Dimitrie Gusti a fost liderul carismatic al şcolii monografice, care a captat interesul

tinerilor intelectuali prin personalitate şi prin noutatea tipului de cercetare. În plus, ca un

organizator de excepţie, ştia să atragă fondurile necesare cercetării şi publicării lucrărilor rezultate
din aceste campanii şi să promoveze imaginea şcolii sale, în ţară şi străinătate. Gusti se distinge în
cadrul culturii române în primul rând ca profesor, coordonator şi liant pentru o întreagă generaţie
de cercetători. Şcoala de monografie socială pe care el o formează ajunge să fie atât de
cuprinzătoare, încât devine un curent cultural al perioadei interbelice.
Structura societăţii este înţeleasă de Gusti ca „manifestare colectivă de voinţă”, constituită
din manifestări (sau forme de activitate) culturale, economice, etico-juridice şi politice.
Manifestările culturale şi cele economice constituie viaţa socială, în timp ce manifestările juridice
(normele) şi cele politice (realizări de norme) reglementează viaţa socială. Toate aceste manifestări
sunt condiţionate de patru cadre – cosmologic, biologic, psihologic şi istoric.
Încă din anul 1920, când îşi începe opera de întemeiere a primei şcoli de sociologie
românească, Dimitrie Gusti îi imprimă acesteia crezul său: “sociologia va fi monografică, ori nu
va fi”. Generaţia tânără a anilor 1920, care a trăit Primul Război Mondial, venea cu idei de reformă
socială, iar datorită talentului său pedagogic excepţional, Gusti îşi apropie studenţii şi o mare parte
a mişcării intelectuale tinere a perioadei. Gusti, în cadrul seminariilor sale, construieşte o metodă
de cercetare şi îndruma, încurajându-i pe studenţi să devină independenţi şi creativi. Cercetarile
şcolii gustiene erau îndreptate spre descoperirea adevărului social, chipul autentic al românului,
dar finalitatea lor era evoluția culturală a maselor populare, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe
scară largă, pentru a ajunge la dezvoltarea maximă a fiecărei personalităţi umane. Satul este văzut,
din perspectiva intelectualului, ca subdezvoltat şi care trebuie emancipat.
Monografia de tip gustian a fost percepută ca sistem sociologic şi în acelaşi timp şi ca
instrument de lucru. Acest sistem sociologic s-a bazat pe un corpus de teorii, concepte şi teze dintre
care amintim: teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, legea paralelismului
sociologic, conceptul de interdisciplinaritate etc. Având în vedere toate acestea, monografia
sociologică a fost considerată de către D. Gusti o metodă de cercetare multidisciplinară şi
comprehensivă a unor unităţi sociale, fie acestea rurale sau urbane.
Metoda monografică se cristalizează pornind de la Seminarul de sociologie de pe lângă
Catedra de Sociologie, Etică şi Politică din cadrul Facultăţii de Litere Bucureşti, în anul universitar
1924-1925, când Dimitrie Gusti le cere membrilor seminarului să alcătuiască un plan de cercetări
monografice. La 8 februarie 1925, în cadrul Seminarului de sociologie condus de Gusti, avându-l
ca asistent pe G. Vlădescu-Răcoasa, începe pregătirea primei ieşiri pe teren. Ca linie de acţiune,
se impune necesitatea lucrului în colectivitate, implicând specialişti în diverse domenii, pentru a
acoperi toate aspectele vieţii comunităţile rurale. Această cercetare complexă presupune o
organizare specifică, şi oameni potriviţi. ”Cum va fi monografistul, aşa va fi şi monografia”, afirma
Gusti, care defineşte un cadru larg de cercetare al satului, confom teoriei sale sociologice a cadrelor
şi manifestărilor.
Seria campaniilor monografice de la ţară a fost deschisă cu cea din primăvara anului 1925,
la Goicea Mare, în Oltenia, o provincie din sudul României. Profesorul Gusti şi un grup de zece
studenţi au luat contact cu satul, unii pentru prima oară, în puţine zile şi cu o pregătire încă precară.
Prima campanie monografică nu a adus rezultate sociologice considerabile, ci mai mult
învăţăminte de luat în seamă, dar a alimentat din belşug Seminarul cu idei pentru pregătirea
următoarelor ieşiri pe teren.
A urmat apoi, în 1926, campania monografică de la Ruşeţu, sat aşezat aproape de Dunăre,
în sud-estul ţării. Investigaţia a durat două săptămâni, cu participarea a 17 membri. Pentru prima
oară se încearcă organizarea unor echipe specializate: statistică, bugete de familie – aşa cum o
concepea Le Play – şi folclor. Se încearcă, de asemenea, observarea unor cadre şi manifestări
sociale preconizate de sistemul lui Gusti. Tot în această campanie s-a încetăţenit obiceiul ca seara,
după cină, în sala de mese, să se întâlnească toţi membrii echipei pentru a raporta despre
constatările făcute şi problemele întâmpinate, să dezbată şi să analizeze împreună, sub conducerea
lui Gusti, problemele tehnice şi teoretice ale investigaţiei în curs. De altfel, şedinţele de seară au
intrat în cultura organizaţională a monografiei, cu numele de „sala luminoasă”. Tot pentru prima
dată se organizează o serată culturală a echipei pentru locuitorii satului şi se face o donaţie de cărţi
pentru biblioteca rurală. În 1927 are loc campania monografică de la Nerej, din munţii Vrancei,
aflat la curbura Carpaţilor. Ca şi la Ruşeţu, se folosesc chestionare elaborate pe baza învăţămintelor
de la Goicea Mare. Dar campania din 1927 diferă mult de precedenta, pentru că durează o lună şi
numără 41 de participanţi. Aici apar pentru prima oară studente şi licenţiate, care îmbrăţişează
cercetarea sociologică şi rămân o prezenţă activă pe tot parcursul funcţionării şcolii gustiene –
fenomen fără pereche în sociologia europeană interbelică15. Tot pentru prima dată intră în echipă
grupul medicilor ca cercetători de antropologie fizică, însă care observă şi bolile sociale şi – în
lipsa medicului din sat – acordă asistenţă medicală simplă.
Beneficiind deja de experienţa a două campanii anterioare, această cercetare a lăsat urme
consistente în revistele ştiinţifice româneşti şi în ştiinţele sociale în general, mai cu seamă prin
publicarea, în 1940, a monografiei în trei volume Nerej, un village d’une région archaïque,
coordonată de Henri H. Stahl.
În vara anului 1928, la Fundu Moldovei, sat bucovinean în nord-estul României, s-a
desfăşurat o campanie cu metodologie îmbunătăţită. Cu un număr şi mai mare de participanţi (62
de persoane), această campanie este reţinută în memoria sociologiei româneşti şi prin dezvoltări
teoretice importante. De data aceasta, cercetătorii sunt grupaţi în tot atâtea echipe speciale câte
preconiza Gusti în teoria monografică. Au participat nu numai tinerii colaboratori ai Profesorului,
ci şi specialişti formaţi, cu renume în viaţa ştiinţifică românească, ca profesorul Francisc Rainer în
fruntea unui mic grup de asistenţi şi studenţi de la medicină. Procesul de închegare a ajuns în
punctul în care se simţea nevoia formalizării identităţii organizaţiei prin crearea Asociaţiei
monografiştilor. În acelaşi timp a avut loc şi o structurare informală a participanţilor reveniţi an de
an în campanii, în microgrupuri, unele căpătând mai târziu, în anii ’30, şi coloratură politică.
Campaniile monografice de vară au început, şi datorită presei, să trezească interesul elitei
intelectuale şi politice, dincolo de Catedra de sociologie, etică şi politică a profesorului Gusti.
Vârful cercetărilor monografice a fost însă considerat, deja în epoca respectivă, cea de la
Drăguş, în 1929, prima cercetare din Transilvania, cu o metodologie pusă la punct, cu cel mai mare
număr de monografişti participanţi (89) şi poate cu cele mai multe lucrări publicate de-a lungul
anilor. Pentru prima oară este realizat şi un film „sociologic” cu titlul Drăguş. Viaţa unui sat
românesc. Totuşi, prin numărul foarte mare de participanţi la campanie (care, în sine, este
contraindicat în cercetarea rurală), a provocat primele discuţii în contradictoriu între „locotenenţii”
lui Gusti, devotaţi cercetării, şi Profesorul, care dorea să implice cât mai mulţi tineri în cunoaşterea
problematicii satelor. Această tensiune între vocaţia de cunoaştere ştiinţifică şi cea de educare de
cercetători sociali va persista şi în anii ’30, când i se va adăuga o alta, între cunoaşterea ştiinţifică
şi mişcarea militantă pentru modernizarea satului, iar Gusti, de la jumătatea anilor ’30, va înclina
mai mult spre intervenţia social.
În 1930 campania monografică a fost organizată la Runcu, o aşezare în judeţul Gorj, în
sud-estul României vechi. De data aceasta au fost convocate mai puţine persoane (67) şi s-a aplicat
metodologia fără vreo modificare. Numai Gusti a surprins lumea prin sfaturi de rentabilizare a
culturilor agricole şi mai ales prin aducerea şi punerea în funcţiune a primului aparat de
radiorecepţie. În noua sa calitate de preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune era curios să vadă
reacţia satului la un aparat nemaivăzut în funcţiune. O cu totul altă particularitate a acestei
campanii a fost vizita a 19 studenţi germani din Leipzig, indicând un grad semnificativ de
cunoaştere a activităţii şcolii gustiene în medii universitare germane. A fost ultima cercetare la
care Gusti a participat de la început până la sfârşit. După această investigaţie, în urma instaurării
la guvernare a Partidului Naţional Ţărănesc, Gusti a fost inundat cu responsabilităţi de înalt
funcţionar al statului: preşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperaţiei, concomitent, preşedinte al
Casei Autonome a Monopolurilor Statului şi preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune, astfel încât
la următoarele campanii a făcut doar scurte vizite
Până în anul 1938, cercetările monografice s-au centrat asupra satului ca totalitate a
cadrelor şi manifestărilor sociale. Din 1938, un grup de sociologi, printre care îi amintim pe A.
Golopenţia, H. H. Stahl, Tr. Herseni s-au oprit asupra realizării monografiilor axate preponderent
pe “probleme” locale, precum şi a celor cu caracter regional (Ion I. Ionică), aceştia conştientizând
faptul că monografierea exhaustivă a celor 15000 de sate din ţară în vederea elaborării “sociologiei
naţiunii” era un demers cu caracter utopic, imposibil de realizat.
Școala sociologică de la București marchează un salt calitativ în dezvoltarea metodei
monografice. Principalele caracteristici ale noii etape de dezvoltare a metodei monografice au fost:
-efortul de fundamentare teoretică a cercetărilor;
-perfecționarea metodelor de cercetare;
-elaborarea de modele (scheme) de monografiere a unităților sociale;
-încercarea de teretizarea a rezultatelor cercetării și de ridicare de la nivelul descrierii la cel
al explicației teoretice.
O paralelă între cercetarea monografică gustiană şi monografierea actuală permite
constatarea faptului că Şcoala lui Dimitrie Gusti a avut, în primul rând, un rol formativ, de educare
a echipelor sale în spirit monografic, de sensibilizare a acestora de a privi şi dintr-o altă perspectivă,
cea ştiinţifică, realitatea socială. Cercetarea monografică actuală spre deosebire de cea clasică nu
mai ţine cont de teoria “cadrelor şi a manifestărilor”, aceasta concretizându-se în monografii care
urmăresc surprinderea doar a anumitor cadre şi manifestări. Monografia sociologică actuală
trebuie să-şi asume şi dezvoltarea sociologiei pe diferite ramuri şi chiar specializarea ei pe anumite
teme.
Dacă analizăm monografiile actuale prin prisma specializării lor, constatăm, alături de
Păun I. Otiman, existenţa unei noi concepţii a dezvoltării spaţiului rural. Această idee este susţinută
în momentul actual de mai mulţi specialişti în problemele spaţiului rural, astfel încât “se impune
o schimbare de concept, de mentalitate, o nouă filosofie a ruralului corelată cu autonomia locală
şi regională şi cu principiul subsidiarităţii”.
Dezvoltarea rurală durabilă este o componentă a strategiei economico-sociale a dezvoltării
durabile, fapt pentru care însăşi monitorizarea funcţionării managementului comunităţii nu trebuie
neglijată de către specialişti.
Apariţia conceptului de dezvoltare durabilă este considerată un posibil răspuns al
comunităţii ştiinţifice şi chiar al oamenilor politici la soluţionarea problemelor datorate dezvoltării
rurale din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Conceptul de dezvoltare durabilă se
fundamentează pe următoarele principii:
a. concordia dintre economie şi mediul înconjurător;
b. generalizarea dezvoltării durabile la spaţiul mondoeconomic;
 c. cuprinderea în sistemul de dezvoltare durabilă a unui orizont de timp cât mai
îndelungat.
Un program de dezvoltare rurală durabilă este viabil dacă “acoperă” următoarele probleme:
a. “amenajarea teritoriului zonelor rurale;
b. instituţii, infrastructură, transporturi, echiparea teritoriului;
c. educaţie, formare de cadre;
d. crearea de locuri de muncă şi sporirea veniturilor persoanelor şi localităţilor;
e. dezvoltarea agriculturii şi silviculturii;
f. agroturismul local;
g. extinderea întreprinderilor mici şi mijlocii industriale, de artizanat, comerciale şi de
servicii etc.;
h. habitatul, locuinţele, sănătatea, sportul;
i. cultura;
j. mediul înconjurător (natura, peisajul);
k. cooperarea intercomunitară şi regională;
l. managementul dezvoltării, subsidiaritatea.
Dezvoltarea durabilă este o problemă de management şi de cunoaştere complexă a
realităţilor actuale din comunităţile rurale.
Un principiu de care trebuie să se ţină cont în dezvoltarea durabilă este cel al subsidiarităţii,
definit ca “un principiu fundamental al deciziei sociale, prin care, conform teoriei lui Bellman din
cercetarea operaţională, se pot obţine efecte decizionale maxime numai atunci când actul
decizional se apropie de obiectul deciziei”.