1

sTema N 3: Direcţiile principale de dezvoltare a sociologiei

în România şi Republica Moldova

In ceea ce priveşte sociologia românească, e de notat că aceasta nu s-a situat undeva la periferia
doctrinelor europene şi nici nu s-a subordonat teoretic sau metodologic acestora. Apariţia şi dezvoltarea
sociologiei în România au fost determinate de complexul cauzelor istorice de Ia jumătatea secolului al XlX-
lea. în această perioadă, se cunosc primele încercări de analize sociologice ale vieţii sociale româneşti bazate
pe teze, concepte şi teorii preluate din sociologia europeană. Din numeroasele curente existente putem vorbi
despre o sociologie cu reprezentanţii săi I. Heliade-Rădulescu, I. Ghica, I.C. Brătianu, P.P. Carp, Titu
Maiorescu, Nicolae Bălcescu etc.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) este primul cercetător al satului românesc, unde relaţiile sociale
au fost investigate cu metode ale cercetării empirice. Pentru istoria sociologiei, concepţia lui este importantă,
având în vedere următoarele motive:
- este primul gânditor care a ridicat monografia zonală la rangul de metodă ştiinţifică de investigaţie a
fenomenelor şi proceselor sociale din mediul rural;
- este primul gânditor care a propus o formulă de integrare a învăţământului cu cercetarea şi practica socială;
- a susţinut, ca şi Bălcescu, principiul revoluţiei sociale ca fiind singura cale de a schimba relaţiile feudale şi
a militat pentru dezvoltarea echilibrată a industriei şi a agriculturii.
El a întreprins cercetări de teren, utilizând metoda monografiilor şi din acest punct de vedere, el este
considerat întemeietorul metodei monografice din România, ce va fi preluată apoi de Dimitrie Guşti. Aceste
monografii au abordat aspecte climaterice şi fitotehnice, statistice şi economice, demografice şi sociale. Din
datele sintetizate în lucrările sale, rezultă un profil al românului, aşa cum există el în mediul ţărănesc, şi o
civilizaţie adecvată activităţii agricole.
Dimitrie Guşti (1880-1955) este întemeietorul întâiului sistem de sociologie ştiinţific din România.
Dimitrie Guşti a fost publicist, conferenţiar, preşedinte al Institutului Social Român, director al Arhivei
pentru ştiinţă şi reforme sociale, director al Casei Culturii Poporului, academician şi vicepreşedinte al
Academiei etc.
Şi-a făcut studiile universitare în Germania şi Franţa, în perioada 1900-1909, a lucrat un timp la
Paris cu Durkheim în domeniul sociologiei.
Sistemul de sociologie, la el, porneşte de la încercarea organizării experienţei ştiinţifice existente,
adică de la sistematizarea curentelor şi orientărilor care circulau în ştiinţele sociale.
Sociologia, spre deosebire de istorie, care caută să refacă traseul evoluţiei societăţilor în trecutul lor, explică
fenomenele sociale aşa cum apar ele în realitatea socială.
Realitatea socială constituie o totalitate de viaţă umană, adică o unitate socială justificată prin voinţa
socială, condiţionată de cadrele (condiţiile) sociale şi actualizată paralel prin manifestările sociale. Trebuie
spus că societatea nu se limitează doar la voinţa socială, aceasta este un ansamblu de unităţi sociale: "O
unitate socială ne apare ca o totalitate de relaţii, acţiuni şi reacţiuni ale membrilor care le compun, toate
forme ale activităţii omeneşti, expresii ale voinţei". Unităţile sociale sunt de trei tipuri: comunităţi sociale,
instituţii sociale, grupări sociale.
D.Gusti este considerat întemeietorul Şcolii sociologice monografice de la Bucureşti. Există o
metodă care dă şansă sociologiei de a deveni ştiinţă autonomă, şi aceasta e metoda monografică. Prin această
metodă, se urmăreşte descrierea şi cercetare sistemică şi integrală a unităţii sociale studiate. Astfel,
organizarea cercetărilor monografice, în prima jumătate a sec.XX, a pus baza unei ştiinţe şi unei politici a
naţiunii. Nu ar există altă cale de cunoaştere a realităţii naţionale vii şi concrete decât prin metoda
monografică.
Metoda monografică a şi pus bazele colaborării între sociologii dintre cele două maluri ale Prutului.
Printre numeroasele monografii scrise, se găseşte şi monografia satului Cornova, fiind un sat basarabean,
efectuată de echipa de cercetare monografică formată şi îndrumată de profesorul, savantul şi sociologul
Dimitrie Guşti, în vara
anului 1931. Apropierea lui Dimitrie Guşti de Basarabia prin intermediul Cornovei a dus la înfiinţarea
Institutului Social Român (1934), cu sediul la Chişinău, ce a desfăşurat o prestigioasă activitate în special în
domeniul cunoaşterii satelor şi oraşelor basarabene prin metoda anchetelor monografice.
Lucrările specialiştilor Institutului Social Român din Basarabia au stat la baza unor noi colaborări
ştiinţifice între specialiştii de azi din România şi Republica Moldova.
În preajma şi sub îndrumarea lui Guşti s-a aflat şi Petre Andrei (1891-1940), socotit de Tr. Herseni
"cel dintâi sociolog format în ţară, la o universitate românească". Principiile disciplinei pe care o profesa sunt
formulate în lucrarea „Sociologie generală", publicată la Editura Scrisul Românesc din Craiova, în anul
 2
1936, fiind rezultatul prelegerilor ţinute la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Iaşi. Faţă de
alţi gânditori, sociologul român a dovedit că societatea trăieşte în noi, dar în acelaşi timp trăieşte şi prin noi.
Mentalitatea proprie grupului social determină pe aceea a individului, care, la rândul lui, poate influenţa şi el
societatea.
Forma cea mai evidentă de colaborare a individului cu societatea apare pe terenul culturii, creaţiei valorice,
lucru demonstrat prin multe exemple, în special din domeniul artei, unde produsele ei par fără legătură cu
viaţa socială
Lui P. Andrei i se atribuie meritul de a fi întreprins o analiză sociologică asupra cunoaşterii, valorilor
şi culturii, subliniind că valoarea nu e un atribut al subiectului şi nici al obiectului ce urmează a fi valorat, ci
e o relaţie biunivocă, cu conţinut social, rod al efortului individual, dar purtat cu mijloace oferite de societate
şi recunoscut de colectivitatea umană. Concluzia la care ajunge P. Andrei este că ideea de cultură cuprinde în
sine două elemente, dintre care unul interior-subiectiv, care e valoarea, şi altul exterior-obiectiv, realitatea.
Colaborator apropiat, începând cu anul 1926, al profesorului D. Guşti, H.H. Stahl a construit o poziţie
teoretico-metodologică distinctă, originală, de factură determinist-istorică, în cadrul şcolii monografice, prin
extinderea schemei cadrelor şi manifestărilor, în direcţia unei istorii sociale, a proceselor de "timp lung",
cercetate cu metode adecvate: tehnici de arheologie socială, investigaţii de arhivă, studii panel.
În perioada interbelică, preocupări sociologice variate, privind fundamentarea teoretică a metodei
monografice şi în mod deosebit investigarea sociologică a unor vechi forme de viaţă română, păstoritul şi
cetele de feciori a întreprins-o Traian Herseni (1907-1981). Herseni a explicat caracterul pastoral al
folclorului nostru, fără a accepta, însă, şi ipoteza originii pastorale a românilor.
Considerat cel mai important teoretician al Şcolii sociologice de la Bucureşti, Traian Herseni şi-a sintetizat
concluziile sale teoretice în lucrarea sa de doctorat intitulată „Realitatea socială. Încercare de ontologie
regională".
În prezent, activitatea de cercetare academică desfăşurată în Institutul de Sociologie a abordat cele
mai importante probleme ale reformei şi tranziţiei în România.
În Moldova, studiile sociologice au luat o desfăşurare mai sigură în anii 60 ai secolului trecut. Unul
dintre primele studii sociologice a fost studiul complex al satului Copanca din fostul raion Slobozia efectuat
de Institutul de Filosofie al Academiei de Ştiinţe din fosta Uniune Sovietică şi al Academiei de Ştiinţe din
Republica Moldova. Concepţiile, metodica şi tehnica investigaţiilor sociale, elaborate de G.V. Osipov şi
V.N. Şubkin, au avut un rol esenţial în dezvoltarea şi perfecţionarea cercetărilor sociale ale satului, pentru
construirea obiectivelor de infrastructură socială a satului Copanca între 1960-1985.
În problemele dezvoltării sociale a statului, planificarea socială a acestuia , inclusiv a obiectivelor de
infrastructură între anii 1962-1995, în republică au fost efectuate peste 200 investigaţii sociale. În baza
rezultatelor, au fost publicate peste 80 monografii şi culegeri ştiinţifice.
În atenţia sociologilor tot mai mult loc ocupă descoperirea rezervelor sociale referitor la conţinutul şi
condiţiile muncii, perfecţionarea metodelor de dirijare a proceselor sociale, ameliorarea climatului social-
psihologic în colectivele de muncă şi în special referitor la schimbarea structurii socio-profesionale şi
clasiale a populaţiei din republică.
În republică, se efectuează investigaţii sociale privind lupta cu infractorii, problemele sociale ale
tineretului, dezvoltării instruirii, culturii, moralităţii şi educaţiei spirituale, problemele social-economice la
etapa de trecere la economia de piaţă. Un interes social deosebit l-au avut investigaţiile opiniei publice. Cu
regret, evident vădit mai puţin se studiază problemele integrării sociale şi profesionale ale femeilor, rolul
mijloacelor comunicării în mase în informarea adecvată a populaţiei, problemele ecologiei sociale şi a
educaţiei ecologice a populaţiei, în special a generaţiei în creştere, problemele socio-demografice ale
familiei, de asemenea, a problemei organizării raţionale a timpului liber pentru odihnă şi creaţie. Majoritatea
investigaţiilor cer de la organele competente din republică îndeplinirea promisiunilor importante din perioada
preelectorală: asigurarea creşterii considerabile a locurilor de muncă, creşterea maximală a ocupaţiei în
câmpul muncii, minimizarea şomajului, pentru că principala cauză a creşterii criminalităţii este creşterea
nemaipomenită a şomajului, de aici şi creşterea încordării sociale, a situaţiei criminogene şi a altor devieri
sociale de la normele sociale existente.
În ultimii aproximativ 25 de ani, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Moldova se dezvoltă stabil
lărgirea şi aprofundarea metodologică şi teoretică a investigaţiilor sociologice. În centrul atenţiei este
dezvoltarea proceselor sociale în condiţiile transformărilor social-economice, al căror sens sunt procesele
interacţiunii dintre oameni şi institutele sociale, de asemenea şi între persoane şi grupuri sociale, problemele
descoperirii şi rezolvării conflictelor sociale, în general, studierea proceselor care cauzează inechitatea
socială a oamenilor, procesele evoluţiei mobilităţii sociale, stratificarea orizontală şi verticală, evoluţia sferei
sociale, a infrastructurii sociale
 3

. Necesită multă atenţie din partea sociologilor distrugerea masivă a normelor sociale, schimbarea bruscă a orientării
valorilor, creşterea orientărilor individualiste, înavuţirea rapidă şi cu orice preţ, creşterea criminalităţii, narcomaniei,
bolilor sexual-transmisibile, comportamentului deviant al tineretului. Atenţie sporită necesită pregătirea cadrelor de
sociologie.
72
între 1972-1990, cursuri scurte au absolvit aproximativ 250 de Dciologi specialişti pentru asociaţiile agro-industriale din
republică, ersoane care au lucrat în colective de muncă. După 1990, toţi au fost jncediaţi prin reducere sau prin sistarea
activităţilor întreprinderilor, în acest răstimp, au făcut studii de doctorat prin corespondenţă sau tfără frecvenţă 36 de
doctori în sociologie.
Asociaţia sociologilor din Republica Moldova funcţionează din 1977. Spre sfârşitul lui 1990 din asociaţie făceau parte
135 de persoane independente şi 82 membri - colective. Funcţionau 2 filiale -cea din Bălţi şi din Tiraspol. Asociaţia a
efectuat 130 investigaţii sociologice, în urma cărora au fost elaborate recomandări concrete de perfecţionare a dirijării
proceselor sociale. S-au scris şi s-au publicat 185 de monografii şi culegeri ştiinţifice. Asociaţia sociologilor din
Moldova a organizat anual 3-4 conferinţe practico-ştiinţifice în problemele economice şi ale vieţii spirituale. în 1994,
asociaţia a fost transformată în Asociaţia Republicană a Sociologilor şi Demografilor (conducător doctorul în filosofie
T.I. Danii).
O importanţă deosebită în dezvoltarea sociologiei în Republica Moldova a avut-o crearea unui institut de cercetări
sociale aplicate. La 1 aprilie 1991 a fost constituit Institutul Naţional de Sociologie al Republicii Moldova, al cărui
director a fost numit profesorul Ovidiu Bădina. Conform statutului, Institutul avea sarcina primordială să contribuie la
cunoaşterea rapidă a stărilor sociale, dorinţelor, opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor diferitelor grupuri şi
categorii sociale. Instituţia sociologică urma să contribuie la dezvoltarea învăţământului sociologic, la perfecţionarea
pregătirii cadrelor de specialitate şi de conducere.
Tot în această perioadă, a fost întreprinsă de către colaboratorii institutului, o nouă campanie de cercetare monografică a
localităţii Cornova ( după 60 de ani), unul din motive care 1-a determinat pe Ovidiu Bădina să realizeze această
cercetare a fost necesitatea organizării unei practici sociologice pentru studenţii de la Academia de Studii Economice,
unde avea cursuri de sociologie. Prima practică pentru studenţii de la Facultatea de Management a Academiei a avut loc
în vara anului 1993. Această practică avea drept scop o cercetare mulţi- şi interdisciplinară a realităţilor satului
basarabean contemporan.
73
Investigaţiile sociale se caracterizează prin abordare complexă interdisciplinară. Alături de sociologi, la ele participă
economişti, psihologi, filosofi, istorici, jurişti. Direcţiile investigaţiilor sunt în funcţie de necesităţile de natură social-
aplicativă, precum şi de necesităţile dezvoltării sociale, economice, de producţie la fel şi de relaţiile sociale şi spirituale
din republică.
Un lucru trebuie să fie absolut clar: adevărul este unul singur, pe când minciuna are multe feţe. Sociologia ca şi alte
ştiinţe este chemată să sape la adevăr, să obţină aprecierea veridică şi cu ajutorul acestora să perfecţioneze realitatea
socială existentă, pentru că numai astfel se poate elabora o politică socială utilă poporului, care i-ar asigura creşterea
calităţii vieţii.
 4

ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA VIEŢII SOCIALE

Necesitatea organizării societăţii.

Societatea umană trebuie să facă faţă unui număr mare de probleme, cum sunt : organizarea
vieţii sociale, dezvoltarea, asigurarea condiţiilor necesare pentru traiul de toate zilele etc. În acest
scop, oamenii desfăşoară activităţi specializate, stabilind propriile direcţii ale dezvoltării si căutând
să găsească cele mai eficiente metode de realizare a scopurilor generale şi individuale.
În cadrul proceselor generale care au loc în societate, se efectuează acţiuni menite să
satisfacă exigenţele vieţii cotidiene specifice condiţiilor sociale existente în interiorul fiecărei
societăţi. În acest context, unul din principiile de bază ale vieţii sociale este diviziunea muncii.
Pentru a rezolva problemele fundamentale ale existenţei, oamenii construiesc o serie de
modele de acţiune, considerate forme fundamentale ale organizării sociale. Astfel de forme cuprind
atât obiceiurile cele mai simple, cât şi modelele care se practică în comunitatea; un loc aparte îl
deţin formele de organizare care reunesc societăţile umane în vederea realizării unor obiective de
interes global, cum sunt asociaţiile de ţări şi cele care îndeplinesc rolul de organisme internaţionale
(O.N.U. ; U.N.E.S.C.O. etc).
Pentru sociologie problema este următoarea: dacă viaţa socială trebuie să aibă continuitate,
ce condiţii trebuie să fie îndeplinite de către societate? Un grup de elevi ai lui Tolcott Parsons a
propus zece condiţii pe e societatea trebuie să le satisfacă şi care cuprind atât nevoile cele mai
evidente, cum este aceea a unui sistem comun de comunicare, cât cerinţe mai puţin evidente, cum
este aceea a utilizării expresiei afective. Sintetizând, acestea pot fi grupate astfel:
 prima serie de cerinţe pune în centrul său adaptarea la mediul extern, fizic şi uman. Pentru
ca un grup să supravieţuiască, acesta trebuie să dispună de o tehnologie capabilă să asigure
un minim de hrană, îmbrăcăminte şi de protecţie, corespunzător mărimii grupului, mediului
geografic, nivelului săra de civilizaţie. O dată cu grija pentru a rezolva această problemă,
grupul trebuie să îşi asigure continuitatea în timp. În acest scop este important ca el să se
îngrijească în primul rând protejarea generaţiilor tinere care sunt în imposibilitate să-şi
asigure singure cele necesare şi, în al doilea rând, să se îngrijească de protejarea grupului în
ansamblu, ceea ce presupune nu numai apărarea faţă mediul înconjurător, ci chiar faţă de
posibila confruntare cu alte grupuri umane, adică să întreprindă o acţiune organizată,
defensivă şi ofensivă în raport cu alte grupuri umane;
 a doua serie de probleme priveşte adaptarea la natura socio-biologică a omului. De aici
decurge că o societate nu poate să-şi asigure continuitatea dacă nu satisface nevoile umane
individuale ale membrilor săi. Aceste nevoi nu sunt limitate la cerinţele elementare, ci
includ cerinţele cu caracter psihic şi cultural, care nu se întâlnesc la societăţile mai puţin
evoluate. În permanenţă se observă un acord general asupra tipurilor de nevoi individuale
care trebuie să fie luate în considerare. În conexiune cu nevoile naturale elementare se află şi
nevoile de legături fizice şi psihice cu alţi oameni, nevoia de activitate şi aceea de slăbire
sau încetare a stărilor de tensiune. La acestea se adaugă alte nevoi, ca nevoia de demnitate şi
respect de sine, care au de asemenea un caracter universal în viaţa socială, decurgând din
natura socio-biologică a omului;
 a treia serie de probleme pe care orice societate trebuie să le rezolve priveşte adaptarea la
condiţiile vieţii colective. Nevoia de a satisface propriile cerinţe socio-biologice sau psihice,
ce se manifestă la om îl orientează pe acesta spre o viaţă colectivă.
 5
În societatea umană, coordonarea acţiunilor membrilor societăţii este rezultatul unei activităţi
raţionale şi este supusă unor perfecţionări continue.

Formele organizării sociale.

Capacitatea omului pe plan inventiv este deosebit de mare. În cadrul acesteia se recunoaşte
că ceai mai mare invenţie a sa este abilitatea de a transmite experienţa de la o generaţie la alta,
modalităţile fundamentale de a face lucruri pe care el le-a învăţat de la generaţia precedentă.
Datorită acestui proces, fiecare generaţie este scutită de a descoperi, cu mare pierdere de timp şi
eforturi, ceea ce predecesorii cunoşteau din proprie experienţă. Întregul complex de elemente
materiale, idei, cunoştinţe, modalităţi de a face lucrurile, obişnuinţe, valori şi atribuţii pe care
fiecare generaţie a unei societăţi le transmite celei succesive consitituie ceea ce antropologii numesc
cultura unui grup.
Între elementele organizării sociale un loc distinct este ocupat de obiceiurile şi tradiţiile
populare, care sunt desfăşurate pe baza acceptării unui model general de către grupul social.
Obiceiul nu este doar repetat sau îndeplinit în mod formal, ci este însoţit de sentimente şi
valori a căror lipsă în raport cu modelul acceptat ar atrage sancţiuni din partea grupului, întrucât
este considerat ca parte a tradiţiei. Legăturile între diversele obiceiuri şi combinarea lor nu este
întâmplătoare. Mai întâi, pentru că fiecare grup de acţiuni tradiţionale desfăşurate în legătură cu
anumite obiective pe care grupul doreşte să le realizeze pot să fie uşor identificate în fiecare
comunitate umană şi, totodată, să fie adaptate noilor cerinţe pe care aceasta le resimte. în al doilea
rând, pentru că orice acţiune care are un conţinut tradiţional puternic este rezultatul unor sinteze
îndelungate ale practicii comunităţii respective, fiind subordonată întotdeauna unor cerinţe care
privesc stabilitatea şi continuitatea existenţei sale.
Ansamblul modalităţilor de a acţiona prevăzute de către tradiţie poartă denumirea de roluri.
Rolurile sunt recunoscute şi apreciate de cei care aparţin grupului şi participă la viaţa
acestuia. Acestea sunt, cu alte cuvinte, într-o strânsă legătură cu aşteptările care rezultă din legătura
între diversele acte, cu succesiunea lor şi cu condiţiile în care astfel de acte trebuie să aibă loc.
Atunci când intervine un anumit nivel de formalizare, atribuindu-se un titlu sau o denumire
specifică celor care desfăşoară un anumit rol, se creează ceea ce numim o poziţie socială. Când
denumim astfel de poziţii utilizăm de obicei .noţiunea „status", dar pentru că folosirea acestui
termen poate fi uşor confundată cu o altă utilizare a aceleiaşi noţiuni, prin care se indică uneori
prestigiul şi reputaţia comunităţii, putem să utilizăm expresia „poziţie de status".
In sfera activităţilor concrete presupunând o anumită profesionalizare, în cadrul cărora
gradul de specializare poate fi ridicat, se valiză poziţii denumite cu o anumită exactitate, cum ar fi :
„strungar", mecanic auto", „mecanic de locomotivă". Poziţia de status îi oferă titularului un
ansamblu de drepturi şi de obligaţii. Drepturile şi obligaţiile constituie rolul pe care titularul trebuie
să-1 îndeplinească. Poziţia de status diferă în funcţie de rolurile specifice care îi sunt împlinite, în
majoritatea cazurilor acestea cunoscând o variabilitate foarte mare.
Modul în care se dobândeşte poziţia de status este diferit, după cum o poziţie este câştigată
sau primită. Poziţia de status câştigată se caracterizează prin aceea că persoana este investită
datorită anumitor acţiuni şi anumitor rezultate realizate de către aceasta. Poziţia de status primită
este aceea în care individul este mai mult sau mai puţin automat „instalat" pe motive care decurg
din originea sa socială sau apartenenţa la un anumit grup social.
Aşa cum actele sociale pot să fie reunite în obiceiuri, şi un ansamblu de astfel de acte poate
să fie reunit într-un rol. Astfel că o structură mai complexă de roluri organizate în jurul unei
activităţi fundamentale sau al unei nevoi sociale poate fi transformată într-o instituţie. Instituţiile
sunt studiate de către sociologie, deoarece sunt considerate ca elemente fundamentale ale societăţii.
Putem vorbi de următoarele grupuri mari de instituţii :
a) instituţii politice, care au ca obiect exercitarea puterii şi utilizarea legitimă a forţei. In aceeaşi
grupă sunt incluse si instituţiile care reglează raporturile cu alte societăţi ;
b) instituţii economice, care au ca obiect producţia şi distribuţia unuri şi servicii ;
c) instituţii cultural-educative, în cadrul cărora sunt cuprinse toate acelea modalităţi de organizare
 6
şi îndrumare a activităţilor care privesc domeniul artei, învăţământului, ştiinţei etc. Putem include în
această categorie organizaţiile ştiinţifice, religioase, filosofice, culturale;
d) instituţii familiale, care se preocupă de problemele vieţii de familie, ale educării şi formării
membrilor acestora, sprijinirea şi apărarea lor.
Rezultă că instituţiile vizează în mod obişnuit o problemă specifică a existenţei sociale, deşi
activitatea lor nu se limitează în mod mecanic la problema principală care le-a generat apariţia.
Fiecare grup de instituţie este angrenat în cele mai diverse moduri în acţiuni. Astfel, instituţiile
economice nu produc numai bunuri şi servicii, ci trebuie să aibă şi o organizare internă prin
intermediul căreia pot controla practicarea autorităţii legitime şi relaţiile cu mediul social.
Toate acestea au permis sociologilor să considere instituţiile de diferite genuri: familia,
şcoala, fabrica, teatrul, tribunalul etc. ca aparţinând unei structuri concrete.
Un ansamblu de instituţii consitituie sistemul social, în cadrul căruia instituţiile pot să fie
considerate ca subsisteme. Conceptul de „sistem social" e utilizat pentru a descrie complexul
constituit de ansamblul instituţiilor şi al actelor sociale care au loc în cadrul societăţii. Cu toate că
uneori vorbim de sistemul social al unei unităţi, cum este statul, sau al unei naţiuni, aceasta nu
împiedică înţelegerea expresiei în sine prin raportarea la ceea ce reprezintă şi la modul său de
funcţionare.
În analiza vieţii sociale este utilizat, de asemenea, un termen a cărui semnificaţie contribuie
la caracterizarea societăţii umane, prin prisma relaţiilor dintre instituţii şi membrii colectivităţilor
umane, a legăturilor umane care se constituie în interiorul acesteia. Avem în* vedere comunitatea,
a cărei existenţă este dependentă de trei elemente esenţiale :
 aşezarea unui grup de familii pe o arie geografică limitată ;
 manifestarea unui grad înalt de integrare a persoanelor rezidente ;
 conştientizarea apartenenţei la comunitatea respectivă, a existenţei unui destin comun.
Un exemplu de acest gen îl poate constitui satul, întrucât în cadrul acestuia ţăranii şi
familiile lor trăiesc într-o stare de vecinătate, iar zona de rezidenţă este clar definită şi cunoscută.
Locuitorii se află în relaţii permanente unii cu alţii, îşi recunosc apartenenţa la satul respectiv, ţin la
renumele acestuia si sunt apreciaţi de membrii altor comunităţi în baza consideraţiei de care se bu-
cură acest sat.
Dacă vecinătatea fizică nu duce întotdeauna la existenţa unei comunităţi, putem să acceptăm
existenţa acesteia pornind de la ideea că sentimentul apartenenţei comune la aceasta poate fi
suficient în anumite situaţii. Esenţa comunităţii rămâne sentimentul de legătură comună, de
apartenenţă la un grup care consideră anumite elemente fizice şi spirituale demne de o apreciere
generală, însoţită de recunoaşterea drepturilor şi a datoriilor, care se reflectă asupra tuturor acelor
care sunt identificaţi ca membri ai grupului. Orice comunitate de rezistenţă, numită şi comunitate
ecologică, se distinge prin aceea că legătura care-i uneşte pe membrii săi este constituită din
locuirea unui spaţiu fizic socialmente definit : un sat, un oraş, o regiune sau un stat. Prin comunitate
morală şi psihică se indică grupul celor care au sentimentul de apartenenţă la o unitate comună,
sentiment ce decurge într-o legătură spirituală bazată pe valori, credinţe sau origini, comune.
Cea mai mare unitate organizată care constituie obiect de analiză sociologică este
societatea. Pentru ca un grup uman să poată fi considerat o societate este nevoie ca, în cazul
acestuia, să se verifice existenţa unor condiţii specifice :
 grupul trebuie să fie capabil să-şi asigure continuitatea mai mult decât durata vieţii unui
individ ;
 noii membri ai grupului trebuie ca, cel puţin în parte, să se nască în cadrul grupului ;
 grupul trebuie să fie unit prin ataşamentul faţă de acesta şi printr-un „sistem general de
acţiune" ;
 sistemul de acţiune trebuie fie „autosuficient".
Prin „sistem de acţiune" avem în vedere ansamblul de obiceiuri, de valori si de modele de
acţiune întreprinse în mod normal de un grup caracterizat prin raporturi sociale interne, durabile în
timp.
Aceste sisteme de acţiune pot să fie relativ limitate şi simple. Un sistem de acţiune este
 7
„autosuficient" numai dacă regulile, obceiurile şi tehnologia unui anumit grup sunt capabile să
ofere resursele, cunoştinţele şi puterea legitimă, care în mod normal se dezvoltă în cursul vieţii
sociale, asigurând condiţiile necesare desfăşurării acesteia. Fiecare subsistem depinde în mod
formal de un sistem social mai amplu, dar o societate distinge de alte societăţi şi îşi constituie
propriul sistem de instituţii prin care poate să-şi asigure existenţa în cadrul unui sistem social
mondial.

Organizare şi organizaţie.
Societatea contemporană se caracterizează printr-un grad din ce în ce mai avansat de
organizare, ceea ce ne explică şi rolul cuprinzător pe care îl are sistemul organizaţional asupra
membrilor societăţii. Astfel, nimeni nu se poate forma si realiza ca individ nici nu poate participa la
viaţa grupurilor sau a societăţii în afara organizaţiilor de cele mai diferite profile. De exemplu:
începând cu primii ani de viaţă — şi apoi pe parcursul întregii vieţi — oamenii se i sub auspiciile
unor organizaţii sau instituţii care le sprijină activitatea.
Activitatea organizatorică trebuie să conducă la normarea şi ordonarea acţiunilor
colectivelor umane în aşa fel încât să se poată asigura :
a) coexistenţa şi convieţuirea membrilor organizaţiilor sau colectivităţilor;
b) cooperarea eficientă a lor.
Organizarea socială constă din impunerea sau/şi acceptarea unui sistem de norme, modele
acţionale, hotărâri care au ca scop desfăşurarea vieţii sociale.
Spre deosebire de alte sisteme (biologice, tehnice), în sistemele sociale organizarea se
concretizează sub forma unor modele de comportare, reguli, tehnici de acţiune, decizii, funcţii,
roluri, mod de cooperare, subordonarea faţă de obiective. Deci, organizarea are caracter normativ,
fiind impusă indivizilor care trebuie să o înveţe. În acest scop, intră în acţiune: autoritatea,
sancţiunile, controlul social.
În concepţia sociologilor, organizarea reprezintă, „logica socialului".
Organizaţia este acel tip de „sistem" social ce rezultă din apli carea unui model (tip) de
organizare în raport cu care i se conturează caracteristicile sale fundamentale.
Ea este constituită dintr-un grup uman care acţionează pe o anumită bază normativă (în mod
coordonat) în vederea realizării unor scopuri precis enunţate. Exemple: şcoala, întreprinderea,
societatea cu răspundere limitată, societăţile comerciale, partidul politic etc.
Organizaţiile sunt clar delimitate atât în ceea ce priveşte persoanele care participă, cât şi
formele de acţiune, obiectivele de realizat. Aceasta impune o condiţie general: crearea unui sistem
de norme privind construirea diferitelor tipuri de organizaţii, sub forma unei legislaţii care stabileşte
regulile ce trebuie respectate de către fiecare organizaţie. De aici şi caracterul de organizaţii
„formale" ce rezultă pentru astfel de structuri organizaţionale ale activităţii umane, care se supun
controlului societăţii şi se dezvoltă în limite care nu dăunează vieţii sociale.
Caracteristicile organizaţiilor sunt :
 subîmpărţirea muncii, a puterii şi răspunderii pentru comunicare ; subîmpărţirea nu este
impusă de întâmplare sau de tradiţie, ci este programată în mod special pentru a favoriza
realizarea scopurilor determinate ;
 existenţa unui sau a mai multor centre de putere care să controleze eforturile unitare ale
organizaţiei şi să le dirijeze spre scopul său ; aceste centre de putere au menirea de a supune
în mod continuu unei analize critice activitatea organizaţiei şi — dacă este necesar — să-i
remodeleze structura spre a-i spori eficienţa ;
 înlocuirea personalului, adică posibilitatea de înlăturare şi înlocuire a acelor persoane a
căror activitate nu este satisfăcătoare pentru organizaţie.
Organizaţia poate chiar să utilizeze — şi să organizeze — în moluri diferite personalul său
prin intermediul promovării şi transferurilor. Dacă organizaţiile nu sunt bine conduse, atunci nu se
poate menţine nivelul de viaţă şi, în general, condiţiile de trai au de suferit. De aceea, raţionalitatea
organizării este în directă legătură cu calitatea vieţii.
Organizaţiile sunt constituite spre a fi unităţi sociale cu nivel ridicat de eficacitate şi
 8
eficienţă.
Prin eficacitate se înţelege gradul în care organizaţia realizează scopurile sale.
Eficienţa este raportul dintre rezultate şi mijloacele (costurile) utilizate pentru obţinerea lor;
costurile se măsoară prin cantitatea resurse-or necesare pentru realizarea unei unităţi de produs.
Intre organizaţii şi mediul social există un ansamblu de relaţii cu caracter reglator şi
autoreglator; acestea se derulează pe baza normelor, şi relaţiilor de afaceri, precum şi a relaţiilor
dintre clienţi şi organizaţii de acest gen, care se manifestă prin respectarea interesului public sau
prin presiunea grupurilor umane şi a instituţiilor publice asupra organizaţiilor economice sau de altă
natură, care provoacă daune mediului natural sau climatului social.
Conducerea vieţii sociale. La nivel social, conducerea se conturează ca un ansamblu de
activităţi, de operaţii şi decizii care urmăresc să analizeze şi să coordoneze activităţile sociale, astfel
încât să asigure unitatea lor, în vederea îndeplinirii obiectivelor proiectate.
Prin conducere, se înţelege :
 activitatea de organizare şi coordonare a acţiunilor desfăşurate de către colectivităţi şi
comunităţi de indivizi constituite în organizaţii recunoscute legal şi având scopuri precis
formulate ;
 grupurile sociale constituite din specialişti care se ocupă cu activitatea de conducere prin
poziţia socială pe care o deţin (status şi rol) ;
 reţeaua de instituţii sociale care se constituie cu funcţii precise de conducere a diferitelor
subsisteme ale vieţii sociale.
Prin conţinutul său, conducerea este o activitate socială care se dovedeşte necesară; aceasta este
dependentă de stadiul atins de diviziunea socială a muncii şi de complexitatea relaţiilor sociale.