Chiriac Cezara-Georgiana MFC II

Sistemul monetar European

Sistemul Monetar European: etape premergătoare

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6lea, când sunt semnate
două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:

- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a

Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg);

- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene
(CEE).

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care

ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare. Obiectivele CEE, către care a fost
orientată întreaga politică comunitară au vizat:

• realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;

• realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;

• realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii. Integrarea monetară în cadrul SME
este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”, (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979)
şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.

La data de 21 martie 1972 Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de

fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această
rezoluţie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de
10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează „şarpele monetar”.

Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene. Acestea

formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un tunel ce
reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional.

Tunelul dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis à vis de dolar
încetează să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor. Acest sistem de fluctuare a
monedelor a avut două forme: - şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73) - şarpele fără tunel
(12.03.73 – 12.03.79 Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene
faţa de $ SUA şi între ele, în anumite limite, respectiv: ± 2,25% faţă de $ şi ± 4,5 % între ele.
Astfel, există două tipuri de marje faţă de $ :

inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de
fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene. Atunci când cursul de piaţă al unei
monede se apropie de limitele stabilite este necesară intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea
sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de $ care au încercat să

se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra. În aceste
condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă de $
american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene (± 4,5%). În decursul
perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile. În
iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să
menţină cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana
daneză părăseşte „şarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972.

Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage şi revine în ianuarie
1974, respectiv iulie 1975.

• Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele
sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două
reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată. În acest mod, se poate explica de ce
în anul 1979, ţările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu
ajutorul unui nou sistem.

Crearea Sistemului Monetar European; principii şi funcţionare

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene spre căutarea

unei zone de stabilitate monetară. Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi
cel de la Breme din 6 – 7 iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost
adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost
decisă la 12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca,
Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea

cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa
valutară. • Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi
evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-
lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.

Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la sistem
iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul
schimburilor comerciale.

Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central
denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi
între acestea şi ECU era de ± 2,25%.

Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ± 6% până în ianuarie 1990. Lira

sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul
portughez, în aprilie 1992.

Mecanismul de schimb.

Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să definească valoarea propriei

monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau
definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a
două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se
aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.

Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile

centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de
rambursare de 75 zile.

Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în
ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.

Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un

organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite
pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în
aur şi $ ale ţărilor respective. Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în
momentul în care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia
oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau
semnal de alarmă.

Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi
1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi
peseta. Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al
cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA
a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile
contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de
fluctuare la ± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între
monedele europene.

Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu

mecanismul „şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia
fondului FECOM, în susţinerea cursurilor. Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului
dintre ECU şi $, de fiecare dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri.