Funcția publică europeană

I. Introducere în sistemul instituțiilor Uniunii europene.

1. Statele membre ale Uniunii europene.
De la un număr de 6 state fondatoare, în 1958, prin aderări succesive în 1973 (Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda), 9 în 1973 (aderarea Danemarcei, Irlanda și Marea Britanie), 10 în 1981 (aderarea Greciei), 12 în 1986 (aderarea Spaniei și
Portugaliei), 15 în 1995 (aderarea Austriei, Suediei și Finlandei), 25 în 2004 (aderarea Ciprului, Estoniei, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Republica Cehă), 27 în 2007 (aderarea Bulgariei și României), 28 în 2013, (aderarea Croației),
prin ratificarea acordului de retragere a Marii Britanii, la 30 ianuarie 2020, astăzi au rămas în UE un număr de 27 de state membre.
2. Tratatele Uniunii Europene.
De la tratatul Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO), denumit și Tratatul de la Paris 1951, expirat în 23 iulie 2002 și Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA,
„Euratom”), cunoscute și sub numele de Tratatele de la Roma (1957), cunoscute ca fiind tratatele inițiale, a urmat Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht (denumit și Tratatul Uniuni Europene), Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa (de pregătire
pentru noile aderări a statelor din estul Europei) și Convenția privind viitorul Europei, s-a ajuns la Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 și intrat în vigoare în 2009. Acesta nu se substituie tratatelor existente ci le completează și le aduce unele amendamente
prin care le ameliorează, în principal Tratatului Uniunii europene (TUE) și Tratatului Comunității Europene, care a devenit Tratatul de Funcționare a Uniunii europene (TFUE).
3. Valorile Uniunii Europene.
Uniunea euiropeană este fondată pe următoarele valori:
- Respectul demnității umane;
- Libertatea;
- Democrație;
- Egalitate;
- Stat de drept;
- Respectul drepturile omuui, inclusiv al drepturile persoanelor aparținând minorităților.
- Respectul diersității culturale și lingvistice, salvarea și dezvoltarea patrimoniului său
cultural.
d) Stabilirea unui Uniuni economice și monetare a cărei monedă este Euro.
e) Afirmarea și promovarea valorilor și intereselor și contribuirea la protecția cetățenilor săi în
relație cu restul lumii. Uniunea contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a
planetei, la solidaritate și la respect mutual între popoare, la comerțul liber și echitabil, la
elimiarea
Uniunea își urmărește realizarea obiectivelor sale prinmijloacele alocate, în juncție de
competențele care îi sunt atribuite în tratate.
Tratatul de la Lisabona acordă personalitate juridică Uniunii europene ceea ce îi permite de a
crește rolul ei în plan internțaional și de a promova valorile și interesele sale.
Aceste valor sunt comune statelor membre în o societate caracaterizată pe pluralism,
nediscriminare, toleranță, justiție solidarirtate și egalitate între femei și bărbați.
4.. Obiectivele Uniunii Europene
a) Promovarea păcii, a valorilor și a bunăstării populației sale;
b) Ofererea unui spațiu de libertate, de swecuritate și de justiție fără frontiere interioare, în
cadrul căruia este asigurată libera circulație a cetățenilor săi.
c) Stabiirea unei piețe interioare cu perspectiva:
- dezvoltării durabile fondată pe o creștere economică echilibrată, pe o economie socială
de piață competitivă tinzând la progres social și la ameliorarea calitativă a mediuluji
înconjurător;
- Unui progres științific și tehnic;
- Lupta contra excluziunii sociale și discărminării;
- Justiție și protecție socială, egalitate între femei și bărbați, solidaritate înntre generații și
protecția dreptuui copilului;
- Coeziune economică, socială și teritorială și solidaritatea între statele membre;
- sărăciei și la protecția drepturilor omului, la respectul și la dezvoltarea dreptului
internațional, mai ales a principiilor Cartei Națiunilor Unite.
- Transporturile și rețelele de transport transeuropene;
- Energia;
- Spațiul de libertate, de securitate și de justiție;
- Problemele comune de securitate în materie ded sănătate publică;
- Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațială;
- Cooperarea pentru dezvoltare și ajutor umanitar.

c) Compentețene privind acțiunile de sprijinire, de coordonare și de completare.

Domeniile compentențelor acțiunilor de sprijinire, de coordonare și de completare sunt:
- Protecția și ameliorarea sănătății umane;
- Industria;
- Educația, formarea profesională, tineret și sport, cultura și turism;
- Protecție civilă;
- Cooperarea administrativă
Două politici beneficiază de un regim special:
Politicile economice și de muncă: statele își coordonează politicile lor naționale în cadrul
Uniunii;
Politica externă și de securitate comună: Uniunea dispune de o competență sporită pentru a
defini și a pune în aplicare o politică de apărare comună.

5.3. Funcționarea Uniunii europene.

Scurtă prezentare a funcționării instituțiilor europene distingând între cele de impulsionare
(motorul UE); cele de decizie; și cele de respectare al reglementărilor. Vom prezenta, de
asemenea, succint, instituțiile de consultanță, organele financiare și agențiile descentralizate.

5.3.1. Consiliul european , motorul Uniunii Europene

Consiliul european nu a fost inițial prevăzut în tratate. Actul Unic european semnat în 1986 a
consacrat practica șefilor de stat și de guverne de a se reuni periodic sub denumirea de
Consiliul european. Tratatul de la Lisabona a recunoscut acestuia caracterul de instituție în sens
juridic, de acum făcând parte din instituțiile Uniunii.

A. Alcătuirea Consiliului european

Este compus din: președintele permanent (denumit președintele Consiliului european, ales
pe 2,5 ani, de curând fiind desemnat Charls Michel), șefii de state sau de guverne ale statelor
membre, președintele Comisiei. La ședințe participă și Înaltul reprezentant al afacerilor externe
și de politică de securitate (astăzi fiind desemnat Josep Borrell). Este asistat de miniștri
afacerilor externe și de un membru al Comisiei, ce variază în funcție de afacerea aflată pe
B. Activitatea Consiliului european
Consiliului european se reunește de două ori pe semestru la Bruxel. Ședințele sunt organizate
de președintele său și durează două zile. În a doua zi sunt examinate proiectele, asupra cărora
se pronunță prin consens, tăcerea valorând acceptarea. Reuniunea se termină prin conferințe
de presă: ținută de președintele Consiliului european, al Comisiei și conferințe de presă
naționale.

C. Rolul Consiliului european (competențele).

Consiliul european are aparența unui șef de stat colectiv al Uniunii. El constituie în
același timp o instituție de impulsionare și de arbitraj.
Rolul său este deci de a evoca principiile și problemele ce se pun în cadrul UE,
cum ar fi reformarea tratatelor, lărgirea Uniunii. El a decis, de exemplu,
deschiderea negocierilor de adeziune cu statele din țările Europei centrale și
orientale, adoptarea proiectului de constituție pentru Europa, etc.
El joacă, de asemenea, rol de arbitraj cu scopul de a debloca dosarele sensibile și
de a tranșa conflictele care paralizează Consiliul de miniștri (Comisia).
Tratatul de la Lisabona i-a încredința sarcina de a desemna președintele său
permanent, de a propune Parlamentului european numele președintelui Comisiei,
de a numi înaltul reprezentant pentru afacerile externe și politica de securitate, de
a stabili sistemul de rotație a statelor membre la conducerea Consiliului și de a
decide trecerea de la votul uninominal spre majoritatea calificată în Consiliu.
Cu ocazia reuniunilor el adoptă numeroase declarații diplomatice. Președintele
său exercită funcția de reprezentare a UE pentru politica externă și de securitate
comună.
Comisia, Consiliul și Parlamentul sunt chemate să traducă în acte normative
concluziile politice ale Consiliului european. El exercită astfel funcția de motor al
UE ce aparținea la origine Comisiei.
• 5.3.2. Instituțiile care decid politicile comunitare.
• După ce obiectivele sunt definite de Consiliul european,
revine Comisiei, Consiliului, și Parlamentului european să
pună în aplicare și să gestioneze politicile comunitare
• 5.3.2.1. Comisia, instituție centrală a procesului comunitar.
• Sediul său se află la Bruxel.
• La origine, Comisia (vechea Înalta Autoritate a CECA) era
instituția centrală a Comunități. Astăzi, deși a fost instituit
Consiliului european, ea păstrează un rol cheie, justificat prin
faptul că: deține monopolul inițiativei legislative în
majoritatea domeniilor. În virtutea acestei prerogative ea
joacă un rol important în definirea problemelor, în punerea
pe agendă a problemelor ce necesită o decizie a Consiliului
eruropean și în determinarea viitorului Uniunii și rămâne
interlocutorul principal al guvernelor.
• Ea este, de asemenea, mediator între pozițiile statelor
membre în negocierile europene. Rolul ei este întărit
prin faptul că supraveghează aplicarea dreptului
comunitar. Joacă, de asemenea, un rol important în
punerea în aplicare a politicilor, având o competență
proprie în mai multe materii, în special în domeniul
protecție concurenței.
• De asemenea, are, un rol esențial în conducerea
procesului de preaderare și exercită funcția de negociere
internațională, mai ales pentru comerțul internațional
• În fine, este însărcinată cu medierea cetățenilor și cu
politica comunicațiilor Uniunii.
• A. Alcătuirea.
• Comisia a fost alcătuită până în 31 octombrie 2014 din un număr de membrii
egal cu cel al numărului de state aderente. Potrivit Tratatului de la Lisabona
începând cu 1 noiembrie 2014 Comisia este alcătuită dintr-un număr ce
reprezintă 2/3 din numărul statelor membre, inclusiv președintele și înaltul
reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe și de securitate.
• a. Colegiul comisarilor. Comisia ca organ politic.
• Începând cu 1994 comisarii sunt numiți pentru cinci ani, în lunile care urmează
alegerilor Parlamentare europene. Începând cu Tratatul de la Nice
președintele Comisiei este propus de reprezentații statelor membre cu
majoritatea calificată și nu cu unanimitate. Tratatul de la Lisabona prevede că
președintele Comisiei este ales de PE la propunerea Consiliului european.
Președintele comisiei este investit cu puteri crescute în alegerea comisarilor.
Aprobarea numirii comisarilor este de competența Parlamentului European..
• Fiecare comisar are un cabinet. Acesta este alcătuit din șase membri de rang
A, reprezentând minimum trei naționalități. Un cod de conduită foarte strict
definește incompatibilitățile ce se aplică membrilor cabinetelor, cu scopul de a
evita conflictele de interes. Un comitet etic veghează la respectarea codului de
conduită.
• b. Comisia ca organ administrativ.
• În calitate de organ politic, Comisia este alcătuită din numărul de
comisari fixat în proporția amintită, și din colaboratorii lor. În calitate
de organ administrativ, aceasta se compune din peste 27.000 de
agenți permanenți și dispune de logistica cea mai importantă dintre
instituțiile Uniunii. Ea este structurată în 51 de departamente,
denumite Direcții generale (DG) sau servicii. Există 17 DG politice, 6
DG de relații externe, 6 servicii generale și 12 servicii interne restul
fiind fixate periodic în funcție de necesități. Fiecare este însărcinat cu
un domeniu politic particular, este condusă de un director general ce
este responsabil în fața unui comisar.
• Agențiile sunt situate în general la Bruxel și la Luxembourg. Comisia
are de asemenea, personal de cercetare și reprezentanți în mai multe
orașe din Europa (Ispra, Karlsruhe, Geel, Petten, Sevillia). și delegați
în mai multe țări terțe.
• Agenții sunt recrutați din trei categorii:
• - funcționari recrutați prin concurs. Pentru administratorii de rang A,
de orice naționalitate. Posturile ierarhice cele mai importante
(director general, director general adjunct) sunt de naționalitatea
țărilor membre.
• - agenții temporari contractuali;
• - experții naționali detașați de administrațiile de origine.
• Administrarea Comisiei este condusă de secretarul său
general, personaj cheie care se distinge prin influența sa, prin
discreție și stabilitate. Începând cu 1958 au existat doar cinci
secretari generali.
• Secretarul general asistă președintele Comisiei în pregătirea
lucrărilor instituției și joacă un rol central în relațiile cu alte
instituții ale Uniuni. Numărul funcționarilor secretariatului
general este mai mic decât cel al unui minister de mărime
medie, dintre aceștia circa 1/3 sunt afectați la activitatea de
traducere și de interpretare. Lipsa personalului a determinat
Comisia să apeleze la Birou de asistență tehnică, riscând astfel
derivele și căderea Comisiei Santer în 1999.
 • B. Competențele Comisiei
• Comisia are mai multe competențe. Dintre acestea patru sunt mai importante:
• - deține monopolul inițiativei legislative în materia comunitară (directive și regulamente);
• - este organ de executare, luând decizii de aplicare a tratatelor și a celorlalte acte normative
comunitare;
• - este apărătorul tratatelor și supraveghetor al aplicării legislației UE. Ea trebuie să orienteze
activitatea sa conform acestora și să vegheze la respectarea actelor normative comunitare.
Când observă o încălcare, mai ales de statele membre, fie în urma unei sesizări ori din proprie
inițiativă inițial atrage atenția și încearcă să obțină încetarea încălcării. Dacă nu se ajunge la
rezultatul așteptat sesizează Curtea de justiție.
• - Asigură reprezentarea exterioară a Uniunii în alte probleme decât cele ale politicii de
securitate, ce revin Consiliului european.
• C. Funcționarea Comisiei.
• Comisia funcționează potrivit principiului colegialității. Cele mai importante decizii nu
sunt luate de comisari singuri ci de toți membri. Hotărârea este luată cu majoritate.
Președintele are un singur vot, ca ceilalți comisari. Sper deosebire de primul ministru,
el nu poate deci să impună alegerea sa celorlalți comisari. În principiu deciziile sunt
luate prin consens negativ, adică tăcerea valorează aprobarea proiectului. Această
tehnică este mai puțin constrângătoare decât unanimitatea, care cere o susținere
explicită a fiecăruia, și permite a se evita marginalizarea unor comisari și de a menaja
susceptibilitățile naționale.
• Comisia se reunește miercurea la Bruxelles sau la Strasbourg, când PE are sediul aici.
• D. Natura Comisiei.
• Natura comisiei este incertă. Într-o opinie ea este un embrion de guvernare
supranațională, într-un sistem politic afectat de un proces continuu de
parlamentizare; în altă opinie ea este un organ executiv de natură esențial
administrativă și tehnocratică, un fel de secretariat general ce pune în aplicare
deciziile luate de PE și de Consiliu, sub egida Consiliului european.
5.3.2.2. Consiliul Uniuni
Consiliul, denumit și Consiliul de miniștri sau Consiliul Uniunii europene nu a fost prevăzut
în prima schemă a CECA. Crearea sa a fost cerută de statele membre îngrijorate că și-ar
putea pierde suveranitatea în favoarea centralismului Înaltei Autorități. Consiliului îi
revenea sarcina de a valida deciziile cele mai importante ale acesteia și apoi ale Comisiei.
Consiliul este în același timp un organ executiv exercitând unele funcții specifice
guvernului, și organ legislativ, jucând un rol cheie în adoptarea legislației europene
și de buget, apărând astfel din ce în ce mai mult ca fiind ca înalta cameră a
Parlamentului european bicameral.
Consiliul se particularizează prin dubla sa natură: el este în acelașii timp o instituție
permanentă, recunoscută de tratate, dotată cu localuri foarte vaste și cu un
personal numeros, și o reuniune punctuală a miniștrilor, reprezentanții și
funcționari, a căror activitate se desfășoară prioritar pe plan național. El este juridic
unic și funcțional multiplu, deoarece se reunește în diferite formații după dosarele
pe care le soluționează.
• A. Organizarea Consiliului.

• Potrivit tratatelor, Consiliul este format din reprezentanții statelor membre la nivel
ministerial abilitați să angajeze guvernele statelor membre. Statele federale, cum
ar fi Belgia, Germania, pot fi reprezentate de un ministru regional, cu condiția ca
el să se poată pronunța în numele statului. Miniștri pot fi reprezentați de înalți
funcționari. Consiliul se reunește la Bruxel și la Luxembourg în Aprilie, Iunie și
Octombrie. Organizarea sa este alcătuită din președinte (a), înaltul reprezentant
al Uniunii pentru afacerile externe și securitate (b), compartimentele (c),
secretarul general (d), COREPER (e) și comitetele speciale și grupurile de
comitete (f).

• a. Președintele Consiliului

• Spre deosebire de Consiliul european, Consiliul nu are un președinte stabil:

prezidenția fiind asigurată de guverne pe durata a 6 luni. Lista președinților este
decisă de Consiliul european care veghează să asigure o succesiune armonică a
micilor și marilor state.
• b. Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe și
politica de securitate.
• Înaltul reprezentant pentru afacerile externe și politica de securitate ,,
instituit prin Tratatul de la Lisabona este numit cu majoritate calificată
de Consiliul european, cu acordul președintelui Comisiei. El este în
același timp membru al consiliului, al Consiliului european și al
Comisiei – în calitate de vicepreședinte și comisar însărcinat cu
activitatea externă. El conduce politica eternă și de securitate comună
a Uniunii și conduce Consiliul de afaceri externe. În plus, el reprezintă
Uniunea pe scena internațională pentru politica externă și de securitate
comună (PESC) și este asistat de un serviciu european de activitate
externă, compusă din funcționari ai Consiliului, ai Comisiei și serviciile
diplomatice naționale. În prezent acest nou post reunește funcțiile ce
erau asigurate înainte de înaltul reprezentant al PESC și comisarul
însărcinat cu afacerile eterne și de politică europeană de vecinătate.
• c. Compartimentele Consiliului
• Tratatele prevăd o singură instituție, Consiliul, însă alcătuirea acestuia diferă
în funcție de sarcinile ce le administrează. În anii 1970 compartimentele
Consiliului s-au multiplicat în funcție de creșterea competențelor Uniuni și au
început să funcționeze în manieră diferită și să se reunească într-un ritm
variabil.
• În 1999 Consiliul european de la Helsinki a hotărât o listă de șaisprezece
compartimente și a prevăzut că Consiliului de Afaceri generale va putea să
decidă singur crearea de noi compartimente. În 2002 Consiliul a limitat la
nouă numărul de compartimente specializate: Afaceri generale și relații
externe; Afaceri economice și financiare; Justiție și afaceri interne; Locuri
de muncă, politică socială , sănătate și consumatori, Competitivitate (piață
internă , industrie și cercetare); Transport, telecomunicații și energie;
Agricultură și pescuit; Mediul înconjurător; Educație, tineret și cultură.
• Tratatul de la Lisabona precizează că Consiliul european adoptă, cu
majoritatea calificată, lista compartimentelor Consiliului, mai puțin cu privire
la Afacerile generale și relațiile externe ce fac obiectul unor dispoziții
speciale.
• d. Secretariatul general
• Este un organ mai puțin cunoscut dar esențial. Instituționalizarea Consiliului decurge în
mare parte din existența acestui secretariat general care contrabalansează efectele
centrifuge al multiplicității compartimentelor.
• Secretariatul Consiliului este însărcinat să conducă sarcinile administrative legate de
reuniuni: organizarea practică, redactarea minutelor, arhivarea. Astăzi sarcinile
principale rămân cele de veghere la buna derulare a lucrărilor Consiliului. Agenții săi
asistă la reuniunile grupurilor de lucru, al ministerelor, pregătesc rapoartele și
efectuează lucrările de grefă. Secretariatul este de asemenea, însărcinat să consilieze
președintele și joacă un rol foarte important când aceste este mai puțin dotat cu mijloace
sau cu experiență suficientă.
• Secretariatul numără 2.500 funcționari europeni permanenți, recrutați prin concurs,
organizat în direcții generale pe competențe sectoriale. El este condus de secretarul
general, personaj cheie al instituției și de raportori interinstituționali. El este numit de
Consiliu cu majoritate calificată, în general pentru un mandat de cinci ani. Trebuie
subliniat importanța serviciului juridic al secretariatului general. El asistă la toate
reuniunile și verifică temeiul juridic al propunerilor Comisiei. El verifică de asemenea
validitatea juridică a traducerilor actelor comunitare, asigurând astfel veridicitatea celor
23 de versiuni lingvistice. În fine, jurisconsultul Consiliului reprezintă instituția în caz de
contencios în fața Curții de justiție.