Metoda observatiei

Am pornit de la definirea obsevatiei ca principala metoda de

cercetare, de la faptul ca ea consta in urmarirea sistematica a faptelor
educationale asa cum se desfasoara ele in conditii obisnuite. Spre
deosebire de experiment care se supune interventiei din partea
cercetatorului, observatia consta in inregistrarea datelor si
constatarilor asa cum se prezinta, cercetatorul asteptand ca ele sa se
produca pentru a le putea surprinde. Se foloseste in toate etapele
cercetarii si insoteste de obicei toate celelalte metode, oferind date
suplimentare in legatura cu diverse aspecte ale fenomenelor
investigate. (Nicola, Ioan.,, Pedagogia scolara ‘’.E.D.P.
Buc.1980.pag.58 )
Observatia, presupune ,, constatarea lucrurilor si fenomenelor asa
cum ni le ofera natura in chip obisnuit ‘’.(Muster Dumitru.
,,Metodologia cercetarii in educatie si invatamant’’. Buc.1985.pag.50)
In acest context am avut in vedere si precizarea ca pentru a fi
adevarat stiintifica, sa o deosebesc de cea obisnuita, spontana, sa o
jalonez potrivit unor cerinte –itemi sau grile de observatie. Am
elaborat astfel, in prealabil, un plan de observatie, am precizat
obiectivele ce vor fi urmarite, cadrul in care se va desfasura, precum si
instrumentele necesare pentru inregistrarea datelor. Datele observatiei
au fost inregistrate imediat fara ca cel observat sa-si dea seama.
Profesorul, invatatorul sau educatoarea trebuie sa-l observe pe elev in
timpul cand acesta isi traieste viata de copil si de scolar in clasa, ori in
afara de ea, intre patru ochi sau in cercul colegilor, dar nelasandu-i
niciodata banuiala ca este supus observatiei exprese destinate sa-l
califice.

Crearea conditiilor pentru a nu altera desfasurarea naturala a

fenomenelor obsevate.

Fara indoiala ca actul observatiei vizeaza comportamentul copilului

in anumite situatii (activitati obligatorii si libere ) explicandu-se
fenomene complexe ca: atentia, strategiile perceptiei si gandirii in
realizarea unor sarcini, formarea unor priceperi si deprinderi,
atitudinile lor fata de anumite activitati, obiecte oameni.
Practica demonstreaza ca obsevatia ca metoda de cunoastere din
diverse locuri stiintifica, presupune o cerinta fundamentala si anume
aceea de a nu altera spontaneitatea atat de specifica varstei presolare.
De aceea, pentru a asigura o cat mai mare obiectivitate a datelor,
fenomeneloe trebuie ca aceasta metoda sa fie prezentata in conditii cat
mai variabile ; gradinita, excursii, vizite, cercuri de creatie, familie.

Materialul informational obtinut prin observare este analizat,

prelucrat, interpretat in scopul desprinderii unor concluzii, al formarii
unor generalizari. Tinand seama de acestea , consider ca o
componenta formativa in planul intelectual si moral al personalitatii
copilului prescolar o constituie cultivarea spiritului de observatie si a
capacitatii de a percepe realitatea inconjuratoare prin cat mai multi
analizatori. De aceea in activitatea mea didactica atat la grupa cat si in
cadrul cercului de ,,Cusaturi-tapiserie’’ am acordat o atentie deosebita
proiectarii informatiilor ce se transmit copiilor pe baza selectiei unor
aspecte din realitate intr-o anumita ordine a largirii orizontului de
cunoastere, incepand de la mediul inconjurator, apropiat copilului
(covoarele tesute din casa, diferite lucruri cusute, expozitiile
organizate cu diferite ocazii ) spre plante (motive florale ), animale,
fenomene ale naturii, activitatea sociala a adultilor (tesut, cusut, croit,
confectionat, calcat) si a relatiilor dintre ei ( atmosfera de munca ale
parintilor, observata cu ocazia unor vizite).
Folosind metoda observatiei mi-am cules materialul faptic in
legatura cu anumite aspecte, pozitii, comportari pe care le au copiii in
timpul desfasurarii unei activitati manuale. In urma observatiei am
dedus ca unii copii utilizeaza eficient cunostintele insusite anterior (in
cadrul activitatilor obligatorii) dispun de capacitatea de a face analiza,
comparatia, generalizarea, abstractizarea, pe cand altii sunt pasivi, nu
pot realiza obiectivele decat cu ajutorul meu.
Voi prezenta in continuare un plan de observatie stiintifica in
cadrul

Metoda observatiei in activitatile manuale ale prescolarilor.

Am pornit de la definirea obsevatiei ca principala metoda de

cercetare, de la faptul ca ea consta in urmarirea sistematica a faptelor
educationale asa cum se desfasoara ele in conditii obisnuite. Spre
deosebire de experiment care se supune interventiei din partea
cercetatorului, observatia consta in inregistrarea datelor si
constatarilor asa cum se prezinta, cercetatorul asteptand ca ele sa se
produca pentru a le putea surprinde. Se foloseste in toate etapele
cercetarii si insoteste de obicei toate celelalte metode, oferind date
suplimentare in legatura cu diverse aspecte ale fenomenelor
investigate. (Nicola, Ioan.,, Pedagogia scolara ‘’.E.D.P.
Buc.1980.pag.58 )
Observatia, presupune ,, constatarea lucrurilor si fenomenelor asa
cum ni le ofera natura in chip obisnuit ‘’.(Muster Dumitru.
,,Metodologia cercetarii in educatie si invatamant’’. Buc.1985.pag.50)
In acest context am avut in vedere si precizarea ca pentru a fi
adevarat stiintifica, sa o deosebesc de cea obisnuita, spontana, sa o
jalonez potrivit unor cerinte –itemi sau grile de observatie. Am
elaborat astfel, in prealabil, un plan de observatie, am precizat
obiectivele ce vor fi urmarite, cadrul in care se va desfasura, precum si
instrumentele necesare pentru inregistrarea datelor. Datele observatiei
au fost inregistrate imediat fara ca cel observat sa-si dea seama.
Profesorul, invatatorul sau educatoarea trebuie sa-l observe pe elev in
timpul cand acesta isi traieste viata de copil si de scolar in clasa, ori in
afara de ea, intre patru ochi sau in cercul colegilor, dar nelasandu-i
niciodata banuiala ca este supus observatiei exprese destinate sa-l
califice.
 Crearea conditiilor pentru a nu altera desfasurarea naturala a
fenomenelor obsevate.

Fara indoiala ca actul observatiei vizeaza comportamentul copilului

in anumite situatii (activitati obligatorii si libere ) explicandu-se
fenomene complexe ca: atentia, strategiile perceptiei si gandirii in
realizarea unor sarcini, formarea unor priceperi si deprinderi,
atitudinile lor fata de anumite activitati, obiecte oameni.
Practica demonstreaza ca obsevatia ca metoda de cunoastere din
diverse locuri stiintifica, presupune o cerinta fundamentala si anume
aceea de a nu altera spontaneitatea atat de specifica varstei presolare.
De aceea, pentru a asigura o cat mai mare obiectivitate a datelor,
fenomeneloe trebuie ca aceasta metoda sa fie prezentata in conditii cat
mai variabile ; gradinita, excursii, vizite, cercuri de creatie, familie.

Materialul informational obtinut prin observare este analizat,

prelucrat, interpretat in scopul desprinderii unor concluzii, al formarii
unor generalizari. Tinand seama de acestea , consider ca o
componenta formativa in planul intelectual si moral al personalitatii
copilului prescolar o constituie cultivarea spiritului de observatie si a
capacitatii de a percepe realitatea inconjuratoare prin cat mai multi
analizatori. De aceea in activitatea mea didactica atat la grupa cat si in
cadrul cercului de ,,Cusaturi-tapiserie’’ am acordat o atentie deosebita
proiectarii informatiilor ce se transmit copiilor pe baza selectiei unor
aspecte din realitate intr-o anumita ordine a largirii orizontului de
cunoastere, incepand de la mediul inconjurator, apropiat copilului
(covoarele tesute din casa, diferite lucruri cusute, expozitiile
organizate cu diferite ocazii ) spre plante (motive florale ), animale,
fenomene ale naturii, activitatea sociala a adultilor (tesut, cusut, croit,
confectionat, calcat) si a relatiilor dintre ei ( atmosfera de munca ale
parintilor, observata cu ocazia unor vizite).
Folosind metoda observatiei mi-am cules materialul faptic in
legatura cu anumite aspecte, pozitii, comportari pe care le au copiii in
timpul desfasurarii unei activitati manuale. In urma observatiei am
dedus ca unii copii utilizeaza eficient cunostintele insusite anterior (in
cadrul activitatilor obligatorii) dispun de capacitatea de a face analiza,
comparatia, generalizarea, abstractizarea, pe cand altii sunt pasivi, nu
pot realiza obiectivele decat cu ajutorul meu.
Curiozitatea copiilor conduce la acumularea de cunoştinţe despre mediul înconjurător, despre
protecţia lui, ceea ce contribuie la dezvoltarea capacităţii copiilor de a gândi logic şi de a
interpreta corect aspecte din jurul lor. Mediul înconjurător în care îşi desfăşoară activitatea
copilul constituie un prilej permanent de influenţare a acestuia, dându-i posibilitatea de a veni
mereu în contact cu ceva nou pentru el, de a descoperi lucruri care îi stârnesc curiozitatea,
dorinţa de a le înţelege şi de a le cunoaşte mai bine. Activitatea de cunoaştere cea mai
importantă şi cea mai eficace, în cadrul căreia îmbinarea tipică între intuiţie şi cuvânt apare
evidentă, este observarea. Prin intermediul observărilor, copiii dobândesc cunoştinţe
elementare despre unele fenomene din natură legate de succesiunea anotimpurilor (căderea
frunzelor, ploaia, ceaţa, îngheţarea apei, topirea zăpezii etc). Preşcolarii îşi lărgesc şi îşi
conturează cunoştinţele despre animale domestice, cunosc unele animale sălbatice şi află
modul lor specific de viaţă. Ei învaţă să deosebească animalele domestice de cele sălbatice,
păsările migratoare de cele nemigratoare, animalele care aduc foloase omului de cele care
pricinuiesc daune. Pentru realizarea acestui scop, copiii trebuie puşi în situaţia de a observa.
Fie vară, fie iarnă în incinta cartierului întâlnim comportamentul iresponsabil al unor cetăţeni
care creează un adevărat dezastru ecologic în locurile amenajate pentru depunerea resturilor
menajere, a gunoiului, supraîncărcând mediul cu efecte degradante. Nu cunosc cele mai
elementare noţiuni de ecologie, nu ştiu să se comporte în societate, iar din această conduită
negativă rezultă cantităţi impresionante de materii poluante care ajunse în aer şi sol,
contribuie la degradarea mediului

   Observarea constituie principalul mijloc de a transmite copiilor

cunoştinţele despre lumea înconjurătoare. Principalul obiectiv al observărilor este
acela de a îmbogăţi cunoştinţele copiilor, de a le forma reprezentări clare şi precise,
de a le dezvolta şi organiza gândirea punând bazele formării deprinderilor de muncă
intelectuală. De asemenea ele trebuie astfel îndrumate din punct de vedere metodic,
încât să dezvolte la copii curiozitatea ştiinţifică manifestată la această vârstă prin
dorinţa lor de a cunoaşte tot mai multe şi tot mai adânc elementele lumii
înconjurătoare şi raporturile dintre ele.

Cunoaşterea pentru copiii preşcolari trebuie să pornească întotdeauna de la senzaţii

şi percepţii. De aceea, ceea ce vrem să-i învăţăm pe copii trebuie să înceapă nu prin
cuvinte, ci prin observare, pe cale intuitivă.

La vârsta de 3 – 5 ani percepţia vizuală şi cea haptică (prin apucare) au un rol

predominant. Deoarece în perceperea spaţialităţii un rol deosebit îl joacă senzaţiile
chinestezice şi senzaţiile vizuale, educatoarea va stimula în timpul observărilor nu
numai perceperea pe cale vizuală a obiectelor de către copii ci, în măsura
posibilităţii, şi pe cea haptică.
Este important ca la începutul observării să se facă mai întâi o prezentare
vizuală globală, copilul să privească obiectul, iar apoi să se treacă la o percepere
haptică: copilul să pipăie, să apuce şi să manipuleze obiectele. În continuare,
educatoarea trebuie să urmărească coordonarea percepţiei haptice cu cea vizuală.
De exemplu, ea va cere copiilor să-i arate mâinile păpuşii, picioarele ei, să o
mângâie pe păr.

Începând cu vârsta de 5 ani este deja consolidată coordonarea între mişcările mâinii
şi ale ochiului în procesul de explorare şi cunoaştere a obiectului cercetat. Cu cât
copilul înaintează în vârstă, percepţia vizuală capătă o mai mare preponderenţă
putând chiar suplini pe cea haptică în numeroase cazuri.

Pentru o cunoaştere cât mai corespunzătoare a lumii înconjurătoare, nu este de

ajuns să punem pe copii în contact direct cu ea, cu obiectele, cu fiinţele sau
fenomenele ei, ci este necesar să le dirijăm observarea orientându-i spre esenţial,
spre semnificativ. Această dirijare se realizează prin cuvântul educatoarei, care
organizează percepţia şi conduce observarea prin indicaţii, explicaţii, întrebări.

Educatoarea va avea grijă să nu realizeze două observări într-o singură zi, indiferent
de felul observării. Materialul întrebuinţat în observări trebuie diferenţiat după
subiectul observării şi după împărţirea lor în observări după natură şi după imagini. În
cazul observărilor după imagini se recomandă ca ilustraţia să fie clară şi să prindă
aspectul cel mai caracteristic astfel încât să permită o analiză cât mai completă.

Având în vedere că atenţia preşcolarilor, în special la grupele mici, este foarte

împrăştiată, anunţarea activităţii trebuie să fie facută astfel încât să capteze şi să
mobilizeze atenţia copiilor. Pentru aceasta se pot întrebuinţa diferite procedee: la
grupele mici se poate face sub formă de surpriză, printr-o ghicitoare, prin mimica
educatoarei, prin prezentarea ca pe un spectacol de teatru de masă sau teatru de
păpuşi sau prin crearea unei stări afective pozitive, de exemplu, printr-o exclamaţie a
educatoarei.

Metodele întrebuinţate în activităţile de observare sunt metoda expozitivă şi

cea interogativă. Prin metoda expozitivă educatoarea transmite copiilor cunoştinţele
noi expunându-le în faţa lor. Prin metoda interogativă educatoarea pune copilului
întrebări asupra unui anumit lucru; copiii realizează astfel diferite operaţii mintale în
mod organizat care contribuie la dezvoltarea gândirii.

În activitatea instructiv educativă observările au un rol dublu: cognitiv şi formativ.

Prin observări, copiii dobândesc cunoştinţe elementare despre unele fenomene din
natură legate de succesiunea anotimpurilor, cum ar fi: căderea frunzelor, ploaia,
ceaţa, îngheţarea apei, ninsoarea, promoroaca, îngheţul, topirea zăpezii etc. Astfel,
copiii încep să înţeleagă pe cale directă, intuitivă, unele relaţii de cauzalitate.
(fragment)
Valenţele formativ- educative care recomandă aceste metode interactive ca practici de 
succes atât pentru învăţare cât şi pentru evaluare sunt următoarele: 
- stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceştia fiind mai conştienţi de
responsabilitatea ce-şi asumă; 
- exersează capacităţile de analiză şi de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit,
stimulând iniţiativa tuturor elevilor implicaţi în sarcină;- asigură o mai bună practică a
cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în variate 
contexte şi situaţii; 
- asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare uşoară a cunoştinţelor
asimilate în 
sistemul naţional, devenind astfel operationale (unele dintre ele, cum ar fi portofoliul,
oferă o perspectivă de ansamblu asupra activităţii elevului pe o perioada mai lungă de
timp depăşind neajunsurile altor metode tradiţionale de evaluare cu caracter de sondaj
şi materie şi între elevi). 

Preşcolarii au o deschidere perceptivă specială asupra spectacolului lumii ceea ce

stimulează în grad înalt dezvoltarea tuturor capacităţilor sale senzoriale. Percepţiile tactile
devin mai fine pentru că dezvoltarea motricităţii permite nu doar manipularea obiectelor, ci
pipăirea lor, iar diferenţierea funcţională a celor două mâini ajută la identificarea mai
uşoară a rugozităţii, moliciunii, netezimii suprafeţelor obiectelor.
 
Percepţiile vizuale devin cele mai importante componente ale cunoaşterii senzoriale.
Văzul integrează toate celelalte informaţii de la alţi analizatori. Copiii disting mai multe culori
şi le denumesc foarte corect, diferenţiază vizual particularităţi mai fine de formă, percep
corect relaţiile spaţiale, dispun de scheme de explorare perceptivă pentru obiectele familiare şi
astfel viteza de receptare şi identificare creşte.
Percepţiile auditive progresează pe cele trei planuri principale: auz fizic, muzical,
fonematic. Preşcolarii diferenţiază şi mai multe sunete şi zgomote naturale şi le raportează
corect la sursa lor. Auzul muzical este mai fin şi copiii pot asculta dar şi interpreta linii
melodice mai simple, specifice pentru ei. Cel mai mult se dezvoltă auzul fonematic şi astfel ei
pot recepţiona corect mesajele verbale care vin de la alţii iar pronunţia cuvintelor şi frazelor
este evident îmbunătăţită. Grădiniţa exersează în mod special auzul fonematic pentru a-i
pregăti pe copiii pentru şcoală.
Pe baza acestor progrese înregistrate la principalele capacităţi perceptive şi a creşterii
rolului reglator al limbajului, la preşcolari, percepţiile vizuale integrează celelalte informaţii,
iar auzul fonematic se dezvoltă foarte mult, apare şi observaţia ca formă superioară de
explorare a mediului ambiant. La preşcolari aceasta trebuie să fie condusă din aproape în
aproape de către educatoare. Rezultatele ei se află la baza însuşirii numeroaselor cunoştinţe,
mai ales, despre mediul ambiant, despre viaţa plantelor şi a animalelor, despre ocupaţiile
adulţilor etc.
Reprezentările care abia au apărut la antepreşcolari devin acum componentele de bază
ale planului intern mental. De aceea dezvoltarea lor este o sarcină principală a grădiniţei. Cele
mai importante particularităţi ale reprezentărilor preşcolarilor sunt următoarele:
- au o largă bază perceptivă şi de aceea sunt bogate şi variate;
- pentru că sunt condiţionate de nivelul mental general, se pot forma numai cele ce reflectă
obiectele şi fenomenele în mod static şi reflectă mai slab mişcările şi transformările acestora;
- sunt puternic influenţate de intervenţia cuvântului în timpul formării lor (Sinclair) şi mai ales
de verbalizări expresive (P. Popescu Neveanu);
- devin mai clare şi mai precise dacă preşcolarii pot acţiona asupra obiectelor în legătură cu
care se vor forma reprezentări (Frank);
- cu cât copiii se întâlnesc mai frecvent cu anumite obiecte, cu atât reprezentările lor sunt mai
bune (P. Pufan);
- cuprind totuşi un nivel scăzut de generalizare. Cu toate limitele lor reprezentările sunt
importante atât pentru realizarea celorlalte procese cognitive cât şi pentru desfăşurarea unor
jocuri mai variate şi complexe.
Marea curiozitate, explorările perceptive ample, însuşirea tot mai bună a
limbajului,  desfăşurarea de jocuri tot mai complexe şi, mai ales, integrarea în activităţile
sistematice din grădiniţă reprezintă factorii de bază ai dezvoltării gândirii. Contactul cu
lucrurile din jur şi rezultatele unor acţiuni asupra acestora, care pot fi reflectate în minte îi
permit copilului să se orienteze şi să cunoască ce este în jurul său, nu numai în măsura în care
acestea îi satisfac trebuinţele aşa cum erau la antepreşcolari, ci să le vadă ca realităţi din afara
sa care uneori i se opun şi trebuie să ţină seama de ele. De aceea se consideră că în activitatea
de gândire a preşcolarului începe să-şi facă loc principiul realităţii. O caracteristică principală
a gândirii preşcolarului este intuitivitatea ei, adică foarte strânsa ei legătură cu percepţia şi
conducerea ei de către aceasta din urmă.
Gândirea preşcolarului este preoperatorie pentru că nu dispune de veritabile operaţii ci
doar de un fel de „acţiuni executate în gând” (J. Piaget). Prin urmare are numai preoperaţii şi
scheme preoperatorii de desfăşurare care nu au încă necesitate logică ci sesprijină pe un fel de
reglări perceptive sau pe schema acţiunilor, care au fost mai înainte practice.
În cursul stadiului preşcolarităţii se petrece o spectaculoasă dezvoltare a limbajului.
Chiar la 5 ani, unii preşcolari ne uimesc prin felul cum vorbesc: corect fonetic şi gramatical şi
cu o deosebită adaptabilitate în raport cu situaţiile de comunicare. Vocabularul pasiv creşte
către sfârşitul stadiului până la 3000- 3500 de cuvinte, cel pasiv cuprinde 700-800 cuvinte.
Semnificaţiile cuvintelor deşi încă restrânse sunt mult mai clare şi mai corecte. Dar sensurile
figurate ale structurilor verbale încă nu sunt înţelese. Au o mare preferinţă pentru diminutive.
Îşi dezvoltă o atitudine importantă faţă de limbaj, adică sunt încredinţaţi că aceste poate folosi
ca să comunice orice şi tot ce există în jur poartă un nume. Dacă întâlnesc obiecte sau situaţii
noi şi nu ştiu cuvintele corespunzătoare nu ezită să le creeze.
            Preşcolarul poate comunica uşor tot ceea ce doreşte şi poate construi propoziţii mai
complexe, mai bogate. Atunci când povesteşte ceva preşcolarul poate vorbi alternativ în locul
eroilor acelor întâmplări şi poate folosi adecvat şi mijloace neverbale de comunicare (gesturi,
mimică, mişcări, intonaţia vocii etc.). Când se află în dialog cu alţii reuşeşte să se adapteze
particularităţilor interlocutorilor. Cu copiii mai mici ca el vorbeşte rar, repetă şi chiar
utilizează „limbajul mic al acestora”. Când vorbeşte cu cei mai mari vrea să se facă înţeles şi-
şi alege cu grijă cuvintele şi formează propoziţii şi fraze corecte.
Memoria contribuie la funcţionarea bună a tuturor celorlalte procese psihice. În jurul a
4-5 ani apare memorarea voluntară, mai întâi în joc apoi se extinde şi la altă activitate.
Imaginaţia preşcolarului apare în contrast cu stadiul anterior, ca fiind într-un deosebit avânt.
Premisele ei cele mai importante sunt: dezvoltarea memoriei care conservă experienţa
personală şi cunoştinţele, oferind material spre combinare, creşterea rolului limbajului în
activitatea mentală în ansamblul ei. Imaginaţia reproductivă este antrenată în ascultarea
poveştilor şi legendelor şi însuşirea unor cunoştinţe. Construirea mecanismelor ei de-a lungul
stadiului se relevă foarte bine prin faptul că dacă la 3 ani copilul cere să-i spună mereu aceeaşi
poveste şi se supără dacă te abaţi de la forma ascultată prima dată  când creşte, la 4 ½ şi 5 ani
aceste mecanisme funcţionează bine şi copilul vrea mereu altă poveste. Dar el combină
reprezentările, formate deja în viaţa lui de fiecare zi, aşa că atunci când repovesteşte s-ar putea
produce un fel de modernizare a poveştilor. În cunoscuta poveste „Fata moşului şi fata babei”,
cele două tinere se întâlnesc în loc de „cuptor” cu „aragazul”, în loc de „fântână” cu
„chiuveta”. Dar legăturile dintre imaginaţie şi gândire încă nu sunt stabilizate şi aceasta din
urmă nu-şi joacă rolul reglator corespunzător. În aceste condiţii, imaginaţia creatoare a
preşcolarului alunecă repede în fantastic.