoiaşe de bere se rostogolesc

29
dintre blocurile de cărămidă ale berăriilor. Printre alte industrii se numără tipografia şi
manufactura de încălţăminte şi obiecte metalice.
Catedrala St. Etienne are cele mai mari vitralii din lume – unele create de Marc
Chagall – şi un exterior gotic minunat. Biserica St. Pierre-aux-Nonnais din secolul al IV-
lea din Vieille Ville este cea mai veche din Franţa, iar Chapelle des Templiers, acoperită
de fresce, datează din secolul al XIII-lea.

 Capitala mătăsii, LYON-ul se poate mândri cu cele aproapre 30 de muzee ce

adăpostesc colecţii permanente şi animate de frecventele expoziţii temorare.
Musée Historique des Tissus prezintă dezvoltarea tehnicilor textile din toate
perioadele şi din toată lumea şi câteva din cele mai rare şi mai frumoase ţesături
confecţionate vreodată. În apropierea acestuia se află Musée des Artes Décoratifs. Musée
des Beaux Arts, restaurat recent, urmează Luvrul ca importanţă cu o colecţie de tablouri
franceze şi europene.
Lyon este primul oraş care a avut o bursă de valori ca emitea chiar şi cecuri, iar
Musée de l'Imprimerie trasează istoria comerţului european şi deţine o colecţie veche de
cărţi rare. Un nou Musée d'Art Contemporain s-a deschis în Cité Internationale pe Quai
Charles de Gaulle.
Lyon este capitala gastronomică de necontestat a Franţei. Oraşul este împânzit cu
restaurante fine în care abundă specialităţile regionale: rosette şi salam Jésus, pateuri
produse în patiserie, quenelles de brochet (ştiucă fiartă pentru pateuri), coq au vin (se
foloseşte poulet de Bresse), raci de apă dulce. Mâchon-ul de la jumătatea dimineţii nu
este doar o gustare, ci şi o masă cu charcuterie care ar trebui sa includă cârnat şi salam
rosette, precum şi jaret şi şuncă umplute.
De-a lungul râului Saône, un quai străjuit de copaci întinde o privelişte deasupra
largului râu cu câteva poduri vopsite în roşu. Pe malul opus se găseşte cel mai vechi
cartier al oraşului, Vieux Lyon. Restaurarea cartierelor medieval şi renascentist a început
pe la sfârşitul anilor ‘80. Casele renascentiste au fost construite, conform stilului, în jurul
unei curţi la care se ajunge din stradă printr-un pasaj arcuit pe sub o casă. Pe fiecare
stradă există câteva curţi care în celălalt capăt au un alt pasaj boltit care dă în strada
următoare. Aceste pasaje publice, folosite şi astăzi, se numesc traboules.

30
 Hôtel de Gadagne, cea mai frumoasă clădire renascentistă din Lyon, adăposteşte
astăzi Musée Historique de Lyon şi Musée de la Marionnette, o colecţie specială de
păpuşi din întreaga lume. Catedrala St. Jean, ce datează din secolul al XI-lea, posedă un
remarcabil ceas astronomic din secolul al XIV-lea. La amiază, la orele 13, 14 şi 15, bat
clopotele, cântă cocoşii, se deschid uşile şi figurinele ies să mimeze Buna Vestire.
Orologiul a fost creat pentru a marca zilele de sărbătoare religioasă până în anul 2019.

 Prefectură a Alpilor Maritimi şi al cincilea mare oraş al Franţei, NISA este o staţiune
de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Stilul arhitectural, îmbinare de elemente medievale
cu elemente aparţinând secolului al XX-lea, este genovez, iar britanicii au creat
Promenade des Anglais având aspectul unei autostrăzi, lungă de 3 km şi ducând la Quai
des Etats-Unis.
Nisa este străbătută de Paillon, azi o simplă şuviţă de apă, presărată cu grădini
suspendate şi cărări, dominată de clădirea centrului de congrese Acrolopis şi Musée d’Art
Contemporain cu colecţia sa de lucrări moderne aparţinând în special şcolii din Nisa a lui
Yves Klein, Martial Raysse, Caesar şi Arman. La est se întinde vechiul oraş al Nisei, un
fermecător şi aglomerat labirint de străzi întortocheate şi case în culori pastel. Cours
Saleya trece între oraşul vechi şi mare.
În nord, la Chimiez, au fost recent descoperite vestigii romane incluzând băi şi un
amfiteatru folosit deseori pentru organizarea festivalurilor. Musée Matisse adăposteşte
multe din tablourile artistului, toate lucrările în bronz, precum şi capodopera sa,
Messages Bibliques.

 Nîmes, situat în regiunea Provenţa, are cea mai renumită şcoală de coridă din Franţa
şi găzduieşte anual, în mai, cel mai frecventat festival din Europa, Feria de Pentecôte –
lupte cu tauri. Arena din Nîmes găzduieşte şi concertele estivale de rock şi competiţiile
sportive. Alături, anticul templu Maison Carée este un exemplu de arhitectură romană cu
elegante coloane corintice. În faţa acestuia, noul comlex de arte, Carée d’Art este un
modern tribut de sticlă şi oţel al arhitectului britanic Norman Foster. Aceasta este doar
una din multitudinea de clădiri noi din Nîmes, oraşul ce se vede din depărtare şi care
îmbină în mod plăcut vechiul cu elementele de avangardă. Printre lucrurile vechi se

31
numără şi minunata Jardin de la Fontaine, o lucrare de terase, poduri şi bazine cu apă care
datează din secolul al XVIII-lea.
Nîmes este şi casa spirituală a blugilor. Un material albastru durabil a fost
importat din Egipt încă în secolul al XVII-lea de către croitorii din Nîmes. În 1848,
Levis-Strauss, un californian, a descoperit materialul respectiv în America şi a făcut din
el haine de lucru pentru fermieri. Materialul folosit avea marca “De Nîmes” şi astfel s-a
născut “Denim”.

 Singurul material produs de câmpia Garonne, cărămida roşie, i-a dat TOULOUSE-
ului clădirile roşii-trandafirii de calitate. Din secolul al IX-lea până în secolul al XIII-lea,
oraşul s-a bucurat de o totală autonomie, iar cetăţenii săi au trăit o viaţă de prosperitate şi
chiar de huzur. Astăzi Toulouse este oraşul care se dezvoltă cel mai repede în Franţa,
având o comunitate deosebit de evoluată din punct de vedere tehnologic şi intelectual.
La sud, la intrarea în Toulouse, este Pont St. Michel de pe care se poate admira
perspectiva vechiului Toulouse. Bisericile se recunosc cu uşurinţă şi la asfinţit reflectă un
roşu intens şi mov. Centrul Toulouse-ului este în Place du Capitole, cu vastul Capitole,
primăria oraşului, cu teatrul şi opera. Lângă aceasta se află Rue du Taur, care duce la
bazilica romană din secolul al XI-lea St. Sernin, cea mai mare biserică romană din
Europa, cu o splendidă clopotniţă, şi la Notre-Dame-de-Taur. Les Jacobins este un
complex format din biserică, mănăstire şi sihăstrie. Pereţii impozanţi din cărămidă
sugerează o fortăreaţă, dar interiorul dezvăluie stilul gotic flamboiant celebrat de bolţile
cu palmieri.
În jos, în dreapta Capitoliului, coboară strada pietonală Rue St. Rome. Alături de
zgomotoasa Rue d’Alsace-Lorraine şi mergând în paralel, ele au cea mai dinamică viaţă
comercială. În spatele Pieţei Esquiro 1, care leagă cele două străzi, începe liniştitul Vieux
Quartier, sufletul medieval al oraşului. Viaţa de noapte emană din Place du Président
Wilson şi Alée Roosvelt. Cafenelele în stil parizian străjuiesc trotuarele, iar muzicienii
întreţin atmosfera în aer liber.

32
 4.3. Arhitectura în Franţa

Tradiţia romană a cunoscut cea mai mare înflorire în regiunile cu un bogat trecut
romanic sau în locurile care au avut contact cu civilizaţia italiană. Stilul roman a pătruns
în Franţa din nordul Italiei, fiind adus de lombarzi. Bazilica romană era prototipul :
structura simplă şi naosuri radiante. Oricum pe terenul francez fertil, stilul roman a luat în
curând forme proprii care au întrecut multe din modelele italiene. Triumful stilului roman
reflectă, de asemenea, renaşterea spirituală şi răspândirea monasticismului.
S-a folosit piatră locală, calcarul suflat cu aur sau granitul cenuşiu, gresia roz sau
cărămizile trandafirii din sud. În Franţa, arcadele din piatră erau obişnuite atât pentru
prevenirea incendiilor, cât şi ca mijloace de creare a unitaţii spaţiale : prin urmare tavanul
de lemn nu se potrivea peste zidurile de piatră. Sistemul preferat a fost cel de boltire, o
boltă continuă semicirculară sau cu secţiuni punctate, cu capiteluri neînflorate dând loc
unor forme mai sofisticate, printre care sculptarea somptuoasă a timpanului.

Biserici romane:
Auvergne este remarcabilă prin stilul propriu al bisericilor romane (secolele XI şi
XII). Ele cuprind câteva elemente din cea mai originală, simplă şi emoţionantă arhitectură
din Franţa. Proporţionate frumos, necompromiţătoare în severitatea lor, ele sunt
construite din materiale locale rezistente – piatră de nisip sau lavă vulcanică – şi sunt
caracterizate de o absidă proeminentă, un ambulatoriu îngust în jurul corului şi de un
naos flancat de piloni puternici, cu galerii deasupra părţilor stranii. Capitelurile sunt
adesea complicat sculptate cu teme biblice. Cele mai interesante exemple pot fi văzute în
următoarele locuri : Brioude, Clemont-Ferrand (Notre Dame du-Port), Issoire, Orcival,
Le Puy, Saint Nectaire şi Saint Saturnin.
În Auvergne, puternicul simţ al religiei s-a manifestat într-un mod specific
regiunii : procesiuni în care sfântul protector al parohiei este venerat prin intermediul
unei relicve sau al unei statui, care sunt purtate prin sat şi prin împrejurimi. De pildă, în
ziua Înălţării, Fecioara de Orcival este scoasă din biserică noaptea. De asemenea,
specifice regiunii Auvergne sunt Fecioarele Negre, statui din lemn negru care au apărut

33
sub influenţa bizantină a cruciaţilor. O altă Fecioară Neagră de renume se regăseşte la
Rocamadour.

Stiluri regionale:
Burgundia ramâne o comoară descoperită întâmplător de stilul roman. Paray-le-
Monial este versiunea la o scară mai mică a abaţiei pierdute de la Cluny, cândva cea mai
mare biserică a Europei. Tournus este o capodoperă a stilului roman, a cărei frumuseţe
este depăşită doar de bazilica de la Vezelay. Fontenay reprezintă abaţia burgundă
perfectă.
Dacă cea mai mare concentreare a inspiraţiei arhitecturale romane se găseşte în
Burgundia, multe regiuni poartă comori individuale, de la Auvergne la Alsacia, de la
Languedoc la Provenţa, în timp ce stilul burgund era creativ, cel provensal era
conservator, cu bisericii înalte şi înguste. Alsacia a fost influenţată de stilul roman de pe
Rin, mai stingheritor, pe când Languedoc a preferat domurile. Stilul roman nordic era mai
progresiv, alegând navele bisericilor cu naosuri şi turnuri gemene ca să mascheze
capetele naosurilor. Din contră cel din sud era hotărât mai roman, preferând domurile şi
navele fără naosuri.
În Anjou la Fontevraud se găseşte cea mai impresionantă abaţie din Franţa, în
esenţă un complex roman cu adăugiri gotice.
Mai la sud stilul roman francez se contopeşte cu o adiere de stil maur - cum ar fi
catedrala de la Le Puy. Majoritatea acestor privelişti se găsesc pe drumul de pelerinaj
spre Santiago de Comopstela din Spania.
Provenţa a produs o epocă de aur a stilului roman, vizibil în abaţiile cisterciene.
Structura sa romană şi arcurile St-Trophime din Arles au fost inspirate din ruinele romane
din împrejurimi. Cel mai mare complex roman din sudul Franţei este biserica-abaţie
Sainte-Foy din Conques.

Arta gotică:
Stilul gotic îşi are originea în Ile-de-France, aproape de centrele puterii regale. Cel
mai frumos testament al glorioasei perioade gotice se găseşte în catedralele de la Paris şi
Chartres, Amiens şi Reims, Beauvais şi Bourges, Lyon, Le Mans şi Srasbourg.

34
 Tranziţia dintre stilul roman şi cel gotic este evidentă în mănăstirea burgundă de
la Pontigny, o congregaţie bine conservată construită între 1150 şi 1212.
Stilul gotic are ca punct de pornire restricţia tradiţiilor romane şi necesitatea
firească de construire a unor biserici mai spaţioase, mai înalte, mai luminoase. Stilul se
caracterizează prin bolte ogivale, arcuri ascuţite şi contraforturi suspendate. Prin
stabilirea spaţiului destinat mulţimii şi celui de orchestrare, clădirile puteau fi mai
îndrăzneţe. Noile tehnici au acordat mai mult spaţiu liber pentru ferestre mai mari, cele
mai sublime fiind vitraliile catedralei din Chartres, cea mai completă colecţie de vitralii
medievale din Europa.
Stilul gotic timpuriu din perioada 1180-1250 este simbolizat de Chartres, care a
adoptat contraforturi suspendate, arcuri ascuţite şi spaţii noi pentru ferestre. Chartres este
numit „spiritul evident al Evului Mediu”, ca fiind cea mai coerentă dintre catedralele
gotice.
Catedrala de la Reims se mândreşte cu un naos mai înalt decât cel de la Chartres,
si cu o galerie claire voie (ajur) încununată de statuile animalelor mitice. Ferestrele din
clopotniţă cu barele zvelte de piatră au reprezentat pionieratul motivelor decorative
gotice.
Stilul gotic târziu, epoca de aur a costruirii catedralelor, a durat din 1250 până în
1375 şi a reprezentat un spectacol ameţitor al ferestrelor înalte din turlă şi a naosurilor
luminoase, ca cele ale catedralei Beauvais. În faza lui finală, exuberanţa, goticul a devenit
flamboiant graţie coloanelor sale în formă de flacără şi a motivelor decorative de pe
vitralii. Excesul ornamental a dus la înmulţirea frontoanelor, a statuilor, a turnuleţelor
ascuţite şi a arcadelor cu rol pur decorativ. Catedrala de la Strasbourg domină întreaga
perioadă prin prezenţa unui cavou roman, o clopotniţă goală şi o faţadă vestică ce
constituie o capodoperă de motive decorative gotice.

Barocul în Franţa:
Centrul arhitecturii seculare baroce a fost în Franţa, unde modelul palatului cu trei
aripi a fost stabilit ca soluţie conică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul
Luxembourg (1615-1620) al lui Salomon de Brosse a determinat direcţia sobră şi
clasicizantă a barocului francez. Pentru prima oară, corpurile logiilor au fost considerate

35
ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost tratate cu
inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de proeminenţa centrală a
unui portal.
În proiectul sau pentru Maison-Laffitte (1642), François Mansart, care se
consideră că a introdus în întregime barocul în Franţa, a reuşit să împace concepţiile
academice şi baroce, demonstrând totodată şi respect pentru manierismul gotic francez
moştenit.
Maison-Laffitte ilustrează continua tranziţie de la castelul post-medieval al
secolului al XVI-lea la vila-casă de vacanţă a sec. XVIII. Structura este simetrică, cu
ordine diferite aplicate pe fiecare etaj, în general în forma pilaştrilor. Frontispiciul,
acoperit cu un acoperiş înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblul se poate citi
astfel ca un întreg tridimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul decoraţiiloe
excesive, atât de tipic Romei contemporane. Influenţa barocului italian este redusă în
domeniul ornamentaţiei decorative.
Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidenţiale în Europa a implicat
integrarea grădinilor în compoziţiile palatelor, aşa cum este la Vaux-le-Vicomte (1656-
1661), unde arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun şi grădinarul André Le
Notre s-a completat unul pe celălalt. De la principala cornişă la plinta joasă, palatul
miniatural este îmbrăcat în aşa numitul „ordin colosa”, care face ca strucura să pară mai
impresionantă decât Maison-Laffitte şi alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le
Vau şi Le Notre a marcat începutul „Manierei Magnifice” care permitea extinderea
arhitecturii baroce în afara pereţilor palatului şi transformarea peisajului înconjurator într-
un mozaic de privelişti exuberante.
Tot aceşti trei artişti au adus acest concept la scară monumentală la conacul de
vânătoare şi mai târziu reşedinţa de la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare,
palatul este o dezvoltare excesivă şi întrucâtva repetitiva a palatului Vaux-le-Vicomte. A
fost cea mai grandioasă şi cea mai imitată cladire din sec. al XVII-lea. Mannheim,
Nordkirchen şi Drottningholm au fost printre reşedinţele străine pentru care Versailles le-
a stat ca model.
Ultima extensie a Versaille-ului a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart,
al cărui proiect cheie este Dome des Invalides (1676-1706), considerată cea mai

36
importantă biserică franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de instruirea şi
planurile unchiului său şi a imprimat bisericii o grandoare imperială nemaiîtâlnită în ţările
din nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a
ordinelor, care nu exprimă structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat
armonia şi echilibrul lucrărilor bătrânului Mansart, dar a şi dat tonul barocului târziu
francez în arhitectură.

4.4. Tradiţii în Franţa

BUCĂTĂRIA FRANCEZĂ:
Mâncarea şi vinul, începând de la cel mai modest sortiment de brânză sau vin de
pays până la foie gras sau „vintage claret”, sunt subiecte de interes constant. Francezii
sunt şovini în materie de gastronomie, dar au şi motive să fie aşa. Pasiunea naţiunii
franceze pentru mâncare bună este firească pentru că Franţa oferă o mare varietate de
produse. Are posibilitatea să o facă pentru că are un teritoriu cu o diversitate climatică şi
agricolă deosebită, iar linia de coastă este scăldată atât de Oc. Atlantic, cât şi de Marea
Mediterană, care oferă o mare varietate ispititoare de fructe de mare.
Fiecare regiune îşi are specialităţile sale atât animale, cât şi vegetale.
Valea Loirei oferă somon proaspăt din apele ei, ciuperci cultivate în peşterile din
jurul Saumur-ului şi o bogată varietate de ciuperci sălbatice din pădurile cu lacuri din
Sologne, pe lângă o bogaţie de fructe şi legume- asparagus rotund, cireşe, prune.
Specialităţile condimentate din sud-vest includ foie gras (pateu din ficat de gâscă) din
Gasconia, trufe din Perigord, salam crud de Bayonne şi anşoa afumate din Collioure, în
timp ce Provenţa este ţara dovleacului Cavaillon, a roşiilor pătrunse de soare şi a
busuiocului înmiresmat care dă aromă supei pistou.
În oraşul pirinean Castelnou se găseşte un platou de mâncare numit cargolada, o
friptură de melci, cârnaţi, cotlet de miel aşezate succesiv deasupra unui foc făcut pe
vreascuri de viţă de vie, care se consumă în aer liber. Unele restaurante din Nisa mai
oferă estocaficada, un platou iute de batog uscat, roşii, ardei, cartofi şi măsline negre. În
Auvergne, carnea de porc sărată se fierbe în vin şi se serveşte cu linte măruntă Puy.
Baeckeoffe , un amestec de cărnuri diferite (vită, miel, porc) înăbuşite şi cartofi, se
serveşte în hanurile de ţară din Alsacia alături de un vin regional fin.

37
 Brânzeturile se constituie ca una din gloriile care încoronează Franţa. Ele există
sub toate formele şi sub toate mărimile posibile: în formă de pătrat, de piramidă, de inimă
sau în crottin. Regionalismul înseamnă totul, din moment ce conceptul de terroir
predomină în brânzeturile franceze la fel ca în vinuri. Varietatea regională este
formidabilă, de la cremosul Camembert la brânzeturile spalate în bere sau campioanele
marmorate cu albastru Roquefort şi Bleu d’Auvergne.
Brânzeturile albastre făcute din lapte de vacă sau de oaie, sunt marmorate cu
albastru şi au o aromă puternică şi picantă. Bleu d’Auvergne se aseamană cu Roquefort,
dar este preparat din lapte de vacă, în timp ce Bleu de Bresse este produs în fabrică. În
afară de Camembert, exemple caracteristice din Champagne sunt: Brie de meaux şi
Chaource. În schimb brânzeturile spălate la suprafaţă sunt mai înţepătoare; aceste
brânzeturi nepresate au crusta înmuiată în bere sau în eau de vie. Maroilles, Munster,
Epoisses şi Livarot au arome distincte. Caşcavalurile tari, presate precum Cantal şi
celelalte brânzeturi alpine, sunt preparate din lapte de vacă şi oaie. Aceste brânzeturi sunt
moi, dar fac crustă şi au o aromă puternică.
„Fromage fermier” este o marcă de calitate, o brânză preparată la ferma din lapte
nepasteurizat. Faţă de brânzeturile industriale, gustul acestor brânzeturi din „lait cru” este
mai profund şi mai subtil. Fiecare tip de brânză îşi are propriul proces de maturizare. Brie
de Champagne are nevoie de 20 litri de lapte pentru un calup de brânză cu diametrul de
35 cm. În Auvergne pentru a produce Cantal, laptele bătut este trecut manual prin
strecurătoare de brânză şi presat, apoi lăsat să se maturizeze mai mult de un an.

VINURILE ÎN FRANŢA
Nimeni nu poate vizita Franţa fără sa câştige un respect deosebit pentru vin.
Acesta este omniprezent. Podgoriile de viţă-de-vie străjuiesc drumurile nu numai în
Burgundia şi Bordeaux, ci şi de-a lungul coastei Mediteranei, în regiunea Loirei, lângă
graniţa germană şi chiar în Paris.
O hartă a Franţei care prezintă regiunile viticole arată ca şi când cineva ar fi vărsat
pe ea un pahar cu vin. O pată mare în formă de inel acoperă aproape două treimi din
suprafaţa ţarii. Inelul începe chiar sub Paris, se întinde spre vest, spre Atlantic, coteşte

38
spre interior de-a lungul Mediteranei, apoi şerpuieşte din nou spre sud, acolo de unde a
pornit.
Franţa posedă 11 regiuni mari producătoare de vin: Bordeaux, Champagne,
Burgundia, Beaujolais, Alsacia, Vale Ronului, Valea Loarei, Provenţa, Languedoc-
Roussillon, Sud-vestul şi Franche-Comté.
Alegerea elegantă, indiferent în ce regiune ne-am afla, ests Champagne (cu cât
mai sec cu atât mai bun) ca aperitiv. Dacă bugetul va permite, amintiţi-vă că cele mai
bune vinuri albe provin din Burgundia (Meursault, Puligny Montrachet), cele mai bune
vinuri roşii de pe Ron (Hermitage, Cote Rotie); vinurile dulci precum Sauternes,
Jurancon sau Monbazillac nu sunt la modă, dar le eclipsează pe cele roşii cu un foie gras;
extraordinarul Bordeaux roşu şi vinurile din recoltele mai recente sunt o necesitate în
Alsacia sau oriunde în altă parte unde ar trebui să fie oferite.

CASELE DE MODĂ DIN PARIS

Poiret, Chanel, Dior etc. majoritatea caselor de modă celebre ale secolului al XX-
lea au fost franţuzeşti. La sfârşitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, saloanele discrete
şi vendeusele lor au favorizat dezvoltarea modei, căci noul look al casei Christian Dior a
dat lovitura prezentând pe scenă fuste de tot felul şi materiale de lux. În 1950,
angajamentul casei Chanel de a lansa îmbrăcăminte mai lejeră care nu necesită ocazii
sofisticate au deschis drumul unor creaţii pentru femeile cu un stil propriu mai liber. Dar
marea lovitură a avut loc în 1960 prin moda viitorului lansată de Yves Saint Laurent,
urmată de creaţii trăsnite de modă, cu rochii confecţionate din plastic şi cu corset din
lanţuri, ale casei Courreges şi Pacco Rabanne.
Prin stilurile extravagante şi culorile şocante ale casei Christian Lacroix din 1980,
Parisul a ajuns din nou în vârf. Acum există o alternanţă între strălucirea tradiţională a
imaginii sale şi eleganţa radicală a multora dintre creatorii de moda de azi, Paul Galliano
şi Alexander McQueen, având în frunte casele Dior şi Givenchy.
Astăzi creaţiile vestimentare haute couture sunt purtate de o mână de femei
bogate. Ele trezesc totuşi inspiraţia creatorilor de a-şi extinde linia de modă prin
accesorii, parfumuri şi cosmetice.

39
 VIAŢA DE CAFENEA
Cafeneaua este camera de relaxarea a parizianului, înlesnind tranzitul dintre dodo-
metro-boulot, adică somn-metrou-muncă. Asigură o pauză relaxantă în care se savurează
un expresso petit-noir sau un aperitiv, şi mintea se eliberează de gânduri stresante privind
trecătorii. Cafeneaua este şi locul de întâlnire al prietenilor, al cuplurilor într-o ambianţă
romantică sau locul de încheiere de afaceri
Prima cafenea care s-a deschis vreodată a fost Le Procope în 1686 (Rue de
l’Ancienne Comedie nr.13) şi oamenii de cultură au început curând să se întâlnească
acolo, dornici să discute între ei. Mai multe stabilimente au luat fiinţă şi în secolul al 18-
lea. „Zincul” învecinat, numit după metalul propriu-zis al tejghelei, a devenit o parte
importantă a structurii vieţii francezilor. În Paris fiecare cafenea şi-a dezvoltat propriul ei
caracter, atrăgând diferite tipuri de clientelă şi, în secolul al XX-lea, odată cu largirea
bulevardelor, mesele s-au răspândit pe trotuare.
Deşi „zincurile” autentice sunt încă uşor de găsit şi multe dintre ele sunt prospere,
viaţa acestora este acum într-un grav pericol de faliment, închizându-se foarte multe de-a
lungul timpului.

4.5 Industria
Deşi Franţa dispune de resurse naturale, ele sunt în multe sectoare reduse
cantitativ, uneori neexploatabile. Franţa nu are nici petrol şi nici gaze naturale decât în
cantitate mică, din această cauză fiind nevoită să importe.
Industria energetică a înregistrat mai ales după 1950 o dezvoltare accentuată. A
crescut ponderea petrolului şi a gazelor, a hodroenergiei şi a energiei atomo-electrice în
detrimentul cărbunelui. Resursele energetice, în principal zăcămintele de cărbune sunt
înmagazinate de câteva bazine carbonifere: Pas-de Calais, Lorena (bazine huilifere),
Centre-Midi (Blanzy), St.-Etienne şi alte câteva mai mici: Ales, Carmaux.
Rezervele de petrol sunt reduse şi se găsesc fie în regiunea Landelor, exploatat la
Porentis, Cazaux şi trimis prin conductă la Bordeaux, fie în regiunea pariziană
extrăgându-se la Chaily, Coulomnes, Châteaurenard. Este în creştere însă capacitatea
rafinării datorită, în primul rând, petrolului importat. Franţa ocupă din acest punct de
vedere un loc superior în Europa. Rafinăriile sunt localizate mai cu seamă în porturi acolo

40
unde este adus petrolul fie din ţări ale Africii (Algeria, Gabon, Libia), Asiei de sud-vest
(Orientul Apropiat), Americii de sud, Europa. Trei regiuni primesc petrol importat din
care o parte se prelucrează aici. Acestea sunt: regiunea mediteraneană prin complexele
Marseille-Fos şi Sète inclusiv centrele La Mède, Berre, Lavéra, regiunea Aquitaniei prin
Bordeaux – La Verdon şi Nantes-Saint Nazaire cu centrele Pauillac şi Amoes; regiunea
estuarului Senei care se prelungeşte pe culoarul său spre est cu centrele Port-Jerôme,
Gonfreville, Petit-Couronne, Gargenville, Vernon.
Gazele naturale se exploatează în sud-vestul Franţei, principalul zăcământ
aflându-se în centrul Lacq şi zăcământul de la Saint-Marcet. Cu o producţie destul de
mică, Franţa este obligată să importe fie din Olanda, fie din Algeria etc. Gazele lichefiate
din Algeria sunt aduse in porturile Le Havre si Fos.
Din totalul energiei produse, circa 17% este obţinută de hidrocentrale, cele mai
importante fiind construite pe Rhône, Durance, Isère, Dordogne.
Energia electrică dată de termocentrale reprezintă doar 7% din producţia
naţională. Principalele termocentrale se găsesc în marile oraşe, din care unele sunt porturi
(Marseille, Le Havre, Nantes-Chevire). Se mai obţine energie electrică prin folosirea
energiei mareelor (ex: uzina din estuarul La Rance), a energiei nucleare (ex: centrala
nucleară de la Marcoule, de la Chinon, de la Chooz etc.), a energiei heliotermice (centrala
de la Odeillo din Pirinei).
Industria metalurgiei feroase se bazează pe resurse de minereuri de fier, cele mai
importante zăcăminte găsindu-se în provincia Lorena (Pays de Fer). Ele însumează
aproximativ 70% din rezervele potenţiale ale ţării având în vedere faptul că rezervele
totale ale Franţei depăşesc 6 mld. tone. Există un bazin la vest şi nord-vest de Nancy şi
unul între văile l`Orne şi Chiers (Longwy) adică pe stânga râului Moselle incluzând şi
centrele sau împrejurimile acestora : Briey, Thionville, Aumetz, Piennes.Centre
extractive se mai gasesc in provinciile Bretania la Segre landa Angers, in Normandia
Centrala la sud-est de Caen si in provincia Anjou.
În provincia Lorena se găsesc principalele centre siderurgice din nordul Franţei
astfel: în nordul Lorenei Longwy, Thionville, Florange, Hagondange, Moyeuvre,
Nilvange, iar în partea meridională la nord şi sud de oraşul Nancy în centrele Neuves-
Maisons, Pont-a-Mousson. Centrele siderurgice din nord-vest, Valenciennes, Dunkerque

41
ca şi cele din vest şi sud Nantes, Fos folosesc minereuri de fier importate. Dintre centrele
siderurgice aflate foarte aproape de materiile prime mai importante sunt St. Etienne şi Le
Creusot ambele situate în Masivul Central Francez.
. Metalurgia neferoasă este orientată spre industria aluminiului, a cuprului, a
zincului şi plumbului. Zăcămintele de bauxită se exploateză în departamentele din sud:
Herault în centrul de exploatare Bedarieux, Var în centrele Brignoles, Bouches-du-Rhône
în centrul Les Baux.
Există un al doilea areal, cel alpin, unde siderurgia aluminiului este prezentă
valorificând marea cantitate de energie electrică furnizată de hidrocentralele situate pe
reţeaua de ape din Alpi. Dintre exploatările mai importante amintim: Ugine, St. Jeann,
L’Argentiere. Şi la poalele Munţilor Pirinei se află câteva centre cum sunt Sabart, apoi
Lannemezan, Lacq
Industria construcţiilor de maşini reprezintă o ramură industrială foarte activă şi
modernă, care obţine o largă paletă de produse şi tehnologii de la mijloace de transport la
aparatură electronică şi electrotehnică, optică şi de măsurat. Industria mijloacelor de
transport este împărţită astfel:
- industria autovehiculelor îndeosebi automobile în regiunea pariziană, pe axa
Sena-Le Havre, Lille, Montbeliard lângă Mulhouse, la Lyon, St, Etienne, La
Rochelle, Le Mans.
- industria avioanelor produce diferite tipuri de aparate de zbor şi se întâlneşte
în regiunea pariziană, apoi la Bordeaux, Bayonne, Toulouse, Marseille.
- construcţia navelor este prezentă în marile porturi ale ţării fie la Oceanul
Atlantic, fie la Marea Mediterană. Cele mai importante centre sunt la Toulon,
Marseille la Marea Mediterană, apoi Bordeaux, Nantes, Brest, Chebourg, Le
Havre, Calais la Oceanul Atantic.
Industria chimică are la bază ca materii prime cărbune, petrol, sare gemă, săruri
de potasiu. Ele au contribuit la dezvoltatea unor subramuri ca industria carbochimică
(Lorena), petrochimia. Rafinării cu capacitate mare de prelucrare se află în porturi, dintre
care cel mai mare este Marseille-Fos, iar lângă el, dincolo de delta Rhônului, Sète. La
Atlantic exista de asemenea cateva concentrari ale industriei petrochimice: Bordeaux-Le
Verdon la estuarul Gironde, Nantes-St. Nazaire, Le Havre. Este dezvoltată de asemenea

42
industria chimică de bază (produse sodice, acid sulfuric) şi cea de sinteză (cauciuc
sintetic, mase plastice). Dintre centrele acestor subramuri mai importante sunt
Fessenheim, Potasses d`Alsace (pentre îngăşăminte potasice), Chauny, Perimetrul
Camargue (sare gemă) şi Lacq pe seama sulfurilor din regiune. Este dezvoltată şi
industria farmaceutică îndeosebi la Paris.
Industria textilă are o largă dispersie având la bază importurile de materie primă,
bumbac din SUA şi Sudan, lână din Argentina, Australia, ţările Baltice, iută din India,
mătase din Asia Orientală. În vest, centrul Cholet produce tricotaje din lână şi bumbac.
Dar principalele grupări ale industriei textile se găsesc în nord având ca principali
producători: Lille, Roubaix, Tourcoing, Valenciennes şi centrul foarte activ Cambrai. A
doua regiune a industriei textile a bumbacului se află în perimetrul vosgian cu două
centre, Belfort şi Mulhouse. Există însă regiunea central-estică, lyoneză, dominată de
centrul Lyon, puternic centru al mătăsii spre care gravitează şi alte centre textile cum
sunt: St. Etienne, Roanne. În sfârşit, al patrulea foaier textil se alungeşte pe valea Senei
cu o serie de producători cum sunt Paris, Rouen (bumbac), Elbeuf şi Bolbec.
Industria alimentară, favorizată de producţia agricolă performantă, cunoaşte o
structură variată, începând cu industria morăritului şi panificaţiei, industria cărnii şi a
conservelor din carne, industria zahărului şi a uleiului, industria conservării legumelor şi
fructelor. Multe din produse se exportă fiind deosebit de apreciate pe pieţele externe.
Modul în care se asociază şi interacţionează teritorial ramurile industriale a
determinat stabilirea câtorva regiuni industriale astfel:
→ regiunea nordică, în care se întalnesc: bazine carbonifere ce alimentează centralele
electrice, industria textilă tradiţională dar modernizată, industria chimică cu petrochimia,
chimia de bază, industria automobilelor, industria siderurgică cu deosebire cea litorală.
Regiunea este un principal importator de minereuri de fier, bumbac şi lână. Aici se află
trei din porturile mari ale Franţei: Dunkerque, Calais, Boulogne.
→ regiunea pariziană este dominată de industria de prelucrare, de industria
automobilelor, electronică, a confecţiilor, petrochimie. Reprezintă un foarte important
nod de comunicaţii.
→ regiunea de est (Lorena); s-a conturat siderurgia pe seama materiilor prime autohtone
(cărbune, minereuri de fier), industria chimică de bază pe seama resurselor proprii,

43
petrochimia (petrol importat) precum şi industria construcţiilor de maşini, industria
textilă.
→ regiunea Rhone-Alpi, grupează de fapt mai multe nuclee industriale cum sunt :
aglomerarea Lyonnaise (industria mătăsii, chimică, nucleară, a automobilelor), bazinul
St. Etienne (cărbune, siderurgie, automobile şi chimie) şi Grenoble Sillon Alpin
(electrometalurgie).
→regiunea Sena inferioară se remarcă prin industria chimică îndeosebi industria
petrochimică, construcţia automobilelor şi navelor.
Există de asemenea tipuri de concentrări teritoriale industriale metropolitane
(Paris, Lyon, Marseille), multipolare (Nord şi Lorena), axe industriale (Seine, Loire,
Rhone, Isere) şi mari centre industriale: Marseille (petrochimie, automobile), Nantes
(siderurgie neferoasă, construcţii de maşini, avioane), Toulouse (aeronautică).

4.5 Agricultura
Varietatea condiţiilor naturale a determinat şi o mare diversitate a utilizării
terenurilor implicit o agricultură dintre cele mai comlexe şi competitive care antrenează
în jur de 4,1% din populaţia activă. Sistemele de cultură din Franţa se regăsesc în trei
domenii şi anume: cel al culturilor (cereale asociate cu creşterea animalelor, cultura
plantelor tehnice), apoi al creşterii animalelor (în vest îndeosebi şi în regiunile montane)
şi al monoculturilor specializate (Midi, Alsacia, Champagne).
Producţia de cereale situează Franţa pe locul al doilea în Europa, care de multe ori
a constituit furaj pentru animale. Franţa exportă porumb în ţările Pieţei Comune. Cultura
orezului intrată destul de târziu în agricultura franceză se practică aproape excusiv în sud
(delta Rhônului) şi cu irigaţii intense în regiunea Languedoc.
Viticultura ocupă un loc important desfăşurându-se pe mari suprafeţe de teren. De
altfel această cultură este tradiţională în Franţa; ne amintim de Avul Mediu când via se
întindea în aproape tot teritoriul francez. Dintre regiunile importante amintim de Midi
(Acvitaniei, Languedoc). Urmează culoarul Loara, Champagne, Alsacia, Bourgogne. Se
cultivă viţa de vie şi în Limagne, Provence şi Berry, obţinându-se vinuri de masă sau de
consum curent (Languedoc, Aquitania, Provence), vinuri transformate cum sunt

44
lichiorurile (Cognac d’Armagnac) şi vinurile dulci de Roussillon. Să nu uităm că Franţa
deţine locul doi pe Glob la producţia de vinuri şi struguri.
Alte culturi întâlnite pe teritoriul Marii Naţiuni sunt cele de sfeclă de zahăr, in şi
tutun. Sfecla de zahăr este cea mai importantă cultură din categoria plantelor tehnice şi se
extinde mai ales în nord şi Bazinul Parisului. Tutunul se cultivă îndeosebi în Bazinul
Aquitaniei şi Alsacia. Foarte diversificată ete cultura legumelor în luncile unor râuri sau
în apropierea marilor oraşe, apoi pomicultura şi floricultura.
În ceea ce priveşte creşterea animalelor, se îmbină formele tradiţionale (deplasări
sezoniere către munte vara, pentru păşunat pe fâneţele şi păşunile alpine cu revenire în
anotimpul de iarnă în regiunile joase). Se practică transhumanţa mai ales în regiunile
apropiate Mediteranei (Languedoc, Provence) precum şi formele moderne care presupun
asocierea creşterii animalelor cu cultura cerealelor în ferme ca în nord şi Bazinul
Parisului sau creşterea animalelor pe pajişti şi păşuni (tip normand) în munţii joşi. Se
adaugă tipul special de creştere a cailor, păsărilor, porcilor în regiuni cu tradiţie, în mari
ferme specializate. Creşterea bovinelor constituie o preocupare majoră pentru sectorul
zootehnic, Franţa situându-se pe primul loc în ierarhia producătorilor europeni, cu un loc
foarte important în producţia mondială de lapte şi brânzeturi. Se cresc bovine pentru
carne în Pirinei şi Masivul Central şi cornute mari pentru lapte în vest, nord şi est. În anul
1996, Franţa ocupa locul al doilea după Rusia la numărul de bovine (20 milioane de
capete). Creşterea ovinelor este răspândită în Masivul Central, Alpii Sudici, Pirinei.
Numărul acestora, peste 10 milioane de capete, situează Franţa pe locul 5 în Europa. Se
mai cresc şi porci şi păsări în ferme specializate.
Creşterea bovinelor constituie o preocupare majoră pentru sectorul zootehnic,
Franţa situându-se pe primul loc în ierarhia producătorilor europeni, cu un loc foarte
important şi în producţia mondială de lapte şi brânzeturi. Se cresc bovine pentru carne în
Pirinei şi Masivul Central Francez şi cornute mari pentru lapte în Vest, Nord şi Est.
Creşterea ovinelor este raspândită în Masivul Central, Alpii Sudici, Pirinei.

45
 4.5 Transporturile
Franţa dispune de o reţea de căi de comunicaţie numeroasă şi diversificată.
O gamă de nave de diferite tipuri asigură transportul maritim al mărfurilor şi al
călătorilor. Cel mai mare trafic de mărfuri se înregistrează prin ansamblul portuar
Marseille ce cuprinde totalitate instalaţiilor portuare amenajate începând de la Maseille,
către vest, până la Port Saint Louis, la gurile fluviului Rhône. În acest complex portuar se
pot diferenţia portul Marsilia (organizat pe mari bazine: Grande Joliette, Gara Maritimă,
Naţional, Pinède, Preşedintele Wilson, Mirabeau etc.) şi porturile de la Golful Fos (Portul
Lavera, Portul Caronte, Etang de Berre, Fos, Saint Louis du Rhône, Port de Bouc). Alte
porturi care asigură trasportul maritim intens sunt : Le Havre (la Marea Mânecii),
Dunkerque (la Marea Nordului), Rouen, Nantes St. Nazaire, Bordeaux etc.
Prin reţeaua liniilor aeriene interioare, permanente sau sezoniere, prin traficul de
călători, Franţa se situează printre primele ţări ale Europei. Cele mai mari aeroporturi
sunt cele ale oraşului Paris (Orly- are o suprafaţă de 1.528 ha şi 4 piste de 3.650 m, Le
Bourget- cu o suprafaţă de 565 ha este destinat rutelor interne, Charles de Gaulle- se
întinde pe 3.000 ha şi este destinat în special aeronavelor supersonice de tip Concorde
etc) cu un trafic de peste 30 milioane pasageri. De asemenea trebuie amintite şi
aeroporturile Marseille, Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc. Liniile aeriene
internaţionale sunt conduse de Societatea Naţională Air France, iar liniile interne de Air
Inter.
O trăsătură distinctă a reţelei de şosele o constituie convergenţa lor deosebită spre
oraşul Paris. Această convergenţă s-a accentuat începând cu secolul XVIII, nodul rutier
Paris succedând celui lyonez, care afost mult timp cel mai important.Lungimea şoselelor
era de aproximativ 810000 km, din care 4700 km (în 1980) reprezintă autostrăzi.
Lungimea căilor ferate franceze este de 32.727 km, din care 12.986 sunt
electrificate, Franţa depăşind în această privinţă Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie şi Germania. Superexpresurile franceze denumite TGV (train de grande vitesse)
sunt cele mai rapide din Europa. Cel mai mare complex feroviar este Parisul cu peste 30
de staţii. Sunt caracteristice marile gări din zona centrală a oraşului care dirijează traficul
ăn mai multe direcţii: Gare de Lyon - spre Lyon, Marsilia şi Italia, Gare de Montparnasse
- spre sud-vest(Bordeaux, Nantes, Toulouse) etc.

46
 Eurotunelul, una din realizările inginereşti ale secolului trecut, a fost iniţiat de
preşedintele Mitterrand şi primul ministru al Angliei. Acesta este un succes pentru
ambele economii, pentru că traficul se dezvoltă şi transportul este mai ieftin. De când s-a
deschis proiectul vasului amiral în 1994, legătura terestră şi feroviară ia cel puţin o treime
din traficul dintre Franţa şi Anglia. Francezii, satisfăcuţi, arată că pe când legătura lor
feroviară este rapidă şi eficientă, serviciul britanic este trândav datorită eşecului lor de a
construi o nouă legătură feroviară.
Reţeaua subterană de transport a fost inaugurată în anul 1900 în Paris, aflându-se
într-o continuă extindere şi modernizare. În prezent metroul parizian 16 linii care străbat
Parisul în toate direcţiile, având , de regulă, punctul terminus la limitele suburbiilor.
Lungimea totală a reţelei urbane este de 197 km, din care 174 km sunt în subteran,
dispusă pe trei nivele de galerii. Pentru deservirea călătorilor funcţionează 360 de staţii,
dintre care 340 în subteran. Capacitatea de trafic ajunge la peste 46000 călători/oră.

47
 5. Turismul

Prin varietatea cadrului natural şi bogatul patrimoniu cultural, “La Grande

Nation” dispune de un mare potenţial turistic, valorificat într-o largă măsură, iar puternica
infrastructură turistică permite practicarea unor forme diferite de turism. Ţara este vizitată
anual de aproximativ 73 milioane turişti, aflându-se pe locul 1 în Europa şi pe locul 2 pe
Glob. Numeroase areale turistice cu valenţe culturale se pot identifica:
a) Paris-Champagne se suprapune Bazinului Parizian şi ariei de inflenţă a marii
metropole franceze. Parisul – cel mai mare centru de convergenţă turistică al Franţei
împreună cu localităţile din împrejurimi sale, dispune de numeroase obiective turistice:
monumente istorice şi de artă, edificii arhitecturale în cele mai variate stiluri, biserici şi
catedrale, monumente de artă plastică, muzee dintre cele mai diverse. Paris, aşezat pe
Sena, pe vechea aşezare Luteţia, de pe vremea lui Iulius Caesar, oraşul-cetate devine
capitala Franţei în anul 1000 şi se dezvoltă continuu, iar gustul artistic se rafinează sub
domnia mai multor regi, începând cu Saint Louis şi până la Napoleon III, când suferă
mari transformări urbanistice.

Obiective turistice:

 Ile de la Cité-Ile Saint Louis:

- Catedrala Notre Dame de Paris a fost construită în secolele XII- XIII şi renovată
complet în secolul al XIX-lea. Clădirea este o capodoperă a artei gotice. Spirala centrală
(82 m) este mărginită de două turnuri pătrate. Vizitatorii pot urca să vadă Bourdon-ul ,
clopotul de alamă de 16 tone pe care îl trăgea cocoşatul Quasimodo din romanul lui
Victor Hugo, “Notre Dame de Paris”. Între turnuri se întinde o galerie lungă, iar
dedesubtul ei Rozeta, cu un diametru de 9 m, formând o aureolă deasupra statuii
Fecioarei Maria. Fereastra se continuă în sus de-a lungul Galeriei Regilor, 28 de statui
moderne ale regilor Iudeii ţi Israelului decapitate în timpul Revoluţiei. Capetele lor au
fost descoperite recent pe un şantier de construcţii învecinat şi sunt acum expuse la
Muzeul Cluny. La etajul cu parvis, terasa pavată din faţa catedralei, cele trei porţi ale
bisericii Notre Dame de la stânga la dreapta se numesc Poarta Fecioarei, Poarta Judecăţii

48
şi Poarta Sfintei Ana. Fiecare este acoperită cu sculpturi complexe relatând scene biblice
şi din vieţile sfinţilor. În catedrală se pot admira veşminte de ceremonie şi potire,
exponate vechi din lut găsite sub parvis.

- celebra Sainte Chapelle este o bijuterie a artei gotice construită în 1246 de

Sfântul Ludovic, care deţinea Coroana de spini şi alte relicve semnificative de la
împăratul Constantinopolului. Cele 15 vitralii de deasupra nivelului superior umplu
încăperea cu lumina lor distinsă şi colorată. Zidurile, de la 31m, par să fie construite din
sticlă strălucitoare susţinută de cea mai îngustă structură de bază compusă din piatră
sculptată cu ornamente.
- clădirile Palatului Justiţiei, Prefecturii, Poliţiei (stil gotic)
- hotelurile Lambert, Lanzun (1650), parcul Vert-Galant.

 Etoile – Champs Elysées: Bulevardul Champs Elysées

- În Piaţa Concorde se găseşte obeliscul central, ridicat în 1836, care a ornat
mormântul lui Ramses ale II-ea la Luxor acum 3000 ani. Marea dramă a locului a avut
loc la 17 ianuarie 1793, când regele Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat aici.
- palatele Elysées (1718), Bourbon
- Arcul de Triumf a fost terminat în anul 1836 şi comemorează victoriile
Imperiului lui Napoleon. În 1020, un soldat anonim a fost înmormântat la temelia arcului
şi pe mormântul acestuia arde permanent o flacără, în semn de amintire. Colosalul Arc de
Triumf este o sculptură în piatră ce are o înăltime de 50 metri (164picioare) şi se
întâlneşte în partea vestică a Bulevardului Champs Elysées.

49
 Louvre – Touilleries:
- La Muzeul Naţional Louvre se află Piramida (o cupolă din sticlă specială şi
beton alb, susţinută de 80000 de bare metalice) concepută de americanul I.M.Pei şi
inaugurată în anul 1989. Iubită sau dispreţuită, ea răspândeşte lumină asupra curţii care o
înconjoară şi asupra foaierului, asigurând totodată multiple intrări în galeriile celebre ale
Luvrului. Palatul iniţial, din secolul al XIII-lea, a fost reşedinţa regelui până în 1793,
când a fost transformat în cel mai mare muzeu din lume. Colecţiile sunt aparent infinite,
de la vestigii romane, greceşti şi egiptene până la pictura renascentistă. Una dintre atracţii
este aripa renovată Richelieu, cu cele două săli de sculptură inundate de lumină. Totuşi
preferinţele se îndreaptă spre Mona Lisa, Victoria înaripată şi Venus din Milo.

- Arcul de Triumf “Carrousel” desăvârşeşte una dintre cele mai lungi alei din
lume, întinzându-se pe tot traseul, de la micul Arc de Triumf în spate cu Obeliscul şi
Concorde-ul, trecând prin Arcul de Triumf până la Arcul Defense.
- Parcul Tuilleries, muzee, biserici.

 Montmartre:
-Biserica Sacré Coeur a fost construită în anul 1876 pe locul de victorie al
Comunei din Paris. Puţini parizieni sunt încântaţi de monument, probabil din cauza
asocierii lui cu represiunea răscoalei populare. El ocupă cel mai înalt punct din oraş pe
partea sa sudică.
- Faimoasa Moulin Rouge, moara de vânt luminată de neoane, este situată în Piaţa
Albă. Deşi danseză o versiune a vechiului cancan francez, fetele de azi sunt îmbrăcate în
pene (mai ales pe cap).

50
 Opera Madelaine: Palatul Royale (1678), cu teatrul şi biblioteca.

 Hulles – Châtelet: Palatul Victoria şi bazilica Notre Dame de Victories.

 Hôtel de Ville:
- Bastille reprezintă locul fostei închisori terifiante din secolul al XIV-lea, ale
cărei ziduri în unele locuri erau de circa 11m grosime, apărate de parapeţi înalţi şi
artilerie grea. În ciuda zidurilor aparent imposibil de dărâmat, ea a căzut la 14 iulie 1789,
sub atacul violent al populaţiei înfuriate. Dispreţuita închisoare a fost distrusă complet,
iar pe locul ei s-a ridicat în 1840 impozanta Colonne de Juillet, care comemorează
victimele Revoluţiei.
- Biserica St. Gervois, Piaţa Vosges (1605)

 Institutul Quartier Latin:

- Palatul Luxemburg construit în secolul al XVII-lea pentru Maria de Medici,
găzduiaşte astăzi Senatul. Punctele de atracţie ale Grădinilor Luxemburg includ canotaj,
navigaţie, un café-bar în aer liber la umbră, şcolă de apicultură, călăritul măgarilor, teatru
de păpuşi şi un centru adiacent de călărie.
- Capătul sudic al Cartierului Latin este dominat de Tour Montparnasse, un
zgârie-nori lucios, negru, care se înalţă deasupra gării Montparnasse. Complexul de 58 de
etaje a fost terminat în 1973, iar astăzi este un loc nocturn şi incitant, preferat de artişti.
- Sorbona domină centrul Cartierului Latin fiind una dintre cele mai vestite şi
distinse instituţii de învăţământ din lume, fondată în 1253 drept colegiu pentru educarea
studenţilor teologi săraci. În capela Sorbonei este înmormântat cardinalul Richelieu,
deasupra mormântului său fiind suspendată pălăria sa despre care legenda spune că va
cădea când el va fi eliberat din iad.
-Panteonul este un monument din secolul al XVIII-lea care domină vârful colinei
Mont St Geneviève. În Panteon se odihnesc în pace francezi iluştri printre care Victor
Hugo, Voltaire, Rousseau, Zola şi liderul opoziţiei Jean Moulin.

 Faubourg – Saint Germain: Palatul Bourbon

51
 - Muzeul Rodin – fostul Hôtel Biron din secolul al XVIII-lea conţine sute de
sculpturi ale lui Auguste Rodin (şi ale studentei şi iubitei lui, Camille Claudel) printre
care Gânditorul, Poarta Infernului, Eva, Burghezii din Calais.

 Invalides - Champ de Mars:

- Graţiosul Dom al Invalizilor, cu o spirală în vârf şi cu o înălţime de 102m, a fost
iniţial cupola bisericii regale. Astăzi clădirea găzduieşte mormintele eroilor armatei
franceze printre care Napoleon I, Vauban, Turenne şi Foch, şi adăposteşte Muzeul
Armatei, cel mai spaţios muzeu militar din lume. În fosta sală de mese, astăzi Sala
Armurilor, sunt expuse armuri militare magnifice, şi în aceeaşi aripă există o valoroasă
colecţie de arme vechi şi îmbrăcăminte de luptă. Aripa opusă este dedicată războaielor
mondiale şi include unele dintre faimoasele taxiuri Marne Valley care erau folosite în
Primul Război Mondial şi care au contribuit la victorie. Invalides este probabil un
obiectiv cunoscut mai ales pentru că aici se află Mormântul lui Napoleon I. În 1840,
regele Ludovic-Filip a dat permisiunea să se readucă la Paris osemintele împăratului. O
mulţime gălăgioasă a întâmpinat carul funerar pe 15 decembrie. Conform spuselor lui
Victor Hugo, carul semăna cu “un munte de aur”. Ornat cu vulturi, albine de aur şi 14
statui de omagiu purtând sicriul simbolic, creaţia aurită cântărea 11818 kg.
- Palatul UNESCO
- Construit pentru expoziţia universală din 1889, cel mai faimos monument din
Paris, Turnul Eiffel (300m) proiectat de Gustave Eiffel, a fost desconsiderat şi dispreţuit
de intelectuali şi burghezie. Dar clasa de mijloc a fost entuziasmată când a văzut că Eiffel
însuşi a urcat în vârf ca să plaseze steagul francez. Controversele de ordin estetic au
continuat ani întregi. În cele din urmă, comunicarea prin telegraf l-a salvat şi turnul a
devenit staţie de difuzare. Există o mare varietate de restaurante în turn, dar foarte
scumpe.

 Trocadero – Passy Auteuil:

- Clădirile şi terasele răspândite de-a lungul malului Senei se numesc Trocadéro.
Iniţial aici era un deal împădurit când Caterine de Medici a construit un palat şi când
Napoleon a plănuit să ridice un oraş imperial. În 1827, Carol al X-lea şi-a instalat un

52
fantastic teatru de vară acolo unde s-a repus în scenă bătălia Fort Trocadéro din Cadiz.
Numele s-a păstrat când locul a fost destinat Expoziţiei Universale.
- Pe vârful colinei Passy, Casa Balzac, transformată în muzeu prezintă memento-
uri şi manuscrise ale faimosului scriitor Balzac. Casa a fost ideal concepută pentru
autorul mereu datornic : în timp ce creditorii băteau la intrarea principală, el se strecura
afară prin ieşirea din spate.

 Centrul Cultural Pompidou, cunoscut sub numele de Beaubourg, a fost proiectat de o

echipă de arhitecţi italieni şi britanici şi prezintă o faţadă de sticlă susţinută în întregime
de o structură externă. Deşi unii parizieni pretind că îl detestă, muzeul cu încăperi în
interior şi exterior a devenit cel mai des vizitat obiectiv al oraşului. Clădirea a fost închisă
pentru renovare până în 1999. Scările rulante care urcă la nivelele superioare ale
construcţiei, cuprinse în tuburi transparente, sunt deschise, la fel ca şi spaţiul de
expoziţie, în timp ce biblioteca îşi are sediul temporar într-o clădire învecinată. El
funcţionează ca un centru de arte multifuncţional, cu multe expoziţii uimitoare în cadrul
Colecţiei de artă contemporană. Muzica, Cinematografia, teatrul şi poezia ocupă toate un
loc special în programul variat al muzeului.

 Eurodisney – impresionantul parc de distracţii : a fost ridicat în 1992 şi are peste 40

de atracţii. El este împărţit în cinci zone principale, fiecare cu atracţiile, restaurantele şi
magazinele ghidate după o temă particulară. Creat de “imaginatori”, vrăjitori artistici şi
mecanici care-şi petrec viaţa născocind atracţii minunate şi ciudate, acesta este cel mai
avansat parc Disney din puncte de vedere tehnologic, beneficiind de cibernetica artistică
numită “audio-amimatronică” unde figurine de mărime naturală şi parcă însufleţite
vorbesc, cântă şi dansează.

 Quartier Défense:
- Arcul Défense este unul dintre marile proiecte ale lui Mitterrand, oglindă a
Arcului de Triumf. Cu formă şi structură cubică, cea mai mare realizare din lume, cu 36
etaje, reprezintă una dintre construcţiile monumentale ale Franţei şi este unicat pe Glob.

53
Lifturile din sticlă urcă vizitatorul până în vârf, de unde se deschide o privelişte a
centrului Parisului.

 Versailles- în sud-vestul Parisului:

- În interiorul Palatului Versailles (1661-1678) se pot admira apartamentele
regelui, inclusiv dormitorul lui, situat în centrul palatului simetric construit. Celelalte
camere, printre care şi cea a Mariei-Antoaneta, sunt mobilate în stil Ludovic al XIV-lea.
Extraordinara Sală a Oglinzilor, de 70m, este mărginită pe o parte de o serie de arcuri
ornate cu sticlă reflectantă, iar pe cealaltă de ferestre care dau spre terasă. Parcul a fost
proiectat de André le Notre, artistul peisagist care a creat imaginea grădinii regale à la
française. De pe treptele palatului se vede toată lungimea sa Grand Canal, în forma unei
flori de crin, care împarte grădina în două. De fiecare parte a aleii centrale care duce la
punctul principal, Bazinul lui Apollo, pădurile sunt presărate cu statui încântătoare, grote
secrete, eleştee cu peşti aurii, fântâni şi straturi de flori. În partea nordică, Ludovic al
XIV-lea a construit o reşedinţă mai mică, Grand Trianon, unde putea să scape de eticheta
curţii. În apropiere se află Petit Trianon, adăugat de Ludovic al XV-lea, şi Hameau, copia
unui sat unde Maria-Antoaneta făcea pe lăptăreasa.

 Fontainbleu: Castelul de vânătoare al regelui Francisc I; Provins-oraşul trandafirilor.

 Rouen socotit oraş-muzeu: catedrala Notre Dame, una dintre cele mai frumoase şi
mai mari din Franţa şi Europa şi grădini decorate cu statui.

b) Lorraine – Alsacia, situat în estul Franţei, cuprinde podişurile şi Munţii Vosgi,

precum şi Câmpia Lorenei, etalând peisaje variate şi pitoreşti, dar şi centre turistice
importante cum sunt: Strasbourg, cu vestigii romane şi numeroase realizări artistice
medievale, aici găsindu-se şi sediul Parlamentului European; Metz şi Thionville în
Lorraine şi Muelhouse în Alsacia. În această regiune se practică turismul de circulaţie.

c) Auvergne – Bourgogne ocupă partea central-sudică a Franţei, respectiv

Masivul Central, care trece spre est în Munţii Cevennes, iar în vest în Podişul Limousine.

54
 Cadrul natural, muntos şi fragmentat, prezintă aspecte peisagistice variate şi
pitoreşti, cu forme carstice spectaculoase ce dau un aspect deşertic, pietros Podişului
Causses, sau pe roci cristaline şi vulcanice (Cantal, Puy de Dôme, Monte Dore). Peisajul
este completat prin densa reţea de ape, lacuri vulcanice (Bouchet), păduri de fag, pin şi
stejar, ce se dezvoltă în componentele în condiţiile unui climat montan cu nuanţe
oceanice.Frmuseţea cadrului natural permit practicarea unui turism rural, de circulaţie, cu
valenţe culturale, speoturism şi pentru alpinism. Cele mai recunoscute centre turistice
sunt: Vichy (renumita staţiune balneară cu ape minerale şi termominerale) şi Clermont –
Ferrand, Limoges.

d) Rhône – Alpes – Jura. Cadrul natural se impune prin peisaje de mare varietate
şi spectaculozitate, domenii schiabile, pentru speoturism şi alpinism, iar zestrea cultural-
artistică moştenită peste veacuri întregeşte patrimoniul turistic al arealului care este pus în
valoare printr-o puternică infrastructurătehnică şi echipare turistică.
Munţii Alpi constituie atracţia turistică principală în tot timpul anului şi dispune
de amenajări turistice de mare anvergură. Dintre staţiunile turisticede faimă mondială
amintim: Chamonix străjuită de masivele Mont Blanc şi Aiguilles Rouges şi reprezintă
cea mai importantă staşiune pe plan mondial prin frumuseţile naturale ale masivului Mont
Blanc, celebra vale Blanche cu gheţarul du Géant; staţiunile Les Tignes, Argentière,
Vallorcine, Briançon, Moutiers, Albertville, Chambery, Grenoble etc.
Munţii Jura, mai scunzi şi calcaroşi, oferă peisaje carstice spectaculoase: cornişe,
abrupturi, creste şi o hidrografie specifică (râuri subterane, izvoare vocluziene, peşteri),
iar aşezările rurale profilate pe zootehnie favorizează dezvoltarea turismului rural.
Principapul centru turistic este Besançon.
Podişul Bourgogne se impune atât prin aspecte peisagistice, cât şi prin obiectivele
cultural-istorice. Cel mai important centru este Dijon, important nod rutier internaţional
cu muzee, biserici, catedrale şi castele.
Lyon, important centru industrial şi economic şi, deopotrivă, turistic, se află la
confluenţa Rhônului cu Saône şi deţine un valoros patrimoniu cultural: Palatul Bellecour,
Castelul lui Henri V, Vienne- templul lui August şi Liviei, sarcofagul lui Leonian,
Montelimar – castelul Roubion, Avignon – Palatul Popesc, poarta St. Benezet etc.

55
 e) Riviera Franceză are ca principale staţiuni Carcassonne, Montpellier, Marsilia,
Toulon – staţiune balneară permanentă, Camargue - unde se practică turismul deltaic,
fotosafari, vânătoarea, pescuitul sportiv.
Coasta de Azur reprezintă unul dintre cele mai atrăgătoare litoraluri din Franţa şi
din Europa, având un relief muntos care cade în apă, lin între Hyeres şi Cannes şi mai
abrupt în continuare, spre est. Staţiunile de atractivitate turistică sunt Cannes, St. Tropez
şi St. Raphael, Antibes, Nice, Monte Carlo, Monaco etc.
f) Pirinei se suprapune munţilor omonimi la sud-vest spre graniţa cu Spania şi se
impune prin peisajele alpin şi glaciar în interiorul munţilor şi carstice de pe versantul
nordic (peşteri – Lascaux, cascade – Gavarme, chei, defilee). O serie de localităţi de la
poalele munţilor cu multe obiective turistice (Tarascon, Tarbes, Lourdes, Pau) asigură
accesul în unitatea montană.

g) Aquitania – Garonne ocupă vestul Franţei, respectiv Bazinul Aquitaniei, o

câmpie variată ca aspect peisagistic. Din punct de vedere turistic se impun câteva centre
şi numeroase staţiuni de pe litoralul atlantic: Toulouse – cu numeroase vestigii romane,
medievale, muzee, biserici, catedrale, importantă fiind Marea Mănăstire, Bordeaux – cu
ansambluri arhitecturale, pieţe, parcuri şi vestigii romane (Marele Teatru, vestitul
amfiteatru roman). Pe lotoralul atlantic, sectoarele cu plaje favorabile curei heliomarine
sau mici insule au permis dezvoltarea staţiunilor turistice de litoral, cu o bună echipare
turistică, dintre care amintim: Biaritz, Bayonne, Les Sables, Arcachon, Rochefort şi St.
Martin de pe insula Ré.
h) Loire cuprinde bazinul hidrografic al fluviului Loire, ce traversează peisaje
dintre cele mai variate: podiş 800-900 m, câmpii colinare 300 m şi câmpii litorale cu
plaje. Bazinul Loire reprezintă un compendiu al istoriei civilizaţiei franceze, de mare
rafinament, ce se regăseşte în prezent în castelele medievale de o mare valoare istorică şi
artistică, parcurile cu o peisagistică deosebită, muzee, catedrale, la care se adaugă
peisajele pitorşti cu renumitele podgorii cu vinurile albe, roşii şi roze recunoscute pe
mapamond. Castelele construite în diverse stiluri – gotic, romanic, clasic, modern-,
bibliotecile, galeriile subterane, grădinile etc. reprezintă valori internaţionale folosite
aproape integral în circuitul turistic. Dintre cele 40 de castele medievale, amintim:

56
Amboise, Angers, Azay-le Rideau, Chambord, Blois, Chenonceaux, Chinon. Aşadar, pe
lângă turismul de croazieră pe Loire, de odihnă, recreere şi cură heliomarină, principala
formă de turism este de circulaţie cu valenţe culturale şi de tranzit.
- Chambord este cel mai mare castel de pe Loara, construit pentru Francisc I, un
palat al plăcerilor într-o varietate de stiluri numit “orizontul Constantinopolului pe o
singură construcţie”. Trăsătura specifică este scara dublu spiralată din centrul castelului,
unde lorzii şi doamnele se jucau de-a v-aţi ascunselea.
- Blois – Monumentalele case ale scărilor octogonale din exteriorul castelului şi
balcoanele sculptate sunt exemple superbe ale creaţiei renascentiste timpurii. Deşi oraşul
a suferit pagube severe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, reconstrucţia a avut
loc în stilul regional cu acoperişuri de ardezie şi şeminee de teracotă. Zonele pietonale de
lângă castel sunt pavate cu piatră colorată.

i) Bretagne – Normandia ocupă partea vestică a Franţei, Peninsulele Bretagne şi

Cotentin. Peisagistic şi turistic se impune ţărmul oceanului la Golful Biscaya sau la
Marea Mânecii, cu golfuri mlăştinoase sau înalte, plaje întinse cu staţiuni de litoral, iar în
interior numeroase obiective cultural-istorice. Cele mai importante centre turistice sunt
Brest, Rennes, Le Havre.
Mont Saint-Michel este una din cele mai mari construcţii religioase din Europa.
Construcţia de astăzi reprezintă aproape 500 de ani de muncă, din secolul al XI-lea, cu
toate că există şi elemente mai târzii. Mănăstirea se află în vârful unei imense ridicături
de granit, la 75m deasupra mării; când este reflux se formează nisipuri mişcătoare. Acest
loc a fost ales în mod deliberat : periculos în sine şi constant în prezenţa celui mai
înfricoşător element, nestăpânitul ocean. Seştie că această constrcţie a început în secolul
al XI-lea şi datează din momentele de glorie ale puterii şi influenţei normande, apogeul
importanţei Normandiei în lume; şi în timp ce această ridicătură de stâncă este, încă din
timpuri imemorabile, un loc de meditaţie religioasă şi sacerdotală, aşa cum tind să fie
aceste locuriaspre şi sălbatice, aceşti normanzi neînfricaţi şi aprigi se pun sub patronajul
Sfântului Mihail.
j) Picardie – Flandra, areal localizat în nord-vestul Franţei, se înscrie printr-un
peisaj tipic de câmpi colinară şi de litoral, brăzdat de râuri şi canale şi influenţat de

57
climatul oceanic, dar şi prin numeroase şi valoroase obiective cultural-artistice. Între
centrele turistice importante amintim: Lille, Roubaix, Dunkerque.
k) Insula Corsica este muntoasă, cu un relief pitoresc, cu ţărmuri înalte şi plaje
frumoase, forme carstice interesante, păduri de castani şi tufişuri de maquis, turme de
mufloni ce trăiesc liberi în singurul loc din Europa. Fâşia de plajă este amenajată în
hinterlandul oraşelor Ajaccio, Bonifacio, Bastia şi Calvi, care sunt şi principalele centre
turistice, ce dispun şi de monumente istorice şi de artă, vile şi hoteluri.

58
 Bibliografie

1. M. Marin, I. Marin, “Geogarfie regională : Europa” (2002), Ed. Universitară,

Bucureşti;
2. V. Glăvan, “Resurse turistice pe Terra” (2000), Ed. Economică;
3. Elisabeta Prisnea, “Franţa” (1957), Ed. Ştiinţifică;
4. M. Maliţa, H. Matei, I. Nicolae, N. Ştefan, Silvia Neguţ, “Enciclopedia Statelor
Lumii” (1981), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

59