TEMA Conceptul de integrare

1. INTEGRARE ÎN SENS GENERAL

În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor
constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru sau
“combinarea părţilor dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune, iar
uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”. Prima
mărturie a definirii, într-o sursă scrisă, a cuvântului “integrare“ datează din anul 1620,
când, în prima ediţie a “The Oxford English Dictionary“ integrarea este definită prin
“combinarea părţilor dintr-un întreg”.
În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză, sau
italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio- integrationis
“ era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a întregi, a completa.

2. INTEGRAREA ECONOMICĂ
În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta
legăturile stabilite în cadrul activităţi economice între diferitele compartimente ale unei
firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic, la obţinerea
unui produs.
Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept
(înlocuit de cooperare sau unificare) a fost descris procesul de combinare a economiilor
naţionale în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, respectiv de formare a
blocurilor economice.
Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva elemente comune.
 Primul este acela ca integrarea economica semnifica ”crearea unor spaţii economice
de mari dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la scară şi a
specializării ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri
scăzute şi implicit a unor profituri ridicate. Elementele definitorii ale integrării
sunt, din acest punct de vedere:
 diviziunea muncii - la nivel local, sectorial, de ramură, naţional, regional sau
global;
 principiul discriminării sau al non-discriminării ;
 mobilitatea factorilor de productie, a bunurilor si serviciilor;
 Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordata din
perspectiva duala: ca proces si ca o stare de fapt.
 Privita ca proces, integrarea reprezinta “crearea şi menţinerea unor modele
de interacţiuni economice, sociale şi politice, intense şi diverse, între
unităţi anterior autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără
impulsul deciziilor politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor,
reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de integrare
 informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu,
coordonat şi structurat şi constă în schimbarea cadrului legislativ care
încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.
Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un process economic care
constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi
economice aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan Tinbergen numeşte această latură a
procesului drept “integrare negativă”, si crearea unor instituţii permanente fără de care
forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe - integrare pozitivă.
 Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul
procesului descris anterior, integrarea reprezintă absenţa diferitelor tipuri
de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care
componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin
frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.

Integrarea economică internaţională poate îmbrăca forma integrării regionale sau

a integrării globale.
 Integrarea globală
Mondializarea sau globalizarea - integrarea crescândă a fluxurilor de factori,
bunuri şi servicii în cadrul pieţelor specifice la dimensiuni mondiale - considerată drept
cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii economice reprezintă acea formă
a integrării economice non-instituţionale şi non formale, în cadrul căreia agenţii
economici îşi desfăşoară activitatea independent de restricţiile impuse de frontierele
naţionale, concurează pe pieţe globale şi se adresează unor consumatori cu gusturi pe
cale de omogenizare.
 Integrarea regională
Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din caracteristicile
principale ale mediului politic, economic, social şi military mondial din perioada
postbelică.
Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie, forme de manifestare şi
efecte sunt determinate în principal de factori de natură economică non formală şi non-
instituţională (fără a subestima până la negare influenţele de natură politică sau de
securitate), regionalizarea trebuie analizată prin prisma gradului înalt de
interdependenţă dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de
securitate care o determină şi a efectelor multiple pe care le generează.
Datorită caracterului ei multidimensional, este practic dificil a realiza o
demarcaţie clară între regionalizarea economică şi cea politică, în condiţiile în care în
cadrul oricărei grupări regionale există o component economică, de regulă de bază, în
jurul căreia se dezvoltă componentele sociale, politice sau de securitate.
Privită în sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării sociale în cadrul
unei regiuni şi procesul nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilit între
state sau regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic. Cu toate că proximitatea geografica
e mai puţin importanta, ea este în general utilizata pentru a delimita regionalizarea de
celelalte forme de organizare “la un alt nivel decât cel global”.
Componenta determinanta a ordinii economice postbelice, regionalizarea
“definită dinamic drept un proces de formare a unor grupări interstatale pe baze regionale si
static prin existenţa unui numar limitat de state grupate dupa criteriul apropierii geografice si al
interdependenţelor comune” a apărut odată cu instituţionalizarea cooperării economice,
politice şi militare, şi a organizării formale a acestora.
Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice şi de securitate ale lumii
bipolare proprii perioadei războiului rece şi a evoluat după încetarea acestuia în cadrul
procesului global de reaşezare a economiei pe baze multipolare.
Din perspectiva economică, regionalizarea descrie existenţa unor procese
economice autonome care conduc la formarea unor interdependenţe puternice, de
natură economică, în cadrul unui spaţiu geografic si între spaţiul geografic respectiv si
restul lumii.

3. FORMELE INTEGRĂRII
Integrarea economică, în cazul european şi în general, este un fenomen care nu se
desfăşoară liniar, cel puţin din punct de vedere practic. Dacă, spre exemplu, Tratatul de
la Roma din 1957 şi Actul Unic European (1986/1987) au reprezentat progrese decisive,
episoade precum „I want my money back!”1 sau respingerea Tratatului constituţional
european au determinat perioade de stagnare.
Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă,
reflectând multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care îşi
conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele pe care le
îmbracă aceasta sunt determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii.
În literatura de specialitate, bogată în delimitări ale conceptului de integrare,
autori de prestigiu2 în domeniu au distins, în funcţie de o serie de criterii economice,
politice, geografice, structurale, etc. următoarele forme /grade/ ale integrării economice
corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare a
coordonatelor economice, sociale şi politice:
a.) colaborarea economică
b.) cooperarea economică
c.) clubul de comerţ preferenţial
d.) zona de comerţ liber

1
Aserţiune atribuită primului ministru britanic, Margaret Thatcher, în anul 1984, cu ocazia discuţiilor
legate de bugetul comunitar. Aflându-se în ipostaza de a deveni cel mai mare contributor net la bugetul
comunitar, Marea Britanie a ameninţat, prin vocea “doamnei de fier”, cu încetarea plăţilor către buget.
2 Bela Balassa, 1961
 e.) uniunea vamală
f.) piaţa comună
g.) piaţa unică
h.) uniunea economică şi monetară
i.) integrarea economică completă (totală)

Formele profunde ale integrării au la bază zona de liber schimb ; cu cât are loc o
deplasare spre centrul diagramei prezentate, cu atât integrarea se intensifică, guvernele
operând armonizări în diverse sectoare.
a) colaborarea economică – cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state,
stabilite în plan bi şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale
relaţiilor economice internaţionale.
b) cooperarea economică – este considerată, în sens general, drept o formă primară,
preliminară de armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi
la o acţiune economică.
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă,
diferenţieri de natură cantitativă şi calitativă. În timp ce cooperarean include acţiuni
care au drept scop diminuarea discriminărilor pornind de la complementaritatea şi
convergenţa intereselor, integrarea economică conţine măsuri care au drept rezultat
eliminarea unor forme de discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi
aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu terţii. Din acest punct de vedere,
acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme ale cooperării
internaţionale, în în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în
schimburile comerciale reprezintă un act de integrare economică.
c) clubul de comerţ preferenţial – este format din două sau mai multe ţări care îşi
reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor; practic, acestea realizează un
schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îşi păstrează tarifele vamale
iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul clasic de club de comerţ prefenţial îl constituie
Sistemul de Preferinţe al Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi
48 de ţări asociate din Commonwealth.
d) zona de comerţ liber reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai
multe ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord
prefenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în
comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o
etapă de bază, în mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.
În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme
integrative simple de tipul zonei de comerţ liber dintre care cea mai cunoscută este
Asociaţia Economică a Liberului Schimb. Aceasta a luat naştere pe baza Convenţiei de
la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia,
Suedia, Elveţia şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state europene
care nu făceau parte din celelate structuri integrative aflate în Europa în perioada
respectivă. În prezent AELS-ul este format din Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi
Elveţia. Cu excepţia Elveţiei, toate celelate state membre ale AELS sunt şi componente
ale Spaţiului Unic European.
Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North Atlantic
Free Trade Area) formată din Statele Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord american,
CEFTA (Central European Free Trade Area) în spaţiul est european, MERCOSUR
(format din Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi
ASEAN (Association of South East Asian Nations) în spaţiul asiatic.
e) uniunea vamală este forma de integrare prin care ţările member înlătură toate
barierele în comerţul desfăşurat între ele şi adoptă un tarif vamal extern comun faţă de
terţi. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea
barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace a căror număr a fost extins ulterior la 25.
În timp, uniunea vamală sa transformat într-o comunitate economică confederativă
care, alături de transformările de natură politică a condus la formarea, în 1871 a statului
german.
După unii autori formele uniunii vamale sunt următoarele:
 uniune vamală perfectă – o uniune teritorială între ale cărei ţări vama este
suprimată, iar schimburile cu terţe ţări se fac pe baza unui tarif şi a unei legislaţii
vamale comune;
 uniune vamală imperfectă – ţările componente îşi păstrează independenţa lor
tarifară, dar, îşi acordă totuşi pentru schimburi importante, avantaje diverse.
Există însă bariere vamale exterioare comune, la graniţele faţă de terţi;
 uniune vamală cu tarife preferenţiale – instituirea unui regim reciproc de preferinţe
pentru anumite produse în cadrul uniunii.
Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de pe
pieţele interne ale statelor membre, cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ,
producţiei şi consumului.
Efectelor participării unui stat la o uniune vamală au fost introduce în analiza
economică de către economistul Jacob Viner. Lucrarea acestuia « Teoria Uniunii Vamale »
(1950) constituie punctul de plecare în analiza efectelor integrării economice.
Instrumentele introduse de autor sunt efectele de creare şi respectiv de deturnare de
comerţ.
f) piaţa comună, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea
mişcării bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de
factori între ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională completează
măsurile de integrare pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul
căruia are loc o tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a
factorilor. O piaţă comună se poate forma numai între economii de acelaşi tip. Un prim
exemplu de piaţă comună îl constituie etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor
Economice Europene (între 1969-1986) când liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a
fost acompaniată de liberalizarea mişcării factorilor de producţie. Evoluţia favorabilă a
formei integrative numită Piaţa Comună a condus în timp la formarea pieţei interne
unice.
Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data aceasta între economii de
comandă, este dat de CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).
g) piaţa unică, presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor, aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea
achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a standardelor
tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării
capitalurilor, etc.
h) uniunea economică şi monetară, care se formează, pornind de la piaţa unică, în
cadrul căreia are loc creşterea gradului de armonizare a politicilor economice naţionale,
în special a celor vizând sfera monetar-financiară, până la adoptarea unei monede unice
şi a unor instituţii comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel
comunitar.
i) integrarea economică completă (sau totală) reprezintă stadiul ultim al integrării în
cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unităţi
supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.
Integrarea economică completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise
anterior, spaţiul integrat căpătând trăsături apropiate de cele ale unei economii
naţionale: instituţii comune care guvernează cu ajutorul unei legislaţii comune,
utilizând un buget comun şi adresându-se unei pieţe de producţie şi de desfacere
comună; utilizarea unei monede unice şi a unui sistem bancar omogen, a politicilor
interne şi externe comune.
Până în prezent, nu se poate vorbi despre existenţa unor forme de integrare
totală (completă), aşa cum au fost ele descrise anterior, decât la nivel naţional. În cadrul
Uniunii Europene, considerată drept cea mai complexă şi mai avansată formă de
integrare economică regională înfăptuită până în prezent sunt îngemănate elemente ale
federalismului, cum ar fi divizarea responsabilităţilor între instituţiile supranaţionale şi
cele naţionale corespondente sau aplicarea principiului egalităţii în luarea deciziilor şi
garantarea drepturilor individuale, cu cele ale funcţionalismului, în anumite limite care
nu permit integrarea completă.
Divergenţele de opinii cu privire la viitorul Uniunii, pe fondul procesului dublu
de intensificare, de adâncire a integrării şi de extindere, care va conduce în mod
inevitabil la diluarea intensităţii formei integrative, pun sub semnul întrebării
capacitatea acesteia de a parcurge cu succes calea spre integrarea totală.