Modul 3

Modulul 3.
Definiţii şi teorii ale integrării economice

europene
Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.
Obiective educaţionale
- cunoaşterea şi definirea conceptelor de integrare şi integrare economică
- cunoaşterea elementelor definitorii ale integrării
- cunoaşterea şi definirea celor trei principale teorii ale integrării economice
- explicaţi procesul şi stadiile integrării economice regionale.
- înţelegeţi şi explicaţi argumentele economice şi politice pro şi contra integrării
economice regionale.
- cunoaşteţi progresele înregistrate în integrarea economică regională din Europa,
America, Asia şi alte regiuni ale lumii.
- fiţi familiarizaţi cu istoria, obiectivele şi particularităţile celor mai importante
grupări economice integraţioniste din lume, la acest moment.
-
Cuvinte cheie:
integrare, integrare economică, Zona de comerţ liber, Uniunea vamală, Piaţa comună, Uniunea
economică, integrarea economică completă, integrarea politică completă, federalismul,
interguvernamentalismul, guvernanţa pe mai multe niveluri (multi-level governance)
Cuprinsul Modului:
1. Integrarea economică europeană – delimitări conceptuale
2. Aspecte teoretice ale integrării economice. Formule integraţioniste
3. Teoriile integrării economice europene
4. Particularităţile procesului de integrare europeană: federalismul, interguvernamentalismul şi
multi-level governance
5. Marile orientări ale construcţiei europene
6. Încercare de definiţii
Întrebări de autoevaluare şi teste grilă
Subiecte de control:
Teste grilă
Teme pentru aprofundarea cunoştinţelor
Teme de control
Rezumat
Bibliografie
EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI
Acest Modul prezintă principalele concepte necesare înţelegerii integrării economice a Europei şi
teoriile dezvoltate în timp cu privire la acest proces, care s-a extins practic, la scara întregului
continent, termenul de integrare europeană fiind – după cum vom vedea mai departe - mult mai
adecvat pentru a defini procesul ce se desfăşoară în prezent la scară pan-europeană.
1. Integrarea economică europeană – delimitări conceptuale
Este îndeobşte recunoscut de cercetătorii integrării europene că suntem în faţa unui fenomen
inedit, fără precedent în istorie şi teorie, zămislit în minţile unor politicieni curajoşi şi inventivi,
preocupaţi de soarta păcii şi a prosperităţii pe continentul european, manifestat ca un proces care
şi-a stabilit şi îndeplinit gradual obiective tot mai ambiţioase, pentru a deveni o „zonă de libertate,
securitate, stabilitate prosperitate” şi „cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată
pe cunoaştere şi capabilă de o creştere economică sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe şi
mai bune şi o mai mare coeziune socială” 1.
Din punct de vedere etimologic, termenul de „integrare” provine din cuvintele latineşti integro,
integrare, respectiv integratio-integrationis, utilizate cu sensul de a renova, a restabili, a întregi, a
completa2; altfel spus, a pune la un loc mai multe părţi, într-un tot unitar, elementele constitutive
devenind părţi integrante.
Termenul de integrare este pentru prima dată definit în prima ediţie a The Oxford English
Dictionary, prin combinarea părţilor dintr-un întreg3. După Macmillan English Dictionary,
termenul de integrare poate avea la ora actuală trei semnificaţii: procesul de a deveni membru cu
drepturi depline într-un grup ori societate şi de a deveni complet implicat în activităţile acestora;
procesul prin care se permite oamenilor indiferent de rasă să utilizeze un loc, o instituţie sau
organizaţie; procesul de combinare cu alte elemente într-o unitate mai largă sau într-un sistem
unic.4
1
Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Lisabona, 23-24 martie 2000
2
Fritz Machlup, A History of Thought on Economic Integration, Macmillan Press Ltd, 1977, London, p.10.
3
The Oxford English Dictionary apud Fritz Machlup, op.cit., p.9
4
Macmillan English Dictionary for advanced learnears, International student edition, 2002, p.746
Preluat din matematică în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv ştiinţele
economice, în Dictionaire des sciences economiques, termenul de integrare este definit ca
reprezentând fie încorporarea unui element străin într-un ansamblu, fie trecerea de la o stare
difuză la una conştientă, coagularea unor elemente dispersate; cu precizarea că întotdeauna
noţiunea de integrare implică unitate5. În această accepţiune, termenul de integrare apare ca un
aspect al concentrării, ceea ce sugerează o viziune depăşită la ora actuală.
Conceptul de integrare în sens general, într-o accepţiune actuală, reprezintă ajustarea reciprocă a
elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru.
Sistemul poate să preia caracteristicile elementelor constitutive sau poate să-şi formuleze
propriile caracteristici, complet autonome. Structura nou creată poate fi considerată drept
integrată numai atunci când relaţiile care se stabilesc între elementele care o compun sunt stabile
pe o perioadă îndelungată şi generează efecte perceptibile la nivelul fiecărei unităţi componente6.
Definiţiile date integrării în sens general diferă de la un autor la altul:
Karl Deutsch leagă integrarea de ideea apartenenţei la o comunitate în cadrul unui
anumit teritoriu, comunitate ale cărei instituţii şi practici sunt suficient de puternice încât
să poată asigura “schimbări paşnice” pentru statele membre pe o perioadă de timp
îndelungată.
Ernest B. Haas şi Leon N. Lindberg au puncte de vedere apropiate, văd integrarea ca un
proces mai degrabă politic, în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale
sunt convinşi să-şi modifice lealitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou
centru, ale cărui instituţii posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale
preexistente, iar naţiunile, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă independent
politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege
procesul luării deciziilor unor noi organe centrale7;
R. Regul – aduce o definire mai exhaustivă care înglobează şi accepţiunea economică
actuală: “fuziunea unor unităţi economice în grupuri sau unităţi mai mari. Integrarea nu
este un obiectiv în sine, ci mai degrabă un mijloc pentru atingerea unui scop. Acesta
determină nivelul, forma şi/sau accentul uniunii” 8. În concepţia acestui autor, integrarea
5
a se vedea Emilian M. Dobrescu, Integrare economică, ediţia a doua, Ed. All BECK, Bucureşti, 2000, p.1
6
a se vedea Mihaela Luţaş, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p.40
7
a se vedea Emilian M. Dobrescu, op.cit., p.2
8
R.Regul, L'integration economiques, College d'Europe, Bruges, 1988, p.1-3.
poate fi realizată la nivelul întreprinderilor, regiunilor economice; a naţiunilor şi chiar a
continentelor, fiecare nivel având obiective şi forme de manifestare diferite. În cazul
integrării între naţiuni, obiectivele pot fi de ordin general, politic şi militar, politico-
economic, economic.
Deşi conceptul de integrare dobândeşte în fiecare caz o semnificaţie particulară, definiţiile
converg spre asocierea ideii de integrare cu cea de uniune, de formare a unui întreg etc.
Termenul de integrare economică a fost utilizat astfel pentru prima dată oficial în documentaţia
Planului Marshall - Programul de Reconstrucţie Europeană, întocmită de trei economişti
americani: Charles P. Kindleberger, Harold Van B. Cleveland şi Ben T. Moore9 - “coordonarea
programului de reconstrucţie a Europei în vederea creării unei Europe puternice şi integrate
economic” 10.
De atunci, termenul „integrare economică” a înlocuit treptat o întreagă familie de cuvinte:
apropierea economică, cooperarea economică, solidaritatea economică, combinarea economică,
fuzionarea şi unificarea economică, utilizaţi anterior în legătură cu procesele de creare a uniunilor
vamale, zonelor de comerţ liber, de combinare industrială intrasectorială sau de combinare a
economiilor în cadrul unei regiuni economice etc.
Pornind de la sensul de proces normal de adâncire a colaborării economice dintre statele aflate în
aceeaşi zonă geografică, până la înfiinţarea unor organisme care vor determina diminuarea rolului
statelor în adoptarea deciziilor, sintetizând din varietatea definiţiilor existente în literatura de
specialitate, putem deduce că mecanismul integrării economice include: spaţiu economic
comun, piaţă comună, circulaţia liberă a factorilor de producţie, eficienţă şi bunăstare, uniune
vamală, politici comune în domeniul economic, monetar, financiar şi social.
Varietatea definiţiilor conceptului de integrare economică ridică o serie de întrebări. Autorii şi
definiţiile existente la ora actuală accentuează una sau alta dintre trăsăturile integrării economice.
Cu toate acestea, se pot delimita o serie de elemente comune şi formula câteva concluzii:
- Integrarea economică poate fi definită, atât ca proces, cât şi ca stare de fapt la care se
ajunge printr-o succesiune de transformări. Ca proces, integrarea reprezintă situaţia în care
9
Fritz Machlup, op.cit.,p.10.
10
Dumitru Miron, op.cit., p.13
componentele naţionale ale unei economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci
funcţionează împreună, ca o entitate11.
- Integrarea economică înseamnă şi crearea unor ansambluri economice tot mai vaste
care să permită:
• Lărgirea cadrului diviziunii muncii şi a specializări i- la nivel local, sectorial, de ramură,
naţional, regional sau global şi creşterea productivităţii;
• Libertatea şi mobilitatea factorilor de producţie, a bunurilor materiale şi serviciilor;
• Tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu faţă de originea sau destinaţia
bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.
Succesele obţinute în procesul integrării economice au condus la o mai clară înţelegere a
conceptului, oferind posibilitatea formulării unei definiţii operaţionale a acestuia, definiţie pe care
o preferăm.
Definim, prin urmare, integrarea economică ca fiind un proces care cuprinde:
un ansamblu de politici economice comune;
libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor;
armonizarea legislaţiilor naţionale;
instituţii comune asupra cărora ţările participante transferă unele competenţe de natură
economică.
Realizarea integrării economice depinde şi de acţiunea unor factori precum: excluderea
discriminărilor, distribuirea efectivă a unor competenţe, colaborarea în procesele decizionale,
focalizarea unor aspiraţii legitime etc.
Concepte derivate conceptului de integrare economică
Procesele integraţioniste din economia mondială au determinat utilizarea, în paralel cu conceptul
de integrare economică, unei familii de concepte derivate şi conexe folosite pentru evidenţierea
teoretică şi practică a ideilor concepute în diferite modele de integrare propuse. Deşi înţelesul
multora dintre acestea este în curs de clarificare, considerăm utilă din punct de vedere teoretic
schiţarea unei liste de concepte derivate conceptului de integrare economică.
Într-o ordine aproximativă a intrării în “limbajul comunitar” pot fi notate exemplificativ: „pace
mondială”; „realizări concrete”; „solidaritatea faptului”; „fuziunea intereselor esenţiale”
„Comunitate” (lansate odată cu Planul Schuman –1950), “piaţa unică”, “cele patru libertăţi de
11
Wilhelm Molle, The Economics of European Integration, Aldersshot Dartmouth, 1990, p.10.
mişcare: libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor” (lansate
odată cu Tratatul de la Roma din 1957) „construcţie europeană”, „marea piaţă”; „coeziunea
economică şi socială”; „diferenţiere pozitivă”; „Europa cu două viteze”; „Europa cu geometrie
variabilă”; „spaţiu economic unic” (lansate odată cu Strategia Delors, din februarie 1988),
“Uniune economică şi monetară”, „cei trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica externă şi
de securitate comună, Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne” (lansate odată cu
Tratatul de la Maastricht), „extindere”, „aderare”, „criterii de aderare”, „aquis comunitar”
(după Summitul de la Copenhaga din 1993 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997) etc.
Din categoria conceptelor derivate cu rang înalt de generalitate notăm12:
„cooperare” - conjugarea eforturilor mai multor parteneri pentru rezolvarea unor
probleme de interes comun; colaborare; conlucrare; nu presupune un transfer de
competenţe; iar deliberările partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte
ale consimţământului lor;
„federaţie” - uniune de state autonome (păstrându-şi în anumite limite independenţa) într-
un stat unitar condus de un guvern central; uniune de organizaţii constituită în vederea
realizării unui scop comun.
„federalizare” - unirea unor organisme sau entităţi care îşi păstrează individualitatea lor
specifică în cadrul uniunii respective. Ideea federală este o caracteristică majoră a
secolului al XX-lea. Principiul ei fundamental îl constituie egalitatea absolută în drepturi
a statelor participante (Eliza Campus).
„confederaţie” - unire sub o singură putere centrală a mai multor state sau teritorii, care
îşi păstrează autonomia administrativă; reunire a unor organizaţii.
Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci trebuie să puteţi răspunde la
întrebarea următoare:
Care sunt conceptele derivate conceptului de integrare economică?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect şi complet, continuaţi parcurgerea
paragrafelor următoare. Dacă nu, reveniţi asupra paragrafelor parcurse până acum,
pentru a le aprofunda.
12
o listă exhaustivă este oferită de Emilian M. Dobrescu, op.cit., p.4 - 5
Conceptele derivate servesc la îmbogăţirea câmpului semantic al integrării, adăugându-i noi
dimensiuni.
Astfel, după Mihaela Luţaş13, integrarea economică globală, mondializarea sau globalizarea -
reprezintă acea formă a integrării economice noninstituţionale şi nonformale, în cadrul căreia
agenţii economici îşi desfăşoară activitatea independent de restricţiile impuse de frontierele
naţionale, concurează pe pieţe globale şi se adresează unor consumatori ale căror gusturi sunt pe
cale de omogenizare. Privită ca proces de integrare crescândă a fluxurilor de factori, bunuri şi
servicii în cadrul pieţelor specifice la dimensiuni mondiale, integrarea economică globală este
considerată cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii economice14.
Regionalizarea reprezintă creşterea integrării societale în cadrul unei regiuni şi procesul
nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilit între state sau regiuni situate în acelaşi
spaţiu geografic.15
Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie, forme de manifestare şi efecte sunt
determinate în principal de factori de natură economică nonformală şi noninstituţională (fără a
subestima până la negare influenţele de natură politică sau de securitate), regionalizarea trebuie
analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre factorii de natură politică,
economică, culturală, istorică şi de securitate care o determină şi a efectelor multiple pe care le
generează.
Colaborarea economică - cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state, stabilite în plan
bi- şi multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor economice
internaţionale. Colaborarea poate fi globală atunci când antrenează toate statele la soluţionarea
unor probleme ce interesează omenirea în ansamblu, sau regională16.
Cooperarea economică este considerată, în sens general, drept o formă primară, preliminară de
armonizare a intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o acţiune economică.
Specificul cooperării constă în faptul ca ea nu presupune un transfer de competenţe, iar deciziile
partenerilor nu leagă statele între ele decât în limitele stricte ale consimţământului lor.17
13
a se vedea Mihaela Luţaş, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
14
Christopher M. Dent, The European Economy, The Global Context,Routledge 1997, p.1
15
Andrew Walter Wyatt, Regionalism, Globalization and World Economic Order, in vol. Regionalism in World
Politics, Edited by Louise Fawcett & Andrew Hurrel, Oxford University Press, 1995, p.74.
16
Dictionar de Relaţii Economice Internat'ionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.137.
17
Vasile C. Nechita, Integrarea Europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1986, p.16
Ea se regăseşte în relaţiile dintre state sau între instituţii şi unităţi economice din sfera economică.
Permite o mai mare apropiere între economiile naţionale pe baza diviziunii internaţionale a
muncii, a specializării în producţie, a intensificării şi stabilităţii schimburilor reciproce în
condiţiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale18.
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond, cât şi de formă, diferenţieri de natură
cantitativă şi calitativă.19 În timp ce cooperarea include acţiuni care au drept scop diminuarea
discriminărilor pornind de la complementaritatea şi convergenţa intereselor, integrarea
economică conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de discriminare în relaţiile
dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu terţii. Din
acest punct de vedere, acordurile de cooperare economică internaţională pot fi considerate forme
ale cooperării internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în
schimburile comerciale reprezintă un act de integrare economică.20
a. Clubul de comerţ preferenţial format din două sau mai multe ţări care îşi reduc taxele
la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic realizează un schimb de
preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îşi păstrează, totodată, tarifele vamale
iniţiale fată de ţările nemembre.
Exemplul clasic de club de comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe al
Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din
Commonwealth.
b. Zona de comerţ liber reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe
ţări convin să înlăture barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord
preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile bariere comerciale în
comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră că zonele de comerţ liber
caracteristice primei generaţii de acorduri-de integrare, proprii anilor '60 şi încheiate
în special între ţările din America Latină sau din Africa, reprezintă în fapt o etapă de
bază în crearea uniunilor vamale.
În prezent, principalele zone de comerţ liber sunt:
18
Mic Dict'ionăr Enciclopedic, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.230.
19
20
Bela Balassa, The Concept and Forms of Integration, in vol. The European Union, Readings on the Theory and
Practice, Lynne Riener Publishers, Inc, London, 1994.
• AELS - care cuprindea iniţial un număr de şapte ţări, din care, în urma aderării
la Uniunea Europeană au rămas doar patru (Norvegia, Elveţia, Lichtensein şi
Islanda),
• NAFTA (Acordul de Comerţ Liber dintre Statele Unite, Canada şi Mexic)
• Acordul de Comerţ Liber dintre Statele Unite şi Israel
• Zona de Comerţ Liber Asia-Pacific.
c. Uniunea vamală este forma de integrare prin care ţările membre înlătură toate
barierele în comerţul desfăşurat între ele şi adoptă un tarif vamal extern comun fată de
terţi.
Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834, prin ridicarea
barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace al căror număr a fost extins ulterior la
25. În timp, uniunea vamală s-a transformat într-o comunitate economică
confederativă care, alături de transformările de natură politică, a condus la formarea, în
1871, a statului german.
Există însă şi exemple în care integrarea economică este antemergătoare celei
politice. Astfel, Statele Unite sau Confederaţia Helvetică au atins stadiul de integrare
totală pornind de la integrarea politică. Acesta a fost un proces de lungă durată;
Statelor Unite le-au trebuit mai bine de două secole pentru a pune în practică
prevederile economice ale Constituţiei din 1776 privind aplicarea unor politici
comerciale comune fată de terţi, iar în situaţia Elveţiei trecerea de la integrarea
politică, înfăptuită în secolul al XIV-lea, la cea economică a durat până spre sfârşitul
secolului al XIX-lea.
d. Piaţa comună (sau internă) reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia liberalizarea mişcării
bunurilor şi a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între
ţările membre. O serie de dezvoltări de natură instituţională completează măsurile de integrare
pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia are loc o tendinţă de
relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor.
Exemplul clasic de piaţă comună îl constituie etapa a doua în cadrul dezvoltării
Comunităţii Economice Europene (între 1969-1986) când liberalizarea fluxurilor de
bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea (într-o măsură mult mai redusă, e
adevărat) fluxurilor de factori.
e. Uniunea economică presupune, în afara realizării unei pieţe comune pentru libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor, existenţa unui anumit grad de armonizare a
politicilor economice naţionale incluzând politica monetară, fiscală şi socială pentru a
reduce discriminările ce apar datorită aplicării unor politici diferenţiate în domeniile
menţionate.
f. Integrarea economică completă (sau totală) reprezintă stadiul ultim al integrării în
cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unităţi
supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre
Integrarea economică completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise
anterior, spaţiul integrat căpătând trăsături apropiate de cele ale unei economii
naţionale: instituţii comune care guvernează cu ajutorul unei legislaţii comune
utilizând un buget comun şi adresându-se unei pieţe de producţie şi de desfacere
comună; utilizarea unei monede unice şi a unui sistem bancar omogen, a politicilor
interne şi externe comune.
Integrarea economică totală determină un sistem complex de interdependenţe care cuprinde toate
sectoarele, ramurile şi activităţile şi în cadrul cărora sunt eliminate toate restricţiile cu privire la
mobilitatea factorilor şi a produselor, ceea ce conduce la egalizarea preţurilor, productivităţilor şi
veniturilor21. Liberalizarea nerestricţionată a mişcării factorilor şi a produselor (integrarea
comercială) trebuie corelată cu existenţa unui sistem legislativ şi instituţional propriu care să
protejeze drepturile de proprietate şi să urmărească punerea în aplicare a contractelor, a unui
sistem propriu de plăţi care să faciliteze desfăşurarea schimburilor în interiorul zonei prin
înlocuirea monedelor naţionale cu una proprie zonei, (integrare monetară) şi a unui sistem fiscal
care să evite eventualele distorsiuni ivite în alocarea factorilor ca urmare a diferenţelor dintre
tipurile şi nivelurile de impozitare.
Până în prezent, nu se poate vorbi despre existenţa unor forme de integrare totală (completă),
decât la nivel naţional. În cadrul Uniunii Europene, considerată drept cea mai complexă şi mai
avansată formă de integrare economică regională înfăptuită până în prezent, sunt îngemănate
elemente ale federalismului, cum ar fi divizarea responsabilităţilor între instituţiile supranaţionale
şi cele naţionale corespondente sau aplicarea principiului egalităţii în luarea deciziilor şi
garantarea drepturilor individuale, cu cele ale funcţionalismului, în anumite limite care nu permit
21
integrarea completă. Divergenţele de opinii cu privire la viitorul Uniunii, pe fondul procesului de
intensificare, de adâncire a integrării pun sub semnul întrebării capacitatea acesteia de a parcurge
cu succes calea spre integrarea totală.
AELS este zonă de liber schimb sau uniune vamală? Argumentaţi
răspunsul dumneavoastră.
2. Aspecte teoretice ale integrării economice. Formule integraţioniste
Din perspectiva teoriei integrării economice regionale şi internaţionale - dezvoltată ulterior

manifestării diferitelor formule integraţioniste şi aplicată a posteriori acestora22 - se poate afirma
că integrarea economică descrie „procesul prin care economiile unor state-naţiuni independente
se unifică progresiv ca răspuns la înlăturarea barierelor din calea comerţului şi circulaţiei
factorilor de producţie (muncă, capital şi spirit antreprenorial)”, în timp ce profunzimea
procesului este „determinată în principal de gradul în care sunt înlăturate restricţiile din calea
mişcării bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă” 23.
Termenul de „integrare economică” ca atare, şi nu încă de „integrare europeană”, apare destul de
târziu, în deceniul şase al secolului XX24, deci după ce prima structură comunitară, respectiv
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), a cărei apariţie fusese anunţată prin
celebra Declaraţie a ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman, din 9 Mai 195025,
dăduse startul în cursa integrării europene, la 18 aprilie 1951,26 şi după ce se crease CAER.
22
Teoria nu a precedat şi nu a inspirat fenomenul integrării economice, ci a urmat acestuia, încercând să-i găsească o
justificare raţională
23
Andrew Scott - Theories of International and Regional Economic Integration în the Global Economy, în The
European Union Handbook, Edited by Philippe Barbour, Fitzroy Dearborn Publishers, 1996, pag. 107
24
a se vedea în acest sens Capitolul I - Integrarea economică - abordări conceptuale, din lucrarea coordonată de
Dumitru Miron - Economia integrării europene, Editura ASE, Bucureşti 2001, paginile 1-16
25
Sărbătorită în prezent drept „Ziua Europei”
26
Tratatul de constituire a CECO, cunoscut şi sub numele de „Tratatul de la Paris”, a intrat în vigoare la 23 iulie
1952
A.M. EI-Agraa remarcă faptul că termenul de „integrare economică internaţională” are „o istorie
relativ scurtă”, fiind „un aspect ale ştiinţelor economice internaţionale, care a sporit în importanţă
27
în ultimele patru decenii” . El îl citează pe Fritz Machlup (1977), care nu a reuşit să găsească
cel puţin o singură referire la acest termen înainte de 1942, „de la această dată termenul fiind
utilizat adesea ca referire la orice zonă a relaţiilor economice internaţionale”. De-abia începând
cu anii 1950, termenul începe să aibă o conotaţie mai exactă din partea economiştilor specializaţi
în comerţul internaţional, pentru a „denumi o stare de fapt sau un proces care implică
amestecarea unor economii separate în regiuni mai largi”, într-un asemenea „sens mai limitat
fiind folosit şi astăzi”.28
Acorduri comerciale regionale, echivalente termenului de integrare comercială apărut în anii ’50
ca urmare a semnării Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), regăsim însă cu secole
chiar anterior încheierii GATT, sub forma acordurilor de comerţ liber (în Canada: Ontario,
Quebec, Noua Scoţie şi Noul Brunswick au încheiat un acord de comerţ liber pentru produsele
alimentare şi materiile prime în 1850; uniunea ca entitate, a încheiat cu SUA, în 1854, un tratat de
reciprocitate care suprima toate taxele de import aplicabile produselor naturale) şi a uniunilor
vamale (printre alte exemple de uniuni vamale constituite în Europa, pot fi citate cinci acorduri
încheiate între Austria şi ţările vecine, între 1775 şi 1789; Confederaţia elveţiană, creată în 1848,
care prevedea o uniune economică; uniunea vamală regrupând statele italiene, între 1860 şi 1866;
o uniune vamală creată între Suedia şi Norvegia, în 1874-1875; o uniune vamală constituită de
către Belgia şi Luxemburg, în 1921; uniunea vamală a Benelux-ului creată de către Belgia,
Luxemburg şi Olanda, în 1944).29
J. Tinbergen30 distinge între „integrarea negativă” (eliminarea obstacolelor din calea comerţului
dintre statele participante sau eliminarea oricăror restricţii ale procesului de liberalizare a
comerţului) şi „integrarea pozitivă” (crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor
economice integrate) în cadrul economiilor moderne31, ceea ce înseamnă că exista deja un proces
27
EI-Agraa, Ali M. - The economics of the European Community, Fourth Edition, Harvester Wheatsheaf, 1994, p. 1
28
idem
29
a se vedea Berinde, Mihai – Regionalism şi multilateralism în comerţul internaţional, Editura Universităţii din
Oradea, 2004, p. 43-45
30
în lucrarea „International Economic Integration”, apărută la Amsterdam, în 1954
31
citat din lucrarea coordonată de Dumitru Miron: „Economia integrării europene”, Editura ASE, Bucureşti 2001, p.
11 şi Ali M. EI-Agraa -The economics of the European Community, Fourth Edition, Harvester Wheatsheaf, 1994, p.
2
de teoretizare, fără a fi explicit raportat la structurarea politico-economică ce fusese demarată
prin Tratatul de la Paris.
De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu deosebire, după 1957, au fost propuse şi s-
au realizat mai multe forme de „integrare economică internaţională”, ceea ce l-a determinat pe
Haberler, în 1967, să descrie deceniul care a fost inaugurat de semnarea Tratatului de la Roma32,
drept „epoca integrării” 33. (a se vedea Anexa 3)
Fără îndoială, Comunitatea Economică Europeană, care îşi are sorgintea în - şi continuă -
procesul declanşat de CECO, este cea mai reprezentativă dintre aceste formule34 integraţioniste.
Pornită iniţial cu 6 state şi limitată la două ramuri economice, industriile carboniferă şi
siderurgică, respectiv cărbune şi oţel, ea a sporit ulterior atât ca număr de state35, cât şi ca
domenii de cuprindere.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) reprezintă o altă schemă majoră de integrare
economică internaţională în Europa de Vest, având drept scop principal crearea unei pieţe libere
pentru produsele industriale. Ea a fost înfiinţată în 1960, prin Convenţia de la Stockholm, şi
cuprindea, la acea dată, Austria, Danemarca, Elveţia, Lichtenstein, Marea Britanie, Norvegia,
Portugalia şi Suedia. Ulterior, au aderat Finlanda şi Islanda. Apariţia sa a fost determinată de
faptul că Marea Britanie nu era pregătită să accepte unele din obiectivele economice şi politice
ale Comunităţii Europene, cum ar fi, de exemplu, politica agricolă comună şi eventuala uniune
politică a Europei Occidentale, percepute ca fiind în conflict direct cu percepţiile politicienilor şi
interesele britanice în Commonwealth. Philip Lynch observa că „politicienii britanici au fost în
mod consecvent circumspecţi să îmbrăţişeze supranaţionalismul şi nedoritori să reducă
semnificativ autonomia lor în luarea deciziilor” 36.
Prin aderarea însă la Uniunea Europeană, numărul statelor membre ale AELS s-a redus continuu
(în prezent 4). Totodată, începând cu 1972, la insistenţa britanică, Comunitatea Europeană şi
32
Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la l ianuarie 1957, stabileşte Comunitatea
Economică Europeană (cunoscută şi sub numele de Piaţa Comună) şi Comunitatea Europeană pentru Energie
Atomică (EURATOM), care se adaugă deja existentei CECO.
33
EI-Agraa, Ali M. - The economics of the European Community, Fourth Edition, Harvester Wheatsheaf, 1994, p. 2
34
Evităm să folosim pentru Comunităţile Europene, respectiv Uniunea Europeană termenul de organizaţie, pentru că
acestea nu au elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale în sensul uzitat şi preferăm să ne referim la
acestea ca la „formule” sau „structuri integraţioniste”
35
În 1973 se adaugă Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie (9 state membre), 1981 - Grecia (10), 1986 - Portugalia şi
Spania (12), 1995 - Austria, Finlanda şi Suedia (15), 2003 - zece state noi au semnat Tratatul de aderare: Cehia,
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (25)
36
Lynch, Philip - British Policy Towards Europe, în The European Union Handbook, Edited by Philippe Barbour,
Fitzroy Dearborn Publishers, 1996, p. 60
AELS au intrat într-o serie de aranjamente de liber schimb, care au culminat cu crearea Spaţiului
Economic European (SEE) prin, Tratatul de la Porto, din 2 mai 1992.
Mai putem menţiona, tot în Europa, Comunitatea Nordică37, grupând Danemarca, Finlanda,
Islanda, Norvegia şi Suedia, precum şi defunctul CAER (Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc), bazat în principal pe coordonarea planurilor naţionale de dezvoltare economică şi
activităţi comune de planificare, fără a se face recurs la mecanismele de piaţă. Mai recent, notăm
Cooperarea economică din zona Mării Negre. (CEMN), stabilită prin Declaraţia la nivel înalt din
25 iunie 1992, care intenţionează crearea unei zone de liber-schimb, dar şi încurajarea cooperării
între ţările participante, în domeniile transporturilor, energiei, informaţiilor, comunicaţiilor şi
protecţiei mediului înconjurător. De asemenea, Acordul de liber–schimb între ţările Central-
Europene (CEFTA), încheiat în decembrie 1992, la Cracovia, între Cehia, Polonia, Slovacia şi
Ungaria, la care ulterior au aderat Slovenia şi România (acordul de asociere a României la
CEFTA a fost semnat la Bucureşti, la 12 aprilie 1997).
Există forme de integrare economică şi în alte zone ale lumii, în general ca zone de uniune
vamală sau de comerţ liber. În Africa există astfel, Uniunea vamală şi economică a Africii
Centrale (UDEAC), care include Congo, Gabon, Camerun şi Republica Central - Africană.
Aceste ţări, împreună cu Ciad, au stabilit şi o uniune monetară. Tot în Africa, există şi
Comunitatea Economică a Africii de Vest, care a luat fiinţă prin Tratatul de la Abidjan, din 1973,
şi cuprinde Coasta de Fildeş, Mali, Mauritania, Niger, Senegal şi Burkina Faso, la care s-a
adăugat, din 1984, şi Beninul. Ţările membre, cu excepţia Mauritaniei, Togo şi Benin, au stabilit
o uniune monetară între ele.
Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci trebuie să puteţi să:
Daţi 5 exemple de formule integraţioniste existente pe continente diferite.
În America Latină sunt mai multe scheme de integrare economică internaţională, între care
menţionăm Asociaţia Latino - Americană de Liber Schimb (înfiinţată în 1960, prin Tratatul de la
37
Comunitatea nordică este mai mult o formulă de cooperare şi nu de integrare economică propriu-zisă, având în
vedere că majoritatea statelor membre au devenit între timp membre ale Uniunii Europene
Montevideo şi desfiinţată spre sfârşitul anilor 1970), urmată de Asociaţia de Integrare Latino -
Americană (ALADI); Piaţa Comună Latino - Americană (CACM), înfiinţată prin Tratatul de la
Managua, din 1960; Grupul Andean, stabilit în 1969 prin Tratatul de la Cartagena; Comunitatea
Caribiană (CARICOM), stabilită în 1973; Piaţa Comună a Conului de Sud (MERCOSUR),
stabilită prin Tratatul de la Asuncion, din 1991, dintre Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay,
care îşi propunea crearea unei pieţe comune, până în 2006 (termen reactualizat, termenul iniţial
era de 31 decembrie 1994). Piaţa comună urma să includă libera circulaţie a bunurilor, serviciilor
şi factorilor de producţie între ţările membre prin eliminarea, între altele, a taxelor vamale şi
restricţiilor netarifare şi a oricăror altor măsuri echivalente, stabilirea unui tarif vamal extern şi
adoptarea unei politici comerciale comune, coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale
în toate domeniile ce se vor conveni, precum şi armonizarea legislaţiei, în scopul întăririi
procesului de integrare.
În America de Nord menţionăm în mod deosebit Acordul Nord-American de Liber Schimb
(NAFTA - North American Free Trade Area), grupând Canada, Mexic şi Statele Unite. Acordul,
semnat în august 1992 şi intrat în vigoare la l ianuarie 1994, îşi propune înlăturarea progresivă a
taxelor vamale şi a barierelor netarifare în comerţul cu mărfuri între ţările membre şi o
liberalizare totală a serviciilor. SUA au preconizat atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte
ţări din America Latină, astfel că, în decembrie 1994, la Miami, summit-ul celor două Americi
(mai puţin Cuba) au hotărât crearea unei zone de liber-schimb, care să cuprindă cele două
continente, până în anul 2005. Aceasta se va numi Zona de comerţ liber a Americilor.
Unele forme de integrare economică există şi în Asia, zona Pacificului şi Orientul Mijlociu. Am
menţiona îndeosebi Forumul de cooperare economică din Asia şi Pacific, constituit în noiembrie
1993, la Seattle, SUA şi care prevede transformarea spaţiului Asia-Pacific într-o zonă de liber-
schimb în perspectiva anilor 2020 (la nivelul statelor dezvoltate din regiune, respectiv SUA,
Canada şi Japonia, acest obiectiv ar urma să se realizeze până în 2010) şi Asociaţia Naţiunilor din
Asia de Sud - Est (ASEAN), creată în 1969 prin Tratatul de la Bangkok, la care participă
Thailanda, Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore, Brunei şi Vietnam şi care tinde să devină o
zonă de comerţ liber.
Se pot menţiona şi unele forme de integrare economică sectorială, cum sunt Organizaţia ţărilor
exportatoare de petrol (OPEC), înfiinţată în 1960 şi Organizaţia ţărilor arabe exportatoare de
petrol (OAPEC), înfiinţată în 1968 dar desfiinţată temporar în 1971.
De remarcat că toate aceste formule de integrare economică sunt limitate în ce priveşte
profunzimea integrării, respectiv ele realizează de cele mai multe ori zone de liber schimb sau
uniuni vamale, uneori numai un mecanism de consultare-cooperare, spre deosebire de Uniunea
Europeană care reprezintă de departe cel mai ambiţios şi avansat proiect de integrare economică,
situat în prezent undeva între uniunea economică deplină şi uniunea politică.
Din perspectiva teoriei integrării economice regionale şi internaţionale - dezvoltată ulterior
manifestării diferitelor formule integraţioniste şi aplicată a posteriori acestora38 - se poate afirma
că integrarea economică descrie „procesul prin care economiile unor state-naţiuni independente
se unifică progresiv ca răspuns la înlăturarea barierelor din calea comerţului şi circulaţiei
factorilor de producţie (muncă, capital şi spirit antreprenorial)”, în timp ce profunzimea
procesului este „determinată în principal de gradul în care sunt înlăturate restricţiile din calea
mişcării bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă” 39.
OPEC este zonă de liber schimb completă? Argumentaţi răspunsul dat.
Andrew Scott observă că analiza generală a integrării economice îşi are originea în special în
analiza aranjamentelor comerciale preferenţiale, făcute de un număr de ţări pentru a elimina
obstacolele din calea comerţului sau/şi factorilor de producţie dintre ele, dar menţinând aceste
obstacole faţă de astfel de fluxuri provenind din afara zonei lor. Proliferarea unor astfel de
aranjamente a fost o caracteristică a relaţiilor economice globale de la sfârşitul anilor ’50, această
tendinţă extinsă pe parcursul a peste 40 de ani dând naştere termenului de „integrare economică
regională”, sau pe scurt, „regionalism” sau „regionalizare” 40. Jagdish Bhagwati identifică două
perioade în care aranjamentele comerciale regionale au înflorit41, respectiv:
38
Teoria nu a precedat şi nu a inspirat fenomenul integrării economice, ci a urmat acestuia, încercând să-i găsească o
justificare raţională
39
Scott, Andrew - Theories of International and Regional Economic Integration în the Global Economy, în The
European Union Handbook, Edited by Philippe Barbour, Fitzroy Dearborn Publishers, 1996, p. 107
40
41
Bhagwati, Jagdish - Regionalism and Multilateralism. An Overview, în Arvind Panagarya and Jaime de Melo -
a. Primul val, în anii ’60, urmând creării Comunităţii Economice Europene. La sfârşitul
deceniului respectiv însă numai CEE şi AELS au rămas să funcţioneze ca aranjamente
comerciale preferenţiale;
b. Al doilea val, în anii ’80, cu probabilitatea de a dura mai mult, determinat de convertirea
SUA la cauza integrării economice regionale, în principal sub impulsul dezvoltărilor din
CEE, mai întâi prin acordul SUA-Canada de liber-schimb, ulterior transformat în Zona Nord-
Americană de Liber-Schimb (NAFTA), prin adăugarea şi a Mexicului.
Redeşteptarea interesului în integrarea economică regională spre sfârşitul anilor ’80, a suscitat
abordări diferenţiate. Unii salută acest proces ca o expresie a promovării interesului pentru
comerţ global liber, în timp ce alţii critică acelaşi proces ca reprezentând o nouă eră de
discriminare în diplomaţia comercială internaţională, ceea ce contravine obiectivelor de stabilitate
şi armonie în ordinea economică internaţională. În fapt, integrarea economică defineşte un proces
în care obstacolele înlăturate privesc mai întâi barierele tarifare şi netarifare pentru bunurile şi
serviciile ce fac obiectul schimburilor comerciale, ceea ce conduce la o integrare a pieţelor de
produse, ulterior barierele din calea mişcării libere a forţei de muncă şi a capitalurilor, ceea ce
duce la integrarea pieţelor factorilor de producţie42, în continuare fiind posibile şi alte faze, mai
profunde, de integrare.
În practică, se poate constata că nu există două strategii identice de integrare economică. Uniunea
Europeană, care a evoluat de la Tratatul de la Roma din 1957, care înfiinţa Comunitatea
Economică Europeană (CEE), ulterior Comunităţile Economice Europene, iar în prezent Uniunea
43
Europeană, reprezintă „cazul cel mai sofisticat din lume de integrare economică regională” ,
aranjamentele instituţionale şi gradul de integrare căutat de statele membre indicând clar că UE
este „cel mai ambiţios model de integrare internaţională din perioada postbelică” şi „unic în ce
priveşte gradul de integrare căutat” 44.
Analizând din punct de vedere al câştigurilor şi pierderilor care incumbă pentru ţările participante
la un astfel de aranjament de înlăturare a barierelor din calea comerţului şi mobilităţii factorilor
New Dimensions în Regional Integration, Cambridge University Press, 1993

42
Prof. Dumitru Miron observă că „integrarea economică este în primă instanţă integrarea pieţelor, ştiinţa economică
făcând o distincţie clară între piaţa bunurilor şi serviciilor şi pieţele factorilor de producţie (capital, forţă de muncă,
spirit antreprenorial)” în Economia integrării europene, Editura ASE 2001, p. 9
43
44
idem
de producţie, se pot distinge, după cum observă pentru prima dată Bela Balassa45, în 1961, cinci
forme de integrare, respectiv:
1. zona de comerţ liber, în care sunt eliminate barierele din calea comerţului cu bunuri şi
servicii între ţările participante, dar acestea îşi menţin libertatea de a hotărî în ce priveşte
politicile lor faţă de ţările terţe. Acest aranjament nu impune şi armonizarea politicilor lor
comerciale faţă de terţe ţări, astfel încât, o ţară neparticipantă poate să ocolească restricţiile
instituite la import, exportând într-una din ţările participante cu care are la rândul ei, o
înţelegere de comerţ liber (deturnare de comerţ). Ca urmare a acestei posibilităţi, posturile
vamale dintre ţările participante continuă să existe şi să-şi îndeplinească atribuţiile, iar
bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie să fie însoţite de certificate de origine.
2. uniunea vamală adaugă la aranjamentul de comerţ liber, o politică comercială comună faţă
de statele terţe, eliminându-se astfel riscul de deturnare de comerţ. Având în vedere că
elementul principal al politicii comerciale a unei ţări este tariful vamal, primul pas în crearea
uniunii vamale îl va constitui stabilirea unui tarif vamal comun la importurile din terţe ţări,
continuând cu armonizarea tuturor celorlalte măsuri de politică comercială naţională, precum
reglementările privind protecţia sănătăţii şi securităţii, obstacolele administrative în calea
comerţului, restricţiile voluntare la export etc. Comunitatea Economică Europeană, de
exemplu, este din acest punct de vedere particular, o uniune vamală, dar şi ceva mai mult
decât atât.
3. piaţa comună adaugă la uniunea vamală libera circulaţie a forţei de muncă şi capitalurilor.
Prin crearea pieţei comune se realizează, aşadar, cele patru libertăţi, respectiv libera
circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă. Din acest motiv, deseori
piaţa comună este descrisă drept o integrare a pieţelor naţionale de produse şi de factori de
producţie ale ţărilor participante. Putem exemplifica aici din nou cu Comunitatea Europeană,
precum şi cu Comunitatea Africii de Est.
4. uniunea economică adaugă la piaţa comună, un anumit grad de armonizare a politicilor
economice naţionale ale ţărilor participante, în măsura necesară pentru funcţionarea
corespunzătoare a uniunii economice. Distincţia între piaţa comună şi uniunea economică
este destul de fină şi se referă în principal, la consecinţele ce decurg pentru politicile
45
Balassa, Bela - The Theory of International Integration, Homewood, Illinois: Irwin, 1961, London: Allen and
Unwin, 1962
economice naţionale care nu sunt atât de evidente când se construieşte o piaţă comună. Se
poate remarca în acest context, că primele trei faze ale integrării se referă mai mult la o
integrare „negativă”, respectiv, în care guvernele se desistează de practicile discriminatorii la
importurile de produse din ţările partenere, în timp ce uniunea economică se referă mai mult
la integrarea „pozitivă”, respectiv, la o gamă largă de politici economice dezvoltate şi
implementate de către guverne şi care constituie, multe dintre ele, obstacole în calea
comerţului.
5. integrarea economică totală semnifică etapa în care economiile naţionale se contopesc, fiind
înlocuite de o economie „unificată”, în care toate chestiunile relative la politica economică,
inclusiv politicile fiscale şi monetare, sunt preluate de o autoritate supranaţională, putându-se
păstra, la nivele inferioare din ierarhia guvernamentală, un grad semnificativ de autonomie.
Se poate astfel considera că piaţa comună nu poate funcţiona în cadrul unui „pachet de
reglementări naţionale diferite”, pentru că o asemenea situaţie ar intra în contradicţie cu
posibilitatea „circulaţiei fără restricţii”, care nu s-ar putea realiza în condiţiile unor reglementări
juridice diferite. Din contră, existenţa unor „reglementări comune”, sub forma unei politici
comerciale comune, ar permite realizarea treptată a celor patru libertăţi de circulaţie (circulaţia
capitalurilor nu se realizează liber în această etapă, deşi este implicată în definiţie, ci numai în
forma „uniunii monetare” ).
Totodată, uniunea monetară nu ar trebui privită distinct de uniunea economică, ci doar ca un
stadiu al evoluţiei acesteia, respectiv în care are loc includerea în zona sa de cuprindere şi a
relaţiilor şi politicilor monetare, inclusiv a monedei unice ca o necesitate a pieţei unice, libera
circulaţie a capitalurilor fiind realizată încă din etapa pieţei comune.
Formula de „integrare economică totală” nu este clar şi convingător delimitată faţă de „uniunea
economică”, părând a fi vorba mai degrabă de diferenţe cantitative, şi nu neapărat calitativ-
structurale.
Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci trebuie să puteţi să:
Explicaţi termenul de detunare de comerţ.
D. Miron46 apreciază că, „în practică, ultimele stadii integraţioniste nu par a dobândi soliditate şi
perspective fără anumite forme de integrare politică” şi, prin urmare, „cu cât este mai înalt stadiul
de integrare, de la piaţa comună în sus, cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se
dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul unor
instituţii unionale”. Aşadar, integrarea nu se încheie prin uniunea economică completă, ci aceasta
este şi ea doar o etapă, în care elementele de structură şi funcţionalitate politică dezvoltate treptat
încă de la iniţializarea procesului, se vor transforma într-un stadiu calitativ nou, respectiv cel al
unei uniuni politice, indiferent de forma specifică pe care o va adopta, în final, aceasta.
Dintr-o asemenea perspectivă, Ali M. EI-Agraa preia ordonarea operată de Balassa, dar nu mai
distinge între „uniunea economică” şi „integrarea economică completă”, pe care le consideră
identice în conţinut şi ca atare, le înlocuieşte cu formularea de „uniune economică completă”, pe
care o defineşte drept o „piaţă comună” în care se realizează „unificarea completă a politicilor
monetare şi fiscale”, sub controlul unei „autorităţi centrale”. El adaugă însă o a cincea formulă,
superioară, „integrarea politică completă”, în care participanţii devin practic o naţiune şi în care
„autoritatea centrală” menţionată mai sus „controlează nu numai politicile monetare şi fiscale”,
47
dar este şi „răspunzătoare în faţa unui parlament precum guvernul unei naţiuni” . O astfel de
integrare politică completă ar fi reprezentată de unificarea celor două Germanii, realizată la 3
octombrie 1990, proces care nu reprezintă însă un exemplu clasic de integrare, ci o excepţie,
respectiv o reunificare statală cu elemente semnificative ale unui proces de integrare, în care
adoptarea şi aplicarea acquis-ului are o dinamică specială şi se realizează a posteriori faţă de
momentul intrării în spaţiul comunitar, iar structura instituţională se extinde automat asupra
teritoriului alipit.
În practică, fiecare grup de state poate să adopte oricare din cele cinci aranjamente distinctive.
Acestea nu trebuie să fie confundate însă cu „etape ale unui proces care ar putea să conducă în
48
cele din urmă la o integrare politică totală” , dar fără să se excludă posibilitatea ca, după
realizarea unei forme de integrare, statele respective să dorească să tindă spre o formă de
integrare mai complexă. Aşa de exemplu, AELS şi NAFTA sunt aranjamente de liber schimb, în
cazul NAFTA existând chiar prevederea expresă că nu se va merge dincolo de acest aranjament.
Comunitatea Economică Europeană stabilită prin Tratatul de la Roma a realizat „uniunea
46
Miron, Dumitru (coordonator) - Economia integrării europene, Editura ASE Bucureşti, 2001, p. 12-16
47
EI-Agraa, Ali M. -The economics of the European Community, Fourth Edition, Harvester Wheatsheaf, 1994, p. 2
48
idem
vamală” şi, împreună cu Actul Unic European, au creat „piaţa comună”, care odată cu ratificarea
Tratatului de la Maastricht, a evoluat spre realizarea unei „uniuni economice complete”, prin
edificarea uniunii economice şi monetare, iar în prezent sunt în dezbatere modalităţile de
realizare a „uniunii politice”, Uniunea Europeană aflându-se din punct de vedere al construcţiei
integraţioniste, între cele două formule.
Trebuie remarcat de asemenea, că fiecare schemă de integrare poate să suporte scheme de
integrare sectorială, respectiv care privesc numai unul sau, mai multe domenii specifice ale
economiei (de exemplu, politica agricolă comună, în cadrul Comunităţii Europene).
Andrew Scott, citat mai înainte, remarcă şi împrejurarea că în practică este dificil de menţinut
procesul integrării în limitele unui „aranjament pur” de genul celor cinci descrise mai sus,
integrarea putând să aibă o „dinamică inerentă, care împinge ţările respective dincolo de
scopurile iniţiale”, susţinând această teză prin faptul că de exemplu, „armonizarea mai multor
instrumente de politică comercială necesare în uniunea vamală va conduce la o mai mare erodare
a competenţelor naţionale de politică, respectiv a suveranităţii, decât în cazul unui aranjament de
49
liber-schimb” . În cazul pieţei comune se poate presupune că mai multe instrumente naţionale
de politică economică vor fi compromise, după cum înlăturarea controlului fluxurilor de capital
va necesita armonizarea politicilor monetare pentru a proteja ratele de schimb, exemple care
ilustrează efectul de „functional spill-over” în procesul de integrare.
Când va deveni NAFTA uniune vamală?
49
3. Teoriile integrării economice europene
Economia contemporană parcurge, la acest început de mileniu, un proces evolutiv de transformări

structurale, calitative şi cantitative desprinse din însăşi dinamica proceselor economice ce se
desfăşoară la scară planetară. Caracteristica principală comună proprie tendinţelor evolutive în
cadrul economiei mondiale postbelice o constituie faptul că ele reprezintă, la scară diferită şi în
magnitudine diferită forme ale integrării economice.
Încercările de a explica procesul integrării europene, în toată complexitatea lui, au dat naştere, în
plan politic, sociologic şi istoric, neofuncţionalismului, în timp ce abordarea juridico-
instituţională a sistemului privit prin perspectiva integrării politice şi a relaţiilor centru-state
membre a generat, în plan teoretic, interpretări noi în cadrul teoriei federaliste.
Latura economică a fenomenului, deosebit de importantă pentru evoluţia de ansamblu a acestuia,
a fost studiată pornind de la ideea că de fapt, prin formarea unor zone integrate, se urmăresc
scopuri politice, componenta economică fiind doar adiacentă celei politice. Ca atare, nu se poate
vorbi de formarea unei şcoli şi a unei doctrine coerente a integrării economice.
Considerată drept parte componentă a teoriei economice a relaţiilor internaţionale, teoria
integrării economice s-a desprins din aceasta şi a devenit un subiect de analiză de sine stătător o
dată cu apariţia, la începutul anilor '60, a lucrării lui Jacob Viner „ Teoria uniunii vamale”.
Teoria integrării economice a urmat firul dezvoltării pragmatice a procesului integrativ,
analizând transformările cantitative şi calitative ce decurg din dezvoltarea acestuia, cauzele care îl
determină, factorii care îl favorizează, efectele pe care le generează şi scopurile spre care ţinteşte.
Ea este o reflexie în plan teoretic a acumulărilor dobândite de-a lungul unei jumătăţi de secol în
care integrarea, sub diferitele ei forme, a devenit o realitate de necontestat a zilelor noastre.
Problema suveranităţii naţionale a redevenit o chestiune centrală a vieţii politice europene o dată
cu semnarea Actului Unic European şi a Tratatului de la Maastricht, prin care se transferă noi
competenţe organismelor supranaţionale, extinzându-se aria de acoperire a votului cu majoritate
calificată, şi, o dată cu crearea Uniunii Economice şi Monetare, reluându-se cu aprindere
discuţiile asupra uniunii politice şi a unei viitoare federaţii. Teoreticieni ai procesului de integrare
europeană identifică în aceste evoluţii noi argumente pentru a-şi susţine ipotezele referitoare la
rolul statelor membre şi la relaţia suveranitate naţională-integrare europeană.
Conceptul de suveranitate predispune la două abordări: una formală şi una materială. Cea
formală se referă la atributele de suveranitate ale statului (politică externă şi de apărare
naţională), iar cea materială, la capacitatea de acţiune autonomă a unei entităţii.
Doctrina clasică a dreptului internaţional statuează că, în momentul în care un stat şi-a cedat
competenţele asupra politicii externe şi de apărare naţională, a renunţat la suveranitate. Acestor
domenii li se mai adaugă de către unii şi competenţele monetare. Joschka Fischer spunea în
discursul său de la Universitatea Humboldt din Berlin că „la Maastricht, una dintre cele trei
domenii esenţiale ale suveranităţii statului modern european - politica monetară - a fost
transferată în responsabilitatea exclusivă a unei instituţii europene”. Teoriile integraţioniste
explică modul în care cele două faţete ale suveranităţii sunt afectate de procesul de integrare
europeană.
La scară istorică, integrarea europeană inversează sensul procesului început, poate, odată cu
destrămarea Imperiului Roman, de divizare a conglomeratului continental şi individualizare
naţională, fenomen amplificat astăzi de tendinţa fostelor state socialiste de a-şi reafirma
apartenenţa europeană, aderarea la Uniunea Europeană, ca şi la alte organisme integraţioniste
vest-europene, reprezentând chintesenţa acestei noi orientări.
Având în vedere această determinare istorică a procesului integrării europene, nu sunt justificate
încercările unor cercetători ai acestui fenomen de a aborda acest proces prin prisma tendinţelor de
„regionalizare” sau „globalizare” care se manifestă cu mai mare pregnanţă din ultima parte a
secolului trecut. Construcţia europeană nu a fost şi nu este o chestiune de modă, ea răspunde unei
necesităţi politice a zonei geografice europene în care a apărut şi s-a afirmat. Jacques Delors
definea Uniunea extinsă ca „un spaţiu de pace activă, un laborator al globalizării stăpânite şi un
spaţiu de valori comune în diversitate”, „laboratorul globalizării stăpânite” reprezentând, în
interpretarea lui Grillo Enrico Pasquarelli, o „recunoaştere a ceea ce Uniunea a reuşit deja să
realizeze în rândul reprezentanţilor săi - Piaţa Unică, Uniunea Economică şi Monetară şi multe
alte politici care vin în întâmpinarea provocărilor globale cu un set de reguli convenite care se
aplică tuturor membrilor aceleaşi familii”, dar şi a faptului că Uniunea are un rol de jucat,
împreună cu OMC, OIM şi ONU, „în a stabili reguli comune pentru a stăpâni fenomenul
globalizării” 50.
50
Citat după Enrico Grillo Pasquarelli - Procesul aderării la Uniunea Europeană. Cazul României, 12 aprilie 2002, în
„România în contextul extinderii Uniunii Europene. Dezbaterile organizate de Institutul European din România în
La ce se referă abordarea formală a conceptului de suveranitate?
3.1. Părinţii fondatori

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a dat naştere unei mişcări europene care milita pentru
instaurarera păcii pe tot continentul european, în cadrul acesteia, s-au degajat două tendinţe
diferite: apărătorii unei cooperări interguvernamentale, precum generalul De Gaulle, şi
federaliştii, reprezentaţi prin comisarul francez al planului, Jean_ Monnet, intelectualul francez
Alexandre Marc şi italianul Altiero Spinelli. La 9 mai 1950, ministrul afacerilor externe francez,
Robert Schuman, a făcut publică ideea lui Jean Monnet de a unifica producţiile de cărbune şi oţel
ale Germaniei şi Franţei sub o înaltă Autoritate supranaţională. Ideea a fost îmbrăţişată de
cancelarul Konrad Adenauer, care vedea în aceasta un mijloc de a se ancora în Europa
Occidentală. Italia îi urmează exemplul cu Preşedintele Consiliului de Stat şi ministrul afacerilor
externe Alcide de Gasperi, la care se adaugă, din statele BENELUX, primul ministru
luxemburghez Joseph Bech, ministrul olandez al afacerilor externe Johan Willem Beyen şi
belgianul Paul-Henri Spaak. Aceştia sunt, de fapt, ceea ce istoria a reţinut drept “părinţii
fondatori”, un mic număr de oameni politici curajoşi şi vizionari, care au clădit nucleul unei
Europe pe care o vedeau unită, convinşi că “a construi Europa înseamnă a construi pacea” 51.
Construcţia europeană, aşa cum o prefigura Declaraţia lui Robert Schuman din 9 mai 1950, era o
idee mult mai ambiţioasă decât lăsa să se întrevadă prima ei concretizare practică - Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, întemeiată prin Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie
1951. „Planul Schuman combină această soluţie tehnică (n.a.: crearea unui pool al industriei grele
în Europa Occidentală) cu un proiect politic mai vast” iar metoda propusă „reflectă empirismul
anul 2002, Bucureşti, februarie 2003, pag.30

51
Planul Schuman, care a condus la crearea CECO, a văzut în reconcilierea franco-germană piatra unghiulară a noii
ordini europene, cu scopul explicit de a crea condiţii care să facă războiul în viitor nu numai improbabil, ci
imposibil.... Comunitatea este cea mai mare realizare a Europei în materie de pace” - Klaus-Dieter Borchardt -
European unification. The origins and growth of trie European Community, third edition, Office for Official
Publications of trie European Communities, Luxembourg, 1990
lui Jean Monnet şi al colaboratorilor săi din Comisariatul Planului care l-au consiliat pe Robert
52
Schuman şi scepticismul lor pentru Construcţiile de ansamblu” . Astfel că Europa, într-o
asemenea viziune, „nu se va face dintr-o dată”, ci „prin realizări concrete care să creeze mai întâi
o solidaritate de fapt” care, prin dinamismul ei, va trebui să reprezinte „fermentul unei
Comunităţi mai largi şi mai profunde” 53.
“Noi nu formăm coaliţii între state, ci uniuni între popoare”, preciza încă de atunci Jean Monnet.
El adăuga în memoriile sale: “Comunitatea pe care am creat-o... nu este un scop în sine... este un
proces de schimbare ce. continuă acelaşi proces care, într-o perioadă mai timpurie a istoriei, a
produs formele noastre de viaţă naţională. Precum provinciile noastre în trecut, naţiunile noastre
trebuie să înveţe astăzi să trăiască împreună sub reguli şi instituţii la care să ajungă în mod liber.
Naţiunile suverane ale trecutului nu mai pot rezolva problemele prezentului: ele nu-şi pot
asigura propriul progres, nici controla propriul viitor”.
Metodele instituite de “părinţii fondatori”, unii le atribuie exclusiv numai lui Jean Monnet, sunt
departe de a-şi fi epuizat resursele, ele constituind în mod constant, inclusiv în etapa actuală, un
punct de sprijin şi de inspiraţie în demersurile de construcţie europeană, “încă de la începuturile
sale, remarcă Alain Cotta, înainte chiar de a fi creată piaţa comună a cărbunelui şi oţelului,
construcţia europeană a progresat după căile şi metodele a ceea ce s-a convenit să se numească
«sistemul Monnet»... lent dar sigur, toate popoarele Europei occidentale să se contopească într-un
54
nou şi mare stat federal,..” . Acelaşi autor arată că „sistemul Monnet” rezidă în „arta
diplomatică... de a găsi toate bunele motive pentru a creşte integrarea politică a Europei”, dar
„mai ales, de a nu dezvălui acest obiectiv, deturnând în mod constant atenţia pe teren
economic”55.
Iordan Gheorghe Bărbulescu defineşte „sistemul Monnet” drept o metodă sectorial-funcţională,
un „hibrid” între federalism şi interguvernamental, care conduce la o „integrare progresivă prin
realizări concrete în diferite sectoare şi funcţiuni”, într-o „asemenea logică funcţionalismul ar
reprezenta «drumul», «metoda cea mai adecvată», permiţând «punerea în comun a unor sectoare»
şi creând astfel «obişnuinţa cooperării politice şi a colaborării economice»“, în timp ce
52
Charles Zorgbibe - Construcţia europeană: trecut, prezent, perspective. Editura Trei 1998, pag.31
53
Robert Schuman - Declaraţia din 9 mai 1950
54
Allain Cotta - Pour l'Europe, contre Maastricht, 1992, Librairie Artheme Fayard, pag.21 '7 ibidem, pag. 22
55
ibidem, pag.22
„«federalismul» ar reprezenta «spiritul», «atitudinea», permiţând apropierea de realitate şi
anticipând un stil de organizare socială” 56.
Nu putem fi total de acord cu această definiţie, din mai multe motive. Comunitatea Europeană nu
este un „compromis între federalism şi interguvernamentalism” sau un „hibrid” al acestora,
pentru că ea nu este o formă de cooperare interguvernamentală exclusivă, după cum nu este o
structură federală şi nici nu are elemente ale acesteia consacrate prin tratate, iar federalismul ca
atare nu este un scop declarat al Comunităţii. Ideea federală a fost încorporată în Tratatul de la
Paris ca o opţiune de viitor, a fost prezentă cu mai puţină sau mai multă evidenţă pe parcursul
evoluţiei comunitare, face obiectul dezbaterii actuale din Convenţia privind viitorul Europei, dar
ea nu a fost nici «spiritul” şi nici «atitudinea” care au ghidat statele membre în crearea unei
„uniuni mereu mai strânse” între ele. Integrarea europeană „a reprezentat şi reprezintă un proiect
politic, care nu a avut nici un precedent, nici în teorie şi nici în practică, ci a rodit iniţial în minţile
unor oameni politici... care doreau să pună capăt animozităţii şi dezbinării de veacuri... şi să
instaureze o eră a păcii, cooperării şi prosperităţii pentru toate naţiunile de pe continentul
european” 57. În baza unui asemenea obiectiv, cele şase state membre fondatoare ale construcţiei
europene, cărora li s-au adăugat ulterior altele şi pare să includă într-un anumit orizont de timp
întreaga Europă (poate cu unele excepţii), au consimţit să gestioneze în comun, printr-un cadru
instituţional şi legislativ creat anume, nu perfect ci perfectibil, o serie de sectoare ale vieţii lor
politice, economice şi sociale, deci au „comunitarizat” aceste sectoare, iar acolo unde acest lucru
nu a fost suficient de „copt” pentru a fi şi posibil, dar s-a dorit să existe o conlucrare între ele, au
păstrat cadrul comunitar pentru o cooperare interguvernamentală.
Cel mai evident este acest lucru la nivelul Consiliului, unde avem:
1. Consiliul European, care se întruneşte de cel puţin două ori pe an la nivelul şefilor de
stat şi de guverne ai ţările membre ale UE şi adoptă, prin consens, marile decizii
politice privind construcţia Europei: reforma tratatelor şi a instituţiilor, finanţarea
bugetului, extinderea Uniunii Europene, poziţii comune în probleme internaţionale,
trecerea la moneda unică etc., prin directive, orientări şl declaraţii, care nu au însă
56
Iordan Gheorghe Bărbulescu - Uniunea Europeană: aprofundare şi extindere. Cartea I - De la Comunităţile
Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti 2001, pag.46
57
Nicolae lordan-Constantinescu - Prefaţă la ediţia în limba română a lucrării „Economia politică a integrării în
Uniunea Europeană”, Autor Jeffrey Harrop, Ediţia a IlI-a, Editura Club Europa, Bucureşti 2003
valoare juridică - nivelul interguvernamental, cu o problematică ce transcende
obiectivele Comunităţii, dar se poate insera treptat în aceste obiective;
2. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri, care reuneşte miniştrii statelor
membre şi adoptă, împreună cu Parlamentul European, texte cu valoare juridică. El
este principalul centru de decizie al Uniunii Europene şi realizează coordonarea
generală a activităţilor acesteia. El este responsabil, de asemenea, de coooperarea
interguvernamentală - nivelul comunitar, cu o problematică ce concretizează
obiectivele Comunităţii.
Suntem de acord însă cu sintagma „sectorial-funcţională”, care conduce la o „integrare
progresivă prin realizări concrete în diferite sectoare şi funcţiuni” sau, cum o defineşte în altă
58
parte acelaşi autor „voinţa de a avansa pas cu pas” , pentru că aceasta se apropie mai mult de
spiritul „sistemului Monnet”. Desigur, «sistemul Monnet» nu a fost definit ca atare nici de autor,
şi nici în documente politice sau luări de poziţie ale «părinţilor fondatori», dar el a fost sintetizat
de către unii cercetători ai fenomenului integrării europene prin următoarele idei-forţă59:
a. economicul trage după sine politicul, respectiv construcţia politică este subordonată
unor realizări economice concrete, uşor perceptibile de către opiniile publice
naţionale. Jacques Delors, de exemplu, fixează obiectivul 1992 pentru realizarea pieţei
unice şi în acest scop propune o „Carte Albă” de 300 măsuri care va fi aprobată de
Consiliul European de la Milano, din iunie 1985, iar piaţa-unică devine operaţională
de la l ianuarie 1993. Iată deci, cum “Europa nu se va face dintr-o dată, nici printr-o
construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o
solidaritate de fapt” 60;
b. există o dinamică de angrenaj, care presupune glisarea cvasi-automată de la un
obiectiv la altul, astfel încât fixarea şi realizarea unor obiective constituie fundamentul
pe care se poate ridica în continuare construcţia europeană. De exemplu, acceptarea
obiectivului creării pieţei unice a condus la acceptarea necesităţii şi, ulterior, la
înfăptuirea efectivă a reformei instituţionale aferente care, în acest caz, a însemnat,
58
Iordan Gheorghe Bărbulescu - Uniunea Europeană: aprofundare şi extindere. Cartea I - De la Comunităţile
Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti 2001, pag.92
59
Fabrice Fries - Leş Grands Debats Europeens, Editions du seuil, Paris 1995, pag. 12-14
60
Robert Schuman - Declaraţia din 9 mai 1950
printre altele, şi trecerea de la unanimitate la majoritate calificată în luarea deciziilor
în situaţii determinate;
c. fixarea unui calendar, care creează un sentiment de ireversibilitate. De exemplu,
uniunea vamală decisă prin Tratatul de la Roma include trei etape de realizare, fiecare
cu mai multe subetape, care urmau să se succeadă după un calendar foarte detaliat.
Mai târziu, trecerea la etapa a treia a uniunii economice şi monetare a fost fixată prin
două termene: primul termen, era condiţionat de existenţa, cel mai târziu la 31
decembrie 1997, a unei majorităţi a statelor membre care satisfac criteriile fixate (ceea
ce nu s-a întâmplat), al doilea terme;-! - l ianuarie 1999, se aplica automat, indiferent
de numărul ţărilor care ar f îndeplinit la acea dată criteriile.
d. efectul de spirală: desăvârşirea pieţei unice a impus necesitatea înfăptuirii uniunii
economice şi monetare, iar trecerea la uniunea economică şi monetară a impus
progresul în direcţia uniunii politice.
Deşi unii ar putea crede că metodele părinţilor fondatori sunt desuete şi, ca atare, inaplicabile
timpurilor moderne, istoria recentă arată că acestea acţionează în continuare cu aceeaşi eficacitate
ca acum cincizeci de ani în urmă. Aşa de exemplu, fixarea obiectivului de extindere a Uniunii
Europene spre ţările Europei centrale şi de est şi, în acest scop, a unei date concrete de realizare a
acestuia, a determinat eforturile statelor membre de a înfăptui reformele instituţionale necesare,
prin tratatele succesive de la Amsterdam şi Nisa.
Care este diferenţa între Consiliul European şi Consiliul Uniunii
Europene?
3.2. David Mitrany şi teoria funcţionalismului

Evidenţiind rolul determinant al „părinţilor fondatori” în demararea procesului integrării
europene, nu putem să nu remarcăm, încă o dată, că procesul integrării (vest) europene nu îşi are
originea în modele existente în teorie, ci în propunerile pornite din partea unor oameni politici61
şi din cadrul aparatului administrativ62, procesul de reflecţie din partea ştiinţelor politice şi
economice asupra integrării intervenind într-o fază ulterioară.
În acest cadru, menţionăm, în mod special, meritele savantului de origine română, David Mitrany
(1888-1975), a cărui teorie despre funcţionalism, elaborată în prima jumătate a secolului XX, a
avut o influenţă importantă în orientarea căutărilor părinţilor fondatori în ce priveşte soluţia de
adoptat pentru problematica europeană postbelică, astfel că putem spune că alipirea termenului de
funcţionalism la metoda părinţilor fondatori, operată de Iordan Gheorghe Bărbulescu, are şi un
sâmbure de adevăr.
Într-un studiu extins63 privind concepţia despre funcţionalism a lui D. Mitrany, Prof. G.M.
Ambrosi îl citează pe Altiero Spinelli (1957), fost secretar general al Mişcării federaliste
europene, ulterior comisar al Comunităţii Europene care, “în opoziţie cu susţinătorii
federalismului”, pune în legătură directă începuturile Comunităţii Europene cu funcţionalismul
lui D. Mitrany, susţinând că teoria funcţionalistă a lui Mitrany l-a inspirat direct pe Jean Monnet
la conceperea CECO, prima comunitate dispunând de instituţii suprastatale.
O teză similară împărtăşesc James E. Dougherty şi Robert L. Pfaltzgraff Jr., care susţin că David
Mitrany, “prin scrierile lui, a exercitat o mare înrâurire asupra teoreticienilor contemporani ai
64
integrării” , precum şi de către Pascal Fontaine, care consideră că prin “concentrarea acţiunii
spre 'un punct limitat, însă decisiv', Schuman şi Monnet se hotărăsc pentru metoda
funcţionalistă”, în care 'supranaţionalitatea' este punctul de plecare al unei construcţii mai vaste,
instituind, pe fondul,solidarităţilor concrete',,primele baze ale unei federaţii europene
indispensabile apărării păcii' “65.
61
Planul Schuman “a fost de fapt imaginat de Jean Monnet, la vremea respectivă Comisar General la Planul de
modernizare şi echipamente, cu o mică echipă de colaboratori” - în Mărie Therese Bitsch - Histoire de la
construction europeenne de 1945 â nos jours, Editions Complexe, 1996, pag.
62
Vezi Alan S.Milward - Allegiance: the Past and the Future şi Gerard Bossuat - Leş hauts fonctionnaires francais et
le processus d'unite en Europe occidentale d'Alger â Rome (1943-1958), în Journal of European Integration History,
1995, Volume l, Number l, NOMOS Verlagsgesellschaft, Baden-Baden
63
Prof.G.M. Ambrosi - “David Mitranys Funktionalismus als analytische Grundlage wirtschaftlicher und politischer
Neuordnungen în Europa”, studiu apărut în “Die deutschsprachige wirtschaftswissenschaftliche Emigration nach
1933”, Harald Hagemann (Hg.), Metropolis-Verlag, Marburg, 1996. Avantajul teoriei funcţionaliste consta în
promovarea unei soluţii federaliste din raţiuni de funcţionalitate, fără a face referinţă directă la federalism, chestiune
deosebit de sensibilă politic, atunci ca şi în prezent.
64
James E.Dougherty şi Robert L. Pfaltzgraff Jr. - Teorii ale relaţiilor internaţionale, ADIRI, Bucureşti, 1977,
pag.422
65
Pascal Fontaine - Construcţia europeană de la 1945 pînă în zilele noastre, Institutul european, Iaşi 1998
Strategia de bază dezvoltată de D.Mitrany “urmărea să schimbe accentul: anume, să treacă de la
soluţii politice, prin însăşi natura lor prilejuind dezbinarea, la soluţii tehnice, unde controversele
66
nu joacă vreun rol” . El justifica o asemenea abordare pornind de la constatarea că sistemele
guvernamentale au căpătat o complexitate tot mai sporită, ceea ce a contribuit la multiplicarea
sarcinilor nepolitice, în special de natură tehnică, pe care acestea trebuie să şi le asume. Similar se
întâmplă şi la nivel internaţional. Dacă asemenea probleme tehnice ar putea fi încredinţate unor
specialişti şi, într-o oarecare măsură, separate de sectorul pur politic, ar fi cu putinţă să se
realizeze, pe această cale, o integrare internaţională.
Mai mult, colaborarea de tip funcţional într-un sector oarecare este rezultatul unei necesităţi
simţite ca atare şi, la rândul ei, va genera o necesitate similară de colaborare funcţională într-un
alt sector («doctrina ramificării” în concepţia lui Mitrany; «efectul de spill-over», denumită în
practica integrării europene). O asemenea activitate de tip funcţional ar putea contribui la
reorientarea activităţii pe plan internaţional şi, prin aceasta, la întărirea păcii mondiale: în special
“unificarea economică va pune bazele unui acord pe plan politic, chiar dacă un asemenea acord
nu va fi ajuns, de fapt, inutil” 67.
Mitrany propunea, într-un asemenea cadru, ca o alternativă a conflictelor, constituirea treptată a
unei reţele de organizaţii economice şi sociale, şi remodelarea ansamblului atitudinilor şi
orientărilor politice de lealitate, astfel încât masele populare să fie convinse, încetul cu încetul, să
accepte principiul integrării internaţionale.
În abordarea lui D.Mitrany fenomenul integrării pare a fi ineluctabil. Elementele prefigurate de
Mitrany le regăsim, de altfel, în foarte mare măsură, în organizarea primei instituţii comunitare,
dar şi ulterior. Astfel, înalta Autoritate este condusă de către tehnocraţi, fenomen ce va continua,
cu mici excepţii, pentru organismele comunitare, până la Comisia Jacques Santer (care îşi
exprimă preferinţa şi realizează o Comisie formată din politicieni proveniţi din ţările membre);
obiectivele sunt predominant economice etc.
Succesele Comunităţii, realizate printr-o suită de «compromisuri de progres», cum le numea Fr.
Mitterrand, mai întâi pe tărâm economic, cum preconiza şi David Mitrany, au constituit cel mai
important factor al creşterii atractivităţii acesteia, declanşând un proces ireversibil de extindere,
66
James E.Dougherty şi Robert L.Pfaltzgraff Jr., op.cit. pag.423
67
David Mitrany - A Working Peace System, Chicago, Quadrangle Books, 1966, citat după James E.Dougherty şi
Robert L.Pfaltzgraff Jr. - Teorii ale relaţiilor internaţionale, ADIRI, Bucureşti, 1977, pag.423
recunoscut şi consacrat ca atare începând de !a Consiliul European din Luxemburg (1997), în
paralel cu dezvoltarea unor forme de integrare tot mai complexe.
În ce constă, în esenţă, teoria funcţionalismului?
3.3. „Teoria domino” a integrării regionale

La începutul anilor 1960, firmele bazate pe AELS şi CEE nu prea aveau acces egal una la pieţele
celeilalte (liberalizarea preferenţială doar începuse). Cu toate acestea, întrucât barierele vamale au
început să cadă în interiorul CEE şi în cadrul AELS (dar nu între cele două grupuri), au apărut
efecte discriminatorii. Această discriminare a însemnat pierderea oportunităţilor de profit pentru
exportatorii din ambele grupuri. Mai mult, avantajul economic relativ şi performanţele economice
ale celor două zone erau departe de a fi egale. PIB-ul a şase state CEE era mai mare decât dublul
aceluia al celor şapte state AELS, şi creştea mai repede. Astfel, clubul CEE era mult mai
atrăgător pentru exportatori, decât clubul AELS. De asemenea, reducerea progresivă a barierelor
din cadrul grupurilor a generat noi forţe de economie politică în favoarea unei extinderi a CEE,
dar se pune întrebarea: cum au creat liberalizarea discriminatorie aceste forţe pentru includere?
Liberalizarea discriminatorie poate fi ilustrată printr-o anecdotă. Doi turişti în Munţii Bucegi,
care tocmai şi-au instalat cortul, aud în apropiere mormăitul unui urs înfometat. Unul dintre
turişti se aşează şi îşi ia în picioare tenişii. Celălalt turist spune: „Ce faci, eşti nebun? Oricum, nu
poţi întrece un urs!” Primul turist, care continuă să-şi lege şireturile, răspunde: „Oh, nu trebuie să
întrec un urs. Trebuie doar să te întrec pe tine!”68 Când vine vorba de întrecut urşi şi reuşita în
afaceri, spiritul de concurenţă relativă este cheia succesului, deoarece o firmă este afectată de tot
ce reprezintă ajutor pentru rivalii săi.
În cazul de faţă, integrarea mai apropiată a CEE a diminuat spiritul de concurenţă relativă a
firmelor non-CEE pe pieţele CEE, afectându-le astfel vânzările şi profiturile. Bineînţeles, acelaşi
68
după Baldwin, R. and Wyplosz, C (2006), The Economics of European Integration, McGraw Hill
lucru s-a întâmplat cu firmele CEE în AELS, dar datorită puterii economice mai mari a CEE-ului,
presiunile de ajustare asupra membrilor AELS au fost mult mai mari decât cele exercitate asupra
statelor CEE. Acest efect ajută la explicarea întrebării de ce integrarea preferenţială a anumitor
state poate schimba atitudinile economiei politice a statelor excluse. Este ceea ce Baldwin (1994,
1995, 2005) numeşte „teoria domino” a integrării regionale: scăderea preferenţială a unor
bariere de schimb comercial creează noi presiuni pentru out-sideri să adere la blocul de schimb
comercial şi, pe măsură ce blocul devine tot mai mare, presiunea de a adera creşte. După cum ne
arată istoria, Marea Britanie a fost prima care a reacţionat împotriva acestei presiuni şi a
întreprins măsurile necesare pentru a adera la CEE.
Treptat, şi alte state AELS au trecut în CEE/UE, astfel încât în prezent, din AELS mai fac parte
doar statele Europei Occidentale care nu sunt membre UE (Norvegia, Islanda, Lichtenstein).
Acestea, împreună cu UE şi Confederaţia Elveţiei, au creat în anul 1992, Spaţiul Economic
European (eng.: European Free Trade Area), rezultând astfel o piaţă liberă uriaşă în plan
european, ilustrată grafic în Imaginea 5.
Imaginea 1: „Cercurile concentrice” ale integrării economice europene

Ce raporturi există între UE şi AELS?
4. Particularităţile procesului de integrare europeană: federalismul,

interguvernamentalismul şi multi-level governance
În timp ce era clar pe la sfârşitul anilor 1940, că integrarea europeană va fi fundaţia arhitecturii
postbelice a Europei de Vest, o schismă serioasă a apărut imediat privind rolul statelor-naţiuni.
Chiar şi astăzi, această schismă defineşte dezbaterea privind integrarea europeană, prin urmare,
merită de luat în discuţie originile celor două poziţii.
Unii europeni au simţit că suveranitatea naţională şi statul-naţiune constituiau un sistem fragil
gata de război. Încă din timpuri imemoriale, statele europene au fost angajate în lupte
intermitente pentru dominaţie – lupte care, în mod obişnuit, presupuneau invazia altor naţiuni
europene. Întrucât eficienţa războaielor a crescut odată cu industrializarea, costul acestor lupte a
crescut până în punctul unde nu mai puteau exista învingători. Pentru aceşti gânditori, chiar şi
democraţia era insuficientă pentru a preveni războaie teribile. În cele din urmă, Hitler a câştigat
puterea pentru prima dată prin mijloace democratice.
Alţi europeni, în frunte cu Marea Britanie, au continuat să privească staele-naţiuni ca fiind cele
mai stabile şi eficiente forme de guvernământ. Pentru aceştia, integrarea europeană ar trebui să ia
forma unei cooperări mai strânse – mai ales o cooperare economică mai strânsă – realizată strict
pe baze interguvernamentale, i.e. toată puterea ar rămâne în mâinile oficialilor ţării şi orice
cooperare ar trebui acceptatâ în mod unanim de către toţi participanţii.
În mod nesurprinzător, şcoala federalistă a fost cea mai populară printre naţiunile care au
experimentat cele mai mari eşecuri de guvernare – eşecuri măsurate în numărul de morţi şi rata
distrugerii pe timp de război. Naţiunile care au experimentat lupte pe uscat şi un număr mare de
morţi şi distrugeri au fost, bineînţeles, deschise unor schimbări radicale în felul în care Europa era
condusă; ei erau suspicioşi faţă de naţionalism şi de state–naţiuni total independente. Acest grup a
inclus: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Austria, Germania şi Italia.
Oamenii care trăiau în state ale căror guverne au reuşit cumva să evite ocupaţia straină sau/şi
pierderile catastrofale de vieţi omeneşti au avut tendinţa de menţinere a credinţei tradiţionale în
statul-naţiune. Printre acestea erau Marea Britanie, Danemarca, Norvegia şi Islanda, precum şi
ţările neutre: Irlanda, Suedia şi Elveţia. Spania şi Portugalia au rămas sub dictatură fascistă până
în anii 70.
Iniţial, interguvernamentalismul a dominat arhitectura postbelică. În parte, aceasta era doar o
problemă de sincronizare. Singura mare naţiune europeană, cu un guvern democratic într-adevăr
eficient din 1945 până în 1947, a fost Marea Britanie, care a crezut ferm în primatul statului-
naţiune. Primele trei organizaţii - OECE, Consiliul Europei şi Curtea Drepturilor Omului – au
urmat tradiţia interguvernamentală. OECE – care a fost strict o organizaţie interguvernamentală -
şi Congresul Europei din 1948, prezidat de Winston Churchill la Haga, au stabilit două structuri
interguvernamentale: Consiliul Europei (1949) şi Curtea Drepturilor Omului (1950).
Primul mare pas federalist a venit abia în 1952, odată cu implementarea Planului Schuman
inspirat de „părintele integrării europene”, Jean Monnet69, dar promovat de către Ministrul
francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman. Schuman a propus ca Franţa şi Germania să îşi
plaseze sectoarele oţelului şi cărbunelui sub controlul unei autorităţi supranaţionale. Acest lucru a
reprezentat o mişcare federalistă din moment ce cărbunele şi oţelul erau privite ca fiind
„înălţimile dominante” ale unei economii industriale pe vremea aceea şi cruciale pentru puterea
militară şi industrială a unei naţiuni. Schuman a justificat, în mod explicit, planul său ca fiind un
mijloc de a face imposibile viitoare războaie franco-germane. Alte naţiuni europene au fost
invitate să se alăture acestei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului70 (ECSC – European
69
Jean Monnet, născut în Cognac, în 1888, a fost un organizator strălucit şi astfel, a ajutat la organizarea
operaţiunilor militare de aprovizionare a Aliaţilor în Primul şi al Doilea Război Mondial. Aproape de sfârşitul celui
de-al Doilea Război Mondial, s-a alăturat guvernului provizoriu liber al lui Charles de Gaulle, devenind responsabil
cu „Planul Monnet”, care este creditat cu ajutorarea industrializării Franţei postbelice. Monnet a fost un europenist
convins şi a condus mişcarea europeană în anii 1950 şi 1960. Monnet, care este uneori numit „părintele integrării
europene”, a fost intelectul din spatele ideii ESCS – CECO şi primul Preşedinte al „Inaltei Autorităţi”(precursoare a
Comisiei Europene) între 1950-1955. El a continuat să militeze pentru Comunitatea Economică Europeană şi pentru
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). A murit în 1979.
70
Franţa şi Germania au lansat iniţiativa CECO, invitând şi alte naţiuni să îşi plaseze sectoarele cărbunelui şi
oţelului sub autoritate supranaţională. Din moment ce cărbunele şi oţelul erau considerate coloana de susţinere a unei
economii industriale moderne pe vremea aceea, majoritatea statelor au refuzat. Structura CECO a estompat rolul
statelor-naţiuni până într-o măsură care, din perspectiva actuală, pare de neimaginat. Încă reprezintă „marca HIGH
WATER”a federalismului european. Decizii cruciale privind probleme cum ar fi preţurile, comerţul şi producţia în
Community of Steel and Coal, prescurtat în limba română - CECO), iar Belgia, Luxemburg,
Olanda şi Italia aşa au şi făcut. Astfel, s-a creat un grup de naţiuni cunoscute, pur şi simplu, sub
numele de „grupul celor şase” – un grup care a reprezentat de atunci forţa conducătoare din
spatele integrării europene.
Până când Planul Schuman a fost implementat, iar CECO funcţiona, Europa era deja un teritoriu
foarte diferit de ceea ce fusese în 1945. Era anul 1952 şi tensiunile provocate de Războiul Rece
erau din ce în ce mai mari. Economic vorbind, lucrurile au continuat să se îmbunătăţească. După
cum indică datele statistice, cele şase state membre CECO au reuşit să pună pe picioare
economiile propriilor ţări, experimentând creşteri economice miraculoase.
Ce reprezintă Jean Monnet pentru integrarea europeană? Motivaţi.
4.1. Direcţia federalistă: Tratatul de la Roma

Încercările de a explica procesul integrării europene, în toată complexitatea lui, au dat naştere, în
plan politic, sociologic şi istoric, neofuncţionalismului, în timp ce abordarea juridico-
instituţională a sistemului privit prin perspectiva integrării politice şi a relaţiilor centru-state
membre a generat, în plan teoretic, interpretări noi în cadrul teoriei federaliste.
Putem spune astfel că, CECO a fost un succes, nu atât o soluţie la problemele spinoase ale
sectoarelor cărbunelui şi oţelului din Europa, ci mai degrabă o schemă de pregătire pentru
integrarea europeană. A dovedit că cele Şase puteau opera într-o structură federală. Cele şase
state membre CECO ca întreg, dar mai ales Germania, au continuat să se dezvolte spectaculos, în
timp ce tensiunile dintre Est şi Vest au continuat să crească. Această combinaţie a făcut esenţială
reînarmarea Germaniei.
sectoarele critice (pe atunci) ale cărbunelui şi oţelului au fost plasate în mâinile „Înaltei Autorităţi”. Această
organizaţie, predecesoarea Comisiei Europene de astăzi, era alcătuită din şase oficiali numiţi de cele şase State
Membre. Deciziile Inaltei Autorităţi, unele votate în unanimitate, erau supuse controlului limitat al guvernelor
Statelor Membre. Pentru mai multe informaţii privind CECO, vezi Spierenburg şi Poidevin (1994).
Ca urmare, în 1955, Germania s-a alăturat principalei organizaţii de apărare a Europei de Vest,
Organizaţia Statelor Nord-Atlantice (NATO) şi a început să se reînarmeze cu rapiditate. Aceasta
a atras o reacţie din partea blocului sovietic: URSS-ul şi statele Europei centrale şi de Est au
format Pactul de la Varşovia pentru a contracara NATO. A readus, de asemenea, în discuţie,
problema unei integrări europene mai pregnante. Până în 1955, devenise clar că oţelul şi
cărbunele nu mai erau „înălţimile dominante”ale economiei europene, vorbind din punct de
vedere economic şi militar. S-ar putea ca CECO să nu fie destul pentru a asigura faptul că un alt
război franco-german ar fi de neimaginat. Liderii europeni s-au concentrat asupra unei integrări
economice mai profunde, deoarece au eşuat să se mişte direct înspre o integrare politică sau
militară, chiar dacă acest scop era încurajat de acceptarea rapidă a CECO, şi chiar dacă Jean
Monnet a continuat să exercite presiuni prin planuri şi mai ambiţioase pentru unitatea europeană.
Cu titlu de exemple în sensul încercării de integrare politică, putem menţiona că la începutul
anilor 1950, liderii din grupul celor Şase au realizat planuri pentru o organizaţie supranaţională
privind apărarea – Comunitatea Europeană de Apărare (EDC/CEA) – precum şi pentru integrarea
politică pregnantă – Comunitatea Politică Europeană (EPC/CPE). Acest entuziasm remarcabil
privind supranaţionalitatea a eşuat în cele din urmă, când parlamentul francez a respins EDC.
Planurile EPC au fost, prin urmare, abandonate.
Important de menţionat este cât de revoluţionare au fost propunerile ECSC, EDC şi EPC potrivit
standardelor actuale. Guvernele europene actuale omit mărirea suveranităţii lor în comparaţie cu
subiecte obişnuite cum ar fi controlul traficului aerian; scopul uniunii politice printre membrii
UE25 pare fantezist. În majoritatea statelor non-europene, susţinerea unor asemenea transferuri
masive ale suveranităţii către organizaţii supranaţionale ar fi de neimaginat; în SUA ar putea fi
considerată chiar o trădare. În umbra morţii şi distrugerilor provocate de cel de-al Doilea Război
Mondial, a fost, prin contrast, principala linie de gândire.
Jean Monnet a format astfel un grup de presiune puternic – direct numit Comitetul de Acţiune
pentru Statele Unite ale Europei – printre ai cărui membri se numărau figuri din principalele
partide politice din fiecare ţară din grupul celor şase. Obiectivul grupului era nimic mai puţin
decât fuzionarea statelor-naţiune ale Europei într-o organizaţie supranaţională în limitele CECO,
dar cu un scop mult mai larg.
Miniştrii Afacerilor Externe din grupul celor Şase s-au întâlnit la Messina, în Sicilia, în iunie
1955, pentru începerea procesului care, în curând, a dus la semnarea, pe 25 martie 1957, a celor
două tratate la Roma: primul a creat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), iar
cel de-al doilea a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE – CEE). Deoarece CEE-CEE a
devenit ulterior mult mai important decât Euratom, termenul de „Tratatul de la Roma”este folosit
cu referire la tratatul CEE. Tratatul de la Roma a fost rapid ratificat de cele şase parlamente
naţionale, iar CEE şi-a început activitatea în ianuarie 1958. (Instituţiile CECO, CEE şi Euratom
au fuzionat devenind „Comunităţile Europene”, sau EC-CE, în 1965). Tratatele de la Roma au
fost întocmite de către Comitetul Spaak, între iulie 1955 - aprilie 1956. Britanicii au luat parte la
întâlnirile preliminare ale Comitetului, dar au renunţat în octombrie 1955. Jean Monnet şi ceilalţi
au considerat că Marea Britanie încerca sabotarea iniţiativelor federaliste ale grupului celor Şase.
Tratatul de la Roma i-a obligat pe cei din grupul celor Şase la o extraordinară integrare
economică. Pe lângă formarea uniunilor vamale (înlăturarea tuturor tarifelor privind comerţul
inter-CEE şi adoptarea unui tarif comun pe importurile din statele nemembre), a premis
mobilitatea muncii libere, integrarea pieţei de capital, comerţ liber în servicii şi o gamă de politici
comune, unele dintre ele urmând a fi implementate de Comisia Europeană supranaţională. De
asemenea, Tratatul a stabilit a serie de instituţii supranaţionale, cum ar fi Ansamblul
Parlamentului European (predecesor al Parlamentului European) şi Curtea Europeană de Justiţie
(vezi Capitolul 4).
Nou apăruta CEE a petrecut mult timp în primul an de activitate punând bazele primei maşinării
administrative în Bruxelles şi dezvoltând un program de integrare. A început cu partea cea mai
concretă a ambiţioasei scheme de integrare a Tratatului: uniunile vamale.
Potrivit Tratatului, eliminarea tarifelor intra-CEE a fost menită să aibă loc în trei etape a câte
patru ani fiecare: ianuarie 1958-decembrie 1961, ianuarie 1962-decembrie 1965, ianuarie 1966 –
decembrie 1969. Posibilitatea unei amânări de trei ani a fost prevăzută, astfel că perioada de
liberalizare maximă a fost de 15 ani. După cum s-a dovedit, nu a fost nevoie de mai mult timp.
Cotele Importurilor intra-CEE au fost eliminate înaintea termenului programat, în 1961, iar
tarifele au fost zero până în iulie 1968, cu 18 luni înainte de termenul prevăzut în program.
Cum a fost posibil ca CEE să atingă Piaţa Comună cu un an şi jumătate mai devreme? Formarea
uniunilor vamale a coincis cu o perioadă caracterizată printr-o prosperitate economică fără
precedent, iar acest lucru a compensat în mare măsură costurile politice şi economice ale
restructurării induse de liberalizare. Într-adevăr, în timpul aşa numitei perioade de aur a
dezvoltării, 1950-1973, rata şomajului în Europa era de doar 2,5 la sută, iar veniturile sau s-au
dublat, cum e cazul Franţei, Belgiei şi Olandei, sau s-au triplat, în Germania şi Italia.
Noul Tarif Extern Comun (CET-TEC) aplicat de toate statele membre CEE a fost stabilit la
media aritmetică simplă a tarifelor premergătoare CEE-ului de către grupul celor Şase.
Bineînţeles că acest lucru a însemnat că Franţa şi Italia au scăzut tarifele lor externe, iar ţările
Benelux le-au crescut pe ale lor. Tarifele Germaniei erau aproximativ aproape de medie. Potrivit
clauzelor Tratatului de la Roma, venitul din tarife a fost plătit direct Comisiei Europene. Acest
lucru a permis evitarea discuţiilor privind o împărţire „corectă”a venitului (ex. Autorităţile
olandeze au strâns TEC în Rotterdam, chiar dacă Rotterdam era portul de intrare pentru multe
importuri germane din SUA).
Ce reprezintă neofuncţionalismul?
4.2. Direcţia interguvernamentală: de la OECE la AELS

Formarea CEE a introdus un nou element important în integrarea economică europeană. Latura
economică a fenomenului, deosebit de importantă pentru evoluţia de ansamblu a acestuia, a fost
studiată pornind de la ideea că de fapt, prin formarea unor zone integrate, se urmăresc scopuri
politice, componenta economică fiind doar adiacentă celei politice. Ca atare, nu se poate vorbi de
formarea unei şcoli şi a unei doctrine coerente a integrării economice.
Considerată drept parte componentă a teoriei economice a relaţiilor internaţionale, teoria
integrării economice s-a desprins din aceasta şi a devenit un subiect de analiză de sine stătător o
dată cu apariţia, la începutul anilor '60, a lucrării lui Jacob Viner „ Teoria uniunii vamale".
În această privinţă, liberalizarea comerţului în Europa a fost orchestrată de către OECE cu state
care au realizat liberalizarea pe baze non-discriminatorii. Cu toate acestea, CEE a promis să
meargă mai departe, eliminând toate barierele comerţului, dar de această dată în mod
discriminatoriu, i.e. preferenţial. Importurile din statele nemembre nu beneficiau de această
deschidere. Mai mult, grupul celor Şase a hotărât adoptarea unui tarif comun împotriva tuturor
importurilor din statele nemembre. Celelalte unsprezece state membre ale OECE au fost lăsate
deoparte. Temându-se de discriminarea şi marginalizarea care ar fi putut apare dacă abordau CEE
în mod bilateral, şapte dintre aceşti „out-sideri”au reacţionat prin formarea propriului bloc în
1960, numit Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS).
Convenţia de la Stockholm – documentul de fondare a AELS – angaja statele AELS să elimine
tarifele de schimb între ele în tandem cu programul CEE, iar AELS s-a aliniat la tendinţa
accelerată de eliminare a tarifelor CEE. Foarte important de menţionat este faptul că AELS
reprezenta o zonă de schimb liber, şi nu o uniune vamală, astfel politica de schimb extern nu
trebuia să fie decisă în comun. Acest lucru era important dacă luarea deciziilor supranaţionale
trebuia evitată şi permitea Marii Britanii să menţină tarife preferenţiale cu Commonwealth.
Schimbul cu produse agricole a fost exclus din liberalizarea prevăzută de membrii AELS.
Ca urmare, acest răspuns coordonat, de constituire a AELS, a fost în mare parte facilitat de
conducerea Marii Britanii. Pe la începutul anilor 70, toate statele vest europene au îmbrăţişat
bilateralismul, cu excepţia Irlandei care era într-o uniune monetară cu Marea Britanie, principalul
partener de schimb comercial. Atât Grecia cât şi Turcia au făcut cerere pentru a deveni membri
asociaţi ai CEE de îndată ce Tratatul de la Roma a fost semnat, iar Spania a semnat un acord de
schimb preferenţial cu CEE în 1970, şi un altul cu AELS, în 1979.
Anii 1960 au experimentat liberalizarea comerţului promisă de Tratatul de la Roma, iar
Convenţia de la Stockholm (documentul de înfiinţare a AELS) a devenit realitate. Pe la sfârşitul
anilor 1960, acordurile comerciale din Europa de Vest puteau fi descrise ca fiind două cercuri
care nu se suprapun.
Scăderea barierelor comerciale intra-CEE a avut un impact dramatic imediat asupra modelelor de
schimb. În timpul formării uniunilor vamale (CU - Custom Unions), cota CEE-ului în propriul
schimb a crescut de la aproape 30 la sută, la aproape 50 la sută. În acelaşi timp, cota importurilor
CEE-ului provenind din alte şase state europene majoritare a rămas aproape neschimbată,
scăzând de la 8 la sută, la 7 la sută.
4.3. Guvernanţa pe mai multe niveluri (multi-level governance)

Niciuna dintre cele două maxi teorii nu mai corespunde realităţilor statului-naţiune modern, ale
UE şi ale globalizării, prin urmare apare o nouă teorie, cea a guvernanţei pe mai multe niveluri
(multi-level governance), conform căreia statul-naţiune (guvernul) şi-a pierdut autoritatea
exclusivă în procesul decizional, împărţind-o pe de o parte, cu instituţii internaţionale şi
supranaţionale şi pe de altă parte, cu actori privaţi, creându-se astfel diferite niveluri de
guvernanţă.
Construcţia europeană reprezintă o formă deosebit de elaborată a acestui sistem, putând fi
considerată un prototip al statului postmodern. Astfel, Uniunea Europeană cuprinde: (a se vedea
Schema nr. 1)
• euroregiuni,
• guvernele naţionale,
• instituţiile supranaţionale (Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea Europeană
de Justiţie, Banca Centrală Europeană),
• grupuri transnaţionale de interes şi lobby.
• regimuri funcţionale cu scopuri şi reglementări diferite (UEM, PAC, reguli de mediu,
Protocolul Social) etc.
Schema nr. 1
5. Marile orientări ale construcţiei europene
Privind retrospectiv procesul construcţiei europene, se poate remarca desfăşurarea

acestuia sub impulsul dinamicii mai multor cupluri de tendinţe, adesea contrarii, alteori
complementare, respectiv:
a. de la abordarea sectorială, la abordarea globală

Dacă prima asociere integraţionistă (CECO) se referea numai la domeniile cărbunelui şi oţelului,
ulterior au fost adăugate noi domenii şi competenţe comunitare, o schimbare majoră
reprezentând-o extinderea ariei de cuprindere a competenţelor comunitare, printr-un efect de
"revărsare”(spill-over effect)71, de la domeniul economic, la dimensiunea politică, socială,
ecologică şi culturală. Tratatele încheiate de-a lungul istoriei comunitare operează, succesiv,
următoarele extinderi de competenţe:
Competenţe fixate prin Tratatul de la Paris (1951)

1. instaurarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care implică suprimarea taxelor vamale
şi a restricţiilor cantitative la libera circulaţie a produselor, interzicerea măsurilor discriminatorii
şi a subvenţiilor sau ajutoarelor din partea statelor. Piaţa este dominată de principiul liberei
concurenţe, dar Comunitatea controlează aprovizionarea curentă şi fixarea preţurilor la cel mai
jos nivel posibil. Realizarea pieţei unice este progresivă: o perioadă pregătitoare, pentru instalarea
noilor instituţii, urmată de o perioadă de tranziţie, pentru ca industriile naţionale să se adapteze
noilor condiţii Piaţa comună începe să funcţioneze la 10 februarie 1953 pentru cărbune, minereu
de fier şi fier vechi, şi la l mai 1953 pentru oţel.
Competenţe fixate prin Tratatul de la Roma (1957)

1. crearea unei uniuni vamale între statele membre, respectiv eliminarea drepturilor de vamă, a
restricţiilor cantitative la intrarea/ieşirea de mărfuri şi a oricăror alte măsuri cu efect
71
Fabrice Fries remarcă faptul că doi «vectori puternici au favorizat între altele fagocitarea competenţelor statele»,
respectiv Curtea de Justiţie, care a promovat integrarea prin drept comunitar într-un număr crescând de domenii ale
vieţii economice şi sociale şi articolul 235 din Tratatul de la Roma, care permite Comunităţii să intervină, prin
decizia unanimă a Consiliului, în domenii neprevăzute la origine, atunci când aceasta apare necesar pentru buna
funcţionare a pieţei comune (Fabrice Fries, Leş Grands debats europeens, Editions du Seuil, Paris 1995, pag.58)
echivalent, precum şi stabilirea unei politici comerciale şi a unui tarif vamal comun faţă de
terţe state;
2. introducerea de politici comune în domeniile comercial, agriculturii, pescuitului şi
transporturilor;
3. construcţia pieţei interioare, caracterizată prin abolirea, între statele membre, a obstacolelor în
calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
4. regim concurenţial în cadrul pieţei interioare;
5. armonizarea legislaţiilor naţionale în măsura necesară pentru funcţionarea pieţei comune;
6. politică în domeniul social, cuprinzând un Fond social european.
Competenţe fixate prin Actul Unic European (1986)

1. finalizarea pieţei interne;
2. întărirea coeziunii economice şi sociale;
3. politici comune în domeniul mediului înconjurător, cercetării şi dezvoltării tehnologice,
sănătăţii şi sociale
4. cooperare în domeniul politicii economice şi monetare
Competenţe fixate prin Tratatul de la Maastricht (1992)

1. în acest cadru, cea mai spectaculară transformare a fost operată prin Tratatul asupra Uniunii
Europene, care a stabilit elementele de bază ale uniunii politice şi a inclus domeniile politicii
externe şi de securitate, justiţiei şi afacerilor interne
2. politici comune în domeniile educaţiei, formării profesionale, culturii, sănătăţii publice,
protecţiei consumatorilor, reţelelor transeuropene, energiei, politicii industriale şi turismului
3. politică în domeniul cooperării pentru dezvoltare;
De menţionat că pentru prima dată, în Tratatul de la Maastricht este inclus şi definit în mod
special principiul subsidiarităţii, care constituie un instrument de basculare între comunitar şi
naţional, în sensul că vizează evitarea unei centralizări excesive de atribuţii la nivelul UE, în
cazurile în care statele şi regiunile sunt mai bine poziţionate spre a le îndeplini.
Competenţe fixate prin Tratatul de la Amsterdam

1. mai bună coordonare a politicilor naţionale de luptă împotriva şomajului
2. politica socială devine politică comunitară
3. întărirea protecţiei drepturilor fundamentale
Competenţe fixate prin Tratatul de la Nisa (2001)

1. nu adaugă noi competenţe comunitare, ci se înscrie în optica, reformei instituţionale necesare
în vederea extinderii Uniunii Europene, vizând trei axe principale: componenţa si
funcţionarea instituţiilor comunitare, procedura decizională în cadrul Consiliului şi
cooperările avansate.
Ce competenţe au fost fixate prin Tratatul de la Maastricht?
b. de la integrarea negativă, la integrarea pozitivă

În faza iniţială a integrării europene (crearea unei zone de liber schimb, completată cu o uniune
vamală), problema principală era constituită de înlăturarea obstacolelor care puteau exista în
calea liberei circulaţii, o acţiune strict negativă, în cadrul căreia Comunitatea acţiona pe calea
interdicţiilor. Această modalitate a fost rapid însoţită de un proces de armonizare a legislaţiilor,
constând primordial într-o coordonare a acestora şi mai puţin într-o elaborare comună. În plus, ea
se referea cu precădere la domenii generale, cum ar fi armonizarea sarcinilor fiscale şi sociale, a
normelor tehnice, regimului profesiunilor liberale (recunoaşterea reciprocă a diplomelor etc.),
fără de care libera concurenţă şi libera circulaţie nu ar fi fost operante.
Ulterior, substanţa principală a fost dată de integrarea pozitivă, care se reflectă în primul rând în
construcţia instituţională, precum şi în realizarea treptată a unui drept comunitar uniform72, care
trebuie transpus în dreptul naţional al ţărilor membre (ca parte constitutivă a acquis-ului
comunitar) şi care primează în raport cu dreptul naţional. Această preeminenţă se manifestă prin
faptul că norma comunitară este aplicabilă împotriva prevederilor contrare ale legii naţionale, dar
72
De remarcat sloganul "norma face integrarea", pus în circulaţie în cadrul Curţii Europene de Justiţie, tocmai pentru
a evidenţia rolul discret, dar eficace al legislaţiei comunitare în promovarea şi desăvârşirea procesului integraţionist.
şi direct, prin posibilitatea oferită ca oricine să poată invoca în faţa instanţelor sale naţionale o
normă comunitară.
Jeffrey Harrop observă că faza integrării în care „politicile pozitive din domeniile noi conduceau
spre uniunea monetară”s-a dovedit „dificilă şi controversată, din moment ce integrarea negativă
se baza pe prevederile Tratatului, iar integrarea pozitivă a depins mai mult de noi acorduri"73.
Un element esenţial al integrării pozitive l-a constituit dotarea Comunităţii cu instrumente
financiare suficiente, respectiv cu un buget propriu, având surse de creare clar determinate.
c. de la cooperare interguvernamentală, la comunitarizare

Dezvoltarea Comunităţii s-a realizat clar în direcţia comunitarizării progresive a noilor domenii
ce i-au fost atribuite în competenţă, existând în permanenţă un amestec divers proporţionat cu
modalitatea interguvernamentală de cooperare. Uniunea economică şi monetară reprezintă un
exemplu de precumpănire a elementului comunitar, în timp ce politica externă şi de securitate
comună şi cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne recurg precumpănitor la
cooperarea interguvernamentală, cu dinamici proprii diferite (în prezent, cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne este puternic comunitarizată, în timp ce politica externă şi de
securitate comună este tot în faza de iniţializare a configurării ei).
Din această perspectivă, este justificată aprecierea făcută de preşedinţia luxemburgheză în 1991
că abordarea "celor trei piloni”reţinută în Tratatul de la Maastricht este "larg artificială, referindu-
se mai mult la formă decât la conţinut", pentru că "orice posibilitate de evoluţie spre
comunitarizare era asigurată", după cum "pericolul unei «poluări» a comunitarului de către
interguvernamental era în acelaşi timp îndepărtat"74.
Un studiu efectuat încă în iulie 1992 de Grupul parlamentar al Partidului creştin-social din
Luxemburg identifica un număr de patru elemente, a căror prezenţă sau absenţă indică gradul de
comunitarizare a unei politici comunitare, respectiv:
- dreptul de iniţiativă (legislativă) exclusiv al Comisiei pentru domeniul respectiv, respectiv
misiunea executorie a acesteia;
- procedura bazată pe vot majoritar în cadrul Consiliului de Miniştri;
73
Jeffrey Harrop - Economia politică a integrării în Ununea Europeană, Ediţia a IlI-a, Editura Club Europa,
Bucureşti 2002, pag.26
74
La Presidence luxembourgeoise des Communautes Europeennes, voi.2, Ier Janvier 1991 au 30 Juin 1991, Service
Information et Presse du Gouvernement Luxembourgeois, p.1
- dreptul Parlamentului european de participare la actul legislativ (consultaţia simplă75, avizul
conform76, procedurile de cooperare77 sau codeziune78).
- dreptul de recurs în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene79.
Tratatul de la Maastricht a acceptat elementul comunitar, prin întărirea competenţelor atribuite
organelor comunitare. Din punct de vedere decizional, sunt extinse domeniile în care Consiliul
decide prin majoritate calificată şi sunt atribuite competenţe suplimentare Parlamentului
European, în special în ce priveşte extinderea procedurii cooperării, instituirea unei puteri de
codecizie şi acordarea unui început de drept de iniţiativă legislativă80 Parlamentului. Dreptul de
iniţiativă propriu-zis rămâne încă rezervat Comisiei.
Realizarea uniunii economice şi monetare permite o integrare supranaţională mai avansată în
interiorul Comunităţii europene (pilonul I), în timp ce cooperarea inter-guvernamentală este mai
importantă în domeniile politicii externe şi de securitate comune (pilonul II), precum şi în cadrul
cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (pilonul III). De evidenţiat că
"pilonii”Uniunii Europene nu se limitează la a coexista fără o structură care să îi lege între ei: ei
sunt deopotrivă susţinuţi şi încununaţi de dispoziţii finale şi comune, astfel că, indiferent de
natura cooperării - comunitară sau interguvernamentală, este creat un cadru instituţional unic,
care asigură coerenţa construcţiei de ansamblu şi a acţiunii Uniunii, permiţând ca procedura de
decizie să constituie un motor al integrării.
Gradul de «comunitarizare”sau de integrare, care măsoară nivelul de transfer al
competenţelor de la „naţional”spre „comunitar", variază în cadrul diferitelor domenii, degajându-
se din formulările reţinute. Astfel, «politicile comune» figurează la loc de frunte în evidenţierea
caracterului comunitar, fiind urmate de «politici”şi «contribuţii», care, la rândul lor, preced
75
Parlamentul acordă un aviz consultativ (de exemplu, fixarea preţurilor agricole
76
Această procedură permite Parlamentului de a spune «da”sau «nu»_uaul-texfa4afă-&yttota de a-l amenda. Se
referă în special la acordurile internaţionale (cu excepţia acordurilor comerciale), misiunile, obiectivele şi
organizarea fondurilor structurale, uniformizarea procedurilor de vot în Parlamentul European.
77
Procedura de cooperare, introdusă prin Actul unic european, se aplică în cazurile în care Consiliul trebuie să ia o
decizie prin majoritate calificată şi permite Parlamentului de a respinge, în a doua lectură, un text, pe care Consiliul
nu-l mai poate adopta atunci decât prin unanimitate.
78
Procedura de coeziune (art.l89B) dă Parlamentul european puterea de a adopta regulamente şi decizii, împreună cu
Consiliul de Miniştri, dar şi posibilitatea de a putea respinge, cu majoritatea absolută a membrilor săi, o poziţie
comună a Consiliului de miniştri şi a Comisiei. O procedură de conciliere PE - Comisie este posibilă. În acest mod,
PE devine un co-legislator, asociat Consiliului de Miniştri.
79
Groupe parlementaire du Parti Chretien-Social - Maastricht, une chance et un defi. Analyses et commentaires du
Trăite sur l'Union Europeenne, Luxembourg, juillet 1992.
80
Este vorba de aşa-numitul drept indirect de iniţiativă, care constă în posibilitatea acordată Parlamentului de a
solicita Comisiei, prin majoritatea membrilor săi, elaborarea unui act normativ.
«măsurilor». Gradul de "comunitarizare”variază şi după domeniile la care se referă. Astfel, se pot
distinge:
1. Politici puternic integrate, respectiv în care Uniunea este competentă pe deplin:
a. Politica agricolă comună (PAC), care reprezintă cca 42% din bugetul comunitar;
b. Politica comercială comună; în cadrul negocierilor purtate în cadrul OMC, de
exemplu, Comisia Europeană a negociat pentru şi în numele Uniunii Europene,
având un mandat aprobat de Consiliul Uniunii Europene;
c. Politica transporturilor; armonizarea tehnică şi socială, concurenta, serviciul
public etc.;
d. Politica monetară; de la 1 ianuarie 1999, politica monetară europeană, gestionată
de Banca - Centrală Europeană (BCE) s-a substituit politicilor naţionale. Astfel
ratele dobânzii pe termen scurt sunt fixate de BCE şi nu de către băncile centrale
naţionale.
2. Politici mai slab integrate, respectiv în care statele conservă o parte a prerogativelor
lor:
a. Politica de coeziune economică şi socială, care reduce disparităţile dintre diferitele
regiuni ale Uniunii Europene, este realizată printr-o cooperare strânsă între statele
membre şi Uniunea Europeană. Obiectivele sunt fixate la nivel european, dar
îndeplinirea lor este de responsabilitatea prefecţilor de regiune.
3. În domeniul educaţiei, culturii, formării profesionale, cercetării, sănătăţii, protecţiei
sociale, utilizării forţei de muncă, fiecare tară îşi conservă autonomia UE impunând
norme minimale. În baza acestora, statele membre pot adopta j norme mai severe,
încurajează coordonarea acţiunilor naţionale, difuzează inovaţia şi realizează un for de
schimburi.
De exemplu:
- în domeniul social, UE impune garanţii minimale pentru pensionari, durata /
concediului de maternitate, securitatea la locul de muncă, pentru a proteja cetăţenii
şi a evita "dumpingul social", care determină întreprinderile să se deplaseze acolo
unde legislaţia socială este mai puţin restrictivă;
- în domeniul cercetării, Uniunea finanţează programele diferitelor laboratoare din
ţări membre care sunt preocupate de dezvoltarea unor produse inovatoare;
- în domeniul educaţiei, UE încurajează instituţiile de învăţământ să dezvolte
programe care să permită tinerilor să-şi desfăşoare o parte a studiilor într-o altă
ţară europeană;
- în domeniul protecţiei mediului constrânge constructorii de automobile sau
industriile chimice să respecte norme antipoluante, să îmbunătăţească sistemele de
securitate etc.;
- în domeniul ocupării forţei de muncă, fiecare stat membru are în vedere o mai
bună coordonare a politicilor de ocupare, în scopul creşterii eficacităţii acestora.
Ce diferenţe există între politicile puternic integrate şi cele mai slab
integrate? Exemplificaţi ambele tipuri de politici.
d. aprofundare şi extindere
Integrarea europeană continuă să evolueze în cele două direcţii fundamentale, respectiv
aprofundarea şi extinderea Uniunii. Aprofundarea procesului de integrare vizează, în principal,
„digerarea”modificărilor şi adăugirilor operate prin tratate, respectiv stabilirea, adaptarea şi
operarea instituţiilor, dezvoltarea şi implementarea politicilor noi şi a mecanismelor aferente,
elaborarea şi aplicarea legislaţiei comunitare derivate, verificarea în operare a acestor modificări.
Extinderea procesului de integrare vizează primirea de noi membri dintre ţările europene care au
vocaţie în această privinţă, respectiv care îndeplinesc criteriile de aderare aşa cum au fost ele
stabilite de către Uniunea Europeană.
În care direcţie fundamentală evoluează România în prezent, din
perspectiva statutului său de stat membru UE? Explicaţi şi argumentaţi.
6. Încercare de definiţii
Fără a intra în detalii acum şi aici privind formulele de integrare economică internaţională81,
regionale sau sectoriale sau sugerate de teorie, trebuie să evidenţiem că procesul integrării
europene realizat în cadrul Uniunii Europene diferă fundamental de celelalte procese
integraţioniste, atât în ce priveşte obiectivele şi mecanismele de funcţionare, cât şi în ce priveşte
persistenţa procesului şi consistenţa rezultatelor.
În timp ce toate formulele integraţioniste, altele decât Uniunea Europeană, constituie aranjamente
de piaţă comună, uniune vamală, liber-schimb sau control al unor pieţe, numai Uniunea
Europeană îşi propune şi realizează scopuri care transcend unor asemenea aranjamente,
introducând „supranaţionalitatea” drept o caracteristică esenţială a acestui proces, care reprezintă
„punctul de plecare al unei construcţii mai vaste, ce instituie, pe fondul „solidarităţilor concrete”,
„primele baze ale unei federaţii europene indispensabile păcii” 82. Planul Schuman, care a stat la
baza întregii construcţii integraţioniste europene, a inventat „sistemul comunitar”, după cum
remarcă Pascal Fontaine, metoda propusă de acesta, respectiv „înfiinţarea unei autorităţi
independente de guverne, dar ale cărei decizii vor lega statele”, fiind „revoluţionară în domeniul
relaţiilor internaţionale” 83.
De asemenea, Loukas Tsoukalis menţionează foarte corect, că „a existat şi se manifestă încă o
discontinuitate clară, în termenii intensităţii interacţiunii economice şi a luării de decizii comune,
între sistemul european şi restul lumii” 84.
În general, teoreticienii fenomenului integrării europene evită să dea o definiţie a Uniunii
Europene sau a procesului integrării europene altfel decât prin referire la tratatele Uniunii. Pierre
Mathijsen arată că Uniunea Europeană este „o nouă etapă în procesul de creare a unei tot mai
puternice uniuni între popoarele Europei”, citând astfel din cuprinsul articolului l din Tratatul
81
Pentru o descriere mai largă a se vedea Nicolae Sută, Dumitru Miron, Sultana Sută-Selejan - Comerţ internaţional
şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti 1997, paginile 186-203
82
Fontaine, Pascal - Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iaşi, 1999,
p. 9
83
idem, p. 10
84
Tsoukalis, Loukas – Noua economie europeană revizuită, Editura Arc 2000, p. 3
asupra Uniunii Europene. Tot P. Mathijsen subliniază că „Uniunea are mai degrabă o
semnificaţie politică decât juridică”, întrucât „ea reprezintă obiectivul final al integrării europene,
integrare al cărei scop nu este încă determinat în detaliu” 85.
Similar procedează şi Ali M. EI-Agraa, care, pentru a defini Comunitatea Europeană, face
trimitere la articolele 2 şi 3 din Tratatul de la Roma, din care primul arată că „Tratatul va avea
drept obiectiv, prin stabilirea unei pieţe comune şi armonizarea politicilor economice ale satelor
membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice,
o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere în stabilitate, o creştere accelerată a standardului
86
de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre care îi aparţin” . Articolul 3 enumera
activităţile pe care ar urma să le realizeze Comunitatea în vederea îndeplinirii obiectivului stabilit
la articolul 2 citat.
În literatura românească, Andrei Marga este de părere că termenul de integrare europeană, care
“acoperă mai bine ceea ce s-a petrecut până acum în Europa Occidentală: o cuplare a economiilor
şi instituţiilor, de la cele juridice, trecând prin cele educaţionale, la cele culturale, în aşa fel încât
87
Comunitatea Europeană să funcţioneze sub cât mai multe aspecte ca un întreg” , a devenit
vetust, în prezent fiind mai adecvat termenul de unificare europeană, având în vedere că “scopul
procesului european transcende integrarea economică şi integrarea în general”, şi ca atare
termenul de integrare europeană “nu mai face faţă procesului declanşat o dată cu acordul de la
Maastricht, de articulare a Uniunii Europene” 88.
Nu împărtăşim această opinie, atât în ce priveşte premisele, cât şi concluzia derivată. Construcţia
europeană, respectiv procesul al cărui rezultat ultim, dar nu final, este Uniunea Europeană
definită în Tratatul de la Maastricht şi tratatele următoare, nu reprezintă o „simplă cuplare” a
economiilor şi instituţiilor ci dimpotrivă, ea realizează o întrepătrundere adâncă, la nivelele cele
mai diverse, ale economiilor şi societăţilor care participă la acest proces, rezultând o construcţie
instituţională sui generis, în acelaşi timp identică şi diferită de entităţile care i-au dat naştere, care
se hrăneşte şi creşte erodând continuu din substanţa acestora: uniunea preia treptat noi şi noi
prerogative suverane de la statele membre, în cadrul unei dinamici de angrenare, veghind în
acelaşi timp la păstrarea diversităţii şi identităţii specifice a diferitelor ei componente naţionale.
85
Mathijsen, Pierre - Compendiu de Drept European, Editura Club Europa, 2002, p. 5
86
EI-Agraam Ali M. -The economics of the European Community, Fourth Edition, Harvester Wheatsheaf, 1994, p. 9
87
Marga, Andrei - Filozofia unificării europene, ediţia a Il-a, Biblioteca Apostrof, Cluj 1997, p. 16
88
idem, p. 17-18
Dintr-o asemenea perspectivă, termenul de integrare nu îşi pierde substanţa şi finalitatea, şi, ca
atare, nu sunt raţiuni de a-l substitui printr-un termen nou.
În acest ansamblu de formule integraţioniste, Uniunea Europeană este cea mai veche (peste
cincizeci de ani de funcţionare) şi cea mai de succes realizare. Dar, după cum remarcă Pierre
Mathijsen, „cel ce abordează pentru prima dată problematica ‚europeană’, poate fi absolvit
de.orice vină în ce priveşte confuziile datorate terminologiei, cu atât mai mult cu cât denumirile
de Uniunea Europeană‚ Comunitate Europeană, piaţă comună şi piaţă internă sunt deseori
utilizate în mod nediferenţiat, pentru desemnarea aceluiaşi concept” 89.
Expresia „Comunităţile Europene” se referă la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
înfiinţată prin Tratatul de la Paris (1951), şi la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), înfiinţate prin Tratatul de la Roma
(1957).
Utilizarea singulară a termenului de „Comunitate” are în vedere, în primul rând CEE, cu atât mai
mult cu cât în 2002, CECO şi-a încheiat existenţa, ea fiind creată numai pentru 50 de ani, iar
obiectivele sale, ca şi cele ale EURATOM de altfel, au fost integrate între timp, în CEE. Tratatul
de la Maastricht poate fi acuzat de o anumită inconsecvenţă în utilizarea termenilor, întrucât în
articolul A stabileşte că „Uniunea este fondată pe Comunităţile Europene completate prin politici
şi forme de cooperare instaurate prin Tratat”, în timp ce în articolul l notează că „înaltele părţi
contractante instituie între ele o Comunitate Europeană”. Loukas Tsoukalis tranşează corect
această chestiune, considerând că „termenul Uniunea Europeană (UE) va fi folosit în general
pentru perioada post-Maastricht”, iar „cititorul ar trebui să fie conştient că o separare netă între
CE şi UE este practic imposibilă, mai cu seamă când e vorba despre strategii în context istoric”
90
.
La rândul ei, „Piaţa Comună” este deseori confundată cu însăşi „Comunitatea”, de înţeles având
în vedere că piaţa comună este principala caracteristică a acesteia. Ea reprezintă ceea ce este
îndeobşte cunoscut ca cele patru libertăţi fundamentale (libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi persoanelor), la care se adaugă diferitele politici implementate de Comunitate, în
mod independent sau alături de statele membre (politicile în domeniul comerţului, agriculturii,
mediului, transporturilor etc.).
89
Mathijsen, Pierre - Compendiu de Drept European, Editura Club Europa, 2002, p. 3
90
Tsoukalis, Loukas - Noua economie europeană revizuită, Editura Arc, Bucureşti, 2000, p. 1
„Piaţa internă” este o parte a „pieţei comune”, fiind definită în Tratat ca „o zonă fără frontiere în
91
care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” ,
respectiv vizează numai aspectele intracomunitare, nu şi pe cele extracomunitare. Într-o
exprimare mai puţin riguroasă, cele două noţiuni se folosesc însă ca noţiuni alternative. Prin
Tratate s-a introdus şi noţiunea de „piaţă unică”, în contrast cu pieţele naţionale, deci
reprezentând topirea pieţelor naţionale într-o singură entitate funcţională, reglementată de
mecanisme şi reguli comune.
Concluzionând, putem susţine că Uniunea Europeană este o construcţie sui generis, prin care
statele membre convin să exercite în comun o serie de prerogative ale suveranităţii lor, stabilite
progresiv, prin intermediul unui cadru legislativ şi instituţional şi al unor politici determinate prin
tratate (metoda comunitară), precum şi să coopereze strâns în dezvoltarea şi implementarea unor
alte responsabilităţi (metoda cooperării interguvernamentale).
Uniunea Europeană reprezintă în prezent „nucleul dur” al viitoarei construcţii europene, la acest
moment neputându-se imagina vreun plan sau idee de construcţie sau reconstrucţie a edificiului
european care să poată face abstracţie sau să nu ia în consideraţie existenţa ca atare a Uniunii
Europene. De altfel, identitatea sau coincidenţa „Uniunea Europeană - Europa” este atât de
inveterată în conştiinţe, încât actuala dezbatere intracomunitară privind viitorul Uniunii Europene
se desfăşoară în cadrul „Convenţiei privind viitorul Europei” şi nu în cadrul „Convenţiei privind
viitorul Uniunii Europene”.
Examinând dezbaterile actuale privind viitorul Uniunii Europene şi viitorul Uniunii Europene, se
poate remarca cu uşurinţă că multe dintre intervenţiile unor participanţi din ţările membre sau
candidate ale Uniunii Europene pornesc de la premiza că Uniunea Europeană este în primul rând
o construcţie politică, în timp ce esenţa economică a acesteia este de multe ori neglijată,
neînţeleasă ori abordată eronat. O explicaţie ar putea fi aceea că, deşi importante, problemele
economice au fost trecute aproape în totalitate în competenţa comunitară, în prezent accentul
fiind pus pe „aprofundarea” acquis-ului existent şi, mai ales, pe determinarea formei pe care ar
trebui să o îmbrace uniunea politică.
Actuala idee a uniunii politice, inclusă în urmă cu peste 50 de ani inclusă sub forma
federalismului în Tratatul de la Paris care fonda prima Comunitate Europeană, reprezintă încă o
dată, dacă mai era necesar, o dovadă a clarviziunii şi inventivităţii „părinţilor fondatori” care au
91
44 Art. H (2) (ex 7a/2)), CE
avertizat, încă cu 50 de ani în urmă, că „Europa nu va fi realizată dintr-o dată şi nici printr-o
construcţie de ansamblu, ci prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt”, deci
sporind continuu avuţia comună. Elemente ale unei construcţii politice sunt deja în edificiul
european şi „realizările concrete”, care nu vor întârzia să apară treptat, vor conduce, „le moment
venu”, la articularea celei mai adecvate forme instituţionale de guvernare a ansamblului.
Aşadar, ţinând cont că „aranjamentele instituţionale pentru UE, precum şi gradul de integrare
spre care tind actualele state membre, desemnează cu claritate UE ca cel mai ambiţios model de
92
integrare internaţională din întreaga perioadă postbelică” , care a devenit un punct de atracţie
pentru cvasi-totalitatea statelor continentului european şi stârneşte „gelozii” întemeiate şi dincolo
de ocean, actuala construcţie europeană poate şi trebuie să constituie fundamentul oricăror
proiecte integratoare pan-europene.
Având în vedere caracterul sui generis al procesului construcţiei europene - am în vedere în
primul rând aşa-numitul triunghi instituţional al Uniunii Europene - Parlamentul European,
Consiliul, Comisia - şi echilibrul instituţional care este legat de acesta -, cred că ar fi hazardat şi
ar trebui evitat să fie siluit acest proces, ca într-un veritabil „pat al lui Procust”, încercând să-l
înghesuim într-una din formulele cunoscute înregistrate de istoria construcţiei statale.
Am putea caracteriza cel mai bine situaţia actuală a construcţiei europene, extrapolând la cazul
Uniunii Europene, ceea ce acad. Tudorel Postolache sintetiza inspirat pentru „întreaga creaţie
werneriană” : un „proiect deschis”, care „se reînnoieşte permanent prin propria auto-interogaţie,
un gen de reflexivitate universalizantă”, şi în acelaşi timp, „este străbătută de un veritabil fior al
consensului, care, fără să ignore teorii, doctrine diferite sau chiar opuse, le transformă în
carburant intern pentru delimitarea unei arii de consens, de, consensus par recouperment', care în
primul rând, nu e dată o dată pentru totdeauna, în al doilea rând, prin constituirea ei, aria
opţiunilor individual alternative se lărgeşte, nu se îngustează, ca rezervă pentru perpetuarea
procesului consensual” 93.
Se poate aprecia pe bună dreptate că, la scară istorică, integrarea europeană inversează sensul
procesului început poate, o dată cu destrămarea Imperiului Roman, de divizare a conglomeratului
92
Andrew Scott - Theories of International and Regional Economic Integration în the Global Economies, în The
European Union Handbook, editor Philippe Barbour, Fitzroy Dearborn Publishers, Chicago, 1996, p. 108
93
Tudorel Postolache - Pierre Werner - O vocaţie a consensului, Comunicare prezentată la şedinţa publică de
omagiere a domnului Pierre Werner, membru de onoare al Academiei Române, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de
ani, la 5 decembrie 1998
continental şi individualizare naţională, iar acest fenomen este amplificat astăzi de aderarea la
Uniunea Europeană a unora dintre fostele state socialiste (în timp ce altele din regiune au tendinţa
de a-şi reafirma şi ele apartenenţa europeană prin depunerea candidaturilor la UE), cât şi de
aderarea acestora şi la alte organisme integraţioniste vest-europene, aceasta reprezentând în fapt
chintesenţa acestei noi orientări.
Pentru România de astăzi, atracţia integrării europene şi-a dovedit meritele în noua ordonare a
atributelor identităţii noastre naţionale. După 1990, am reuşit să reconfirmăm întreaga diversitate
a valorilor etosului românesc pe care anii de comunism au încercat, cu înverşunare, să le şteargă.
În jurul binomului «aprofundare-extindere» s-a născut şi s-a dezvoltat, încă de la început,
o dezbatere politică şi academică amplă, care a evidenţiat pe parcurs patru şcoli principale de
gândire94:
1. extinderea ca prioritate;
2. aprofundarea ca prioritate;
3. aprofundare şi extindere simultan;
4. aprofundarea ca scop al extinderii.
Este dificil de identificat cu exactitate perioadele în care cele patru tendinţe menţionate mai sus s-
au manifestat în formă „pură”(dacă s-au manifestat) în cursul procesului de integrare europeană,
pentru că, în practică, aprofundarea a constituit fundalul pe care s-a desfăşurat un proces continuu
de extindere, iar accentul în discursul politic pe aprofundare sau extindere a avut mai ales o
puternică conotaţie politică şi conjuncturală.
Privind retrospectiv evoluţia construcţiei europene, cred că am putea considera două perioade
mari, dominate fiecare de una din cele două laturi ale dihotomiei aprofundare-extindere: perioada
dintre Declaraţia lui Robert Schuman, din 9 mai 1950 şi Tratatul de la Maastricht, din 7 februarie
1992, dominată de tema aprofundării, chiar dacă în această perioadă Uniunea a crescut de la 6 la
12 membri, şi perioada care a urmat Tratatului de la Maastricht şi care este în curs de desfăşurare,
dominată de tema extinderii.
În cursul primei perioade (1950-1993), construcţia europeană a realizat, succesiv, o zonă de
comerţ liber sectorial (cărbune şi siderurgie), urmată de o uniune vamală, pe care s-a construit
94
Cf. Barbara Lippert, Wolfgang Wessels: Erweiterungskonzepte und Erweiterungsmoglichkeiten în Cord Jakobeit
& Alparslan Yenal (Hrsg.) - Gesamt Europa. Analysen, Probleme und Entwicklungsperspektiven, Leske + Budrich,
Opladen 1993
piaţa interioară, ce s-a transformat treptat în uniune economică şi monetară ca în momentul de
faţă să-şi dezvolte tot mai multe componente ale unei uniuni politice.
A doua perioadă (1993- ), a debutat sub semnul Tratatului de la Maastricht, care a pus mai timid
problema extinderii. De altfel, nici nu putea să fie altfel într-un document cu forţă juridică, menit
să fixeze acordurile, nu tendinţele. Dar el a marcat începutul procesului extinderii, care s-a
materializat mai întâi în stabilirea principiului „împărtăşit”al integrării şi fixarea „criteriilor de
aderare”(momentul Copenhaga, 1993), Strategia de pre-aderare şi Carta Albă privind pregătirea
ţărilor Europei Centrale şi de Răsărit pentru integrarea în Piaţa Internă (momentul Cannes, 1995),
Agenda 2000, în 1997, care a pus în dimensiuni reale impactul extinderii asupra politicilor şi
bugetului Uniunii dând „lumină verde” procesului extinderii, la care s-a adăugat Tratatul de la
Amsterdam, din 2 octombrie 1997, o încercare eşuată de a realiza reforma instituţiilor
comunitare; Consiliul European din Luxemburg, din decembrie 1997, care a stabilit o strategie
consolidată de pre-aderare şi a lansat un proces „cuprinzător, inclusiv şi continuu” de aderare în
cadrul Conferinţei europene (11+1 state) şi a conferinţelor interguvernamentale bilaterale de
negocieri (5+1 state), Consiliul European de la' Helsinki (decembrie 1999), care a decis lansarea
de negocieri şi cu celelalte 6 state candidate, inclusiv România, Tratatul de la Nisa, din 26
februarie 2001 care, chiar dacă nu a găsit soluţia perfectă, a reuşit reforma instituţională şi
extinderea procedurii de vot cu majoritate calificată, ceea ce a permis un nou moment Copenhaga
(decembrie 2002), care a decis încheierea negocierilor cu 10 state candidate (care au semnat
tratatul de aderare la 16 aprilie 2003) şi stabilirea unei „foi de parcurs” pentru cele două state
rămase, România şi Bulgaria, având drept ţintă data de 1 ianuarie 2007 pentru aderarea lor la
Uniunea Europeană.
Fără a intra în detalii în ce priveşte argumentele susţinătorilor fiecăreia dintre cele patru orientări,
dorim să relevăm părerea pertinentă a lui Fabrice Fries, fost consilier apropiat al lui Jacques
Delors în perioada în care acesta era preşedinte al Comisiei Europene, care consideră că
«lărgirea”şi «aprofundarea”ar trebui reconciliate, pentru că "aprofundarea singură ar antrena o
fractură a Europei", iar "lărgirea singură ar da naştere la paralizia şi vlăguirea Uniunii"95, în timp
ce Enrico Grillo Pasquarelli consideră că deşi „a trăit tot timpul cu teza-antiteza lărgirii şi
aprofundării în minte", sinteza a fost „continuarea integrării"96.
95
Fabrice Fries - Les Grands Debats Europeens, Editions du seuil, Paris 1995, pag.21
96
Enrico Grillo Pasquarelli - Procesul aderării la Uniunea Europeană. Cazul României, 12 aprilie 2002, în „România
Într-o perioadă în care dezbaterile privind extinderea Uniunii Europene spre Europa Centrală şi
de Răsărit erau la început şi nu fuseseră încă tranşate net în favoarea extinderii, Tratatul de la
Maastricht a inclus, pentru prima oară, e drept că nu în textul propriu-zis al Tratatului şi de o
manieră destul de vagă, o referire la necesitatea unor adaptări instituţionale până la nivelul anului
2004, care „să permită funcţionarea unei Europe lărgite"97.
Perioada care a urmat Tratatului de la Maastricht, trecând prin Tratatul de la Amsterdam şi
continuând cu cel de la Nisa, a concentrat atenţia cu prioritate asupra soluţionării problemelor
instituţionale esenţiale pentru realizarea extinderii spre statele Europei Centrale şi de Răsărit,
numai în subsidiar tratându-se şi alte probleme, cum ar fi cele legate în principal de unele
competenţe ale Uniunii, în acest caz accentul fiind pus îndeosebi pe întărirea politicilor din
anumite sectoare.
Cu toate că aşa-numitul „echilibru instituţional” nu este încă pus în cauză, toate statele membre şi
instituţiile comunitare consideră, după cum o indicau, de exemplu, chiar documentele lor de
poziţie privind Conferinţa Interguvernamentală (CIG) din 1996-1997, că în acest domeniu, dar şi
al principalelor politici comunitare, trebuie făcute ameliorări fundamentale98, pentru a creşte
eficienţa actului comunitar şi a funcţionării uniunii în ansamblu, în condiţiile sporirii substanţiale
a numărului de membri.
Faptul însă că, atât Conferinţa interguvernamentală din 1996/1997, cât şi Tratatul de la
Amsterdam, nu au realizat aceste «ameliorări fundamentale» şi, practic, au reportat luarea unor
decizii importante, cu deosebire în problemele instituţionale, nu este surprinzător, fiind evident
încă de la lansarea CIG că statele membre nu erau pregătite în acea etapă să meargă prea departe
pe linia integrării politice, respectiv a cedării de noi prerogative ale suveranităţii lor naţionale,
până ce noile elemente ale construcţiei europene introduse prin tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam nu vor fi puse în practică şi nu îşi vor demonstra temeinicia, viabilitatea şi
implicaţiile ultime, inclusiv la nivelul opiniilor publice naţionale99.
în contextul extinderii Uniunii Europene. Dezbaterile organizate de Institutul European din România în anul 2002,
Bucureşti, februarie 2003, pag.25-26
97
Declaraţia nr.15 la Tratatul de la Maastricht privitoare la numărul membrilor Comisiei şi Parlamentului European:
„Vor fi luate decizii ţinând cont de necesitatea de a fixa numărul total de membri ai Parlamentului European într-o
Comunitate lărgită".
98
Agenda 2000 conţine propuneri importante în aceste domenii.
99
Preşedintele Franţei, Fr. Mitterand, declara la 14 martie 1995, în Luxemburg, cu prilejul conferirii premiului
Joseph Bech: "Mai întâi trebuie ca Uniunea să consolideze realizările şi să pună în aplicare Tratatul de la Maastricht
în toate aspectele sale... trebuie evitată capcana de a goli de substanţă 'acquis'-ul comunitar prin realizarea de concesii
Aceasta şi explică faptul că, exact în această perioadă, ţări membre ale UE, în special Franţa şi
RFG, dar şi Marea Britanie, şi-au înăsprit discursul politic şi au insistat să nu mai aibă loc nici o
extindere înainte de întrunirea conferinţei interguvernamentale menite să reformeze instituţiile
comunitare. O poziţie similară au împărtăşit şi diferite grupuri de interes, care au susţinut trenarea
negocierilor până la soluţionarea problemelor instituţionale.
«Protocolul asupra instituţiilor în perspectiva extinderii Uniunii Europene", anexat Tratatului de
la Amsterdam, a materializat, totuşi, pentru prima oară într-o clauză contractuală, opţiunea
politică din dezbaterea privind prioritatea aprofundare-extindere, respectiv de a se continua în
actuala configuraţie instituţională până «cu cel puţin un an înainte ca Uniunea Europeană să
depăşească 20 membri", când "va fi convenită o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre pentru a realiza o examinare cuprinzătoare a prevederilor Tratatelor privind componenţa
şi funcţionarea instituţiilor"100, soluţie care va fi preluată ulterior şi în Tratatul de la Nisa,
respectiv până la „momentul în care se semnează tratatul de aderare pentru cel de-al 27-lea stat".
Decizia sancţionată prin Tratatul de la Amsterdam fusese precedată însă de prezentarea, la
15 iulie 1997, de către Comisia Europeană, a „Agendei 2000", care constituia un răspuns la
cererea Consiliului European de la Madrid, din decembrie 1995, ca înainte de a se lua o decizie,
Comisia Europeană să realizeze un studiu extensiv asupra implicaţiilor viitoarei extinderi asupra
Uniunii şi a reformelor care ar trebui operate la nivelul politicilor şi instituţiilor comunitare.
Agenda 2000 a fost aprobată de Consiliul European de la Berlin de-abia în martie 1999, când s-a
ajuns la un acord politic global asupra unui pachet legislativ privind patru zone mari:
1. reforma politicii agricole comune
2. reforma politicii structurale
3. instrumentele de pre-aderare
4. cadrul financiar pentru anii 2000-2006
Ca urmare, negocierile au continuat în interiorul Uniunii Europene în cadrul unei noi Conferinţe
Interguvernamentale, care a condus, în cele din urmă, la încheierea Tratatului de la Nisa care, în
pofida imperfecţiunilor şi criticilor ce i se aduc, au consacrat formula instituţională ce a permis
„big-bang"-ul extinderii Uniunii.
la fiecare viitoare lărgire".

100
Art.2 din Protocolul menţionat
De ce se apreciază că „procesul integrării europene realizat în cadrul
Uniunii Europene diferă fundamental de celelalte procese integraţioniste,
atât în ce priveşte obiectivele şi mecanismele de funcţionare, cât şi în ce
priveşte persistenţa procesului şi consistenţa rezultatelor”? Explicaţi şi
argumentaţi.
Subiecte pentru autoevaluare:
Întrebări de autoevaluare:
1. Definiţi termenul de integrare.

................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
2. Definiţi conceptul de integrare economică.

................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
3. Care sunt elemente definitorii ale integrării economice?

................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
4. Prezentaţi câteva concepte derivate conceptului de integrare economică.

................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
5. Descrieţi formele de integrare pe care le cunoaşteţi.

................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
6. Care sunt teoriile integrării economice? Enumeraţi şi descrieţi-le pe scurt.
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
7. Ce este federalismul?
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
8. Ce este interguvernamentalismul?
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
9. Ce se înţelege prin multi-level governance?

................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
10. Analizaţi comparativ federalismul şi interguvernamentalismul, ca trăsături ale integrării

europene.
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
Dacă aţi terminat de răspuns la întrebările de mai sus, verificaţi-vă răspunsurile date
confruntându-le cu materialul teoretic prezentat în acest Modul.
Nu aţi răspuns corect la toate întrebările? Nu fiţi dezamăgiţi, căci vă recomandăm
să reparcurgeţi materialul teoretic şi cu siguranţă veţi putea răspunde acestor întrebări.
E simplu! Puteţi de asemenea, să vă notaţi eventualele nelămuriri, pentru a le clarifica
în cadrul Activităţii tutoriale (AT).
Aţi răspuns corect la toate întrebările? FELICITĂRI!!! Continuaţi parcurgerea

acestui Modul pentru a vă pregăti corespunzător în vederea atingerii obiectivelor
stabilite pentru acest Modul.
Teste grilă pentru autoevaluare:
1. Bela Balassa, defineşte conceptul de integrare economică ca:

a. proces economic care constă în aplicarea unor măsuri care conduc la eliminarea
discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state naţionale diferite,
presupunând absenţa oricărei forme de discriminare între economiile naţionale
respective;
b. ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i
acestuia să formeze un nou echilibru. Sistemul poate să preia caracteristicile
elementelor constitutive sau poate să-şi formuleze propriile caracteristici, complet
autonome.
c. un proces de combinare intrasectorială a firmelor industriale realizate prin
acorduri, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni.
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................
2. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:

a. integrarea economică se referă la diviziunea muncii şi la specializarea intra- şi
internaţională;
b. integrarea presupune mobilitatea şi libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi forţei de muncă sau a tuturor acestora;
c. integrarea exclude tratamentul comercial diferenţiat şi chiar discriminatoriu în
ceea ce priveşte originea şi destinaţia mărfurilor şi factorilor de producţie.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.
3. Termenul „integrare” are următoarea/următoarele semnificaţii:
a. procesul de a deveni membru cu drepturi depline într-un grup ori societate şi de a
deveni complet implicat în activităţile acestora;
b. Procesul prin care se permite oamenilor, indiferent de rasă, să utilizeze un loc, o
instituţie sau organizaţie;
c. Procesul de combinare cu alte elemente, într-o unitate mai largă sau într-un sistem
unic.
4. Termenul de integrare economică a fost utilizat pentru prima dată:

a. de Eli F. Heckscher care, în lucrarea Mercantilismul (1931), defineşte
mercantilismul ca un sistem de uniformizare îndreptat spre înlăturarea efectelor
integrării economice cauzată de sistemul feudal;
b. în documentaţia Planul Marshall – Programul de Reconstrucţie Europeană,
întocmită de trei economişti americani: Charles P. Kindleberger, Harold Van B.
Cleveland şi Ben T. Moore – „coordonarea programului de reconstrucţie a Europei
în vederea creării unei Europe puternice şi integrate economic”;
c. de Robert Schuman în Declaraţia din 9 mai 1950.
5. Integrarea totală presupune:

a. unificarea monetară, fiscală, socială a politicii anticiclice;
b. cooperarea interguvernamentală;
c. înfiinţarea unei autorităţi supranaţionale, ale cărei decizii să fie obligatorii pentru
statele membre.
6. Integrarea economică înseamnă crearea unor ansambluri economice tot mai vaste care să
permită:
a. lărgirea cadrului diviziunii muncii şi a specializării la nivel local, sectorial, de
ramură, naţional, regional sau global şi creşterea productivităţii;
b. libertatea şi mobilitatea factorilor de producţie, a bunurilor materiale şi
serviciilor;
c. tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu faţă de originea sau destinaţia
7. Integrarea economică poate fi definită ca proces care cuprinde:

a. un ansamblu de politici economice comune;
b. libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor;
c. armonizarea legislaţiilor naţionale şi instituţii comune asupra cărora ţarile
participante transferă unele competenţe de natură economică.
8. Care sunt cele mai importante teorii care au stat la baza procesului integrării europene:
a. Federalismul;
b. Interguvernamentalismul;
c. Marxism – leninismul.
9. Teoria neofuncţionalistă bazată pe aportul teoretic al lui Jean Monet explică integrarea ca:
a. un proces în continuă evoluţie care porneşte de la integrarea politicilor economice,
ajunge la politica externă şi de securitate, apoi la integrarea politică prin care să se
ajungă, în cele din urmă, la o veritabilă federaţie europeană.
b. un proces care nu poate avea caracter politic, deoarece identitatea şi loialitatea
naţională nu sunt foarte predispuse la schimbare, iar suveranitatea rezidă în cele
din urmă în statele naţiune, chiar dacă acestea decid să o exercite în comun;
c. un proces de „contaminare” (spill-over) care are un caracter politic şi funcţional.
Spill-over-ul funcţional argumentează că interconectarea diferitelor sectoare
economice ale economiei moderne va crea presiuni tehnice pentru extinderea
numărului de sectoare transferatea la nivel supranaţional (de la agricultură, comerţ
la piaţa unică şi politica monetară). Acest proces va primi impulsuri suplimentare
datorite existenţei instituţiilor supranaţionale care vor genera la rândul lor noi
dezvoltări instituţionale (spill-over-ul politic).
10. Metoda comunitară propusă de Jean Monet explică integrarea europeană ca un proces:
a. care ar trebui să ia forma unei cooperări din ce în ce mai strânse – mai ales o
cooperare economică – realizată strict pe baze interguvernamentale;
b. de „contaminare” (spill-over), care are un caracter politic şi funcţional;
c. un răspuns funcţional la procesul de globalizare.
Dacă aţi terminat de răspuns la testele grilă de mai sus, verificaţi-vă răspunsurile date
confruntându-le cu cele din tabelul următor:
Nr. întrebării Răspunsul corect: Nr. întrebării Răspunsul corect:

1. a 6. D
2. A 7. D
3. D 8. A
4. b 9. C
5. C 10. b
Subiecte pentru evaluare şi control
Teme pentru aprofundarea cunoştinţelor

1. Citiţi materialul disponibil la link-ul http://europa.eu/50/docs/berlin_declaration_ro.pdf,
cu privire la Declaraţia cu ocazia aniversării a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la
Roma.
2. Citiţi articolul intitulat Jean Monnet şi Metoda Jean Monnet, diponibil pe pagina web a
disciplinei.
3. Vizitaţi pagina web http://europa.eu/abc/history/index_ro.htm şi realizaţi o cronologie a
stadiilor integrării europene pentru fiecare decadă, delimitând temporal fiecare stadiu
identificat.
Teste grilă
1. Obiectivul teoriei neofuncţionaliste este:
a. „Statele Unite ale Europei”;
b. crearea federaţiei europene;
c. crearea Comunităţii Economice Europene.
2. Criticile la adresa „metodei Monnet”, ca metodă comunitară, se referă la faptul că:

a. nu explică cum se pot forma identităţile şi un sentiment al loialităţii care să susţină
o asemenea evoluţie;
b. consideră statele naţiune cele maistabile şi eficiente forme de guvernamânt;
c. Uniunea Europeană nu reprezintă un răspuns funcţional la procesul de globalizare.
3. Interguvernamentaliştii, spre deosebire de neofuncţionalişti, susţin că, în fapt:

a. suveranitatea naţională aparţine în ultimă instanţă statului-naţiune, chiar dacă
acesta alege să o exercite în comun la nivel european;
b. actorii supranaţionali vor avea mai puţină importanţă decât guvernele naţionale
atunci când se va decide viitorul statelor-naţiune şi al Europei;
c. integrarea economică atrage după sine integrarea politică.
4. Construcţia europeană reprezintă o formă deosebit de elaborată a:

a. Neofuncţionalismului;
b. Interguvernamentalismului;
c. Guvernanţei pe mai multe niveluri.
5. Conform teoriei guvernanţei pe mai multe niveluri:

a. distincţia naţional/ internaţional îşi pierde din semnificaţie, autorităţile
supranaţionale, naţionale şi subnaţionale(regiuni) interacţionează constant;
b. statul-naţiune are autoritatea exclusivă în procesul decizional, împărţind-o, pe de o
parte, cu instituţii internaţionale şi supranaţionale şi, pe de altă parte, cu actori
privaţi, iar suveranitatea statului-naţiune nu poate fi împărţită şi exercitată în
comun la diferite niveluri de guvernanţă;
c. funcţiile guvernării aparţin unor „reţele de negociere” din care fac parte nu numai
guvernele (la nivel naţional, regional sau local), ci şi actori privaţi ( companii
transnaţionale, grupuri de interese) şi societatea civilă (organizaţii
nonguvernamentale).
Teme de verificare
Aveţi de realizat şi de postat pe pagina web a disciplinei, o temă din cele de mai jos, la alegere.
1. De citit şi comentat lucrarea autoarei Florina NICULAI, intitulată „Cum ar arăta o

Europă Federală – Un exerciţiu de vizionarism pentru tânăra generaţie”, din Anexa 7,
disponibilă pe pagina web a disciplinei (maxim 5 pagini pagini format A4, editate în MS
Office Word, cu margini de 2 cm., speţiere la 1 rând, caractere TNR de 14 + o prezentare
de 10 slideuri realizată în Powerpoint);
2. Comentaţi şi rezolvaţi studiul de caz: Piaţa Europeană a energiei, din Anexa 9, disponibil
pe pagina web a disciplinei (maxim 2 pagini pagini format A4, editate în MS Office Word,
cu margini de 2 cm., speţiere la 1 rând, caractere TNR de 14);
3. Pornind de la informaţiile găsite pe paginile web ale NAFTA (http://www.naftanow.org/)
şi UE (http://europa.eu/), şi de la materialul teoretic studiat până în prezent, realizaţi o
prezentare comparativă a acestora din minim 15 puncte de vedere considerate elocvente
de către dumneavoastră. Cum comentaţi acum, după ce aţi realizat această prezentare,
imaginea de mai jos? (maxim 5 pagini pagini format A4, editate în MS Office Word, cu
margini de 2 cm., speţiere la 1 rând, caractere TNR de 14 + o prezentare de 10 slideuri
realizată în Powerpoint);
Termen pentru postare: sfârşitul săptămânii 4.
Lucrări de reacţie / texte de comentat

Aveţi de realizat şi de postat pe pagina web a disciplinei comentariul / reacţia dumneavoastră
documentată şi fundamentată (2 pagini format A4, editate în MS Office Word, cu margini de 2
cm., speţiere la 1 rând, caractere TNR de 14), realizată pe baza cunoştinţelor acumulate până în
prezent, cu privire la 1 temă din cele de mai jos, la alegere..
1. Comentaţi şi explicaţi textul referitor la Planul Marshall (1947), din Anexa 5, disponibilă
pe pagina web a disciplinei;
2. Comentaţi şi explicaţi textul referitor la federalism, din Anexa 6, disponibilă pe pagina
web a disciplinei;
3. Comentaţi şi explicaţi textul referitor la interguvernamentalism, din Anexa 8, disponibilă
pe pagina web a disciplinei;
Termen pentru postare: sfârşitul săptămânii 4.
Rezumat
Termenul de integrare
Termenul de „integrare" provine, din punct de vedere etimologic, din cuvintele latineşti
integro-integrare respectiv, integratio-integrationis, utilizate cu sensul de a renova, a
restabili, a întregi, a completa; altfel spus, a pune la un loc mai multe părţi într-un tot
unitar, elementele constitutive devenind părţi integrante.
Termenul şi conceptul de integrare economică
Integrarea economică înseamnă crearea unor ansambluri economice tot mai vaste care să
permită:
Lărgirea cadrului diviziunii muncii şi a specializării la nivel local, sectorial, de ramură,
naţional, regional sau global, şi creşterea productivităţii;
Libertatea de mişcare a factorilor de producţie, a bunurilor materiale şi serviciilor;
Tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu faţă de originea sau destinaţia
Integrarea economică este definită ca un proces care cuprinde:
un ansamblu de politici economice comune;
libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor;
armonizarea legislaţiilor naţionale;
instituţii comune asupra cărora ţările participante transferă unele competenţe de natură
economică.
Concepte derivate conceptului de integrare economică
l colaborarea economică
l cooperarea economică
l federaţie
l federalizare
l confederaţie
Formele integrării economice
l Bella Balassa se referă la formele integrării ca etape ale integrării sau, mai
sugestiv, ca trepte pe o scară ascendentă a cărei finalitate este uniunea completă -
economică, monetară şi politică.
l Analizând din punct de vedere al câştigurilor şi pierderilor care incumbă pentru
ţările participante la un astfel de aranjament de înlăturare a barierelor din calea
comerţului şi mobilităţii factorilor de producţie, se pot distinge, pornind de la
abordarea lui Bela Balassa din 1961, următoarele forme de integrare, respectiv:
 Zona de comerţ liber
 Uniunea vamală
 Piaţa comună
 Uniunea economică
 Integrarea economică completă
 Integrarea politică completă
Formule integraţioniste
- Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)
- Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)
- Comunitatea Nordică
- Cooperarea economică din zona Mării Negre
- Uniunea vamală şi economică a Africii Centrale (UDEAC),
- Comunitatea Economică a Africii de Vest,
- Asociaţia Latino - Americană de Liber Schimb
- Asociaţia de Integrare Latino - Americană (ALADI);
- Piaţa Comună Latino - Americană (CACM),
- Comunitatea Caribiană (CARICOM),
- Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA)
- Zona de comerţ liber a Americilor.
- Forumul de cooperare economică din Asia şi Pacific,
- Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud - Est (ASEAN),
- Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol (OPEC), etc.
Teorii ale integrării europene

Se disting trei teorii ale integrării europene: federalismul; interguvernamentalismul;
multi-level governance.
Bibliografie obligatorie
1. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana, Economia integrarii europene, Editura Universitatii
din Oradea, Oradea, 2008 – a se citi Capitolul 2 (carte disponibilă pe pagina web a
disciplinei).
Bibliografie disponibilă on-line

1. a se vedea bibliografia postată pe pagina web a disciplinei, de pe platforma virtuală
http://distance.iduoradea.ro
2. a se consulta pagina EDCO

Modul 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modul 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modulul 3.

Definiţii şi teorii ale integrării economice

Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

1. Integrarea economică europeană – delimitări conceptuale

2. Aspecte teoretice ale integrării economice. Formule integraţioniste

Din perspectiva teoriei integrării economice regionale şi internaţionale - dezvoltată ulterior

New Dimensions în Regional Integration, Cambridge University Press, 1993

Economia contemporană parcurge, la acest început de mileniu, un proces evolutiv de transformări

3.1. Părinţii fondatori

anul 2002, Bucureşti, februarie 2003, pag.30

3.2. David Mitrany şi teoria funcţionalismului

3.3. „Teoria domino” a integrării regionale

Imaginea 1: „Cercurile concentrice” ale integrării economice europene

4. Particularităţile procesului de integrare europeană: federalismul,

4.1. Direcţia federalistă: Tratatul de la Roma

4.2. Direcţia interguvernamentală: de la OECE la AELS

4.3. Guvernanţa pe mai multe niveluri (multi-level governance)

Privind retrospectiv procesul construcţiei europene, se poate remarca desfăşurarea

a. de la abordarea sectorială, la abordarea globală

Competenţe fixate prin Tratatul de la Paris (1951)

Competenţe fixate prin Tratatul de la Roma (1957)

Competenţe fixate prin Actul Unic European (1986)

Competenţe fixate prin Tratatul de la Maastricht (1992)

Competenţe fixate prin Tratatul de la Amsterdam

Competenţe fixate prin Tratatul de la Nisa (2001)

b. de la integrarea negativă, la integrarea pozitivă

c. de la cooperare interguvernamentală, la comunitarizare

la fiecare viitoare lărgire".

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Definiţi termenul de integrare.

2. Definiţi conceptul de integrare economică.

3. Care sunt elemente definitorii ale integrării economice?

4. Prezentaţi câteva concepte derivate conceptului de integrare economică.

5. Descrieţi formele de integrare pe care le cunoaşteţi.

9. Ce se înţelege prin multi-level governance?

10. Analizaţi comparativ federalismul şi interguvernamentalismul, ca trăsături ale integrării

Aţi răspuns corect la toate întrebările? FELICITĂRI!!! Continuaţi parcurgerea

Teste grilă pentru autoevaluare:

1. Bela Balassa, defineşte conceptul de integrare economică ca:

2. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:

4. Termenul de integrare economică a fost utilizat pentru prima dată:

5. Integrarea totală presupune:

7. Integrarea economică poate fi definită ca proces care cuprinde:

Nr. întrebării Răspunsul corect: Nr. întrebării Răspunsul corect:

Teme pentru aprofundarea cunoştinţelor

2. Criticile la adresa „metodei Monnet”, ca metodă comunitară, se referă la faptul că:

3. Interguvernamentaliştii, spre deosebire de neofuncţionalişti, susţin că, în fapt:

4. Construcţia europeană reprezintă o formă deosebit de elaborată a:

5. Conform teoriei guvernanţei pe mai multe niveluri:

1. De citit şi comentat lucrarea autoarei Florina NICULAI, intitulată „Cum ar arăta o

Termen pentru postare: sfârşitul săptămânii 4.

Lucrări de reacţie / texte de comentat

Termen pentru postare: sfârşitul săptămânii 4.

Teorii ale integrării europene

Bibliografie disponibilă on-line

S-ar putea să vă placă și