Sunteți pe pagina 1din 82

1. Conceptul de integrare economică1 - etimologie; evoluţia


semnificaţiei conceptului de integrare

Noţiunea de integrare provine din latinescul integro, integrare respectiv


integratio care înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar
sau în vederea constituirii unui întreg, a restabili, a întregi; în această situaţie,
părţile constitutive devin părţi integrante.
Preluat iniţial din matematică, termenul de integrare a căpătat o largă
utilizare în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele economice,
acoperind o gamă foarte largă de procese şi fenomene.
După Concise Oxford Dictionary şi Chambers Essential Dictionary,
integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat
din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de
atingere a stadiului de uniune.
Larousse Dictionnaire defineşte integrarea ca intrare într-un subansamblu,
iar Dictionnaire des sciences economiques subliniază că integrarea evocă, într-o
manieră generală, fie încorporarea unui element străin într-un ansamblu, fie trecerea
de la o stare difuză la una conştientă; totdeauna, în noţiunea de integrare este inclusă
cea de unitate – ceea ce este dispersat se uneşte. La fel ca Dictionnaire economique
et financier, acesta consideră integrarea ca un aspect al concentrării, viziune îngustă,
care nu mai corespunde evident prezentului.

Integrarea a devenit, din ce în ce mai mult, un domeniu de interes pentru


majoritatea economiştilor, putând remarca, astfel, concepţia lui J. Tinbergen, care
defineşte integrarea drept crearea unei structuri optime a economiei internaţionale,
prin înlăturarea barierelor artificiale din schimburile comerciale. De asemenea,
G.R. Denton sesizează virtuţile integrării şi anume, de a maximiza bunăstarea sau de
a îndepărta discriminările economice.

1
Emilian M. Dobrescu – Integrarea economică, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, pag. 1-12
G. Myrdal prezintă integrarea ca realizarea vechiului ideal vestic de egalitate
a posibilităţilor. Z. Kamecki apreciază integrarea tot din punct de vedere economic,
ca formare, pe baza unei noi structuri, a unui organism economic format dintr-un
grup de ţări separate de economia mondială.
Alţi autori caracterizează integrarea astfel:
- obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sentiment de comunitate”
şi a unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răspândite, care să
asigure pentru un timp îndelungat „schimbări paşnice” între statele respective (Karl
W. Deutsch);
- proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt
convinşi să-şi modifice lealitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou
centru, ale cărui instituţii posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale
preexistente (Ernest B. Haas);
- o distribuire de puteri constituţionale, un set de condiţii pe linia prescrisă de
o teorie federală (concepţiile federaliste);
- punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă
(integrare verticală) sau de firme diferite încorporate aceleiaşi unităţi economice
(integrare orizontală) (Francois Perroux);
- procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă
independent politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii
sau să delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale; procesul prin care
actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi
activităţile politice către un nou centru (Leon N. Lindberg).

În mod curent, prin integrare economică, se înţelege un proces complex,


caracteristic etapei contemporane de dezvoltare a societăţii, care constă, în esenţă, în
intensificarea interdependenţelor între diferite state, proces condiţionat de un
ansamblu de factori, din rândul cărora un rol important revine revoluţiei tehnico-
ştiinţifice.
G. Haberler defineşte integrarea drept relaţie economică mai strânsă între arii
aflate în legătură, iar B. Balassa, ca ansamblu de măsuri destinate să suprime
discriminările între unităţi economice aparţinând diferitelor ţări participante,
presupunând absenţa oricărei forme de discriminare între economiile naţionale
respective. După Balassa, integrarea economică „totală”, generală, presupune
înfiinţarea unei autorităţi supranaţionale, ale cărei decizii să fie obligatorii pentru
statele membre.
Fr. Perroux a fost printre primii care au considerat integrarea economică un
proces, un ansamblu de realizări dinamice, în care forţele de expansiune sunt
singurele decisive, adică acele forţe care, prin definiţie, scapă schemelor statice ale
concurenţei complete. J. Csillaghy socoteşte integrarea economică drept intrarea
unei unităţi suplimentare într-un ansamblu economic, într-un sistem economic
determinat şi subliniază că este destul de dificil de realizat integrarea a două sisteme
diferite, menţionându-se caracteristicile contradictorii ale fiecăruia dintre ele.
Trebuie deci operată o distincţie între aspectul calitativ şi aspectul cantitativ al
integrării; aspectul calitativ se referă la condiţiile de bază ale integrării, la existenţa
unui sistem economic prevăzut cu tripla comunitate a pieţelor, preţurilor şi plăţilor,
iar cel cantitativ, la crearea acestor condiţii pe plan economic regional.
În concluzie, putem spune că mecanismul integrării economice cuprinde:
crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci
când există o piaţă comună; consumarea resurselor împreună, cu eficienţă
economică şi socială maximă; realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici
comune în domeniul economic, monetar, financiar şi social.
Expresia „integrare economică” poate lua sensuri diferite, după contextul în
care este utilizată. Ea poate să exprime şi diverse grade de cooperare economică,
într-un număr de domenii, precum: comerţul, mobilitatea forţei de muncă şi a
capitalurilor, plăţilor, politicii fiscale şi monetare, securităţii sociale şi coordonării
planurilor de investiţii.

Putem vorbi de:


- integrarea ţărilor cu economie de piaţă – după A.H. Robertson, aceasta se
referă la un proces prin care anumite state europene încearcă să depăşească stadiul
„cooperării”, prin înfiinţarea de instituţii cu caracter supranaţional, care pot duce, în
cele din urmă, la federalizarea lor. Integrarea – continuă el – este un proces şi un ţel,
care presupun, totuşi, un transfer de competenţe de la nivel naţional, către
instrumente şi organisme cu caracter supranaţional.
- integrarea ţărilor cu economie planificată - a rezultat, de regulă, din
coordonarea planurilor naţionale ale ţărilor respective, ţările mărginindu-se să-şi
coordoneze planurile naţionale, încheind acorduri de cooperare şi specializare în
producţie pentru o gamă limitată de produse. Exemplul cel mai interesant de
integrare economică între ţările cu economie planificată a fost reprezentat de
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

În paralel cu preocuparea din ultima perioadă de timp faţă de procesele


integraţioniste din economia mondială, au fost create şi sunt utilizate o serie de
concepte ajutătoare, derivate, folosite pentru evidenţierea teoretică şi practică a
ideilor concepute în diferite modele de integrare propuse:
- concepte derivate cu rang mediu de generalitate: Planul Schuman - pace
mondială, realizări concrete, solidaritatea faptului, fuziunea intereselor esenţiale;
Strategia Delors – construcţia europeană, marea piaţă, coeziunea economică şi
socială, diferenţiere pozitivă, Europa cu două viteze, Europa cu geometrie variabilă,
spaţiu economic unic; alţi termeni – apropiere, armonizare, convergenţa politicilor,
piaţă internă, piaţă interioară deschisă, politică comună, unificare, uniformizare etc.
- concepte derivate cu rang înalt de generalitate: cooperare – conjugarea
eforturilor mai multor parteneri pentru rezolvarea unor probleme de interes comun;
colaborare; conlucrare; nu presupune un transfer de competenţe, iar deliberările
partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimţământului
lor; federalizare – unirea unor organisme sau entităţi care îşi păstrează
individualitatea lor specifică în cadrul uniunii repsective.
2. Stadii ale procesului de integrare – note de curs

2.1. zona de liber schimb;


2.2. uniunea vamală;
2.3. piaţa comună;
2.4. uniunea economică;
2.5. uniunea economică şi monetară;
2.6. uniunea politică

3. Avantaje şi dezavantaje ale procesului de integrare


economică – note de curs
4. Procesul de integrare economică în Europa

4.1 Europa în căutarea unei noi identităţi2

Identitate europeană

Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la


afirmarea lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie
conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca
manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea
politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă.
Totuşi, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.
Comunitatea civilizaţiei nu semnifică, însă, uniformitate. Ceea ce o
caracterizează nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a
înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în
capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.
Determinată politic, unificarea europeană este, în esenţă, un proces
instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că
Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării,
în fapt, a aceluiaşi sistem de valori. Definirea culturii europene este esenţială pentru
stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se
caută.
Mult timp, Europa a fost identificată cu zona de dominanţă catolică şi,
uneori, chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat
cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul
greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

2
Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs
3
Andrei Marga, “Filosofia unificarii europene”, Colectia “Studii europene”, Cluj 1995, pag. 25
Optica s-a modificat, însă, după Reforma protestantă şi, mai ales, prin
contribuţia lui Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei
cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun
în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”
Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte:
“conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului”
şi “conceptul biblic al persoanei umane”5. Comunitatea este, astfel, dată de
umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea
culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi, în timpurile
moderne, de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski,
Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă începând cu Renaşterea;
aceste fiind momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să
se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este
considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică, însă, şi o revoluţie
intelectuală, care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face
din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.
Europa nu mai înseamnă, însă, Europa capitalismului modern, sistemul
mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din
autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea
fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade, în prezent, pe
conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea
sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori
care dă specificitate Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi
permite manifestarea solidarităţii, ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun
european”.
Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru
a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din
conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul
elitelor. Obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru
manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi

4
Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis
“Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., pag. 28
5
André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der
Osteuropa, Strasbourg, 1958, pag. 258
convins că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care
trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6
Europenii îşi dau foarte bine seama că, fără sentimentul larg al apartenenţei
la o identitate comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se
poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără
acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult
mai puţin decât este astăzi.
Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este
nevoie de o mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de
valorile spirituale comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale,
oferind justificare şi forţă procesului de integrare.
Pe acest fond, manifestarea, în fapt, a unui “bine comun” european în anii
’50, dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a
unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca
urmare a Războiului Rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe
comunitatea economică, construcţia europeană a presupus un efort constant de a
menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va
transmite în planul acţiunilor umane depinde, esenţial, viitorul continentului
european.

De la idee la Tratatele constitutive

Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au


supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul
trecut, speranţa într-o Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană
la Marea Nordului.
O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe
universalismul creştin, constituie, însăşi ideea de Europa.7 Ea este cea care a animat
spiritele luminate ale secolului al XIX-lea şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii
în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi, nu de puţine ori, a
unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-

6
Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens,
nr.1, Paris, 1994, pag. 45
7
Ioana Mustata, George Uscatescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucuresti,
1990, pag. 94-95
au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi
citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei
franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele
Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-
1945).8
Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi
necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă o colecţie de texte
privind ideea de integrare europeană:9
- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană
(1713);
- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon
(1814);
- proiectul privind alianţa franco-germană, ca premisă a păcii şi unităţii
europene – Victor Hugo (1842);
- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către
Proudhon (1863);
- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi
federale europene (1831);
- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar
putea avea în rezolvarea diferendelor dintre statele europene şi pentru triumful păcii
şi libertăţii - Bakunin (1902).
Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate
determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi
stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul
unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la
alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei
limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor
membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un
drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza
principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limitează şi independenţa şi
suveranitatea ţărilor membre. Practic, în aceste proiecte se regăsesc idei şi principii

8
Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, pag. 3-4, 45-138,
195-196
9
Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, pag. 6-24
care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de
integrare, ce-i drept, după două secole.
În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de
evenimente care intră, prin natura lor, în istoria proceselor de integrare vest-
europeană.
În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la
Viena mişcarea Pan-Europeană. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei
confederaţii europene, pe fondul reconcilierii franco-germane, în scopul apărării de
două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la Vest (Statele
Unite ale Americii).
Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea
prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării
Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale
Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii, prin stabilirea
unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de
deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas, totuşi, ca
moment de referinţă, un fel de debut în planul procesului de constituire a
Comunităţii Europene.
Se impune să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare.
Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi
afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, era vorba de o legătură federală care să nu
aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre.
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în
Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a
Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (U.E.B.L.), încheiată pe data de 25
iulie 1921. Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care U.E.B.L. şi Olanda
îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste
convenţii vor conduce la semnarea, în 1944, între cele trei ţări, a unei Convenţii
vamale şi, în 1958, la încheierea tratatului de constituire a BE-ELUX, ca o uniune
economică cu un ridicat nivel de integrare.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea, însă, statele europene în
faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau
imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv,
divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea
războiului rece. Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al
doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială.
Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici
impuneau căutarea unor soluţii viabile, pentru a face faţă noii conjuncturi
internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub
influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi
financiar prompt. Sprijinul american a fost grăbit, însă, de decizia Marii Britanii,
luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la
care se angajase după război, pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor
sovietice10. La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi
Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau
presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan
de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui
nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.11 SUA
erau interesate în ajutorarea Europei, nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii
comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care
treceau.
Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort
european de relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan
comun, pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale
Europei Occidentale şi Uniunea Sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la
Paris. Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu este urmat de
refuzul sateliţilor URSS (inclusiv de către România) şi se produce, astfel, ruptura
decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale
care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948
Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind O.E.C.E. (Organizaţia
Europeană pentru Cooperare Economică).
Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este
părerea lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către
Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în
cadrele naţionale actuale, nu va fi, după părerea mea, suficient. Ideea că 16 ţări
suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la

10
Ignat, Ion -“ Uniunea Economica si Monetara Europeana, Ed. Synposion, 1994, Iasi, pag. 13
11
Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, pag. 383
Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite, în timp, rezolvarea problemelor şi, în final,
împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, el precizează, după
o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care
riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se
menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa
să rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de
creditele americane şi, privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici
şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a
Vestului.12
Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le
aveau cu privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru
Europa şi, mai ales, pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era
considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în
producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.
Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în
menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi
complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca
aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui J.
Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de
cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională, deschisă participării şi altor ţări ale
Europei. Şase ţări (Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au acceptat
planul şi au semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, tratatul de constituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de
funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării
Europei pe baze federale.
Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950 – invadarea, la 25
iunie, a Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză.
Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării
Germaniei, pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea U.R.S.S.
Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia
lor se concretizează în planul Pleven. Un rol important revine, şi de această dată, lui
Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele Consiliului Europei,

12
Ibidem, pag. 393
pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea
un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a
înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorităţi
europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul
C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii
Europene de Apărare (C.E.A.). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a
dovedit a fi prematură şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi
naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale
EURATOM şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive
puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.13 C.E.A. s-a soldat cu un eşec general
şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei
care optau pentru menţinerea stării de fapt sau, cel mult, susţineau o “Europă a
patriilor”, de tip confederal.
Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii
care au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe
continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa
statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta
locul pierdut pe scena politică şi economică internaţională.
Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate:
contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările
europene pe baze politice.
O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Jean Monnet de constituire a
unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca
de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu era suficientă şi se
impunea ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene.
În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii
economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi
orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.
Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie
1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea
unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a
însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat:

13
Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunarii”, Omegapres, Bucuresti, 1991, pag. 75-
80
unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu restrâns (energia atomică) şi
altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.
Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie
1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene
(C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de
integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea
politică a Europei.

Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a


Uniunii Europene

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplină, economică, socială,


instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti, cu
referire la manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul
continuă în mod obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare
politică. Uniunea s-a construit politic în cadrul unui proces caracterizat de
confruntarea între două orientări: federală şi confederală.

Curente fundamentale în integrarea politică a Europei


Începând cu prima Comunitate Europeană (C.E.C.O. – 18 aprilie 1951), s-a
putut constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal, care,
progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministrul francez al
afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva
decât să demareze procesul construirii unei federaţii europene, indispensabilă
păstrării păcii.14 Pentru prima dată, o instituţie – Înalta Autoritate, compusă din
membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi urma să acţioneze
conform intereselor Comunităţii. C.E.C.O. avea să fie, astfel, prima etapă a
constituirii federaţiei europene.
Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa
germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari
eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru

14
Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France,
Paris, 1984, pag. 5
federalişti, pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând, în
acelaşi timp, structurile vechi şi refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă
naţionalismul, pentru că separă oamenii de alţi oameni, şi-l consideră o piedică în
calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai
responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul
care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi
eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie
caracteristică naţiunii).
Spre deosebire de federaţie, confederaţia reprezintă o simplă asociere de
state, pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei
apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.15
Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a
dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public
intern).16 În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele,
menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt,
aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în
integrarea Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate.
Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine
de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea.
Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa
popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem
confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în
timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată. Europa
politică nu poate fi, în consecinţă, decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi
ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate
valorilor europene.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene


Integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe îmbinarea
dintre supranaţional şi interguvernamental, având drept consecinţă, în plan practic,

15
Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires
Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, pag. 21
16
Eliza Campus - Ideea federala în perioada interbelica, Editura Academiei Române, Bucuresti,
1993, pag. 16-18
un dualism instituţional, acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice.
Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume
ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic, la finalitatea procesului
de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansată cu mult timp în urmă de
către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei
unite în primii ani postbelici. A fost, însă, rapid abandonată în favoarea unor formule
mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”,
”Federaţia europeană”, fără, însă, un efort de definire a formei şi a modului de
realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune
tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în
planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul
european a beneficiat, totuşi, de un element de continuitate – metoda
funcţionalistă/comunitară. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un model
de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea
solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de
creştere funcţională”17, în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând
ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei
funcţionaliste.
Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării
integrării europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării
politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice,
crearea pieţei comune, introducerea monedei unice au pus, pas cu pas, bazele
construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul pentru adâncirea gradului
de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe calea
integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă.
Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă
etapele unei integrări depline, în aşa fel încât integrarea politică să fie doar
consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.
De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu
joacă decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie
materialistă, cantitativistă, ci este, mai curând, de esenţă filozofică, idealistă. În plus,
dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în

17
Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, pag.
113
jurul obiectivului securităţii şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se
menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi,
după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere
economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu
puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării. Nivelul ridicat de prosperitate,
solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social
promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a
valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere
valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare
îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte
incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”,
metodologic, pentru unificarea politică. Adepţii unei uniuni sub formulă federativă
sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic.
Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare
economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de
dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al
democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată18. Acolo unde ţările membre au
considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de
integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, Spaţiul Schengen), ducând
la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate
a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese divergente de
avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în
ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe fondul limitelor
sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor de
dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de
integrare economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa
economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de integrare – uniunea monetară, cu
un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput
pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional
comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la
depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană a trecut în actualul deceniu de
la 15 membri la 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării

18
Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l’intégration
européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000
competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi
monetare, a ridicat două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea
democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber
schimb, înainte de a se extinde şi mai spre Estul continentului, Uniunea trebuie să
devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui
ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale, politice,
culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa
provocării unei extinderi de anvergură, Uniunea are drept singură soluţie pentru a
evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună,
trecerea în ultima etapă a integrării – unificarea politică, printr-o reformă
fundamentală la nivel conceptual şi instituţional. Problema este, însă, de a defini
uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o Europă extinsă, în
aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină capacitatea de
acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii.

Scenarii politice europene

La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat


oficial dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea
Declaraţiei cu privire la viitorul Uniunii. Declaraţia propunea ca dezbaterile să aibă
loc în jurul a patru teme prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi
statele membre; definirea statutului Cartei drepturilor fundamentale, proclamată la
Nice; simplificarea tratatelor; definirea rolului parlamentelor naţionale în arhitectura
instituţională europeană. La 15 decembrie 2001, Consiliul european de la Laeken a
adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, afirmând că Uniunea are
nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă faţă dublei
provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de
transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu
tot mai mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de
prim plan, stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a
transmis umanităţii, ”o Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi
democratică, respectând specificităţile naţionale şi regionale, capabilă să găsească
soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în rezolvarea unor probleme concrete,
îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună a vieţii”. Dincolo de
cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei era că ”Europa” nu mai putea funcţiona ca până
atunci. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni – unul
comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de
securitate şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces
cu un număr redus de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ
redus. În prezent, ţările membre se află deja în faza unificării monetare, iar Uniunea
trebuie să-şi asigure mijloacele necesare integrării în această fază şi a noilor ţări
membre, fără riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate. In acest scop, se
impune căutarea unor soluţii pentru:
• asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor comunitare
• simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare.
• conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate Uniunii.;
• elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate Uniunii.
Două opţiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în
special la nivel politic înalt: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda
germană – federală (inspirată din federalismul german).
Metoda confederală urmărea menţinerea naţiunii ca perimetru optim al
dezvoltării civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil
şi eficient. Ideea este de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un superstat
european, care să conserve statul-naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice.
Uniunea ar rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi), cu un
minim de reglementări necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale.
Sistemul instituţional ar trebui conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional
şi, astfel, specificitatea europeană. Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe
fondul unei reforme instituţionale care să eficientizeze mecanismele decizionale şi
să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un număr redus de state şi-ar putea
asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele obţinute pe calea integrării
şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante limitări ale
suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie,
federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instuţională
(Consilii diferite, Parlamente diferite).
Metoda germană consta în adoptarea unui federalism construit pe
împărţirea suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea
culturilor politice şi opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional,
Joschka Fisher propunea un Parlament bi-cameral, care să reprezinte atât Europa
statelor naţionale, cât şi Europa cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin
transformarea Consiliului European în guvern, fie pe structura actualei Comisii, dar
cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un tratat constituţional care să
reglementeze, cu precizie, repartiţia competenţelor între federaţie şi statele naţionale,
lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii. Europa politică ar fi în
această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului între stat naţional şi stat
federal, o federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând şi statul naţional. Metoda de
integrare va trebui să permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul
european, conformă cu ritmul propriu de evoluţie în plan economic, social, politic,
dar având grijă ca această diferenţiere să nu ducă la o pierdere a identităţii europene
şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de integrare.

Momente principale în construcţia europeană

-18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a


Cărbunelui şi Oţelului (CECA);
-27 mai 1952: semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare;
- 25 martie 1957: Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);
- 1 ianuarie 1959: declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne;
- 4 ianuarie 1960: constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS),
grupând Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca;
- august 1961: candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei;
- ianuarie 1962: acord asupra principiilor politicii agricole comune (P.A.C.) şi crearea
Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (F.E.O.G.A.);
- 1 iunie 1964: intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE
optsprezece ţări africane şi Madagascar;
- 8 aprilie 1965: tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi;
- iunie 1965: Franţa adoptă politica “scaunului gol“;
- ianuarie 1966: “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii
când sunt în joc interese vitale ale unui stat;
- 1 iulie 1968: eliminarea tarifelor vamale interne;
- 1 ianuarie 1973: intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei;
- 10 decembrie 1974: decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu
universal direct;
- 28 februarie 1975: Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe,
Pacific);
- 1 ianuarie 1981: intrarea Greciei în Comunitate;
- 1 iunie 1985: Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu
revizuirea Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei
interne;
- 1 ianuarie 1986: intră în CEE Spania şi Portugalia;
-17 februarie 1989: semnarea Actului Unic European care relansează construcţia
europeană;
- 19 iunie 1990: Acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda,
Luxemburg) asupra liberei circulaţii a persoanelor;
- 7 februarie 1992: Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană – CEE devine
Uniunea Economică Europeană (UEE );
- 2 mai 1992: Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei
zone de liber schimb între CEE şi AELS;
- 1 ianuarie 1993: intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă;
- 1 noiembrie 1993: intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene;
- 1 ianuarie 1994: intrarea în vigoare a SEE;
- martie 1994: semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda,
Norvegia, Suedia;
- 9 decembrie 1994: întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;
- 1 ianuarie 1995: intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza
referendumurilor naţionale;
- 10 noiembrie 1997: Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000
pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”
- decembrie 1997: Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al
UE;
- 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea
negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare;
- 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidate din Europa
Centrală şi de Est şi a Ciprului;
- 31 martie 1998: intrarea Italiei în spaţiul Schengen;
- 1-3 mai 1998: Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european,
privind intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice;
- 1 ianuarie 1999: 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;
- 1 mai 1999: intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;
- 10-11 decembrie 1999: Consiliul European de la Helsinki; se decide începerea
negocierilor şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare;
- decembrie 2000: Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene;
- 26 februarie 2001: semnarea Tratatului de la Nice;
- 1 ianuarie 2002: intră în circulaţie Euro;
- 28 februarie 2002: debutul Convenţiei europene cu privire la viitorul Uniunii
Europene;
- decembrie 2002, Uniunea Europeană decide să se extindă spre 10 din cele 12 ţări cu
care este in proces de negociere (mai puţin România şi Bulgaria);
- februarie 2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice;
- aprilie 2003: semnarea Tratatului de aderare între U.E. şi Republica Ceha, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria;
- iulie 2003: adoptarea de către Convenţie a proiectului de Constituţie ;
- 4 octombrie 2003: începrea celei de-a 6-a Conferinţe interguvernamentale (Roma), cu
scopul principal de a defini forma finală a unei prime Constituţii europene, în baza
textului elaborat de Convenţie;
- 1 mai 2004: intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 ţări membre;
- 5 mai 2004: aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari ;
- iunie 2004: Consiliul European decide lansarea procedurilor de negociere cu Croaţia;
- 17-18 iunie 2004: Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului
Constituţional;
- 22 iulie 2004: este aprobat de catre Parlament noul Preşedinte al Comisiei - José
Manuel Barroso;
- 24 octombrie 2004: semnarea la Roma a Tratatului Constituţional;
- 1 februarie 2005: intrarea în vigoare a Acordului de asociere UE – Croatia;
- 13 aprilie 2005: acordul Parlamentului European privind aderarea Romaniei si
Bulgariei in 2007;
- 24 aprilie 2005: semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei;
- 29 mai 2005: Franta spune NU Tratatului constitutional ;
- 1 iunie 2005: Olanda spune NU Tratatului constitutional;
- 3 octombrie 2005: deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia;
- 1 iulie 2006: Finlanda preia Preşedinţia Consiliului;
- 1 ianuarie 2007: România şi Bulgaria aderă la Uniunea Europeană;
- 1 decembrie 2009: intră în vigoare Tratatul de la Lisabona.

4.2 Etape în evoluţia integrării europene19

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral
opuse cu privire la cooperarea europeană:
- Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb, prin
eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce.
- A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei
primă etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni
vamale”, opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind
supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.20
Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat
în două:
• ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, Convenţia de
creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie,
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia);
• ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa,
R.F. Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).

Comunitatea Economică Europeană


Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios decât
A.E.L.S., vizând ca scop final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu
era încă timpul şi europenii mai eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.
Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene,
ţările semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea

19
Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs
20
Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris, 1992, pag.
289
progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi
echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai
strânse între statele membre (art. 3)21.
Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus22:
a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect
echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de
statele terţe;
c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii
a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul
pieţei comune;
g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale
statelor membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei
comune;
i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de
utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;
j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze
expansiunea economică a Comunităţii ;
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii
schimburilor şi pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi
socială.
Se poate observa cu uşurinţă că:
1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe
dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea
politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;

21
“L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation Française, Paris,
p.9.
22
Ibidem, p.9-10.
2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni:
- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi
- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune
(caracteristici ale uniunii economice);
3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera
circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).

Definirea obiectivului şi modalităţile prin care ţările membre şi-au propus


să-l realizeze au suportat modificări semnificative prin Tratatul de la Maastricht. În
prezent, ele au fost reconsiderate prin propunerea de Constituţie.

In art 3, dedicat obiectivelor Uniunii, se stipulează:


Scopul Uniunii este promovarea păcii, a valorilor sale (respectul demnităţii
umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor
omului într- o societate caracterizată de pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
nediscriminare – art. 2) şi bunăstarea popoarelor ţărilor membre.
Uniunea oferă cetăţenelor şi cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie fără frontiere interne şi o piaţă unică, unde concurenţa este liberă şi ne-
distorsionată.
Uniunea urmareste realizarea unei Europe a dezvoltarii durabile fondata pe o
crestere economica echilibrata, o economie sociala de piata inalt competitiva,
urmărind ocuparea deplină şi progresul social, un nivel ridicat de protecţie şi
ameliorare a calităţii mediului. Ea promovează progresul ştiinţific şi tehnic.
Combate excluderea socială şi discriminările, promovează justiţia şi protecţia
socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia
drepturilor copiilor.
Ea promovează coeziunea economică, socială şi teritorială şi solidaritatea
între ţările membre. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice
şi veghează la conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.
În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi
obiectivele sale. Ea contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,
solidaritatea şi respectul mutual între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la
eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului,
ca şi respectul strict şi dezvoltarea dreptului internaţional, îndeosebi a Cartei O.N.U.

Principiul în baza căruia Uniunea îşi exercită competenţele este cel al


atribuirii (atribuite de către statele membre, în baza principiilor de subsidiaritate şi
proporţionalitate).
Determinată politic, integrarea europeană s-a realizat prin mecanisme
complexe bazate pe libera circulaţie. S-au avut în vedere politici comune,
armonizarea legislaţiilor, coordonarea politicilor naţionale, fonduri şi instituţii
comune; o construcţie inedită ce urma să unescă naţiunile Europei într-un efort
comun de progres şi prosperitate; o opţiune deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau
idealurile fondatorilor şi subscriau la obiectivele şi principiile comunitare.

În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare


deplină a economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:
- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor
tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale;
- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile,
progresiv, etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;
- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele
sale;
- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a
legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant
şi a ansamblului în acelaşi timp.

***

Ţările semnatare ale Tratatului de la Roma (Franţa, R.F. Germană, Italia,


Belgia, Olanda, Luxemburg), împreună cu cele care au aderat ulterior (Marea
Britanie, Irlanda, Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986,
Suedia, Finlanda şi Austria în 1995, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Cehia,
Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru şi Malta în 2004, România şi Bulgaria în 2007)
au parcurs un drum lung, conflictual şi controversat. De la Roma la Maastricht a
curs un timp în care, în baza unei legităţi proprii şi prin voinţă politică, integrarea
europeană a evoluat prin aprofundare şi prin extindere, apropiindu-se de obiectivul
fundamental - unitatea politică.
Ţările comunitare s-au lansat în procesul integrării prin construirea unei
uniuni vamale ca premisă esenţială formării pieţei comune şi conturării celorlalte
politici economice necesare unificării.

Uniunea vamală

Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-
o perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani, dacă se impunea), prin eliminarea
taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor
cantitative.23
Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin
“dezarmarea tarifară” intra-comunitară, liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare”
a permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un
context economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi
aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme decât
termenul prevăzut. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei
aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale
Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru
sectorul agricol.
Funcţionarea eficientă a uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor
vamale şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi
armonizarea reglementărilor naţionale.24 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase
măsuri de politică comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi
fito-sanitară, care s-au constituit în importante obstacole în calea schimburilor
reciproce. După primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de
criză, fiind relansată la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop
"desăvârşirea pieţei comune" până în 1992.

23
Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, pag. 73
24
I. Ignat, op. cit., pag. 36
Piaţa Comună

Uniunea vamală a fost doar o primă etapă în liberalizarea pieţelor interne,


ţările comunitare considerând că trebuie să continue procesul integrării prin
instituirea deplină a celor patru libertăţi fundamentale: a mărfurilor, a
capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alte forme de
integrare, etapă a integrării totale, numită piaţa comună.
Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice.
Condiţii specifice au determinat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale
fiind eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1 ianuarie 1970, cât prevedea Tratatul.
Anii care au urmat au fost, însă, caracterizaţi de o relansare a practicilor
protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de
dificultăţi structurale înregistrate îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor
membre, încetinirea creşterii economice, intensificarea concurenţei internaţionale.
Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă pentru un grup de ţări care se
integrează cel puţin trei inconveniente 25:
- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţa internă antrenează un transfer
de venit de la consumator la producător şi este la originea unor pierderi legate de
dezvoltarea unor producţii mai puţin eficiente decât în condiţii de liber schimb ;
- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi
deci ale unei mai bune exploatări a economiilor de dimensiune;
- se produce fragmentarea pieţei .
“Cartea albă” distingea în 1985, pentru ţările europene, patru tipuri
principale de obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale în cadrul
pieţelor publice, frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale26.
În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei
circulaţii libere reale a mărfurilor prin eliminarea obstacolelor existente şi
armonizarea legislaţiilor naţionale.
Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor.
Împreună cu alte măsuri de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor
asigură coeziunea socială necesară existenţei unui spaţiu unitar, integrat, solidar.

25
P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70.
26
“Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului European în
1985, cu privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu trebuie confundată cu
“Cartea albă” adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind acquis-ul comunitar.
Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită
implicaţiilor asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi
drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei
circulaţii a muncitorilor, “sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin
public, securitate şi sănătate publică” şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia
publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi
familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht
marchează momente decisive în realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa
cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă existente, se impune
continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor
comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a
principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de
stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o
filială sau orice alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe
criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a
presta servicii, oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile
înregistrate în acest domeniu ţin de progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală
a diplomelor şi absenţa unui drept european al societăţilor 27.
Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor
în domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a
mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină
integrarea comercială. Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea
costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit
posibilităţi ridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională;
creşterea posibilităţilor de finanţare datorită mai bunei mobilizări a economiilor
europene.
Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul Unic (numit şi
Cartea Albă), adoptat în 1987, în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea
europeană, piaţa comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.

27
Ibidem, pag. 80
În 1985, Comisia Europeană a emis un document intitulat Cartea Albă.
Documentul includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai
rapidă a celor „patru libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale
(diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice
naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul a fost a semnat în februarie
1986, reprezintă Actul Unic şi este, de fapt, actul de relansare a procesului de
integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în spaţiul
comunitar. Ţarile membre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor
necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie.
Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul Unic a introdus principiul
recunoaşterii mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.
În 1979, hotărîrea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene „Cassis de
Dijon” a decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie
să poată fi vândut fără restricţii în toate celelalte ţări membre. Acest principiu, al
recunoaşterii mutuale, permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care
uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii
creşteii, cu incepere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de
“Compromisul de la Luxemburg”, care însemna că în luarea deciziilor la nivelul
Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu o diferenţă rezonabilă”. Practic,
orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui stat. Compromisul
întârzia, prin urmare, procesul de liberalizare a pieţelor. Actul Unic a permis
aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul
integrării.
Actul Unic menţine parţial şi principiul armonizării, dar pentru toate
problemele referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate
calificată se substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii
„sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la
sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare
desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpunse, însă, în
legislaţiile naţionale.
Uniunea economică

În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt


prezentate ca forme distincte de integrare.
Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că
realizarea ei implică măsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui
moment în care un ansamblu de ţări trece de la realizarea între ele a unei pieţe
comune la o uniune economică, este, credem, imposibilă. Piaţa comună pare, mai
curând, o componentă a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.
În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite nivele de integrare, în
funcţie de: numărul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor,
interdependenţa existentă între economiile participante.
Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt:28
- existenţa pieţei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor
indirecte (T.V.A., accize) ;
- o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor
pieţei; nu poate exista piaţă unică fără posibilitatea de a controla acordurile,
monopolurile, concentrările şi ajutoarele publice ;
- politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii;
- coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel
al interdependenţei, când o măsură de politică economică a unui stat depăşeşte sfera
acţiunii sale – spaţiul naţional;
- armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală.
Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt
atât de accentuate, încât aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea
strict naţională. Statele membre îşi păstrează deplina libertate în elaborarea politicii
monetare. Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se consideră un
imperativ deoarece independenţa statelor membre în domeniul monetar limitează
efectele favorabile ale constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi
că realizarea pieţei comune va fi condiţionată de politici economice şi monetare
comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă a pieţei comune va antrena
interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la armonizare şi

28
M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., pag. 57
coordonare într-o primă etapă iar, apoi, la adoptarea de politici comune. În
momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea
pentru o formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre, care îşi asumau
obligaţia de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu
instituţiile C.E.E. Dar, exceptând agricultura – domeniu în care a fost pusă rapid în
aplicare o politică comună, progresele în planul coordonării/arminizării au fost
extrem de lente, întârziind şi, chiar, punând în pericol procesul de integrare. La
Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor măsuri
pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat
conţinut Planului Werner.29 Planul prevedea realizarea uniunii economice şi
monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze politicile
naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar
procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin Planul Delors (1989). Adoptat în
iunie 1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la crearea Uniunii
Europene.

Uniunea economică şi monetară

Preocuparea ţărilor membre C.E.E. de a introduce o disciplină monetară


internă s-a datorat, iniţial, problemelor ridicate de interdependenţa ridicată a
economiilor şi flotarea liberă a monedelor începând cu deceniul opt. Diferite etape
s-au succedat până la decizia adoptării unei monede unice.30
Studiul literaturii privind integrarea monetară relevă două categorii de
probleme: oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi
dezavantajele instituirii acesteia, şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.

Două optici diferite se desprind cu privire la oportunitatea monedei unice:

a) Stabilirea unei monede unice este, în viziunea economiştilor care o susţin


fără rezerve, consecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil

29
Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg
30
Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie politique, nr.1,
1991, pag. 1-17
funcţionării acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar
produce. Argumentele aduse pleacă, de obicei, de la rolul monedei într-o economie
modernă. Iată ce ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează
costurile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de
cont, mijloc de schimb şi de rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi
sociale incomparabile. Ea reduce incertitudinea şi costurile inerente activităţii
economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite pentru a obţine, utiliza
şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de producţie şi
schimb. Aceste avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al
monedei se lărgeşte.”
Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt
aceleaşi cu cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar
dacă, din punct de vedere cantitativ, câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o
singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale, fără a fi nevoie să
se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, ca
şi informaţii privind diferitele constrângeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea
elimină incertitudinea legată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie
asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină operaţiunile de schimb
neproductive pentru colectivitate în ansamblul său. O lume cu monede multiple şi
pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol în
integrarea pieţelor, nu doar monetare şi financiare, ci şi de bunuri şi servicii.31
Avantajele – considerate certe – ale introducerii unei monede unice sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare;
moneda comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de
producţie (mai ales, muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară
condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină
costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta”
(se estimează o reducere de 0,5 % din PNB al U.E., variind între 0,1% pentru ţările
cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);

31
A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et
propositions“, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, pag. 130
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa
ratelor dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii,
dezvoltarea cooperării economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma
investiţiilor directe şi de portofoliu.

b) O altă concepţie despre oportunitatea monedei unice este dată de autorii


care văd în aceasta o mare greşeală. Spre exemplu, Philippe Lagayette ajunge la
concluzia că “o piaţă unică nu include o monedă unică”, deoarece nu există legătură
logică între integrare economică şi unificare monetară. Problema principală a
sistemelor monetare şi, îndeosebi, a Sistemului Monetar European (S.M.E.), “nu
constă în absenţa unei monede unice, ci în faptul că sunt fondate pe iresponsabilitate
instituţională“. Un sistem de bănci libere, în care oricine este liber să utilizeze orice
monedă, ar fi evident mult mai bun, deoarece ar reintroduce responsabilitatea
băncilor individuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o
multitudine de monede, deoarece semnificaţia ei ar fi dereglementarea, concurenţa şi
diversificarea.32
Argumentele aduse, în general, împotriva unei monede unice sunt :
- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face
mai dificile ajustările pe termen scurt ;
- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea
ratei de inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj) ;
- consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia
aproape uniformă a salariilor nominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor
periferice şi de mişcările de forţă de muncă şi de capital între regiuni; o politică de
redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncă spre regiunile
periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.

Mai multe concepţii s-au conturat în timp cu privire la modalităţile concrete


de unificare a unei zone monetare. Dintre ele, Tratatul de la Maastricht corespunde
unei concepţii constructiviste de tip monetarist. Ea stabileşte, drept condiţie

32
Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue d’economie
politique, nr.1, 1991, pag. 109-126
fundamentală pentru unificarea zonelor monetare, obţinerea unor diferenţe nule între
ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această viziune este completată prin
definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:
- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a celor trei state
cele mai performante din acest punct de vedere;
- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ;
- datoria publică trebuie să fie de cel mult 60 % din PIB ;
- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media
primelor trei ţări membre cele mai performante din acest punct de vedere.
Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru
stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi
coerenţa fenomenelor de specializare.

Europa monetară

1957-1972 : cooperare monetară - crearea unităţii de cont agricole în 1962:


- Planul Barre (1969) pentru convergenţa politicilor naţionale pe termen scurt
şi asistenţa financiară a ţărilor cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi;
- Planul Werner (1970) privind constituirea unei uniuni monetare până în
1980;
- Acordul de la Washington (1971) pentru creşterea marjei de fluctuaţie în
SMI de la 1% (stabilită prin acordul de la Bretton Woods) la ±2,25%.

1972-1979 : eforturi de stabilizare a cursurilor de schimb:


- “şarpele monetar european” (1972) - fixarea marjei de fluctuaţie între
monedele europene şi între acestea şi dolar la ±2,25%;
- crearea Fondului European de Cooperare Monetară (1973) şi adoptarea
unităţii monetare de cont europene cu valoare de 0,888 grame aur fin;
- adoptarea în 1975 a unităţii de cont europene definită printr-un coş de
monede;
- Acordul de la Bremen din iulie 1978 privind crearea unui sistem monetar
european pentru a facilita convergenţa dezvoltării economice şi a impulsiona
procesul de uniune europeană.
1979: constituirea Sistemului Monetar European:
- marje de fluctuaţie de ±2,5% (6% pentru monedele slabe);
- solidaritate prin FECOM în menţinerea stabilităţii;
- adoptarea ECU pe baza unui coş de monede, în funcţie de ponderea ţărilor
în PIB comunitar şi în schimburile intra-comunitare;
- stabilirea unui curs pivot prin definirea monedelor în ECU.

1979-1990: modificări ale compoziţiei ECU:


- reajustări monetare, în special ale mărcii germane, francului francez şi lirei
italiene.

1990: Consiliul European de la Madrid: statele membre decid asupra


constituirii Uniunii Economice şi Monetare.

1990-1993: prima etapă de formare UEM:


- definitivarea procesului de realizare a pieţei comune;
- eforturi de convergenţă a performanţelor economice.

1994-1997 (1999): a doua etapă - atingerea criteriilor de convergenţă:


- stabilitatea preţurilor (rată a inflaţiei mai mică de 1,5% din rata medie a
primelor trei economii cele mai performante);
- deficit public/PIB de maxim 3%;
- datoria publică/PIB de cel mult 60%;
- respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute de SME pentru cel puţin doi
ani, fără devalorizare faţă de alte monede europene;
- rată nominală a dobânzii cu cel mult 2% mai mare decât media celor mai
performante ţări membre;
- instituirea Sistemului European de Bănci Centrale format din Banca
Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale;
- coordonarea politicilor economice;
- stabilirea ţărilor ce vor participa la EURO.

mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă
Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia).
1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe.

1 ianuarie 2002 : intrarea în vigoare a monedei unice euro prin circulaţie


în paralel cu monedele naţionale;

1 iunie 2002: trecerea definitivă la exprimarea operaţiunilor publice şi


private în euro.

Controversat încă, procesul unificării monetare funcţionează conform


concepţiei Europei cu geometrie variabilă. Doar 11 ţări membre (mai puţin
Danemarca, Marea Britanie şi Suedia din EU15) au decis în mai 1998 să participe la
euro - viitoarea monedă unică (Grecia a aderat în 2002, Slovenia în 2007, Cipru şi
Malta în 2008 şi Slovacia la 1 ianuarie 2009). La 1 ianuarie 1999 a avut loc
stabilirea parităţilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 euro a circulat în paralel cu monedele
naţionale, iar de la 1 iunie 2002 monedele naţionale au cedat locul în totalitate
monedei comune.

4.4 Organizarea instituțională a Uniunii Europene33

4.4.1 Structura sistemului instituţional comunitar

Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor


sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale
statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii
politicilor şi a acţiunilor sale.
Sistemul instituţional comunitar actual cuprinde:
• șapte instituţii (Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană,
Curtea de Conturi);

33
Ovidiu Stoica – Integrare financiar-monetară europeană, note de curs
• două organisme consultative (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul
Regiunilor);
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.

4.4.2 Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene

4.4.2.1. Parlamentul European

Parlamentul European contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor


Parlamentare ale CECO, CEE şi CEEA, prin Convenţia din 25 martie 1957. Dacă
pentru instituţia creată atunci, denumirea utilizată a fost Adunarea unică, prin
Rezoluţia din anul 1958, denumirea este schimbată în Adunarea parlamentară
europeană, iar Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă denumirea în cea actuală:
Parlamentul European.
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului
European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei
Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci
extinderi, de la 78 iniţial (în 1951), la 783 în prezent – în urma alegerilor din iunie
2008. Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva
extinderii UE, un număr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat
ulterior prin Tratatul de la Nisa (din 26 februarie 2001), Tratatul de Lisabona
specificând un număr de maximum 750 parlamentari.
Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii.
Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele, adică 751.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag
minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se
atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri. Membrii Parlamentului European
sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani.
Structura actuală a Parlamentului European şi cea rezultată în perspectiva
aplicării Tratatului de la Lisabona sunt prezentate în tabelul următor.

-umărul de locuri în Parlamentul European, pe ţări

Tratatul de la
Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009 2009-2014
Lisabona
Austria 21 18 18 17 19
Belgia 25 24 24 22 22
Bulgaria - - 18 17 18
Cehia - 24 24 22 22
Cipru - 6 6 6 6
Danemarca 16 14 14 13 13
Estonia - 6 6 6 6
Finlanda 16 14 14 13 13
Franţa 87 78 78 72 74
Germania 99 99 99 99 96
Grecia 25 24 24 22 22
Irlanda 15 13 13 12 12
Italia 87 78 78 72 73
Letonia - 9 9 8 9
Lituania - 13 13 12 12
Luxemburg 6 6 6 6 6
Malta - 5 5 5 6
Marea Britanie 87 78 78 72 73
Olanda 31 27 27 25 26
Polonia - 54 54 50 51
Portugalia 25 24 24 22 22
România - - 33 33 33
Slovacia - 14 14 13 13
Slovenia - 7 7 7 8
Spania 64 54 54 50 54
Suedia 22 19 19 18 20
Ungaria - 24 24 22 22
Total (max.) 626 732 783 736 751

Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la


începuturi, sub forma Adunării Parlamentare din cadrul CECO, astfel încât
“aranjarea” membrilor în sala de şedinţe se face nu în funcţie de naţionalitate, ci de
culoarea politică. În configuraţia actuală, Parlamentul European cuprinde, pe lângă
17 de membri neînscrişi (independenţi), membri a şapte grupuri politice
europene:

Grupurile politice din Parlamentul European la data de 01.11.2010

Grupul politic -umăr de


locuri
1. Grupul Partidului Popular European (Creştin
265
Democrat)
2. Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor si
196
Democraţilor din Parlamentul European
3. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor
84
pentru Europa
4. Grupul Confederal al Stângii Unite
35
Europene/Stânga Verde Nordică
5. Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană 55

6. Conservatorii şi Reformiştii Europeni 54

7. Grupul Europa Libertății și Democrației 30

Deşi membrii Parlamentului European sunt “reprezentanţii popoarelor din


statele reunite în Comunitate” (conform Tratatelor CECO, CEE, CEEA etc.), abia la
7 iunie 1979 au avut loc primele alegeri ale europarlamentarilor prin sufragiu
universal. De atunci, o dată la cinci ani, cetăţenii europeni cu drept de vot îşi aleg
parlamentarii, dar nu după reguli comune, ci după regulile fiecărui stat în materie
electorală, aplicând, însă, aceleaşi reguli democratice: egalitatea între sexe şi votul
secret. În toate statele membre, cetăţenii au drept de vot la 18 ani, excepţie făcând
Austria, unde aceştia au drept de vot la 16 ani.

Competența legislativă
Parlamentul European împarte competenţa legislativă cu Consiliul Uniunii
Europene. El are deci puterea de a adopta legi europene (directive, regulamente
etc.). De asemenea, poate accepta, modifica sau respinge conţinutul legislaţiei
europene.
Cum se desfăşoară, concret, procesul legislativ?
• Deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii
parlamentare, un raport privind o propunere de „text legislativ” prezentată de
către Comisia Europeană, singura instituţie care are drept de iniţiativă
legislativă. Comisia parlamentară votează acest raport şi, eventual, îl
modifică. Parlamentul îşi exprimă poziţia prin revizuirea şi adoptarea în
şedinţă plenară a textului. Acest proces se repetă o dată sau de mai multe ori,
în funcţie de tipul de procedură şi de ajungerea sau nu la un acord cu
Consiliul.
• În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie între
procedura legislativă obişnuită (codecizia), care plasează Parlamentul pe
picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile legislative speciale, care se
aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are doar rol consultativ.
• În ceea ce priveşte problemele „sensibile” (cum ar fi politica industrială,
politica agricolă, fiscalitatea), Parlamentul European nu emite decât un aviz
consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că
procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar
propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat
avizul. În acest caz, Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.

Parlamentul are competenţă de iniţiativă politică, putând cere Comisiei să


prezinte Consiliului propuneri legislative. Parlamentul joacă un rol real în crearea de
noi texte legislative: el examinează programul anual de lucru al Comisiei şi indică
actele care doreşte să fie adoptate.
Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht
privind Uniunea Europeană (1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la
Amsterdam (1999).
Codecizia devine procedura legislativă ordinară, acordând astfel aceeaşi
importanţă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de
domenii (de exemplu: transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Două treimi
dintre legile europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi
Consiliu.
Comisia trimite propunerea sa Parlamentului şi Consiliului. Aceste instituţii
o examinează şi o discută în două lecturi succesive. Dacă nu ajung la un acord după
a doua lectură, propunerea este transmisă unui Comitet de conciliere format dintr-un
număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Reprezentanţii
Comisiei asistă, de asemenea, la întrunirile Comitetului de conciliere şi participă la
discuţii. Odată ce Comitetul ajunge la un acord, textul convenit este trimis
Parlamentului şi Consiliului pentru o a treia lectură, astfel încât acesta să poată fi
adoptat în final ca text legislativ. Acordul final al celor două instituţii este
indispensabil pentru adoptarea textului. Chiar şi în cazul în care Comitetul de
conciliere convine asupra unui text comun, Parlamentul poate respinge actul propus
cu majoritatea absolută a membrilor săi.

Competența bugetară
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene constituie împreună
autoritatea bugetară a Uniunii Europene, care stabileşte, în fiecare an, cheltuielile
şi veniturile acesteia. Procedura de examinare şi apoi de adoptare a bugetului are loc
din luna iunie până la sfârşitul lunii decembrie.
Cum este adoptat bugetul?
• Principiul anualităţii bugetului înseamnă că acesta este adoptat pentru un an
(anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie).
• Comisia pregăteşte un proiect preliminar de buget, pe care îl transmite
Consiliului Uniunii Europene.
• Pe baza acestuia, Consiliul întocmeşte un proiect de buget, pe care îl
transmite Parlamentului European pentru o primă lectură.
• Parlamentul modifică proiectul în funcţie de priorităţile sale politice şi îl
retrimite Consiliului, care, la rândul său, poate să îl modifice înainte de a-l
retransmite Parlamentului European.
• Parlamentul adoptă sau respinge bugetul modificat în a doua lectură.
• Preşedintele Parlamentului European este cel care adoptă forma finală a
bugetului.
• Pe parcursul acestei proceduri bugetare, Parlamentul face modificări şi
propune amendamente la proiectul de buget propus de către Consiliu şi
Comisie.
• Bugetul nu poate fi executat înainte de a fi semnat de către Preşedintele
Parlamentului European.

Cum este controlat bugetul?


• Comisia pentru control bugetar supraveghează în permanenţă cheltuielile
Uniunii.
• Parlamentul European, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene,
aprobă descărcarea de gestiune a Comisiei privind execuţia bugetară.

Bugetul Uniunii Europene


Uniunea Europeană nu percepe direct niciun fel de taxe. Prin urmare,
bugetul Uniunii Europene este finanţat din patru „resurse proprii”, puse la
dispoziţie de către statele membre după consultarea Parlamentului European.
Cele patru „resurse proprii” sunt:
• taxe vamale (din tariful vamal comun aplicat schimburilor comerciale cu
ţările terţe) - aproximativ 10% din venituri;
• impozite agricole (percepute asupra produselor agricole importate din ţările
din afara Uniunii Europene) - aproximativ 1% din venituri;
• „resursa TVA” (contribuţie a statelor membre echivalentă cu o TVA de 1%
aplicată unei baze de impozitare armonizate) - aproximativ 14% din resursele
totale;
• „resursa PNB” (contribuţie a fiecărui stat membru, calculată pe baza cotei
sale parte din Produsul Naţional Brut comunitar total, cu o rată maximă de
1,27%) - aproximativ 60% din resursele globale.
Competența de control
Parlamentul European deţine o importantă competenţă de control a
activităţilor Uniunii Europene.

Care sunt mijloacele sale de exercitare a controlului?

- Dreptul de petiţionare al cetăţenilor


• Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi
de a solicita remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de
activitate a Uniunii Europene. De asemenea, Parlamentul numeşte un
Ombudsman, care încearcă să găsească o soluţie amiabilă pentru plângerile
persoanelor împotriva instituţiilor sau organelor comunitare.

- Anchetele
• Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de
anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a
dreptului comunitar de către statele membre.
• O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în momentul apariţiei
bolii „vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare
europene.

- Dreptul Parlamentului la o cale de atac în faţa Curţii de Justiţie a


Comunităţilor Europene
• Acţiunea în anulare a unui act adoptat în conformitate cu dreptul comunitar.
• Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva Comisiei sau
Consiliului Uniunii Europene, dacă acestea nu îşi îndeplinesc obligaţiile.

- Controlul financiar
• Parlamentul European dispune de o competenţă de control în domeniul
economic şi monetar.
• Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii
Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European
înainte de a fi numiţi de către Consiliu.
• Preşedintele BCE prezintă raportul anual în faţa Parlamentului European,
reunit în şedinţă plenară.

Controlul asupra Comisiei şi Consiliului


Parlamentul European exercită un control democratic asupra Comisiei;
există, de asemenea, un anumit control parlamentar al activităţilor Consiliului.
Preşedintele Comisiei este numit de către Consiliu cu majoritate de voturi.
Parlamentul aprobă sau respinge numirea propusă. Apoi, de comun acord cu
Preşedintele desemnat, statele membre numesc comisarii.
Colegiul comisarilor trebuie să fie apoi aprobat în ansamblul său de către Parlament.
Parlamentul are putere de cenzură faţă de Comisie; acesta este un drept
fundamental care poate fi exercitat de către deputaţii în Parlamentul European pentru
a asigura controlul democratic al Uniunii Europene. Parlamentul poate obliga
Colegiul comisarilor, în ansamblul său, să demisioneze. Comisia prezintă periodic
Parlamentului rapoarte, cum ar fi: Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea
Comunităţilor și Raportul anual privind execuţia bugetului. Prin examinarea acestor
rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita competenţa de control.
Unul dintre mijloacele de exercitare a controlului de către Parlamentul
European este adresarea de întrebări scrise şi orale de către deputaţi Consiliului şi
Comisiei.
Parlamentul are o putere de iniţiativă politică: el poate solicita Comisiei să
prezinte o propunere Consiliului Uniunii Europene.
Parlamentul invită periodic Comisia şi Consiliul Uniunii Europene să
dezvolte politicile existente sau să iniţieze altele noi.
La începutul mandatului, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului prezintă
Parlamentului programul său, iar la sfârşitul mandatului prezintă un raport privind
rezultatele obţinute.

Organele de conducere ale Parlamentului sunt:


1. Preşedintele Parlamentului, reprezentantul instituţiei în exterior, ales
pentru doi ani şi jumătate, prezidează adunările plenare;
2. Biroul, format din Preşedinte, 14 Vicepreşedinţi şi 5 chestori (cu
responsabilităţi administrative şi financiare, aleşi dintre parlamentari). Biroul
coordonează funcţionarea internă a Parlamentului: estimarea bugetului
Parlamentului European; organizarea administrativă şi financiară; coordonează
Secretariatul şi serviciile subordonate acestuia.
3. Conferinţa Preşedinţilor delegaţiilor, formată din Preşedintele
Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, pregăteşte calendarul şi ordinea
de zi a sesiunilor şi fixează competenţele comisiilor parlamentare. De asemenea,
Conferinţa joacă un rol important în relaţiile Parlamentului European cu celelalte
instituţii comunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.

Preşedinţii Parlamentului European, de la înfiinţarea sa, până în prezent

-umele Ţara Perioada


Robert Schuman Franţa martie 1958 – martie 1960
Hans Fürler Germania martie 1960 – martie 1962
Gaetano Martino Italia martie 1962 – martie 1964
Jean Duvieusart Belgia martie 1964 – septembrie 1965
Victor Leemans Belgia septembrie 1965 – martie 1966
Alain Poher Franţa martie 1966 – martie 1969
Mario Scelba Italia martie 1969 – martie 1971
Walter Behrendt Germania martie 1971 – martie 1973
Cornelis Berkhouwer Olanda martie 1973 – martie 1975
Georges Spénale Franţa martie 1975 – martie 1977
Emilio Colombo Italia martie 1977 – iulie 1979
Simone Veil Franţa iulie 1979 – ianuarie 1982
Piet Dankert Olanda ianuarie 1982 – iulie 1984
Pierre Pflimlin Franţa iulie 1984 – ianuarie 1987
Lord Plumb of Coleshil Marea Britanie ianuarie 1987 – iulie 1989
Enrique Barön Crespo Spania iulie 1989 – ianuarie 1992
Egon Klepsch Germania ianuarie 1992 – iulie 1994
Klaus Hänsch Germania iulie 1994 – ianuarie 1997
José Maria Gil-Robles Spania ianuarie 1997 – iulie 1999
Nicole Fontaine Franţa iulie 1999 – ianuarie 2002
Pat Cox Irlanda ianuarie 2002 – iulie 2004
Josep Borrell Fontelles Spania 2004 - 2008
Hans-Gert Pöttering Germania 2008 - 2009
Jerzy Buzek Polonia din 14 iulie 2009
Pentru organizarea activităţilor sale, Parlamentul European dispune de un
Secretariat General, condus de un secretar general, având în subordine
aproximativ 4.600 de funcţionari (din care o treime translatori), selectaţi prin
concurs din toate ţările Uniunii şi aflaţi sub autoritatea unui Secretar General.
Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene - 23 de
limbi după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută
ca limbă oficială a Uniunii Europene din 2007. Toate documentele din cadrul
şedinţelor plenare trebuie traduse în 22 dintre aceste limbi (bulgara, ceha, daneza,
engleza, estoniana, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, letona, lituaniana,
maghiara, malteza, olandeza, poloneza, portugheza, româna, spaniola, slovaca,
slovena şi suedeza), o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbii irlandeze, numai
anumite documente fiind traduse în această limbă.
Reuniunile Parlamentului în sesiuni plenare lunare se desfăşoară la
Strasbourg (unde îşi are sediul) reuniunile (săptămânale) ale comisiilor şi
sesiunile adiţionale la Bruxelles, iar birourile administrative (sediul
Secretariatului General) sunt amplasate la Luxemburg și Bruxelles. Explicaţia că
Parlamentul are trei sedii este de ordin istoric: C.E.C.O. în 1952 şi-a stabilit sediul la
Luxemburg, C.E.E. şi C.E.E.A., în 1958, au avut sediul la Bruxelles, iar
Strasbourg, ca sediu al Parlamentului European este simbolul reconcilierii franco-
germane.
Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară pe
comisii parlamentare, care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii. Cele 20
comisii permanente sunt destinate următoarelor domenii:
1. Afaceri externe
1.1. Drepturile omului
1.2. Securitate și apărare
2. Dezvoltare
3. Comerț internațional
4. Bugete
5. Control bugetar
6. Afaceri economice și monetare
7. Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
8. Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară
9. Industrie, cercetare și energie
10. Piața internă și protecția consumatorilor
11. Transport și turism
12. Dezvoltare regională
13. Agricultură și dezvoltare rurală
14. Pescuit
15. Cultură și educație
16. Afaceri juridice
17. Libertăți civile, justiție și afaceri interne
18. Afaceri constituționale
19. Drepturile femeii și egalitatea de gen
20. Petiții
Comisii speciale:
1. Criza financiară, economică și socială
2. Comisia privind provocările politice
O comisie este alcătuită din 24 până la 76 de deputaţi şi are un preşedinte, un
birou şi un secretariat. Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei
plenare. Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la
Bruxelles. Dezbaterile acestora sunt publice.
În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă
propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează
propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care
sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare.
De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii speciale
temporare pentru gestionarea unor probleme specifice, precum şi comisii oficiale
de anchetă în cadrul competenţelor sale de control, pentru a investiga alegaţiile şi
modul de administrare a legislaţiei UE.
Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi
publicate în toate cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii (bulgara, ceha, daneza,
engleza, estoniana, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza, italiana, letona,
lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza, portugheza, româna, spaniola,
slovaca, slovena şi suedeza – există un statut special doar pentru traducerile în limba
irlandeză şi în cea malteză), existând traduceri simultane.
4.4.2.2. Consiliul European

Consiliul European defineşte orientările şi priorităţile politice generale ale


Uniunii Europene. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1
decembrie 2009, Consiliul European a devenit o instituţie.
Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi
îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii
legislative.
Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la
lucrările Consiliului European.
Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului European
poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele
Comisiei, de un membru al Comisiei.
Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea
preşedintelui său. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune
extraordinară a Consiliului European.
Deciziile Consiliului European se adoptă, de regulă, prin consens. În unele
cazuri, Consiliul European adoptă deciziile în unanimitate sau cu majoritate
calificată, în funcţie de ceea ce prevăd dispoziţiile tratatului.
Consiliul European îşi alege Preşedintele cu majoritate calificată. Mandatul
Preşedintelui este de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată. În
prezent, preşedintele Consiliului European este Herman Van Rompuy, ales începând
cu 1 decembrie 2009.
În conformitate cu articolul 15 alineatul (6) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, președintele Consiliului European:
• prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
• asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale;
• acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului
European;
• prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură de asemenea reprezentarea externă
a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a
aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate. Președintele Consiliului European îndeplinește o funcție
permanentă și nu poate exercita în același timp un mandat național.

Consiliul European stabilește direcția pentru dezvoltarea Uniunii și îi


definește orientările și prioritățile politice generale, el nu exercită funcții legislative.
Consiliul European se reuneşte, de obicei, la Bruxelles, în clădirea Justus Lipsius, în
funcționarea sa fiind asistat de Secretariatul General al Consiliului.

4.4.2.3. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul este principalul organism de decizie al Uniunii Europene, miniştrii


din statele membre întrunindu-se în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În funcţie
de chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ţară va fi reprezentată de ministrul care
răspunde de subiectul în cauză (afaceri externe, finanţe, probleme sociale,
transporturi, agricultură, etc.).
Consiliul răspunde de luarea deciziilor şi de coordonare, atribuțiile sale
putând fi detaliate astfel:
• Consiliul Uniunii Europene adoptă legi, legiferând, în mod normal, împreună
cu Parlamentul European.
• Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
• Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate
comună a UE, pe baza liniilor directoare stabilite de Consiliul European.
• Consiliul încheie, în numele Comunităţii şi al Uniunii, acorduri
internaţionale între UE şi unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale.
• Consiliul coordonează acţiunile statelor membre şi adoptă măsuri în
domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
• Consiliul şi Parlamentul European constituie autoritatea bugetară care adoptă
bugetul Comunităţii.
Actele Consiliului Uniunii Europene
Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, acţiuni
comune sau poziţii comune, recomandări sau avize. De asemenea, Consiliul poate
adopta concluzii, declaraţii sau rezoluţii.
Atunci când Consiliul acţionează în calitate de legiuitor, Comisia Europeană
este, în principiu, cea care face propunerile. Acestea sunt examinate de către
Consiliu, care poate aduce modificări înainte de a le adopta.
Parlamentul European este un participant activ în cadrul acestui proces
legislativ. Legislaţia comunitară referitoare la o gamă amplă de chestiuni se adoptă
în comun de către Parlament şi Consiliu, utilizând procedura numită „codecizie”.
Numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru este stabilit prin
tratate. Tratatele sunt cele care definesc, de asemenea, cazurile în care este necesară
majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea.
Majoritatea calificată se obţine atunci când se îndeplinesc următoarele două
condiţii:
• dacă majoritatea statelor membre este de acord (în unele cazuri o majoritate
de două treimi);
• se înregistrează un minim de 255 de voturi în favoarea propunerii, dintr-un
total de 345 de voturi.
În plus, un stat membru poate solicita confirmarea faptului că voturile
favorabile reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. Dacă se constată
că nu se îndeplineşte acest criteriu, decizia nu va fi adoptată.

Distribuţia voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene până la 1 mai 2004


şi conform Tratatului de la Nisa

-r. de voturi
-r. de voturi până la -r. de voturi după
Ţara după Ţara
1.05.2004 extindere
extindere
Franţa 10 29 Polonia 27
Germania 10 29 România 14
Italia 10 29 Cehia 12
Marea Britanie 10 29 Ungaria 12
Spania 8 27 Bulgaria 10
Belgia 5 12 Lituania 7
Grecia 5 12 Slovacia 7
Olanda 5 13 Cipru 4
Portugalia 5 12 Estonia 4
Austria 4 10 Letonia 4
Suedia 4 10 Slovenia 4
Danemarca 3 7 Malta 3
Finlanda 3 7
Irlanda 3 7
Luxemburg 2 4
Total 87 237 - 108
Total - 345

Repartizarea voturilor pentru fiecare stat membru (prezent)

Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit 29


Spania, Polonia 27
România 14
Ţările de Jos (Olanda) 13
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12
Bulgaria, Austria, Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
Malta 3
TOTAL 345

Trebuie însă remarcat faptul că, indiferent de procedura de luare a


deciziilor, în practică, în cadrul Consiliului UE se încearcă de fiecare dată să se
ajungă la unanimitate.

Preşedinţia Consiliului UE este asigurată pe rând de către fiecare stat


membru, prin rotaţie, câte şase luni, cu schimbare la 1 ianuarie şi 1 iulie, în
următoarea ordine: Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie,
Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Spania,
Danemarca, Grecia. Ulterior, au fost intercalate şi ţările nou aderate din Europa
Centrală şi de Răsărit (Cehia – 01.01.2009-30.06.2009).

Germany January-June 2007


Portugal July-December 2007
Slovenia January-June 2008
France July-December 2008
Czech Republic January-June 2009
Sweden July-December 2009
Spain January-June 2010
Belgium July-December 2010
Hungary January-June 2011
Poland July-December 2011
Denmark January-June 2012
Cyprus July-December 2012
Ireland January-June 2013
Lithuania July-December 2013
Greece January-June 2014
Italy July-December 2014
Latvia January-June 2015
Luxembourg July-December 2015
Netherlands January-June 2016
Slovakia July-December 2016
Malta January-June 2017
United Kingdom July-December 2017
Estonia January-June 2018
Bulgaria July-December 2018
Austria January-June 2019
Romania July-December 2019
Finland January-June 2020

În succesiunea statelor la conducerea Consiliului UE s-a avut în vedere


principiul alternanţei între statele mari şi mici, iar pentru asigurarea
continuităţii s-a constituit o “troikă”, formată pe lângă reprezentantul statului care
asigură preşedenţia în acel moment, dintr-un reprezentant al statului care a deţinut
preşedenţia şi un reprezentant al statului care va prelua preşedenţia.
Consiliul este alcătuit din miniştrii statelor membre, aceștia reunindu-se în
zece formaţiuni diferite, în funcţie de subiectele dezbătute. De exemplu, formaţiunea
Afaceri Externe cuprinde miniştrii afacerilor externe, formaţiunea Justiţie şi Afaceri
Interne pe cei ai justiţiei şi afacerilor interne etc.
Toate lucrările Consiliului sunt pregătite sau coordonate de Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai
statelor membre care lucrează la Bruxelles şi asistenţii acestora. Activitatea acestui
comitet este la rândul ei pregătită de peste 150 de comitete şi grupuri de lucru
alcătuite din delegaţi din statele membre.
Printre acestea, anumite comitete au rolul specific de a asigura coordonarea
şi de a oferi expertiză într-un anumit domeniu, cum ar fi, de exemplu, Comitetul
economic şi financiar, Comitetul politic şi de securitate (responsabil de
monitorizarea situaţiei internaţionale în domeniul politicii externe şi al securităţii
comune şi de asigurarea, sub autoritatea Consiliului, a supravegherii politice şi
conducerii strategice în cadrul operaţiilor de gestionare a crizelor) şi Comitetul de
coordonare, însărcinat cu pregătirea lucrărilor în domeniul cooperării poliţieneşti şi
judiciare în materie penală.
Cele 10 configurații posibile sunt:
1. Afaceri Generale
2. Afaceri Externe
3. Afaceri Economice şi Financiare
4. Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
5. Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi
Consumatori
6. Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare şi spațiu)
7. Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie
8. Agricultură şi Pescuit
9. Mediu
10. Educație, Tineret, Cultură şi Sport
Consiliul Europei

Consiliul Europei, cu sediul la Strasburg, nu face parte dintre


instituţiile comunitare, dar este, în prezent, unul dintre cele mai importante
organisme europene.
Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949, prin Tratatul de la Londra, şi
are, în prezent, în componenţa sa, majoritatea statelor europene (47 de state în 2009),
faţă de 12 state iniţial. Membrilor fondatori, ţările U.E.O. (Belgia, Franţa,
Luxemburg, Marea Britanie, Olanda), şi Danemarca, Grecia, Irlanda, Italia,
Norvegia, Suedia, Turcia, li s-au alăturat, pe rând, Islanda (1950), Germania
(1951), Austria (1956), Cipru (1961), Elveţia (1963), Malta (1965),
Portugalia (1976), Spania (1977), Lichtenstein (1978), San Marino (1988),
Finlanda (1989), Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Cehia, Estonia,
Lituania, Slovacia, Slovenia, România (1993), Andora (1994), Albania, Letonia,
Moldova, Ucraina (1995), Croaţia, Rusia, fosta Republică Iugoslavă Macedonia
(1996), Georgia (1999), Armenia, Azerbaidjan (2001), Bosnia-Herţegovina (2002),
Serbia (2003), Monaco (2004), Muntenegru (2007). Există un stat candidat: Belarus
şi 5 state cu statut de observator (fie pe lângă Comitetul Miniştrilor, fie pe lângă
Adunarea Parlamentară): Canada, Vatican, Mexic, Japonia, Israel, SUA.
Rolul Consiliului Europei, în principal consultativ, este pe linia promovării
şi respectării drepturilor şi libertăţilor individuale şi al consolidării democraţiei
pluraliste. El este un organism interguvernamental, cu caracter politic, care
elaborează recomandări pentru atingerea obiectivelor asumate.
Între realizările sale se numără Convenţia pentru Protecţia Drepturilor
Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Comisia Europeană a Drepturilor
Omului şi, mai târziu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
În componenţa Consiliului Europei intră următoarele trei instituţii:
1. Adunarea Parlamentară, instituţie consultativă, este formată din
reprezentanţi ai ţărilor membre şi reprezintă organul de deliberare al
Consiliului. În urma dezbaterilor sale, rezultă recomandări către Consiliul de
Miniştri.
2. Consiliul de Miniştri (de externe) ai ţărilor membre, este organul de
decizie al Consiliului Europei. Dacă deciziile obişnuite presupun 2/3 din voturi,
deciziile importante necesită o majoritate absolută.
3. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale este format din
două Camere, una pentru autorităţile locale şi alta pentru regiuni, acţiunile lor
vizând întărirea democraţiei locale, în noul context, în special, a celor din Estul
Europei.

4.4.2.4. Comisia Europeană

Este unul din principalele organisme instituţionale comunitare, care se


regăsea în Tratatul de la Paris (în CECO) sub denumirea de Înalta Autoritate, iar din
1958 până la Actul Unic European din 1987 s-a numit Comisia Comunitară
Europeană.
Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene. Termenul de
“Comisie” se foloseşte cu două accepţiuni:
- cu trimitere la membrii Comisiei;
- cu sensul de instituţie şi personalul acesteia.
Comisia Europeană este formată, în prezent, din 27 de membri (numiţi
comisari), independenţi de guvernele statelor din care provin, cu mandat pe cinci
ani. De regulă, aceştia au avut în ţările lor de origine, anterior, funcţii politice
importante sau au fost membri ai guvernului.

Comisia Europeană şi extinderea Uniunii Europene


Până la data de 1 mai 2004, Comisia Europeană a fost formată din 20 de
comisari. Din cele 20 de locuri, cele cinci state „mari” (Franţa, Germania, Italia,
Marea Britanie şi Spania) dispuneau de câte două locuri, iar celelalte zece state,
„mai mici”, aveau câte un singur loc. În perspectiva extinderii U.E., Tratatul de la
Nisa prevăzuse câte un singur membru al Comisiei din partea fiecărui stat, pentru a
nu afecta eficienţa procesului decizional.
Întrucât mandatul Comisiei condusă de Romano Prodi, investită în anul 1999
(cu cei 20 de comisari) expira la data de 31 octombrie 2004, şi, având în vedere
extinderea UE de la 1 mai 2004 (intrarea a zece noi state), s-a hotărât ca, până la
finalul mandatului, să funcţioneze cu 30 de comisari. Celor zece comisari din ţările
nou-intrate nu li s-au repartizat atribuţii specifice, ei au fost repartizaţi pe lângă
comisarii aflaţi deja în funcţie.
Pentru mandatul 2004-2009, care era prevăzut să înceapă la 1 noiembrie
2004, au fost numiţi 25 de comisari, câte unul din fiecare stat membru.
Comisia, ca instituţie, este compusă din 46 departamente (Direcţii
Generale şi Servicii):
22 – Politici: Agricultură și dezvoltare rurală, Buget, Combaterea
schimbărilor climatice, Concurență, Afaceri economice și financiare, Educație și
cultură, Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale și egalitate de șanse, Energie,
Întreprinderi și industrie, Mediu, Agenții executive, Afaceri interne, Afaceri
maritime și pescuit, Mobilitate și Transporturi, Sănătate și consumatori, Societate
informațională și mass-media, Piața internă și servicii, Justiție, Politica regională,
Cercetare, Impozitare și uniune vamală, Dezvoltare;
5 – Relații externe: Extindere, EuropeAid – Oficiul de cooperare, Relații externe,
Ajutor umanitar, Comerț;
8 – Servicii generale: Biblioteca centrală, Comunicare, Oficiul European
de Luptă Antifraudă, Eurostat, Arhive istorice, Centrul Comun de Cercetare, Oficiul
pentru Publicații, Secretariatul General;
11 – Servicii interne: Biroul Consilierilor de Politică Europeană,
Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene, Resurse umane şi
securitate, Informatică, Infrastructură şi logistică – Bruxellles, Infrastructură şi
logistică – Luxemburg, Serviciul de audit intern, Interpretare, Serviciul juridic,
Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale, Traduceri;
Fiecare departament (Direcţie sau Serviciu specializat) are la conducere un
director general, care răspunde în faţă unui comisar. Lucrările Comisiei sunt
coordonate de un Secretariat General. În ansamblu, pentru a-şi îndeplini sarcinile,
Comisia are aproximativ 32.000 de angajaţi permanenţi, dintre care o cincime se
ocupă de traducere şi interpretare. La aceşti funcţionari, se mai adaugă câteva mii de
angajaţi temporari.

Preşedintele Comisiei este ales de Consiliul European şi confirmat de


Parlamentul European printr-un vot de investitură. Procedura numirii Comisiei este
următoarea:
- în termen de 6 luni de la alegerea membrilor Parlamentului European, şefii
de state şi de guverne ai statelor membre cad de comun acord asupra numelui
viitorului preşedinte al Comisiei;
- preşedintele desemnat al Comisiei, împreună cu guvernele statelor membre,
alege ceilalţi membri;
- dacă Parlamentul, în urma intervievării membrilor, îşi dă acordul favorabil,
aceştia sunt numiţi pe o perioadă de 5 ani.

Preşedinţii Comisiei Europene, de la înfiinţare până în prezent:

-umele Ţara Perioada


Jean Monnet (1) Franţa 10 august 1952 – 10 noiembrie 1954
René Mayer (1) Franţa 1 iunie 1955 –6 ianuarie 1958
Walter Hallstein Germania 6 ianuarie 1958 – 1 iulie 1967
Jean Riey Belgia 1 iulie 1967 – 2 iulie 1970
Franco-Maria Malfatti Italia 2 iulie 1970 – 21 martie 1972
Sicco Manscholt Olanda 21 martie 1972 – 31 decembrie 1972
François-Xavier Ortoli Franţa 31 decembrie 1972 – 5 ianuarie 1977
Roy Jenkins Marea Britanie 6 ianuarie 1977 – 6 ianuarie 1981
Gaston Thorn Luxemburg 6 ianuarie 1981 – 5 ianuarie 1985
Jacques Delors Franţa 5 ianuarie 1985 – 6 ianuarie 1995
Jacques Santer Luxemburg 6 ianuarie 1995 – 15 martie 1999
Romano Prodi Italia 15 martie 1999 – noiembrie 2004
José Manuel Durão Portugalia noiembrie 2004 –
Barroso
Notă: (1) Preşedinţi ai Înaltei Autorităţi, în cadrul CECO

Fiecare comisar în parte dispune de un „cabinet”, format din şapte


funcţionari şi un personal de susţinere şi se ocupă de un sector repartizat de
Preşedinte.
Atribuţiile comisarilor sunt exclusiv de natură tehnică, fără să se bucure de
puterea politică, conferită miniştrilor.
Componenţa Comisiei Prodi

-umele Ţara Atribuţii


Romano Prodi Italia preşedinte
vicepreşedinte
Neil Kinnock Marea Britanie Reforma administrativă

vicepreşedinte
Layola de Palacio del Spania Relaţii cu Parlamentul European
Mario Monti Italia Concurenţă
Franz Fischler Austria
Sandra Kalniete Letonia Agricultură şi pescuit
Erkki Liikanen Finlanda Întreprinderi şi societatea
Ján Figel Slovacia informaţiei
Frederik Bolkestein Olanda Piaţa internă
Philippe Busquin Belgia Cercetare
Joaquín Almunia Spania
Slïm Kallas Estonia Afaceri economice şi monetare
Poul Nielson Danemarca
Joe Borg Malta Dezvoltare şi ajutor umanitar
Günter Verheugen Germania
Janez Potočnik Slovenia Extindere
Christopher Patten Marea Britanie Relaţii externe
Pascal Lamy Franţa Comerţ
Danuta Hübner Polonia
David Byrne Irlanda Sănătate şi protecţia consumatorilor
Pavel Telika Cehia
Jacques Barrot Franţa
Péter Balász Ungaria Politica regională
Viviane Reding Luxemburg
Dalia Grybauskaité Lituania Educaţie şi cultură
Michaele Schreyer Germania
Markos Kyprianos Cipru Buget
Margot Wallström Suedia Mediu
Antönio Vitorino Portugalia Justiţie şi afaceri interne
Ocuparea forţei de muncă şi
Stavros Dimas Grecia probleme sociale

Componenţa Comisiei Barroso (2004-2009)

-umele Atribuţii Ţara


José Manuel Barroso preşedinte Portugalia
Margot Wallström vicepreşedinte Suedia
Relaţii instituţionale şi strategia de
comunicare
Günter Verheugen vicepreşedinte Germania
Întreprinderi şi industrie
Jacques Barrot vicepreşedinte Franţa
Justiţie, libertate şi securitate (anterior –
Transporturi)

Siim Kallas vicepreşedinte Estonia


Probleme administrative, audit, anti-
fraudă
Antonio Tajani vicepreşedinte Italia
(l-a înlocuit pe Franco Transporturi
Frattini - Justiţie, Libertate
şi securitate)
Viviane Reding Societatea informaţională şi mass-media Luxemburg
Stavros Dimas Mediu Grecia
Joaquín Almunia Afaceri economice şi financiare Spania
Danuta Hübner Politică regională Polonia
Joe Borg Pescuit şi afaceri maritime Malta
Dalia Grybauskaitė Programare financiară şi buget Lituania
Janez Potočnik Ştiinţă şi cercetare Slovenia
Ján Figel' Educaţie, formare, cultură şi tineret Slovacia

Androulla Vassiliou Sănătate Cipru


(l-a înlocuit pe Markos
Kyprianou - Sănătate şi
protecţia consumatorului)
Olli Rehn Extindere Finlanda
Louis Michel Dezvoltare şi ajutor umanitar Belgia
László Kovács Impozitare şi uniune vamală Ungaria
Neelie Kroes Concurenţă Olanda
Mariann Fischer Boel Agricultură şi dezvoltare rurală Danemarca
Benita Ferrero-Waldner Relaţii externe şi politica de vecinătate Austria
europeană
Charlie McCreevy Piaţă internă şi servicii Irlanda
Vladimir Špidla Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale Cehia
şi egalitatea de şanse
Catherine Ashton Comerţ Marea Britanie
(l-a înlocuit pe Peter
Mandelson)
Andris Piebalgs Energie Letonia
Meglena Kuneva Protecţia consumatorilor Bulgaria
Leonard Orban Multilingvism România

După 2009 și adoptarea Tratatului de la Lisabona, Comisia are următoarea


componență :

-umele Atribuții Țara


José Manuel Barroso Președinte Portugalia
Catherine Ashton Vicepreședinte - Înalt Marea Britanie
Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și
politica de securitate
Viviane Reding Vicepreședinte - Justiţie, Luxemburg
drepturi fundamentale și
cetățenie
Joaquín Almunia Vicepreședinte - Spania
Concurență
Siim Kallas Vicepreședinte - Transport Estonia
-eelie Kroes Vicepreședinte - Agenda Olanda
digitală
Antonio Tajani Vicepreședinte - Industrie Italia
şi antreprenoriat
Maroš Šefčovič Vicepreședinte - Relaţii Slovacia
interinstituţionale şi
administraţie
Janez Potočnik Mediu Slovenia
Olli Rehn Afaceri economice și Finlanda
monetare
Andris Piebalgs Dezvoltare Letonia
Michel Barnier Piața internă și servicii Franța
Androulla Vassiliou Educație, cultură, Cipru
multilingvism și tineret
Algirdas Šemeta Impozitare şi uniune Lituania
vamală, audit şi antifraudă
Karel De Gucht Comerț Belgia
John Dalli Sănătate și protecția Malta
consumatorilor
Máire Geoghegan-Quinn Cercetare, inovare şi Irlanda
ştiinţă
Janusz Lewandowski Programare financiară şi Polonia
buget
Maria Damanaki Afaceri maritime şi Grecia
Pescuit
Kristalina Georgieva Cooperare internaţională, Bulgaria
ajutor umanitar şi reacția
la situaţii de criză
Günther Oettinger Energie Germania
Johannes Hahn Politica regională Austria
Connie Hedegaard Combaterea schimbărilor Danemarca
climatice
Štefan Füle Extindere și politica de Cehia
vecinătate
László Andor Ocuparea forței de muncă, Ungaria
afaceri sociale şi
incluziune
Cecilia Malmström Afaceri interne Suedia
Dacian Cioloş Agricultură și dezvoltare România
rurală

Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte generală,


„exprimarea interesului comunitar şi asigurarea realizării acestuia”. Ea are şi
atribuţii legislative, este organ executiv al UE, dar este şi apărătoarea tratatelor
europene (controlând aplicarea lor şi având la dispoziţie o procedură de „urmărire” a
unui stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin Tratate – vezi
Pactul de Stabilitate şi Creştere).
Ca organ executiv al UE, puterile Comisiei se referă la următoarele categorii
de probleme:
1. Funcţia de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea
şi aplicarea corectă a Tratatelor (legislaţiei comunitare), împreună cu Curtea de
Justiţie.
2. Funcţia de iniţiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări şi
avize pe linie legislativă, iniţiază dezvoltarea legislaţiei comunitare; făcând
propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului UE, Comisia trebuie să ţină
seama de principiul subsidiarităţii: dacă problema respectivă nu se poate rezolva mai
bine la nivel local, regional sau naţional.
3. Funcţia de execuţie: exercită competenţele de execuţie conferite de
Consiliul UE – execuţia bugetului UE, aplicarea legislaţiei, a programelor şi
politicilor comunitare. În cele mai multe cazuri, punerea efectivă în practică revine
autorităţilor naţionale, regionale sau locale, însă Comisia supervizează
implementarea acestora.

Activitatea Comisiei Europene pe linia aplicării politicii în domeniul concurenţei


În luna martie 2004, Comisia Europeană a somat firma Microsoft să distribuie pe piaţa
europeană o versiune a sistemului de operare Windows fără Media Player incorporat, aplicându-i şi o
amendă record de 497 milioane de euro pentru încălcarea legislaţiei europene anti-trust. Microsoft a
contestat decizia Comisiei Europene în faţa Curţii de Justiţie a UE, iar procesul se estimează că ar
putea dura cinci ani.
În luna septembrie 2004, Comisia Europeană a amendat cu 2,5 milioane de euro producătorii
de bere Kronenburg (1,5 milioane de euro) şi Heineken (1 milion de euro) pentru o încercare de a
controla piaţa franceză en-gros a berii. Printr-un acord încheiat în martie 1996 (dar care nu a fost pus
niciodată în practică), cele două firme, care controlau 60%, respectiv 30% din piaţa franceză la acel
moment, au convenit să-şi sisteze temporar achiziţiile şi să distribuie volume egale de bere prin
reţelele proprii.
În luna octombrie 2004, după 5 ani de investigaţii privind încălcarea regulilor anti- trust (în
urma reclamaţiei concurentei Pepsi), Coca-Cola şi Comisia Europeană au încheiat o înţelegere,
conform căreia, Coca-Cola va renunţa la practica semnării unor acorduri de exclusivitate cu
distribuitorii de băuturi răcoritoare, prin care le impunea şi băuturile mai puţin populare, cum ar fi
Sprite.
4. Funcţia de decizie: are putere de decizie proprie şi ia parte la adoptarea
actelor de către Consiliul European şi Parlamentul European.
5. Funcţia de reprezentare: este abilitată în domeniul reprezentării interne şi
internaţionale a UE, negociind acordurile internaţionale între UE şi alte ţări,
permiţând UE să vorbească “cu o singură voce”.
Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului European, care are
posibilitatea să o demită, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Sediul Comisiei este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg,
reprezentanţe în toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii.
Comisia se întruneşte săptămânal, de regulă în zilele de miercuri, la Bruxelles.
Deciziile se iau pe bază de vot, fiind necesar votul majorităţii simple, însă, odată
propunerea adoptată, ea trebuie sprijinită necondiţionat de către toţi membrii.

4.4.2.5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justiţie a fost creată în anul 1952, pe baza Tratatului de instituire a


CECO, fiind compusă din şase judecători, din cele şase ţări semnatare.
În prezent, Curtea de Justiţie este compusă din 27 judecători (câte unul
pentru fiecare stat membru) şi opt avocaţi generali, numiţi de comun acord de
statele membre pentru un mandat de şase ani, reînnoibil. În acest fel, s-a dorit o
reprezentare echilibrată a tuturor şcolilor de gândire juridică din ţările UE.
În Europa lărgită, s-a păstrat principiul existent anterior, după care este numit
un singur judecător din fiecare stat membru, dar, pentru simplificare şi creşterea
eficienţei, există şi posibilitatea de a crea o “Mare Cameră”, formată din doar 14
judecători, în locul sesiunilor plenare la care să participe toţi judecătorii.
Judecătorii Curţii de Justiţie trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă
şi, în acelaşi timp, să întrunească condiţiile curente pentru exercitarea, în ţara lor de
origine, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, având o competenţă juridică
recunoscută. În consecinţă, ei nu pot deţine funcţii politice sau administrative şi nici
nu se pot angaja în vreo profesie, alta decât activitatea didactică sau de cercetare
ştiinţifică în domeniul dreptului, activităţi ce pot fi desfăşurate doar după obţinerea
unei dispense excepţionale.
Din rândul lor, judecătorii aleg, pentru un mandat de trei ani, preşedintele
Curţii de Justiţie. Acesta conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi
deliberările. La fiecare trei ani, are loc şi o înlocuire parţială a judecătorilor.
Curtea este asistată de avocaţi însărcinaţi cu prezentarea, într-o manieră
imparţială şi independentă, concluziilor motivate privind cazurile deferite în faţa
Curţii. Din aceşti avocaţi, întotdeauna patru aparţin marilor state (Franţa, Germania,
Italia, Marea Britanie), iar ceilalţi sunt numiţi alternativ din celelalte state. Condiţiile
de eligibilitate sunt aceleaşi care se aplică şi judecătorilor.
Atribuţiile fundamentale ale Curţii de Justiţie pot fi separate pe trei mari
direcţii:
1. controlul respectării dreptului comunitar;
2. interpretarea legislaţiei comunitare;
3. dezvoltarea legislaţiei comunitare.
Sentinţele date de Curtea de Justiţie prevalează asupra celor pronunţate de
instanţele naţionale. De fapt, însăşi raţiunea creării Curţii de Justiţie a fost aceea de a
interpreta şi aplica în mod unitar legislaţia europeană (dreptul comunitar). În timp,
între instituţiile europene, Curtea de Justiţie a avut un rol important, în special, în
ceea ce priveşte problemele constituţionale (frecvente) rezolvate.
Jurisprudenţa creată de Curtea de Justiţie poate fi invocată de cetăţenii
europeni în faţa instanţelor naţionale. Este amintită în acest sens, în mod special,
contribuţia sa la facilitarea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările UE, prin vasta
jurisprudenţă creată în domeniile comercial şi vamal.
Dar, Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii
actelor adoptate de Parlamentul European, Consiliul European, Comisia Europeană
sau Banca Centrală Europeană.

În atribuţiile Curţii de Justiţie intră şi rezolvarea unor diferende între statele


membre, instituţiile europene, firme şi cetăţeni. De exemplu, când în noiembrie 2003
Comisia Europeană a apreciat drept ilegală hotărârea Consiliului Uniunii Europene
de a suspenda aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere (de fapt, neluând în seamă
propunerea Comisiei Europene de a se declanşa procedura disciplinară împotriva
Franţei şi Germaniei, pentru depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB), a fost
sesizată Curtea de Justiţie. În complet de 14 judecători, câteva luni mai târziu, la
sfârşitul lunii aprilie 2004, cazul s-a judecat, iar prin sentinţa pronunţată ulterior,
suspendarea Pactului de Stabilitate şi Creştere a fost apreciată drept incorectă.

Tribunalul de Primă Instanţă


Aplicarea principiului celerităţii (rapidităţii) în soluţionarea cauzelor
înfăţişate Curţii, în condiţiile creşterii substanţiale a numărului acţiunilor supuse
judecăţii sale, a determinat în anul 1989, crearea Tribunalului de primă instanţă, ca
organism asociat Curţii de Justiţie, care să se ocupe de cazurile de mai mică
importanţă. Dacă la început competentele erau limitate, din 1993, Tribunalul a
primit în competenţă toate recursurile directe ale persoanelor fizice sau juridice
împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curţii.
Tribunalul este format astăzi tot din 27 judecători numiţi de statele membre
pentru un mandat de şase ani, organizarea fiind similară celei de la Curtea de
Justiţie, cu excepţia inexistenţei avocaţilor generali, înlocuiţi, în caz de nevoie, de
către unul din judecători, însărcinat să le îndeplinească atribuţiile. Până în prezent,
această posibilitate a fost utilizată extrem de rar. Preşedintele Tribunalului este ales
pe termen de trei ani, dintre judecătorii membri.

4.4.3 Alte instituţii ale Uniunii Europene

Curtea de Conturi

Curtea Europeană de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată, la


iniţiativa Parlamentului European, la data de 22 iulie 1975 şi şi-a început activitatea
în octombrie 1977.
Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1
noiembrie 1993, ea nu a fost considerată o instituţie comunitară, ci organism
complementar cu caracter tehnic, şi, în consecinţă, nu a beneficiat de statutul celor
patru instituţii fundamentale iniţiale (Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia
Europeană şi Curtea de Justiţie).
În componenţa Curţii intră 27 membri proveniţi din cele 27 de state
comunitare, numiţi de Consiliul European, după consultarea Parlamentului
European, pentru un mandat de şase ani reînnoibil, cu unanimitate de voturi. După
extinderea UE, deşi s-a păstrat regula numirii unui singur membru din fiecare ţară,
pentru eficientizarea activităţii, se pot înfiinţa “Camere”, cu câţiva membri fiecare,
orientate pe tipuri de probleme.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să provină din instituţiile de control
financiar extern ale ţării de origine, să fie independenţi şi nu pot îndeplini alte funcţii
(remunerate sau nu) pe timpul mandatului.
Preşedintele este desemnat de membrii Curţii de Conturi, dintre ei, pentru un
mandat de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii.
Importanţa Curţii de Conturi printre instituţiile comunitare derivă din
misiunea sa, de a controla legalitatea obţinerii veniturilor şi utilizării cheltuielilor
bugetului comunitar, vizând întărirea disciplinei financiare.
Conform dispoziţiilor Tratatelor (CECO, CEE şi EURATOM), Curtea de
Conturi controlează legitimitatea şi legalitatea totalităţii veniturilor şi cheltuielilor
bugetare comunitare, exercitând controlul şi asupra beneficiarilor fondurilor
comunitare, fie ei instituţii (chiar private) sau state (comunitare), precum şi asupra
oricărui organism comunitar, în măsura în care prin actul său constitutiv nu a fost
prevăzut altfel.
Spre deosebire de Curţile de Conturi naţionale, Curtea de Conturi a UE nu
poate aplica sancţiuni juridice în cazul constatării unor încălcări ale legislaţiei,
singurul instrument disponibil fiind informarea organismelor comunitare
responsabile şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE. Rezultatele controalelor sunt
materializate în Rapoartele Anuale, care sunt trimise spre informare şi examinare
(înainte de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) instituţiilor
comunitare. Pe baza aceluiaşi Raport Anual, Parlamentul European acordă
descărcarea bugetară Comisiei Europene.
O latură esenţială a activităţii Curţii Europene de Conturi o reprezintă
asistenţa acordată autorităţilor bugetare (Parlamentului şi Consiliului UE) în
exercitarea funcţiilor de control asupra execuţiei bugetului, dar îşi prezintă opinia şi
cu ocazia adoptării unor reglementări financiare de interes din perspectiva bugetului
UE.
Aparatul propriu al Curţii de Conturi este format din peste 500 de salariaţi,
dintre care jumătate sunt auditori, organizaţi în grupuri de audit, ei fiind cei care
realizează controalele în instituţiile europene şi în ţările care primesc finanţări din
bugetul comunitar, pregătind apoi proiectele de rapoarte ce vor fi prezentate de către
Curte.

Comitetul Economic şi Social

Este un organism consultativ al CEE şi EURATOM, cu sediul la Bruxelles,


înfiinţat în anul 1957 prin Tratatul de la Roma, format din 317 membri (consilieri),
din toate statele membre UE, numiţi pentru un mandat de patru ani, reînnoibil, de
către Consiliul UE, cu consultarea Comisiei Europene. Modificările prevăzute de
Tratatul de la Nisa au avut în vedere în perspectiva extinderii UE un număr maxim
de membri limitat la 350, fără ca numărul de consilieri din cele 15 ţări ale UE la acel
moment să fie modificat.
Membrii CES reprezintă instituţionalizat diferitele categorii socio-
profesionale (societatea civilă), în primul rând pe agricultori, pe transportatori,
muncitori, comercianţi, meşteşugari şi liber-profesionişti, iar rolul lor este
consultativ, pentru Consiliul UE şi Comisie, în procesul decizional şi pe linie
legislativă. Tocmai de aceea, CES a fost considerat o punte de legătură între
Uniunea Europeană şi cetăţenii ei, vocea societăţii civile, promovând o societate mai
participativă şi mai democratică.
Deşi au fost propuşi de guvernele ţărilor de origine, în exercitarea atribuţiilor
membrii CES trebuie să fie pe deplin independenţi şi să acţioneze în interesul
general comunitar.

Comitetul Economic şi Social – repartizarea mandatelor pe ţări

Ţara -r. membri Ţara -r. membri


Franţa 24 Polonia 21
Germania 24 România 15
Italia 24 Bulgaria 12
Marea Britanie 24 Cehia 12
Spania 21 Ungaria 12
Austria 12 Lituania 9
Belgia 12 Slovacia 9
Grecia 12 Estonia 7
Olanda 12 Letonia 7
Portugalia 12 Slovenia 7
Suedia 12 Cipru 6
Danemarca 9 Malta 5
Finlanda 9
Irlanda 9
Luxemburg 6
222 - 122
Total 344
Comitetul se întâlneşte în adunări plenare, iar conducerea este asigurată de
un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi la fiecare doi ani.

Comitetul Regiunilor

A fost înfiinţat în anul 1994 pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht


(art. G.76) ca un nou organism, cu caracter consultativ, şi este format din 317
membri, reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale europene (vocea
administraţiei locale).
Ei sunt numiţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre şi cu acordul
Comisiei, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil. Numărul mandatelor pentru
fiecare ţară, stabilit în funcţie de populaţia acesteia, este acelaşi ca în cazul CES, atât
în prezent, cât şi în perspectiva extinderii UE.
Comitetul Regiunilor este consultat de Consiliul UE sau de Comisia
Europeană:
1. când consideră necesar (consultare facultativă),
2. conform prevederilor Tratatelor (consultare obligatorie), când
problemele privesc formarea profesională, cultura, sănătatea publică, reţelele de
transport transeuropean, infrastructura de transport, telecomunicaţii şi domeniul
energetic, coeziunea economică şi socială, politica ocupării forţei de muncă sau
legislaţia socială, adică sunt probleme de interes direct şi la nivel local şi regional.
Dinte membrii săi, Comitetul Regiunilor numeşte un preşedinte, pentru o
perioadă de doi ani. În fiecare an, sunt organizate cinci sesiuni plenare, care sunt
pregătite în cadrul a şase comisii:
1. Comisia pentru politica de coeziune teritorială (COTER);
2. Comisia pentru politică economică şi socială (ECOS);
3. Comisia pentru dezvoltare durabilă (DEVE);
4. Comisia pentru cultură şi educaţie (EDUC);
5. Comisia pentru probleme constituţionale şi administrare europeană
(CONST);
6. Comisia pentru relaţii externe (RELEX).

Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul 1958, în baza


prevederilor Tratatului de la Roma, ca o instituţie autonomă non-profit, menită să
sprijine procesul de integrare europeană, prin finanţarea anumitor tipuri de proiecte
de investiţii. Ulterior, din anul 1994, odată cu crearea Fondului European de
Investiţii, a devenit acţionar majoritar al acestuia.
Statutul BEI a fost însă revizuit cu ocazia fiecărei extinderi a UE, astfel încât
astăzi sunt membri ai băncii toate statele UE.

Participarea la capitalul BEI la data de 1 mai 2004 (în EUR)

Ţara Capital subscris


Germania 26.649.532.500
Franţa 26.649.532.500
Italia 26.649.532.500
Marea Britanie 26.649.532.500
Spania 15.989.719.500
Belgia 7.387.065.000
Olanda 7.387.065.000
Suedia 4.900.585.000
Danemarca 3.740.283.000
Austria 3.666.973.500
Polonia 3.411.263.500
Finlanda 2.106.816.000
Grecia 2.003.725.500
Portugalia 1.291.287.000
Cehia 1.258.785.500
Ungaria 1.190.868.500
Irlanda 935.070.000
Slovacia 428.490.500
Slovenia 397.815.000
Lituania 249.617.500
Luxemburg 187.015.500
Cipru 183.382.000
Letonia 152.335.000
Estonia 117.640.000
Malta 69.804.000
Total 163.653.737.000
Sursa: http://www.eib.org/about/structure/department.asp?dep=108

Conform Protocolului asupra Statutului BEI (art. 8), conducerea revine


Consiliului Guvernatorilor, Consiliului de administraţie şi Comitetului de direcţie.
1. Consiliul guvernatorilor, autoritatea supremă, este compus din miniştri,
desemnaţi de statele membre (de regulă, miniştrii de finanţe). Consiliul stabileşte
coordonatele politicii de credit, decide majorarea capitalului subscris, aprobă
raportul anual, bilanţul şi contul de profit şi pierderi, numeşte şi demite membrii
Consiliului de Administraţie şi ai Comitetului de direcţie, autorizează banca să
finanţeze proiecte în afara Uniunii.
Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt adoptate cu o majoritate de voturi
reprezentând cel puţin 50% din capitalul subscris, dar pentru câteva decizii
importante este cerută unanimitate de voturi.
2. Consiliul de administraţie, prezidat de preşedintele BEI, are drept
misiune aprobarea creditelor şi garanţiilor sau contractarea de împrumuturi şi
condiţiile realizării acestora şi asigură conducerea în bune condiţii a băncii.
3. Comitetul de direcţie este format dintr-un preşedinte şi şapte
vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru 6 ani (cu posibilitatea
reînnoirii mandatului), la propunerea Consiliului de administraţie. Rolul său este de
a asigura administrarea ordinară (zilnică) a băncii, pregătind deciziile Consiliului de
administraţie şi formulând avize în cazul acordării creditelor şi garanţiilor sau al
proiectelor de împrumuturi.
Pe lângă aceste organe de conducere, art. 14 din Statutul BEI face referire la
un comitet, format din 3 membri numiţi de Consiliul guvernatorilor, care verifică
anual regularitatea operaţiunilor şi registrelor băncii, confirmând bilanţul şi contul
de profit şi pierderi.
În desfăşurarea activităţii sale, BEI cooperează cu alte instituţii ale UE,
reprezentanţii săi având dreptul să participe la comitete ale Parlamentului European,
iar preşedintele băncii poate participa la întrunirile Consiliului Uniunii Europene.
BEI finanţează proiecte de investiţii atât în ţările membre (aproape 90% din
total) cât şi în ţările candidate, dar ca excepţie pot fi finanţate proiecte şi din alte ţări
(în ţările mediteraneene, în ţările ACP, în America Latină şi Asia). Proiectele
eligibile pentru finanţarea BEI trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să contribuie la îndeplinirea obiectivelor UE (creşterea competitivităţii
industriei europene, crearea reţelelor trans-frontaliere de transport, telecomunicaţii şi
energie, dezvoltarea sectorului TI, dezvoltarea durabilă, îmbunătăţirea serviciilor
educaţionale şi în domeniul sănătăţii);
2. să fie în avantajul regiunilor mai puţin dezvoltate;
3. să contribuie la atragerea altor surse de finanţare.
Resursele BEI pentru activitatea de creditare provin – într-o mică măsură –
din contribuţia ţărilor membre la capitalul social şi, în completare, din emisiuni de
titluri pe piaţa financiară internaţională, ratingul excelent (AAA) dat de încrederea
publicului în acţionarii săi, statele UE, permiţându-le să se împrumute la un cost al
capitalului redus, inaccesibil clienţilor săi.

Ombudsmanul

Ombudsmanul, cunoscut şi sub numele de mediatorul european, (instituţie


având drept echivalent românesc avocatul poporului) a fost creat prin Tratatul de la
Maastricht în scopul protejării cetăţenilor europeni de eventualele abuzuri ale unor
instituţii europene.
În acest sens, ombudsmanul primeşte plângeri de la cetăţenii europeni (ai
statelor UE sau rezidenţi în UE), dar şi de la firme, asociaţii sau alte organisme
înregistrate oficial în UE, şi încearcă să le soluţioneze reclamaţiile.
Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de cinci
ani, reînnoibil, iar anual, prezintă un raport Parlamentului European privind
rezultatele obţinute în soluţionarea plângerilor.
În activitatea sa trebuie să fie complet independent şi imparţial, nu poate cere
sau accepta instrucţiuni de la guverne sau alte instituţii, şi nici nu poate exercita, pe
timpul mandatului său, altă activitate profesională, remunerată sau nu.
În analiza cazurilor reclamate de “maladministraţie” (administrare
necorespunzătoare – abuz de putere, discriminare, inechitate, procedură incorectă,
întârzieri nejustificate, absenţa sau refuzul informării) pe care le investighează
ombudsmanul, instituţiile şi organismele UE sunt obligate să-i ofere orice informaţie
cerută şi să-i permită accesul la orice dosar, cu excepţia unor cazuri de
confidenţialitate prestabilite.
5. Uniunea Europeană - centru de putere în economia
mondială

Vorbind despre Uniunea Europeană ca despre o entitate economică, se poate


afirma, fară riscul unei erori, că indicatorii săi de performanţă îi dau dreptul să aspire
la rolul de copartener alături de SUA în gestionarea fluxurilor economice la nivel
mondial. Bazându-se pe o industrie şi o agricultură performante şi pe un sector al
serviciilor bine dezvoltat, UE îşi concentrează atenţia spre implementarea unor
politici de coeziune care să omogenizeze spaţiul economic european pentru a-i
conferi un surplus de performanţă. Oricum, chiar şi în condiţiile actuale,
performanţele Uniunii Europene în întregime sau ale Zonei Euro sunt comparabile la
nivel internaţional cu cele ale principalelor două state dezvoltate, SUA şi Japonia.
Sub aspect sectorial, principalele dimensiuni ale forţei economice a UE sunt trasate
de industrie, agricultură şi comerţul cu bunuri şi servicii. De asemenea, UE este o
forţă şi în ceea ce priveste investitiile străina directe.
Odată cu dispariţia URSS-ului de pe harta lumii, a avut loc o reaşezare şi o
redimensionare geostrategică, politică şi economică la nivel mondial. Modelul
multipolar pe care se bazase economia mondială în ultimul sfert de veac a fost
înlocuit în anii '90 cu unul tripolar construit pe rivalitatea între trei puteri: SUA, UE,
Japonia. Aflate într-o perioadă de căutări şi restructurări, ultimele două, UE şi
Japonia, au pierdut din ritm, sub aspect economic, de-a lungul ultimului deceniu al
secolului XX. Dar chiar şi în aceste condiţii, ele au reuşit să-şi păstreze într-o
oarecare măsură statutul de superputeri economice care contrabalansează cel puţin în
domeniul economic ascensiunea americană la nivel global.

Care sunt resursele de care dispune la ora actuală UE, comparativ cu ale
SUA şi Japoniei?
Intindere şi populaţie. Cu toate că populaţia şi aria geografică de întindere
sunt criterii secundare de ierarhizare a ţărilor, ele nu pot fi neglijate datorită
potenţialului de dezvoltare pe care-l conferă. Este adevărat, există ţări cu populaţie
redusă dar cu un output mai mare decât ţări cu populaţie de câteva ori mai
numeroasă (de exemplu Japonia are o populaţie de 10 ori mai mică şi un PIB de
cinci ori mai mare faţă de China), dar nuanţările asupra evoluţiilor viitoare trebuie să
ţină cont şi de cei doi indicatori. Pentru că pot exista ţări cu un grad de dezvoltare
ridicat dar în care ritmurile de creştere economică sunt extrem de reduse datorită
îmbătrânirii populaţiei. Totodată trebuie ţinut cont ca unul din cei mai importanţi
factori care au determinat în sec XVI - XVIII ascensiunea unor ţări precum Olanda
şi Anglia a fost factorul demografic.
Cu o populaţie de 378 mii. locuitori, UE-15 ocupa o întindere de 3191 mii
km , de 3 ori mai mică decât Statele Unite (9809 mii km ), dar mult mai mare faţă de
Japonia (370 mii km2).
Densitatea populaţiei de 118 loc/km era mult mai ridicată decât în SUA (29
loc/km), dar mai mică decât în Japonia, care are una dintre cele mai mari densităţi de
populaţie la nivel mondial (334 loc/km2). Rata mică de creştere a populaţiei, de doar
0,3%, a determinat o îmbătrânire a populaţiei, piramida vârstelor având o bază
îngustă, fenomen ce poate afecta pe viitor potenţialul uman de dezvoltare
economică. Marea majoritate a populaţiei este concentrată în zona urbană (80% în
UE, 77% în SUA şi 79% în Japonia), aceasta fiind o rezultantă directă a gradului de
industrializare a ţării sau regiunii respective.
Resursele naturale constituie un element important pentru dezvoltarea unei
economii. De modul în care are loc aprovizionarea cu materii prime şi materiale
depinde în bună parte calitatea şi cantitatea outputului obţinut. In condiţiile în care o
economie nu-şi poate acoperi într-o pondere satisfăcătoare necesarul de materii
prime, va fi extrem de vulnerabilă la oscilaţiile de pe pieţele specifice mondiale,
ceea ce va afecta în mod negativ costurile de producţie şi va diminua în mod direct
sau indirect puterea de cumpărare a consumatorilor.
Din punct de vedere al resurselor naturale, UE se află în aceeaşi poziţie de
mijloc, fiind relativ săracă în materii prime şi mai ales în resursele petroliere care
stau la baza oricărei industrii. Urmările acestei stări de fapt se resimt periodic în
economia europeană extrem de sensibilă la variaţiile preţului petrolului de pe pieţele
internaţionale. Spre deosebire de Statele Unite care-şi asigură 40% din necesarul de
petrol din resurse proprii şi deţine resurse enorme în conservare, UE nu-şi poate
satisface decât 20% din nevoi prin resursele proprii.
La cărbune, SUA realizează o producţie pe cap de locuitor de 2,5 ori mai
mare decât UE şi de 574 ori mai mare decât Japonia. Situaţia nu se redresează când e
vorba de minereurile feroase, producţia SUA fiind de 28 ori mai mare iar a Japoniei
neglijabilă. La gaze naturale SUA are o producţie pe cap de locuitor de 4 ori mai
mare decât UE.

Produsul Intern Brut. Unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru
efectuarea de comparaţii internaţionale este PIB. Redând volumul valoric al tuturor
bunurilor şi serviciilor create într-o anumită economie pe o anumită perioadă de
timp de agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul acelei ţări, PIB-ul
oferă o imagine de ansamblu a capacităţilor productive ale ţării respective.
Din punct de vedere al outputului realizat, UE ocupă aceeaşi poziţie de
mijloc în cele mai multe cazuri. Cu un PIB de 6430,372 mld. euro la nivelul anului
2000, Zona Euro se află puţin înaintea Japoniei (5145,362 mld. euro) dar
semnificativ în urma SUA (10.708,897 mld. euro) . Dacă luăm în considerare
Europa celor 15, situaţia era substanţial mai bună, PIB-ul crescând la 8524,371 mld.
euro în preţuri curente, ceea ce demonstrează că în perspectiva lărgirii Uniunii
Monetare, Europa se apropie semnificativ de performanţele economiei americane.
In raport cu economia mondială, se poate spune despre Euro 12 că reprezenta
o adevărată forţă, o populaţie ce reprezintă doar 5% din populaţia lumii reuşind să
producă 15,9% din PIB-ul mondial. Informaţia este şi mai interesantă când se
vorbeşte despre UE15: acesta producea 20,2% din PIB-ul mondial, cu doar 2,1
puncte procentuale mai puţin decât SUA şi cu 12,3 puncte procentuale mai mult
decât Japonia.
O informaţie mai relevanta asupra nivelului de viaţă şi a standardelor de
dezvoltare o conferă PIB pe cap de locuitor. Calculat la preţurile pieţei, pe primul
loc se situează Japonia cu 40.593 euro/loc, urmată îndeaproape de SUA cu 38.888
euro/loc şi la o distanţă apreciabilă de UE-15 cu 22.523 euro/loc. Trebuie remarcat
însă că media scăzută pentru Uniunea Europeană este o consecinţă a faptului că
există diferenţe destul de mari între statele membre ale Uniunii.
Preţurile pieţei nu sunt deosebit de relevante pentru a determina indicatorii
pe cap de locuitor ai unei ţări, existând o serie întreagă de diferenţe care fac
irelevante asemenea demersuri. Aducând la acelaşi numitor produsul intern brut pe
cap de locuitor, calculându-1 prin prisma parităţii puterii de cumpărare standard,
ierarhia se modifică sensibil între primele două clasate, SUA şi Japonia.
Se poate spune că, pe cap de locuitor, americanii produceau în 2000 cu
53,8% mai mult decât europenii iar japonezii cu 11,1%. De această dată situaţia este
mult mai apropiată de adevăr.
Privit prin prisma ratelor de creştere a PIB, ce arată starea economiei la
momentul respectiv şi care pot oferi informaţii despre trendul activităţii economice
din ţara respectivă, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX, Statele Unite au
avut cea mai dinamică creştere, cu o rată medie de 3,3%, urmată de UE cu 2,1% şi la
distanţă mare de Japonia aflată în criză, cu 1,3%.
Primii doi ani ai mileniului trei au adus o modificare de ierarhie, SUA
intrând într-o perioadă de criză accentuată, după mai bine de 10 ani de creştere
susţinută. Această criză a atras după sine şi economia mondială, determinând o
recesiune la nivel global.
Ponderea în schimburile internaţionale. Mercantiliştii considerau ca
bogăţia unei ţări este direct legată de volumul mărfurilor exportate. Chiar dacă
teoriile moderne au revizuit această opinie, adăugând şi alte elemente care contribuie
la bogăţia unei ţări, schimburile externe rămân extrem de importante pentru o ţară.
Volumul exportului net este un indicator care, alături de alţi indicatori, poate
exprima nivelul de dezvoltare şi competitivitatea economiei respective. Totodată, de
nivelul exportului depinde rezerva valutară a statului respectiv. De nivelul
importurilor depinde calitatea şi gradul de aprovizionare a pieţelor interne cu materii
prime dar si cu produse finale. In contextul specializării internaţionale, comerţul
internaţional a cunoscut o amploare deosebită. Aşadar, volumul său poate oferi
informaţii şi despre gradul de specializare internaţională.
Europa exportă o mare parte din produsele sale, ocupând o pondere de
39,2% din totalul exporturilor la nivel global. Din acest punct de vedere, UE se
situează net în faţa Statelor Unite (cu doar 13,6% din total exporturi) şi a Japoniei
(cu 6%). Se poate afirma din acest punct de vedere că UE este cea mai mare putere
comercială a lumii. Chiar şi în condiţiile în care se elimină schimburile
intracomunitare, UE îşi păstrează o poziţie privilegiată, deţinând 18,8% din volumul
schimbului cu bunuri şi 23,8% din volumul schimbului cu servicii, părăsind însă
primul loc în favoarea Statelor Unite.
Cum se explică totuşi paradoxul că, deşi ca nivel al producţiei se află în urma
SUA, exportă pe ansamblu mult mai mult decât aceasta?
• în primul rând este vorba de producţia firmelor multinaţionale, multe
dintre ele având capital american sau japonez, a căror producţie finală
este reorientată către pieţele dezvoltate ale ţărilor de origine a
capitalurilor;
• în acelaşi timp, dacă se ia în considerare şi valoarea adăugată netă a
exporturilor europene, diferenţa nu mai este atât de semnificativa. In
timp ce produsele americane şi japoneze exportate au o valoare
adăugată ridicată, incluzând tehnologie de vârf, exporturile nete ale
UE sunt axate într-o pondere însemnată pe produse agricole, energie,
textile şi îmbrăcăminte etc, adică produse cu un grad mai scăzut de
prelucrare;
• mai poate fi vorba şi de puterea de cumpărare, care este cu
aproximativ 50% mai mare în SUA decât in Europa;
• trebuie ţinut cont şi de faptul că o bună parte a schimburilor au loc la
nivel intracomunitar. In viitor va fi necesar să se renunţe la
contabilizarea schimburilor intracomunitare, care vor apare doar ca
fluxuri interne, la fel cum apar în SUA, atunci cînd e vorba de acte de
vânzare-cumpărare între statele membre. Exporturile extracomunitare
ale UE sunt mai mici decât cele ale SUA;
• ca argument final, deşi balanţa comercială a zonei euro arăta în 2001
un excedent net de 105 mld. dolari, venitul net a avut un sold negativ,
de 22,1 mld dolari. Şi situaţia aceasta se perpetuează în mod constant
de-a lungul ultimului deceniu. Aşadar, chiar dacă europenii exportă o
cantitate mai mare de mărfuri, valoarea lor adăugată este mai scăzută,
şi deci avantajul net poate fi de partea americanilor.

Dimensiunea monetară a puterii economice a Uniunii Europene

Formarea Uniunii Monetare a contribuit fundamental la definirea Uniunii


Europene ca pol de putere pe harta economică şi politică a lumii. Nu puţine au fost
cazurile în care specialiştii au considerat că UME este "cea mai importantă
transformare a sistemului monetar internaţional de la tranziţia la ratele de schimb
flexibile din anii 70, conferinţa de la Bretton Woods din 1944, înlocuirea lirei
sterline cu dolarul ca monedă universală de schimb în perioada interbelică şi
consolidarea etalonului aur din secolul XIX" (C. Randall Henning).
Constituind ultimul pas al integrării pe linie economică, moneda unică a
trebuit să facă faţă unor piedici pe multiple planuri. Plecând de la teoria spaţiului
optim al monedei a lui R. Mundell, ajungem la concluzia că oficialii europeni au
trebuit să facă faţă unei alegeri extrem de dificile în a promova dezvoltarea
comerţului şi a cooperării la nivel microeconomic între statele membre în defavoarea
stabilităţii macroeconomice generate de eliminarea variaţiei ratelor de schimb şi a
ratelor dobânzilor. Creşterea gradului de liberalizare a condus însă la o intensificare
a schimburilor favorabilă evoluţiei monedei unice, promovând-o în postura de
monedă internaţională. La ora actuală, euro îndeplineşte toate cerinţele unei monede
internaţionale, fiind frecvent folosită atât în sectorul oficial cât şi în cel privat.
Chiar dacă, în continuare, dolarul rămâne cea mai importantă monedă
internaţională, trebuie remarcat faptul că euro a devenit în numai câţiva ani a doua
monedă ca importanţă în schimburile internaţionale. Ce anume ne determină să
afirmăm acest lucru?
In primul rând factorul cantitativ:
• Dimensiunea spaţiului economic ce foloseşte euro ca monedă de
schimb. El contabilizează 15,9% din PIB-ul mondial, ceva mai puţin
decât principalul rival, SUA (22,3%), dar mai mult decât dublu faţă
de Japonia (7,9%);
• Ponderea pe care o are zona euro în cadrul comerţului mondial,
unde UE contabilizează 18,8% din comerţul cu bunuri şi 20,8% din
comerţul cu servicii, faţă de 20,8% la bunuri şi 21,2% la servicii
pentru SUA şi 8,8% la bunuri şi 8,2% la servicii pentru Japonia;
• Ponderea zonei euro în fluxul de investiţii străine directe, unde în
anul 2000 deţinea 47% din totalul ieşirilor, faţă de cele 19,6 ale SUA
şi 4,6% ale Japoniei.
Un al doilea factor extrem de important care face din euro o veritabilă
monedă internaţională este stabilitatea, care se reflectă în performanţele principalilor
indicatori macroeconomici şi mai ales în rata redusă a inflaţiei corelată cu creşterea
economică stabilă.
Al treilea factor îl reprezintă integrarea pieţelor financiare europene care face
din euro o monedă cerută pe pieţele financiare internaţionale.
Folosirea monedei europene de către sectorul privat a beneficiat de o creştere
continuă începând cu anul 2000. Inainte de introducerea la 1 ianuarie 2002 a
bancnotelor şi monedelor în circulaţie, ponderea euro în intermedierea tranzacţiilor
internaţionale era estimată la circa 17% din total. După 1 ianuarie 2002, această
pondere a crescut semnificativ mai ales datorită dispariţiei monedelor naţionale în
spaţiul unic. Acelaşi fenomen s-a înregistrat şi în privinţa folosirii euro ca mijloc de
plăţi şi mijloc de raportare a plăţilor. Dacă în octombrie 2000 doar 24% din
tranzacţiile internaţionale ale agenţilor rezidenţi erau denominalizate în euro, după 1
ianuarie 2002 ponderea a crescut la peste 53%. In domeniul finanţărilor şi al
investiţiilor internaţionale, cota euro în denominalizarea instrumentelor financiare
era, în septembrie 2001, între 22% şi 34%, în funcţie de instrumentul folosit, faţă de
doar 19% în perioada 1994-1998. Centralizând aceste informaţii într-o concluzie,
reiese că folosirea monedei unice de către sectorul privat la nivel internaţional a
cunoscut o creştere semnificativă şi continuă după anul 2000, aducând euro în
poziţia secundă la nivel mondial.
In ceea ce priveşte sectorul oficial, în 2003 cincizeci şi şase de state din afara
spaţiului euro foloseau euro ca monedă de referinţă in determinarea ratelor de
schimb. Printre aceste state se numără, în special, ţările candidate la aderare şi ţările
din Europa şi Africa ce au intense legături comerciale cu UE. Euro a devenit şi o
importantă monedă de rezervă. Raportul anual al FMI pe anul 2000 arată că euro
este a doua moneda ca importanţă, după dolar, în constituirea rezervelor
internaţionale, cu o pondere de 12,5%, faţă de 66,2% pentru dolar şi 5,1% pentru
yenul japonez.15
Pe ansamblu, atât pentru sectorul privat cât şi pentru cel oficial, moneda
europeană ocupă locul secund, după dolar. Există însă încă un mare decalaj între
ponderile în care cele două monede sunt folosite în cadrul tranzacţiilor
internaţionale, fapt ce poate conduce într-o analiză statică la concluzia că raportul de
forţe nu justifică pretenţiile euro de a fi privită ca un concurent veritabil pentru rolul
jucat de dolar în sistemul monetar internaţional. Intr-o analiză dinamică însă,
evoluţiile pozitive ale monedei unice europene sunt în măsură să alimenteze
optimismul oficialilor europeni şi speranţele unei alternative viabile la supremaţia
incontestabilă a dolarului.
Relaţia viitoare între euro şi dolar trebuie privita unghiular, din două
perspective:
Una pe termen mediu, ce se întinde de-a lungul fazei de tranziţie şi
acomodare a economiei europene la moneda unică şi care nu va fi marcată de
răsturnări spectaculoase de situaţie la nivel internaţional. De-a lungul acestei etape,
dolarul va juca în continuare rolul principal în spectacolul financiar internaţional. De
atitudinea pe care o vor adopta oficialităţile americane faţă de UEM va depinde, în
bună măsură, ascensiunea economiei europene şi implicit a monedei unice în cadrul
economiei mondiale. O eventuală rigiditate a SUA faţă de această ascensiune ar
naşte stări conflictuale nebenefice pentru nici una din părţi. SUA trebuie să
conştientizeze faptul că trebuie să facă unele concesii faţă de UE şi că o Europă
puternică din punct de vedere economic nu reprezintă un pericol ci un stimulent
pentru economia americană.
Una pe termen lung, analizată într-un context monetar bipolar, în care
moneda euro va putea fi aşezată pe picior de egalitate cu dolarul, atat la nivelul
sectorului privat cât şi al celui oficial şi, implicit, în cadrul organismelor financiare
internaţionale, dominate incontestabil la ora actuală de către puterea dolarului. In
contextul crizelor ce au dominat scenele financiare în ultimul deceniu, un parteneriat
între cele două monede ar putea conduce la o mai mare stabilitate a pieţelor
financiare internaţionale şi implicit la diminuarea fluctuaţiilor din economia
mondială, actualmente extrem de sensibile la oscilaţiile economiei americane.
Fenomenul de contagiune a economiei mondiale la problemele economiei americane
ar putea fi diminuat sau chiar stopat în situaţia în care ar exista o monedă euro
puternica si stabila care să preia efortul de echilibrare a pieţelor internaţionale în
cazul destabilizării dolarului.
Relaţiile viitoare dintre SUA şi UE vor fi marcate de o creştere a cooperării
pe plan economic şi monetar, deoarece introducerea monedei unice conduce la o
creştere a costurilor unor eventuale stări conflictuale. Ambele regiuni vor încerca să
întărească şi să extindă cooperarea regională. Intărirea euro va determina o
accentuare a dolarizării economiei sud americane şi va accelera procesul de integrare
a continentului nord american în cadrul NAFTA, deoarece dolarul, aşa cum am
văzut din cifrele prezentate mai sus, îşi pierde în bună parte sfera de influenţă în
Europa, trebuind să compenseze printr-o presiune mai mare în alte regiuni.
Un rol foarte important în intensificarea conlucrării între cele două părţi îl
vor juca firmele multinaţionale, cu extinse interese la nivel global şi care nu-şi pot
permite să piardă datorită unor stări ostile între două regiuni şi două monede atât de
puternice. Presiunea pieţei va conduce la o disipare a tensiunilor născute din
raporturile de forţă şi va impune necesitatea apariţiei compromisului de ambele
părţi.