Abordari ale falimentului bancar-punct de plecare in declansarea crizelor:

Esecul unei firme influenteaza/este tendinta inversa maximizarii profitului. Punctul de

insolvabilitate este definit ca monentul in care profitul devine pierdere (negativ).
Recunoasterea unei banci falimentare si lichidarea ei se face in moduri diferite.
Spre exemplu, SUA are o lege despre inchiderea si lichidarea bancilor foarte bine pusa la
punct, pe cand in Japonia si alte state europene foarte putine banci insolvente au fost inchise in
perioada de dupa al doilea razboi mondial.
De aceea cei mai multi practicieni accepta o definitie mai larga a falimentului bancar, si
anume : o banca este falimentara daca este lichidata, unita cu o banca “sanatoasa” sub
supravegherea statului sau salvata prin ajutor acordat de stat.
Exista trei moduri prin care executorii gestioneaza problema bancilor falimentare:
1. Banca este pusa in ipostaza de incasator si lichidata. Deponentii asigurati sunt
despagubiti, iar bunurile sunt vandute. Acest mod este frecvent intalnit in SUA.
2. Unirea bancii falimentare cu o banca sanatoasa. Bancii ii sunt oferite stimulente, cel mai
adesea intalnita este posibilitatea de a cumpara banca falimentara fara activele cu probleme.
Acest lucru implica infiintarea unei agentii care ia in primire aceste active si incearca apoi sa
le vanda.
3. Interventia statului, presupune imprumuturi si garantii in cazul activelor cu probleme sau
chiar nationalizarea bancii.

Cauzele falimentelor bancare:

A.Asimetria informatiei si problema lichiditatii
Managerii, clientii, executorii si investitorii detin informatii diferite despre starea financiara
a bancii. Astfel, este cel mai putin probabil ca deponentii sa detina aceste informatii, tocmai din
acest motiv ei sunt protejati de o asigurare a depozitului. Executorii fac rost de informatii din
examinarile proprii, pe cand investitorii cunosc informatiile prezentate in controalele financiare.
Managerii dispun de cea mai concentrata informatie referitoare la starea financiara a bancii, mai
mult decat deponentii, actionarii sau auditorii. Cea mai importanta problema a agentilor apare din
cauza discrepantelor de informatie dintre manageri si actionari.
Odata ce actionarii incredinteaza administrarea intreprinderii managerilor, acestea sunt
tentati sa actioneze in propriul interes, in detrimentul interesului actionarilor. Profitul bancii depinde
partial si de actiunile managerilor, dar si de alti factori care raman invizibili proprietarilor. In aceste
conditii, cele mai bune contracte manageriale incheiate de proprietari pot duce la diferite tipuri de
ineficienta, sau chiar ar putea tenta managerii sa faca operatiuni intra sau extra bilantiere prea
riscante. Astfel de probleme apar in orice ramura a economiei. In sectorul bancar: informatia
asimetrica, problemele interne ale unitatilor bancare si hazardul moral pot fi responsabile de
colapsul sistemului financiar.
Bancile platesc dobanda la depozite si acorda credite cerand o rata a dobanzii mai mare
pentru a acoperi cheltuielile de administrare, riscul asumat si profitul ce revine bancii. Ele trebuie sa
aiba un anumit coeficient de lichiditate, ceea ce inseamna ca numai o parte din depozite sunt
disponibile pentru a fi platita clientii in orice moment. Din aceasta cauza o retragere neasteptata
de depozite inseamna o problema a lipsei de lichiditate. Informatia asimetrica presupune zvonuri
despre existenta unei dificultati financiare a bancii ceea ce face ca deponentii neasigurati sa-si
retraga depozitele, iar investitorii sa-si vanda actiunile.

B.Rezerva minima obligatorie (RMO)

Statul impune bancilor o rata a rezervei minime obligatorii, bancile fiind nevoite sa plaseze o
parte din depozite la banca centrala. Aceasta rezerva mai poate fi numita si taxa pe activitatea
bancara. Suma platita este dobanda multiplicata cu volumul fondurilor detinute ca rezerva.

C.Cerinte privind capitalul

Daca banca centrala nu intervine prin acordarea de lichiditati necesare bancii pentru a
satisface cererile deponentilor, problema de lichiditate a bancilor se poate transforma intr-una de
insolvabilitate sau profit negativ. Daca banca centrala considera ca in afara problemei de lichiditate
banca comerciala este solvabila, ea va interveni cu lichiditatea necesara mentinerii bancii pe linia de
plutire (la o rata penalizatoare). Odata ce deponentii sunt multumiti ca-si pot lua banii, panica
inceteaza si banca isi continua cursul normal. In caz contrar, cand banca este considerata insolvabila
si nu merita salvata, este obligata sa se inchida.
Daca autoritatile intervin, insa nu reusesc sa convinga deponentii ca totul este in regula,
panica lor afecteaza si alte banci, posibil toate bancile din sistem, punand sectorul bancar in
pericol de colaps.

D.Legaturile puternice in cadrul sistemului bancar.

Conform unor studii efectuate de SUA in comparatie cu sectoarele non-bancare, in sectorul
bacar crizele se raspandesc mult mai repede si cuprind intregul sector, ceea ce poate duce la
falimente multiple. Falimentele duc deasemnea la pierderi mari ale deponentilor, deoarece acestia
sunt, in general, prost informati in privinta situatiei financiare a bancii.
 Supravegherea stricta.
Supravegherea stricta din partea statului si interventia duc la faptul ca managerii bancilor
sunt tentati sa se implice in activitati prea riscante. Managerul principal este acela care realizeaza
primul ca banca respectiva are sau va avea in viitorul apropiat probleme grave.
F.Hazardul moral
In sectorul bancar problema hazardului moral apare din cauza asigurarii depozitului si
datorita creditelor de refinantare primite de la banca centrala. In cazul in care un agent detine un
depozit asigurat, acesta este tentat sa nu-si mai retrage depozitul de la banca, chiar daca aceasta are
probleme grave.

Strategii de actiune pentru bancile falimentare si actorii interesati in procesele ce vor decurge:

Actiuni Pierderile Pierderile Subventii Concedierea Concedierea

Actionarilor creditorilor guvernamentale Top personalului
Managerilor
Injectare de Da – insa Nu Nu Da – cel mai Posibil, daca
capital de catre sunt pe probabil actionarii
actionari termen scurt doresc
si pot fi reducerea
recuperate cheltuielilor
daca banca
revine la
funcitonare
normala
Ajutor din Cel mai Cel mai Da Cel mai posibil Cel mai posibil
partea Statului posibil posibil
M&A – finatat Partial Posibil Da Da Cel mai posibil
de stat
M&A - privat Cel mai Cel mai Nu Da Da
posibil posibil
P&A Da Da daca nu Posibil Da Da
sunt asigurate
Nationalizarea Da Posibil Nu Da Da
Lichidarea Da Da daca nu Nu Da Da
sunt asigurate

Studii de caz :
RISC DE CREDIT: MAREA BRITANIE - JOHNSON MATTHEY BANKERS
JMB este ramura bancara a Johnson Matthey, dealer in afaceri cu lingouri de aur si metale
pretioase. JMB a fost salvata in octombrie 1984, dupa ce directorii de la JM si-au prezentat
ingrijorarea ca problemele JMB ar putea afecta intregul grup.
Pachetul salvator initial a insemnat cumpararea JMB de catre Banca Angliei la pretul de 1£.
Johnson Matthey a investit £50 milioane pentru ca JMB sa-si poata continua activitatea.. Cei care au
contribuit au fost: Charter Consolidated, investitor important din cadrul JM (25mil £), ceilalti 4
membrii ai inelului de aur (30mil £), membrii din afara inelului de aur (10mil £), alte banci (50mil
£) si Banca Angliei (75mil £).
In noiembrie 1984, a fost anuntat ca un portofoliu de garantii acopera pierderele din
imprumuturi acordate de JMB care pot intrece capitalul propriu de 170 mil £. In mai 1985 Banca
Angliei a declarat ca pentru a acoperi pierderile erau necesare 245 milioane £. In octombrie 1985
Banca Angliei a facut un depozit de 100 milioane £ pentru a asigura continuare functionarii JMB.
Problemele JMB au aparut ca urmare a indatorarii excesive-aceasta suferind mari
pierderi din imprumuturile in suma de 245 milioane £-in conditiile unui portofoliu de credite de 450
milioane £). Cele mai multe dintre creditele care i-au generat pierderi-asa-zisele NPL-uri au fost
acordate tarilor din Lumea a Treia, in special Nigeriei.
Tot in acest caz, se pare ca si auditorii au fost de vina. Ei au semnat rapoarte neautorizate
sustinand ca totul este in regula. Pe de alta parte, daca ar fi semnalat problemele prin intermediul
unor rapoarte competente, conforme cu realitatea, ar fi precipitat desfasurarea activitatii bancare si
autoritatile nu ar fi avut timp sa pregateasca “barca de salvare”.
Cazul JMB este unul rar, Banca Angliei sustinandu-o datorita ingrijorari ca falimentul ramurii
bancare a JM ar putea strica reputatia Londrei ca principal dealer de lingouri.

SUPRAVEGHEREA STRICTA: SUA - FRANKLIN NATIONAL BANK

In mai 1974, banca americana Franklin National Bank (FNB), a douazecea banca din SUA,
dupa depozite atrase (peste 3 mld $), a ajuns la o criza. Problemele au inceput inca din luna aprilie
cand Fedral Reserve a refuza fuziunea a Franklin National Bank cu o alta insitutie financiara
si a impus bancii reducerea operatiunilor sale deoarece se extindea prea rapid. Peste cateva zile
Franklin National Bank a auntat ca a suferit pierderi foarte mari din operatiunele de pe pietele
valutare straine si nu a putut plati dividendele trimestriale. In plus, banca a acordat o serie de
credite foarte mari- fara pregatirea in prealabil resurselor necesare, ca parte a strategiei de
dezvoltare agresiv-expansionista a bancii.

Toate cele enumerate mai sus au condus la retragerea depozitelor de catre clienti, in timp ce
restul bancilor de pe piata refuzau acordarea de imprumuturilor bancii Franklin National Bank. In
octombrie 1972, ramasitele bancii au fost preluate de un consortiu de sapte banci europene,
European American.

Banca Franklin National Bank a fost folosita de catre cel mai mare actionar al sau ,Michele
Sindona, pentru transferuri de fonduri ilegele in toata lumea si spalarea banilor proveniti din
surse nedeclarate. In martie 1985, Michele Sindona a fost otravit dupa ce a fost condamnat pe viata
de catre justitia Italiana pentru organizarea asasinarii unui investigator a imperiei sale Bancare.

HAZARD MORAL: ITALIA - BANCO AMBROSIANO

Banco Ambrosiano a fost o banca comeriala din Milano care se cota la bursa. Ea a avut o serie
de subcompanii aflate in toata lumea. Filiala de la Luxembourg se numea Banco Ambrosianoo
Holdings(BAH). BA detinea 69% din actiunele BAH. BAH era activa pe piata interbancara.

Banca BA a dat faliment in 1982, dupa ce a trecut printr-o criza de confidentialitate de

depozite. Astfel Top Managerul, Roberto Calvi, a fost gasit spanzurat pe podul Blackfriars Bridge
din Londra, dupa zece zile de cand acesta a disparut din Milano. Pierderile au ajuns la 800 mil £ , o
parte din ele au fost legate de investitii Offshore implicand Vatican’s Bank, the Institution for the
Works of Religion. Banca Centrala a Italiei a pornit o operatie de salvare a sitemului bancar intern.
In aceasta operatiune au fost implicate sapte banci italiene. Dupa ce curtea de justitie din Milano a
declarat falimentul bancii Banco Ambrosiano, o noua banca a fost creata (Nuova Banco
Ambrosiano) care a preluat toate operatiile Bancilor Italiene care au participat la operatiunea bancii
centrale de solutionare a problemei. Banca din Luxembour, Banco Ambrosianoo Holdings, a suferit,
de asemenea mari pierderi de depozite, insa Banca centrala Italiana a refuzat sa execute o operatiune
similara de salvare a bancii, cea ce a condus la faliment.

Principala cauza a acestor evenimente a fost insolvabilitate care a aparut dupa o serie de
fraude de proportii enorme. Escrocheria Banco Ambrosiano a aratat o serie de goluri in
supravegherea bancilor internationale

Peste aprope douazeci de ani , intrebarile legate de moarte lui Roberto Calvi au continuat sa
apara, si in 2003, Politia londoneza a arestat o femeie care era suspectata pentru prejudiciile si
complotol organizat pentru a preveni procesele judiciare legate de aceste evenimente. Si in 2004,
patru persoane au fost judecate pentru organizarea asasinarii lui Roberto Calvi. Unul din judecati a
fost lider mafiot . Procesul judeciar a descoperit ca “Mafia “ a ordonat asasinarea lui Roberto Calvi,
pentru ca acestea o santaja. La fel o liga Masonica, unde Roberto Calvi a fost mebru, a fost
implicata in procesul judiciar.

RISC VALUTAR: GERMANIA - BANCA HERSTATT

Fondat 1956, Herstatt ajunge in 1973 a 35-a banca din Germania ca marime, activele ei
insumand 2.07 mld de DM. Cazul acesteia a fost cel mai mare si mai spectaculos din istoria
falimentelor bancare a Germaniei dupa 1956.
 Descrierea crizei: Problemele au fost generate de afacerile speculative cu valuta. In 1973
pierderile datorate aprecierii neanticipate a dolarului depaseau de patru ori marimea capitalului
propriu. Banca isi schimba strategia, insa la scurt timp dolarul se depreciaza din nou, agravand
problema.
In 1974 se descopera ca riscul pe operatii cu valuta a Herstatt-ului era de trei ori mai mare
decat capitalul bancii, iar pozitia deschisa a acesteia fata de valuta depasea de 8 ori limita impusa
de 25 mil DM. Prin urmare, pe 26 iunie 1974 i se retrage licenta de functionare (la acea data
datoriile insumau 2.2mld DM, depasind cu mult activele de 1 mld DM).
Cauza crizei: Speculatiile privind valuta, foarte riscante in conditiile unui curs de schimb
flotant; incercarea de salvare a bancii a esuat din cauza lipsei de transparente privind
magnitudinea pierderilor reale (470 mil DM doar din operatiile cu valuta).
Raspunsul autoritatiilor: Implementarea ordinului de limitare a riscului indus de
operatiunile cu valuta, limitarea riscurilor in afacerile cu credite, inasprirea controalelor realizate de
Oficiul Federal de Supraveghere Bancara, implementarea unei strategii de protejare a depozitelor
(de catre Asociatia Bancilor Germane).

RISCUL OPERATIONAL SI RISCUL CONCENTRAT:CRIZA SPANIEI (1978-1983)

Cauze:
1. Criza economica- ganerata de criza petrolului din 1973, ce se manifesta prin: cresterea costurile
(datorita cresteri pretului energiei) si cresterea salariilor. Aflandu-se intr-o perioada de tranzitie,
cresterea preturilor a dus la cresterea inflatiei, scaderea cererii de bunuri si servicii, scaderea
profiturilor, scaderea investitiilor, cresterea somajului, scaderea cererilor pentru case etc.
2. Managementul prost- s-a manifestat prin: extinderea rapida a creditelor, risc concentrat,
investitii masive speculative, politica expansionista a bancilor, selectie saraca si monitorizare
proasta a creditorilor. Cand au inceput sa scada pretul actiunilor institutiilor de credit si sa le scada
profiturile, acestea pentru a-si mentine pozitia pe piata si-au redus provizioanele si si-au schimbat
chiar si princpiile contabile. Bancile au intampinat probleme de lichiditate, rezolvate pe termen
scurt prin deschiderea de noi succursale (cu scopul de a atrage noi clienti) , ceea ce a reprezentat
intrarea intr-un cerc vicios, conducand la acutizarea problemelor de lichiditate.
Uneori s-au comise fraude :managerii cumparau active la preturi mai mici decat cele reale ;
bancile erau folosite speculativ (se acordau licente de functionare pentru intreprinzatori, care
foloseau depozitele pentru finantarea propriilor afaceri industriale si de multe ori acestora le lipsea
experienta bancara).
Prin urmare, cele mai multe falimente au fost inregistrate printre bancile ce finantau afacerile
industriale pe termen mediu si lung.
3. Lipsa reglementarilor adecvate si a supravegherii-lipsa inspectorilor la Banca Spaniei care
sa verifice calitatea activelor si constituirea corecta de provizioane; acordarea cu usurinta de
licente.
Cum s-a manifestat riscul? Prin riscul de credit, agravat de riscul concentrat. Institutiile
esuau pentru ca pierderile din active fara acoperire si NPL-uri le depaseau capitalul. Riscul de piata
nu era o problema, deoarece ratele de dobanda erau controlate. Riscul de lichiditate, riscul de
solvabilitate s-au manifestat prin neacoperirea costurilor din veniturile obtinute, pe cand riscul
operational prin frauda.
Rezolvarea crizei: In anul 1977 a fost creat fondul de garantare a depozitelor(DGF), iar un
an mai tarziu Corporatia Bancara – responsabila de supravegherea bancilor:controale, evaluare
active, penalizari; acoperirea pierderilor prin vanzarea activelor, facand posibila restructurarea
bancilor, recuperarea partiala a unor pierderi.
Bancile mici, care se confruntau cu probleme, erau fie achizitionate de institutii mai mari (fara
pierderi pentru depozitori), fie erau inchise (cu plati compensatorii din fondurile DGF).
Raspunsul autoritatiilor :Activele au fost clasificate in 6 categorii cu cerinte de capital
diferite ; au fost amendate noi reguli de contabilizare si gestiune a NPL-urilor si de constituire a
provizioanelor; au fost inasprite controalele si imbunatatite procedurile pentru acordarea de licente
bancare : s-a impus un minim de capital, corpul director si actionari trebuiau sa dispuna de
experienta profesionala bancara si de o reputatie buna; cumapararea unor cote mai mari de 5%
trebuiau aprobate de Banca Spaniei; au fost stabilite limite privind asumarea riscului; legi de
penalizare a managerilor in caz de frauda; si a devenit posibila interventia Bancii Spaniei in
problemele bancilor de stabilitate, lichiditate, solvabilitate etc

RISCUL CREDITELOR: CRIZA NORVEGIEI-1988-1993

Cauze: Bancile erau obisnuite cu impunerea unor limite cantitative (mediu rigid) si au fost
expuse unui mediu nou, competitiv; adaptarea prevederilor legale la noul mediu se facea lent; iar
politica monetara folosita era una prociclica.
Problema a fost in principiu, una de risc al creditelor. In 1998 are loc primul faliment bancar
dupa 1930, acesta fiind urmat de alte esecuri ale unor banci regionale mici si medii. Apogeul crizei
este atins in 1991, cand a 2-a si a 4-a banca (cu o cota de piata de 24%) din Norvegia au pierderi din
credite neperformante atat de mari incat isi pierd intregul capital. Cea mai mare banca din sistem
DnB are si ea probleme de capital, astfel incat pe fonul unei recesiuni economice criza devine
evidenta. In acelasi an, primele 5 banci-ce detineau 50% din creditele de pe piata, inregistrau
pierderile insumand 3,5% din PIB
Rezolvarea crizei: Bancile cu probleme sunt sustinute, prin finantare din partea fondurilor
de garantie industriala ale propriilor banci si de catre Banca Centrala, in calitatea ei de creditor de
ultima instanta. Astfel fondurile de garantare platesc depozitorii, pot injecta capital in bancile
membre si prezenta garantii pentru portofoliul acestora. Bancile regionale si locale cu probleme
fuzioneaza cu banci solvabile, doar o singura banca fiind lichidata in timpul crizei.
In 1990 se stabileste Fondul de Asigurari Bancare Guvernamentale (GBIF), insa pana la
sfarsitul anului acesta ramane fara fonduri. De aceasta data, guvernul va aloca fonduri GBIF care
vor fi folosite in continuare fie pentru acordarea de credite Fondului de Garantare a Bancilor
Comerciale si celui a Bancilor de Economii, fie pentru creditarea directa a bancilor prin cumpararea
de actiuni preferentiale . Prin urmare, scopul GBIF era evitarea consecintelor pe care le-ar fi avut
inchiderea marilor banci in timpul recesiunii.
Acordarea de credite de catre GBIF se facea cu anumite conditii: reducerea de catre banca a
costurilor operationale, inlocuirea corpului director, acoperirea pierderilor prin vanzarea actiunilor
asociatilor, in fondul de garantare a bancii majoritatea personalului era angajat guvernamental,
creditele erau rambursate cu dobanda din fondurile de garantii.
In toamna anului 1991, DnB, CBK si Fokus (banci mari) se confrunta cu mari probleme de
capital, drept pentru care guvernul ia masuri speciale: dublarea capitalului GBIF, acordarea
permisiunii GBIF de a face injectii de capital direct in bancile cu probleme, acordarea de credite de
catre Banca Norvegiei la o rata de dobanda mai mica decat cea de pe piata, injectia de alocatii
parlamentare in Fondul de Garantare a Bancilor de Economii, aportul anual al bancilor la fondurile
de garantii a fost redus cu ¾, s-a stabilit un nou Fond pentru Investitii Bancare Guvernamentale.
In anul 1992 se realizeaza noi injectii de capital cu diverse conditii: reducerea filialelor,
acoperirea pierderilor cu actiuni, cresterea onorariilor astfel incat pretul serviciilor sa fie apropiat de
cost etc.
Din 1993 cursul de schimb se imbunatateste, ratele de dobanda scad si odata cu ele si
pierderile din credite, astfel incat se ajunge la inregistrarea de profituri bancare, in timp ce bancile
dobandesc capacitatea de a-si rascumpara obligatiunile si stinge datoriile.
Raspunsul autoritatiilor :Basel Accord este adoptat in 1992; in caz de forta majora - cand
actionarii nu vor sa renunte la actiuni pentru acoperirea pierderilor, acestia sunt obligati sa o faca
prin mandat, iar incepand cu anul 1992 guvernul acorda mai multe resurse Comisiei Bancilor,
Caselor de Asigurari si Burselor, asigurand o cooperare fructuoasa intre aceasta si Banca Centrala.

RISC DE CREDIT: CRIZA JAPONIEI DIN ANII 1990

Cauzele crizei: NPL-urile generate de riscul imobilizarilor industriale, ce au dus la
declinul preturilor imobilizarilor; impactul negativ al NPL-urilor asupra economiei- bancile nu au
mai putut acorda credite, ceea ce a condus la descurajarea investitiilor si, implicit, la recesiune;
insuficienta provizioanelor -datorata regulilor stringente-provizioanele trebuiau sa indeplineasca
criterii extrem de pretentioase; disciplina de piata inadecvata- generata de lipsa transparentei
privind activele bancilor si lipsa falimentelor inainte de 90, imposibilitatea de a face diferenta intre
depozitori si creditori; deterioararea pozitiei capitalului bancilor- masurile luate pentru cresterea
capitalului au fost limitate in timpul crizei. Profitabilitatea bancilor in Japonia era relativ scazuta
fata de celelalte tari, emisiunea de noi actiuni si titluri era imposibila datorita declinului preturilor
acestora, iar injectiile de capital din banii publici erau greu de contractat. Pentru imbunatatirea
pozitiei capitalului trebuia crescuta profitabilitatea- ceea ce pentru unele banci este si astazi o
provocare.
Efectele crizei: 180 de case de plasament au fost dizolvate sub sistemul asigurarilor de
depozite, iar problema NPL a costat Japonia 20% din PIB:102 trilioane Y in perioada 1992 -2001.
Etapa 1-inainte de mijlocul lui 1994: In 1986 are loc revizuirea legii asigurarilor, DIC-Corporatia
Asigurarilor de Depozite are doua optiuni pentru bancile cu probleme:
-“payoff”-banca falimentara e inchisa si depozitele sunt acoperite pana la 10mil Y;
-“asistenta financiara”-fondurile DIC sunt transferate bancii salvatoare care-si asuma
afacerile bancii falimentare, protejand depozitorii si creditorii acesteia.
Etapa 2-inceputul crizei, din mijlocul lui 1994 pana-n 1996: In decembrie 1994 doua
cooperative de credit dau faliment: Tokyo Kyowa si Anzen-problemele lor sunt gestionate prin
asistenta financiara, se creaza o noua banca TKB prin subscrierea unor institutii private si a Bancii
Japoniei-creditor de ultima instanta. Aceeasi soarta o au alte trei cooperative de credit in iunie 1995.
Depozitele si activele lor sunt transferate catre TKB si Midori Bank. Pierderile sunt prea mari
,motiv ce face necesara revizuirea sistemului de asigurare a depozitelor. In anii 1995-1996 apare o
alta problema ”jusen”=corporatii de credite pentru locuinte dau faliment, generand pierderi de 6410
mld Y, ce nu pot fi acoperite din fondurile bancilor. Prin urmare, guvernul decide folosirea
fondurilor publice. In 1996 e amendata legea asigurarii depozitelor, in timp ce RCB preia
cooperativele de credit esuate si gestioneza problema NPLurilor; accesul DIC la banii publice e
limitat.
Etapele3-4-criza din 1997-1998. In 1997 NCB anunta plan de restructurare - datorita
problemelor generate de NPL si imobilizarilor industriale - Banca Japoniei injecteaza 290 mld Y
insa activele continua sa se deterioreze si NCB e nationalizata un an mai tarziu 1998. Urmeaza un
sir de esecuri ale bancilor si ale burselor de valori si caselor de asigurari. In februarie 1998 se decide
utilizarea fondurilor publice in scopul gestionarii crizei si se creaza un Comitet Financiar pentru
Managementul Crizei - insa fara putere de supraveghere ; astfel ca toate bancile mari cer injectii de
capital.
In 1998 LTCB cunoaste cel mai mare esec din istoria Japoniei (banca de credite pe termen
lung), ceea ce duce la adoptarea Legii Reconstructiei Financiare-conform careia o banca cu
probleme e fie nationalizata, fie plasata sub Administratia Reorganizarii Financiare. LTCB e
nationalizata temporar, pierderile sunt acoperite de actionari si DIC, se fac noi injectii de capital din
bani publici.
Etapa5-1998-2000 Managementul crizei: Esecul LTCB a dus la implementarea Legii de
Reconstructie Financiara si “a Financial Function Early strengthening law”; FRC a fost investit cu
autoritatea de a inspecta si supraveghea institutiile financiare, in timp ce Comitetul Financiar al
Managementului Crizei era responsabil sa identifice bancile ce necesitau injectii de capital;
fondurile publice puse la dispozitia autoritatiilor pentru a gestiona criza se dubleaza la 60 trilioane
Y. FRC cere planul de imbunatatire a prifitabilitatii bancilor, asigurandu-se astfel ca banii publici
vor fi recuperati. RCB e reorganizat in Corporatia de Colectare si Rezolutie si investit cu puterea de
a scoate NPL-urile din balantele bancilor falimentare si nefalimentare.
In mai 2000 Legea Asigurarilor Depozitelor e amendata din nou: protejarea deponentilor se va face
pana in anul 2002 ca masura speciala de depasire a crizei, iar depozitele curente si ordinare vor fi
protejate total pana la sfarsitul anului 2003.
In aprilie 2002 se elaboreaza o strategie pentru marirea capacitatii DIC.

RISCUL CREDITELOR IPOTECARE: BANCA SPAR+LEIHKASSE THUN -

ELVETIA
Cauze: In anii 80, piata imobiliara a Elvetiei a suferit un boom si preturile au crescut foarte
mult atingand un maxim la sfarsitul anului 1989, ca apoi in anii 90 preturile sa scada la nivelul
celora de la mijlocul anilor 80. Cand acestea au inceput sa scada unele banci s-au confruntat cu
probleme si cu presiuni grave in ambele parti ale bilantului.
Pe partea activelor, recesiunea a afectat capacitatea clientilor bancari de a-si onora obligatiile
fata de banci. Reducerea preturilor de pe piata imobiliara si limitele severe la imprumuturi au dus la
faptul ca garantiile imprumuturilor nu mai acopereau volumul acestora. Bancile trebuiau sa subscrie
sume mari.
Pe partea pasivelor, bancile se confruntau cu probleme de finantare a creditelor ipotecare cu
depozite bancare.
Comisia Federala Bancara a Elvetiei (SFBC) a estimat ca pierderile suportate intre anii 1991-
1996 de bancile elvetieine au fost in total de 42 miliarde franci elvetieni sau 8,5% din total. Bancile
mari au subscris 30 miliarde de franci elvetieni sau aproape 13% din volumul creditelor, in contrast
Raiffeisen bank a subscris doar 254 milionoane franci elvetieni adica mai putin de 1% din volumul
creditelor acordate. Cel mai mult au avut de suferit bancile mari doarece ele au suportat ¾ din
volumul total al pierderilor. Insa datorita portofoliului lor diversificat bancile mari aveau profit
suficient din alte activitati ca sa-si acopere pierderile interne. Ele au fost destul de puternice pentru a
scapa de imprumuturile neperformanete repede. Insa bancile regionale care isi concentrau
activitatea asupra acordarii de credite in cadrul unei singure regiuni au suferit cel mai mult din
cauza acestei crize.
Rezolvarea crizei: In octombrie 1991 SFBC a inchis Banca Spar+Leihkasse Thun, o banca
regionala de marime medie cu active in volum de 1,1 miliarde franci elvetieni. Lichidare a dus la
pierderi ale deponentilor, intrucat activele nu puteau acoperi datoriile. Aceasta lichidare a fost
urmata de ‘criza bancilor regionale’. Aproape jumatate din cele 200 de banci regionale n-au
supravetuit crizei si si-au pierdut independenta. Ele au fost preluate de alte banci mai mari sau au
fuzionat in cadrul grupului. SFBC a rezolvat activ si repede criza prin 4 pasi:
- Inchiderea rapida a bancilor insolvabile. SFBC a acordat 2 saptamani bancii Spar+Leihkasse
Thun pentru a-si solutiona poblemele. Cum nimeni nu a dorit sa preia banca SFBC a inchis-o
imediat.
- A organizat preluarea bancilor falimentare. In aceasta privinta SFBC a fost asistata de
bancile ‘puternice’ care nu au avut de suferit grav de pe urma crizei.
- Presiunile asupra bancilor de catre SFBC au impus fuzionarea acestora si pierderea
independentei.
- SFBC a ajutat la organizarea asistentei financiare prin asociatia bancilor regionale pentru a
acoperi pierderile potentiale rezultate din credite.
Urmarile crize: Ca raspuns la criza bancilor regionale SFBC in 1997 a introdus un sistem de
informare care furniza informatii actuale asupra unor indicatori importanti din balanta, contul de
profit si pierdere, activitati extrabilantiere si credite insolvabileA urmat adoptarea unei legi in 2003
in care se propunea: o lichidare mai eficienta; maximizarea sanselor de restructurare cu succes;
protejarea mai buna a deponentilor mici.

CONJUNCTURA ECONOMICA: CRIZA BANCARA DIN SUEDIA

Cauze: La inceputul anilor 90 cresterea economica puternica a incetenit. Au aparut probleme
importante pe piata imobiliara si rentele au scazut considerabil. In 1991 cererea redusa a dus la
scaderea preturilor, si timp de 18 luni preturile de pe piata imobiliara a scazut cu 50%. Rata de
dobanda a crescut si inflatia a scazut, deoarece guvernul promova o politica anti-inflationista foarte
puternica. Mai mult, reformele fiscale au crescut inclinarea spre economisire a populatiei. Noile
legi fiscale, rata mare de dobanda si rata mica a inflatiei au crescut foarte mult rata reala de
dobanda. Timp de 3 ani consecutivi Suedia a avut cresteri economice negative.
Recensiune a dus la scaderea rapida a preturilor de pe piata imobiliara=> pierderi mari in
domeniul bancar generate de credite. Primele care au fost afectate au fost companiile financiare,
acestea acordau credite pe termen lung si se finantau cu hartii de valoare pe termen scurt.
Incertitudinea situatiei companiilor financiare a atras dupa sine incetarea functionarii pietei
hartiilor de valoare si aceste crize au devenit foarte acute pentru multe companii financiare.
 Probelemele in sectorul companiilor financiare au un impact direct si asupra sectorului bancar,
deoarece bancile finanteaza activitatea acestora. Acordand imprumuturi prin intermediul
companiilor financiare acestea puteau suferi pierderi din cauza dificultatilor intampinate de
companiile financiare.
Datorita recesiunii economice si slabirii pietei imobiliare bancile se confruntau cu pierderi
foarte mari, Astfel in toamna anului 1991 a devenit clar ca doua banci mari ale Suediei aveau nevoie
de o infuzie de capital ca sa poata face fata cererii de capital. Astfel noua cerere de capital a fortat
guvernul sa intervina mult mai devreme decat ar fi facut-o in alt caz.
In 1992 situatia economica in Suedia s-a inrautatit. Influientat de criza europeana de moneda,
RiksBank a fost fortat sa creasca rata de dobanda pe termen scurt=> probleme financiare pe piata
asigurarilor imobiliare. Problema a devenit mai acuta cand creditorii straini au inchis linia de credit
acordata RiksBank-ului, ceea ce a creat un deficit valuta si lichiditate in sistem. In noiembrei 1992
RiksBank a abandonat politica de rata fixa de dobanda, si Krona s-a dereciat cu mai mult de 20%
intr-un trimestru. Ca urmare numarul de falimente si de pierderi din cauza creditelor a crescut
considerabil, chair mai mult multi dintre debitori nu erau capabili sa-si plateasca datoria in valuta.
Astfel criza a aparut din cauza riscului de insolvabilitate a creditului, dar a devenit acuta datorita
manifestarii riscului de lichiditate.
Rezolvarea crizei: Pentru rezolvarea crizei guvernul a colaborat cu alte institutii in vederea
reconstruirii bancilor falimentare. Astfel guvernul a considerat necesar sa emita o garantie ca toate
bancile si alte institutii de credit isi vor achita obligatiile la timp. Riksbank a depus o parte din
rezervele sale de valuta la bancile Suedeze pentru a evita pierderi de credite. De asemenea s-a depus
mult efort pentru a acorda informatii pe pietele financiare asupra garantiei si masurilor luate pentru
a preveni criza. La sfarsitului anului 1992 a fost creata sub supravegherea Ministerului
Finantelor Autoritatea pentru Ajutorarea a Bancilor (BSA) pentru a rezolva criza. BSA avea
ca scop sa analizeze ceririle bancilor si sa acorde ajutor financiar, prin sustinere din partea
guvernului. In plus s-a decis ca BSA sa participe activ la reconstruirea bancilor.
In continuare a fost creata o companie care sa se ocupe de activele riscante ale bancilor cu
probleme, au fost adoptate noi legi care clarifica circumstantele in care se acorda suportul financiar
al guvernului. Conform reglementarilor in vigoare, BSA avea dreptul sa cumperea actiunile bancilor
cu probleme contrar vointei actionarilor, daca acestia nu acceptau ajutorul in conditiile stabilite.
Pretul era acela la care s-ar fi vandut compania daca nu ar fi primit nici un ajutor din partea statului.
Aceasta lege a fost facuta cu scoput de a preveni santajul din partea managerilor bancilor, care erau
prea mari ca sa falimenteze, cu scopul de a obtine suport financiar din partea guvernului.
Criza a fost rezolvata relativ repede, astfel in 1994 sistemul bancar suedez inregistra profituri
din nou.
 Urmarile crize: Ca urmare a crizei bancare din Sueadia supravegherea bancilor a devenit mai
severa atat in timpul crizei cat si dupa aceasta. A avut loc o centralizare a autoritatilor de
supraveghere din diferite sisteme financiare, astfel a aparut Autoritate Suedeza de Supraveghere
Financiara. Deasemenea conform directivelor europene (92/121/EEG) Suedia a introdus limitarea
bancilor in acordarea credite, adica plafonarea creditelor.