M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

4
MODULUL 4: ETAPELE PROCESULUI DE
INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ.
DE LA PIAŢA COMUNĂ SECTORIALĂ, LA
PIAŢA INTERNĂ UNICĂ

Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale
- Cunoaşterea etapelor majore ale procesului de integrare
europeană, conform lui Bella Balassa şi Ali M. El-Agraa;
- Înţelegerea impactului Planului Marshall asupra procesului de
integrare economică europeană;
- Cunoaşterea celor trei comunităţi europene: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea
Economică Europeană (CEE), Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (EURATOM), şi înţelegerea modului în care a
luat naştere Comunitatea Economică Europeană (CEE);
- Cunoaşterea prevederilor Tratatului de la Paris, Tratatului de la
Roma, Cărţii Albe şi respectiv, a Actului Unic European, din
punctul de vedere al integrării economice europene;
- Înţelegerea pieţei comune sectoriale, ca etapă a integrării
economice europene;
- Înţelegerea uniunii vamale, ca etapă a integrării economice
europene;
- Înţelegerea procesului de aprofundare constantă a integrării
economice europene, de la piaţa comună sectorială, la piaţa
internă unică.

1
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Cuvinte cheie:
Etapele procesului de integrare europeană, Planul Marshall,
Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE),
Planul Schuman, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), Tratatul de la Paris,
Tratatul de la Roma, Cartea Albă, Actul Unic European, piaţa
comună sectorială, uniunea vamală, piaţă unică, Piaţa Internă Unică,
„cele 4 libertăţi fundamentale”: libertatea de mişcare a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.

Cuprinsul Modulului:

Modulul 4: Etapele procesului de integrare economică europeană. De la

piaţa comună sectorială, la Piaţa Internă Unică ....................................... 1

Introducere ................................................................................................... 4
4.1 Planul Marshall şi Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică (OECE) ................................................................................... 5
4.2 Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale – crearea CECO prin
Tratatul de la Paris (1951) ...................................................................... 11
4.3. A doua etapă: obiectivul uniunii vamale - crearea CEE prin semnarea
Tratatului de la Roma (1957)................................................................... 17
4.4. A treia etapă: obiectivul Pieţei Interne Unice – semnarea Actului
Unic European (1986).............................................................................. 34
Subiecte pentru autoevaluare: .................................................................. 46
Întrebări de autoevaluare: ........................................................................ 46
Teste grilă pentru autoevaluare:............................................................... 48
Subiecte pentru evaluare şi control ......................................................... 52
Teme pentru aprofundarea cunoştinţelor ................................................. 52
Întrebări de evaluare ................................................................................ 52
Teste grilă ................................................................................................ 54
Studii de caz propuse pentru acest Modul: .............................................. 62
Rezumatul acestui Modul: ........................................................................ 63

Bibliografie obligatorie.............................................................................. 64

2
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Bibliografie disponibilă on-line .................................................................64

Anexa 3 – Grupări economice integraţioniste contemporane ...................67
Anexa 4 – Topul primilor 10 exportatori mondiali în perioada 1958-2005
(exprimat valoric şi procentual) ..................................................................68

3
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

INTRODUCERE

Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică

a lumii – Uniunea Europeană, un edificiu economic ridicat treptat,
pragmatic, a cărui atractivitate a sporit în timp. Procesul de integrare
economică europeană nu a avut precedent nici din punct de vedere teoretic
şi nici practic; a fost mai degrabă rezultatul unui demers politic justificat şi
fundamentat, care s-a concretizat în Europa Occidentală, prin crearea
Comunităţii Economice Europene şi ulterior, a Uniunii Europene.
Cum a fost posibil, ca acele state naţionale, care cu puţine decenii în
urmă îşi declaraseră război, să coopereze astăzi practic la toate nivelele,
introducând chiar şi o monedă unică şi hotărând să adopte şi o Constituţie?
Aceasta va fi întrebarea la care vom încerca să răspundem în cadrul acestui
Modul şi următorului, analizând cei aproape 60 ani de integrare europeană.
Practic, ceea ce ne propunem în cadrul acestui Modul şi următorului,
este să analizăm succint evoluţia procesului integrării europene prin prisma
celor cinci forme de integrare identificate de Bella Balassa şi
amendate ulterior, de Ali M. El-Agraa, care au reprezentat, în
fapt, etape ale construcţiei europene şi sunt larg recunoscute de
literatura de specialitate ca etape ale procesului de integrare europeană:
1. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale - Tratatul
de la Paris (1951)
2. A doua etapă: obiectivul uniunii vamale - Tratatul de la
Roma (1957)
3. A treia etapă: obiectivul pieţei interne unice - Actul Unic
European (1986)
4. A patra etapă: obiectivul uniunii economice şi monetare -
Tratatul de la Maastricht (1992)

4
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

5. A cincea etapă: obiectivul extinderii şi al uniunii politice -

Tratatele de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2001), Tratatul
Constituţiei (2004) şi Tratatul de la Lisabona sau
Tratatul de Reformă (2007)..

Pornind de la primii paşi pe calea integrării naţiunilor europene

legaţi de Planul Marshall şi Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică (OECE), Modulul de faţă prezintă primele trei etape ale
procesului de integrare europeană, de la piaţa comună sectorială, la
uniunea vamală şi apoi, la piaţa internă unică.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi următoarei întrebări:
Care sunt etapele procesului integrării europene sau
etapele construcţiei europene conform lui Bella Balassa şi
Ali M. El-Agraa?
Dacă consideraţi că nu aţi înţeles, reveniţi asupra
paragrafelor parcurse până acum, pentru a le aprofunda.

4.1 PLANUL MARSHALL ŞI ORGANIZAŢIA

EUROPEANĂ PENTRU COOPERARE
ECONOMICĂ (OECE)

Pentru a pentru a facilita înţelegerea originilor istorice ale procesului de

integrare europeană, este important să ne reamintim tabloul istoric al
Europei în jurul anului 1945, prezentat în Modulul 1, faptul că dorinţa de
menţinere a păcii pe continentul european, apariţia unei Europe divizate
de două ideologii (integrarea cât mai strânsă a tuturor naţiunilor europene în
Europa de Vest, respectiv, marxism-leninismul, în Europa de Est) şi
Războiul Rece au stat la baza proiectului de integrare, al cărui rezultat îl
reprezintă Uniunea Europeană de astăzi.
În acest context, în Europa de Vest, primii paşi pe calea integrării
naţiunilor europene sunt legaţi de Planul Marshall şi
Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE).

5
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Planul Marshall a fost primul plan de reconstrucţie a Europei după al

Doilea Război Mondial, conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat
„aliaţilor”. Secretarul de Stat al SUA (i.e. Ministrul Afacerilor Externe),
George Marshall, a anunţat pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula
Universităţii Harvard, lansarea unui vast program (Plan) de asistenţă
economică destinat refacerii economiilor europene prin care SUA vor
acorda ajutor financiar tuturor naţiunilor europene „la vest de Urali”, cu
scopul de a stăvili extinderea comunismului în Europa, dar şi cu scopul de a
susţine, sub toate aspectele, integrarea vest-europeană. Planul Marshall
(eng.: The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program
(ERP), a fost conceput sub forma unui ajutor nerambursabil, însoţit de
evitarea supralicitărilor şi a dublei impuneri, acordat tuturor statelor
europene cu condiţia ca acestea să fie de acord asupra unui program comun
de reconstrucţie economică.
La 19 iunie 1947, miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic
(Ernest Bevin) semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene
să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie
europeană. Aproape imediat, naţiunile europene s-au reunit la Paris pentru a
studia propunerile lui George Marshall. Conferinţa a avut în vedere
determinarea cantităţii de ajutor necesar şi, la insistenţele SUA, crearea unei
organizaţii permanente în care europenii vor coopera în revigorarea
economică mutuală.
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE, ulterior
OECD), creată în acest scop, a fost însărcinată cu stabilirea nevoilor
europene de import. Raportul, întocmit de şase ţări europene care au
acceptat ajutorul american, a stabilit că totalul necesarului de import, se
situa la nivelul a 22 miliarde de dolari, adică 15% din bugetul american sau
3% din venitul naţional al SUA.
URSS-ul şi ţările din Europa Centrală şi de Est s-au retras ulterior şi nu au
beneficiat niciodată de fondurile Planului Marshall, deoarece, etichetând
Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis
ţărilor-satelit să mai participe la Conferinţa de la Paris. Sovieticii considerau

6
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a ţărilor din

sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice
dobândite de Kremlin în Europa Centrală şi de Est, la sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial. Ca replică la OECE, ţările din Estul Europei –
Uniunea Sovietică, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia,
Germania Democrată – au semnat, în 1949, Acordul de Înfiinţare a
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.).
În acelaşi an, a fost semnat Pactul NATO, care a pus bazele unui
prim organism militar cu atribuţii de integrare. Tot în replică, 6
luni mai târziu, ţările est-europene au semnat Pactul de la
Varşovia1.
Congresul SUA, care a fost reticent la început, a finanţat Planul Marshall în
aprilie 1948, după preluarea Cehoslovaciei de către comunişti. Planul
Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.
Între 1948 şi 1952, ajutorul acordat prin Planul Marshall s-a ridicat la 12
miliarde dolari americani, jumătate din această sumă ajungând în Marea
Britanie, Franţa şi Germania de Vest.
Planul Marshall a ajutat ţările vest-europene să scurteze perioada de
reconstrucţie care s-a încheiat în 1949, an în care majoritatea ţărilor vest-
europene au atins nivelul producţiilor din 1936. Perioada de reconstrucţie a
fost relativ scurtă şi încununată de succese: creştere economică intensă,
extinderea rapidă a comerţului intraeuropean, aşezarea bazelor cooperării
economice regionale2. Pe de altă parte, pentru americani, Planul Marshall a
însemnat extinderea zonei de influenţă până la limita de vecinătate cu statele
satelit din jurul Uniunii Sovietice, iar în plan economic controlul asupra
concurenţei pe cale de a renaşte în Europa de Vest.

1
Pactul de la Varşovia sau Tratatul de la Varşovia, numit în mod oficial Tratatul de
prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Europa
Răsăriteană şi din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o
percepeau din partea alianţei NATO (fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varşovia a
fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest “remilitarizată”, în NATO, prin ratificarea de
către ţările occidentale a Înţelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de
către Nikita Hruşciov, în 1955, şi a fost semnat la Varşovia, pe 14 mai 1955. Pactul şi-a
încetat existenţa pe 3 martie 1991 şi a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga,
pe 1 iulie 1991.
2
Loukas Tsoukalis – [Link]., p.9

7
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Imaginea 5: Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall

Sursa: Key Dates for the Marshall Plan - [Link]/exhibits/marshall/[Link]

Deoarece a condiţionat acordarea ajutorului de intensificarea cooperării

economice dintre statele în cauză, liberalizarea progresivă a schimburilor
comerciale şi a decontărilor intraregionale, toţi specialiştii în integrare
economică europeană sunt de acord că Planul Marshall a deschis calea
construcţiei europene şi procesului de integrare economică europeană.
Primele rezultate concrete ale Planului Marshall au fost semnarea
unor acorduri de cooperare bilaterală în diferite domenii şi
crearea unor instituţii şi organizaţii comune: Consiliul Europei,
al cărui statut a fost semnat, de către membrii fondatori, în mai 1949, în
scopul coordonării activităţilor culturale şi respectării drepturilor omului,
Uniunea Europei de Vest, creată pe baza Tratatului de la Bruxelles, semnat
în 1948 şi intrat în vigoare în 1955, în scopul realizării unei strategii comune
în domeniul militar, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(OECE, ulterior OECD) formată din 16 ţări vest-europene. Trebuie
menţionat că, după încheierea războiului, în scopul prevenirii apariţiei de
noi conflicte au luat fiinţă un număr important de organizaţii
internaţionale, dintre care se remarcă prin importanţa

8
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

obiectivelor propuse şi a numărului de state membre următoarele:

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) - înfiinţată încă din anul 1945, Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional (FMI) - tot în 1945, Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) - intrat în vigoare la 1 ianuarie
1948.
Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică3 (OECE), ca
organizaţie comună de cooperare în revigorarea economică mutuală se
detaşază ca importanţă în cadrul procesului de integrare europeană. OECE a
fost înfiinţată în 1948, cu un număr iniţial de 13 membri, din ceea ce a fost
până de curând UE15 (Finlanda era presată de URSS să rămână neutră, iar
Spania era sub dictatura lui Franco), plus Norvegia, Islanda, Elveţia, Turcia
şi zonele anglo-americane din Teritoriul Liber de la Trieste, până când
acesta a fost alipit Italiei. Germania era încă sub ocupaţie, dar au participat
reprezentaţi ai acesteia din zonele vestice. Aşa cum am văzut deja, OECE a
fost însărcinată cu stabilirea nevoilor europene de import, iar ulterior a
împărţit ajutorul american între membri, dar un rol mult mai important în
ceea ce priveşte istoria Europei, l-a avut mandatul OECE de a avansa
integrarea economică europeană, prin reducerea barierelor de comerţ intra-
europene şi îmbunătăţirea sistemului de plăţi intra-european prin stabilirea
Uniunii Europene a Plăţilor - UEP. În 1949, SUA a cerut ca OECE să facă
eforturi mai mari pentru înfăptuirea integrării economice europene, mai ales
liberalizarea comerţului intra-OECE. Până în acel moment, banii din Planul
Marshall fuseseră folosiţi pentru finanţarea deficitului de dolari din ţările
europene, în cadrul UEP. Ca răspuns la presiunea SUA, statele membre
OECE au convenit să ridice restricţiile cantitative la importurile private. În
timp ce acest lucru avea un scop limitat (atunci mare parte din comerţul
intra-european era realizat de corporaţii controlate de guvern), 60% din

3
Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE) - Membrii OECE au
format Consiliul Organizaţiei care guverna pe baza luării interguvernamentale a deciziilor
(unanimitate). A fost prezidat de mari figuri ale epocii (Paul-Henry Spaak, Paul van
Zeeland, Dirk Strikker, Anthony Eden, Richard Heathcoat Amory). Importanţa OECE a
scăzut în 1952 când ajutorul din Planul Marshall s-a încheiat, iar atenţia fondurilor
americane s-a îndreptat spre scopuri explicit militare sub forma Organizaţia Tratatului
Tărilor Nord-Atlantice (NATO). În 1961, OECE a fost transformat în Organizaţia
Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD).

9
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

comerţul intra-european privat a fost liberalizat în 1950, datorită OECE,

această cifră ridicându-se la 89%, în 1959. Liberalizarea comerţului OECE a
fost importantă din două puncte de vedere: liberalizarea a permis o creştere
rapidă a comerţului şi veniturilor, anii 1950 fiind marcaţi de o creştere
remarcabilă a PNB-ului şi a exportului cu bunuri de consum, cel puţin pe
continent; a fost profund afectată de faptul că producţia industrială a crescut
la cote fără precedent în istorie, chiar dacă comerţul european era liberalizat.
În deceniile următoare Primului Război Mondial, mai ales în anii ’30,
creşterea economică a fost percepută ca o competiţie între naţiuni – o
competiţie în care barierele comerţului au jucat un rol central. Între anii
1940 şi 1950, în contrast, integrarea economică vest-europeană părea să
sporească creşterea tuturor naţiunilor; importurile şi exporturile intra-
europene s-au extins mult mai rapid decât producţia. Liderii europeni au
ajuns să perceapă integrarea economică ca pe o idee care avea tot atât de
mult înţeles economic şi politic. Economiştii vremii au explicat creşterea
schimburilor comerciale argumentând că exporturile promovau economii şi
investiţii, permiţând astfel producţiei să ia avânt, fără creşterea inflaţiei
(Lamfalussy, 1963). Toate acestea au pregătit pasul pentru o integrare mai
adâncă. După cum observă Milward (1992): „propunerile privind
liberalizarea comerţului şi a uniunilor vamale care au fost înfiinţate au
căzut, prin urmare, pe un sol receptiv.” 4
În timp ce OECE a reuşit din punct de vedere economic, unii membri OECE
au considerat a fi prea limitat să aducă în discuţie integrarea mai profundă
pe care o considerau necesară în vederea evitării unor viitoare războaie şi
restaurarea puterii economice. Războiul Rece a condus la acest efort.
Tensiunile dintre est şi vest crescând, s-a considerat că Germaniei ar trebui
să i se permită nu numai recâştigarea puterii industriale, ci chiar că ar trebui
să se reînarmeze pentru a răspunde ameninţării sovietice de agresiune
teritorială. Deoarece mulţi europeni, inclusiv mulţi germani, erau încă
reticenţi la ideea unei Germanii puternice atât economic cât şi militar,

4
după Baldwin, R. and Wyplosz, C (2006), The Economics of European Integration,
McGraw Hill

10
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

integrarea Germaniei într-o Europă supranaţională părea un pas natural

înainte.
Toate organizaţiile - atât internaţionale, cât şi europene - menţionate mai sus
aveau în comun faptul că luau forme pur interstatale de cooperare — chiar
dacă, în ceea ce priveşte Consiliul Europei, la congresul de la Haga, au fost
emise, de către aşa-numiţii "federalişti", revendicări cu mult mai extensive.
Apărătorii ideii unui stat federal european, adică cei care susţineau o formă
mult mai intensivă de cooperare, au încercat aşadar să obţină, măcar în
anumite domenii, un grad mai mare de integrare, nutrind speranţa că astfel
se va ajunge la o extindere progresivă a domeniilor de cooperare.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Ce reprezintă Planul Marshall, care au fost efectele
acestuia şi ce importanţă prezintă acesta pentru procesul de
integrare economică europeană?
Dacă consideraţi că nu aţi înţeles, reveniţi asupra
paragrafelor parcurse până acum, pentru a le aprofunda.

4.2 PRIMA ETAPĂ: OBIECTIVUL PIEŢEI

COMUNE SECTORIALE – CREAREA CECO
PRIN TRATATUL DE LA PARIS (1951)

Prima etapă a procesului de integrare economică europeană este legată de

numele lui Jean Monnet - ca “inspirator”, de cel al ministrului de externe
francez - Robert Schuman, şi de Franţa, Germania (R.F.G.), Italia şi
Ţările Benelux, care au semnat la 18 aprilie 1951 - Tratatul de la Paris,
prin care s-a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO).
Cronologic, procesul integrării comunitare a fost deschis de Declaraţia lui
Robert Schuman, la 9 mai 1950, care a condus la semnarea pe 18 aprilie
1951, de către plenipotenţiarii a celor 6 state europene (Belgia,
Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi RFG), a Tratatului
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

11
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

(CECO).
CECO a avut drept misiune făurirea unei pieţe comune în domeniul
cărbunelui şi oţelului (pieţe comune sectoriale5), fără oprelişti la frontiere
şi fără distorsiuni ale concurenţei.
Piaţa comună creată prin Tratatul de la Paris interzicea (integrare negativă),
conform art.4:
a. taxele de intrare sau ieşire, precum şi taxele cu efect echivalent,
precum şi orice restricţii cantitative în calea circulaţiei
produselor;
b. măsurile sau practicile care stabileau discriminări între
producători, cumpărători sau utilizatori, în special în ce priveşte
condiţiile de preţ sau de livrare şi tarifele de transport, precum şi
măsurile sau practicile care împiedicau libera alegere de către
cumpărător a furnizorului său;
c. subvenţiile sau ajutoarele acordate de către state sau taxele
speciale impuse de acestea, indiferent de forma în care ar fi
impuse;
d. practicile restrictive privind repartiţia sau exploatarea pieţelor.
Declaraţia lui Robert Schuman, din 9 mai 1950, prezenta un plan pus la
punct împreună cu Jean Monnet, pe atunci comisar al planului de
modernizare a Franţei de după război, şi afirma dorinţa de reconciliere
franco-germană în cadrul unui proiect politic mai vast, care propunea
folosirea în comun a resurselor din sectoarele cărbunelui şi oţelului, dar
avea ca scop final menţinerea păcii în Europa: “Reunirea naţiunilor
europene cere ca opoziţia seculară a Franţei şi Germaniei să fie
eliminată”; ceea ce contează cu adevărat este realizarea “primelor
fundamente concrete ale unei federaţii europene indispensabile menţinerii
păcii” 6. Oferta era adresată guvernului german, însă comunitatea era
deschisă şi celorlalte state doritoare din Europa.

5
zonă de liber schimb incompletă
6
Charles Zorgbibe – Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti,
1998, p.31

12
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Planul Schuman avea în vedere plasarea cărbunelui şi oţelului din Franţa şi

Germania sub autoritate comună, prin înlăturarea taxelor vamale şi
contingentelor pentru cele două produse şi libera circulaţie a acestora între
cele două ţări. Creându-se o piaţă comună pentru cărbune, cocs, minereu,
fontă, oţel, s-a reglat implicit nivelul producţiei din Ruhr. Demn de subliniat
este că printre scopurile fundamentale ale noului organism se numără
“menţinerea păcii” între Germania şi Franţa. Raţionamentul este următorul:
crearea unui asemenea organism va stimula atât de mult schimburile între
cele două state şi investiţiile reciproce, încât atacarea unuia de către celălalt
pur şi simplu ar deveni un nonsens. Metoda reflectă gândirea lui Jean
Monnet şi a colaboratorilor săi din Comisariatul Planului, care l-au consiliat
pe Robert Schuman, şi care împărtăşeau aceleaşi idei despre construcţia
Europei, fiind conştienţi că aceasta “nu se va face dintr-o dată”, ci prin
“realizări concrete care să creeze mai întâi o solidaritate de fapt”,
solidaritate care va reprezenta în viitor “fermentul unei Comunităţi mai largi
şi mai profunde” 7.
Piaţa comună sectorială a cărbunelui şi oţelului instituită prin Tratatul de
la Paris, ca primă formă de integrare negativă, interzicea pentru produsele
cărbune şi oţel: taxele vamale şi orice restricţii cantitative; orice
discriminări, în special în ce priveşte condiţiile de preţ sau de livrare şi
tarifele de transport; subvenţiile, ajutoarele sau facilităţile fiscale acordate
de către state; practicile restrictive privind repartiţia sau exploatarea
pieţelor8. Piaţa unică este dominată de principiul liberei concurenţe,
Comunitatea controlează aprovizionarea regulată şi fixarea preţurilor la cel
mai scăzut nivel. În accepţiunea lui Walter Hallstein, sistemul economic
stabilit prin Tratatul de la Paris poate fi cel mai bine surprins prin sintagma
“concurenţă reglementată”.9
Organizaţia era condusă de un organism supranaţional – “Înalta Autoritate”
- şi aceasta reprezintă prima organizaţie europeană care se bucură de
prerogative supranaţionale. Este adevărat că aceste prerogative se referă la

7
idem
8
Tratatul de la Paris, art.4
9
a se vedea Loukas Tsoukalis – Noua economie europeană revizuită, Ed. Arc, p.11

13
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

domeniul “limitat, dar decisiv” al gestionării cărbunelui şi oţelului

(modernizarea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii, îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă, livrarea de cărbune şi oţel în condiţii similare pe pieţele ţărilor
membre, dezvoltarea de exporturi comune către terţe ţări etc.), dar trebuie
subliniat că puterea Înaltei Autorităţi este independentă de guvernele
naţionale, iar deciziile sale sunt executorii în statele membre. De asemenea,
finanţarea CECO este independentă de guvernele naţionale, realizându-se
din prelevările directe asupra întreprinderilor carbonifere şi siderurgice.
Exista totuşi o limitare a puterii supranaţionale, prin coordonarea politicii
Înaltei Autorităţi cu politicile economice ale ţărilor membre, realizată de
Consiliul de Miniştri, reprezentând guvernele.
Astfel, au fost puse bazele unei organizaţii cu totul noi, iar acest lucru din
două motive: aici era vorba nu doar de o zonă de liber schimb, ci şi de
impunerea unei pieţe comune, un obiectiv extrem de important la acea
vreme. Statele membre au renunţat în mare măsură la
principiul de suveranitate, în favoarea aderării la noile instituţii
supranaţionale.
Structura instituţională a CECO (a se vedea Schema nr. 3) consta din
patru instituţii centrale, care urmau să-şi execute sarcinile într-un mod
independent de statele membre. Competenţele Înaltei Autorităţi, conferite
prin Tratat, erau foarte cuprinzătoare, printre acestea numărându-se
interzicerea acordării de subvenţii sau, în anumite condiţii, controlul
preţurilor. Deciziile Înaltei Autorităţi în aceste domenii urmau a fi valabile
şi obligatorii în toate statele membre. Consiliul Miniştrilor, alcătuit din câte
un reprezentant din fiecare ţară, era destinat coordonării procesului de
sancţionare între Înalta Autoritate şi guverne. În plus, acesta urma să
supravegheze în anumite cazuri - dar nu în toate - activităţile Înaltei
Autorităţi. De exemplu, era absolut necesar acordul Consiliului Miniştrilor
în ceea ce priveşte declararea unei crize manifeste, premisă a lucrului cu
cote de producţie. Modul de votare în cadrul Consiliului depindea de
problema în cauză, existând mai multe variante: unanimitate, majoritate
calificată şi majoritate simplă. Adunarea Comună, compusă din

14
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

reprezentanţii parlamentelor naţionale avea funcţii pur consultative. Cea de-

a patra şi ultima instituţie înfiinţată împreună cu CECO, a fost Curtea de
Justiţie, a cărei sarcină era să emită judecăţi pe baza Tratatului în cazul
conflictelor iscate între statele membre, între organele CECO, precum şi între
statele membre şi organisme.

Schema nr. 1

CECO inaugurează astfel modelul european al integrării care, spre deosebire

de alte modele, este supranaţional şi pune astfel bazele Europei comunitare.
Este general recunoscut că Tratatul de la Paris asigură baza construcţiei
europene viitoare, toate aspectele fundamentale sunt prevăzute aici în acord
cu concepţia federalistă inspirată de Jean Monnet. Din păcate însă, pe fondul
războiului din Coreea şi agravării tensiunilor dintre Est şi Vest, eşecurile
unor proiecte complementare în domeniile apărării (respingerea de către
Franţa a Tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare), respectiv
politic (abandonarea proiectului de Comunitate politică), au descurajat
eforturile celor şase state membre de a înainta în direcţia construcţiei
europene pe calea deschisă de CECO10.
Finanţarea CECO a fost stabilită ca independentă de state, “resursele
proprii” constând din prelevările directe asupra întreprinderilor carbonifere

10
a se vedea Charles Zorgbibe – [Link]., cap.” Sfada Comunităţii Europene de Apărare”,
p.32-37

15
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

şi siderurgice. A fost operată însă o limitare a puterii supranaţionale şi

implicit, a caracterului federal al sistemului, pe care o realizează Consiliul
de miniştri, reprezentând guvernele, prin coordonarea politicii Înaltei
Autorităţi cu politicile economice ale ţărilor membre, precum şi pe calea
„avizului său conform”, indispensabil pentru orice decizie importantă a
Înaltei Autorităţi.
Din această scurtă prezentare a CECO, putem remarca faptul că, la
momentul în care a fost iniţiată această construcţie europeană, „părinţii
fondatori” au fost prevăzători şi au manifestat grija de a introduce în tratat
toate prevederile fundamentale: puteri şi instituţii supranaţionale, abordarea
federalistă a viitorului construcţiei europene, o anumită împărţire a puterilor
între statele membre şi organismele comunitare (subsidiaritatea se practica
dinaintea introducerii ei formale, prin Tratatul de la Maastricht), precum şi
alte atribute esenţiale, ceea ce l-a făcut pe Jacques Delors să aprecieze că
practic „totul” a fost prevăzut în primul Tratat şi că „eforturile viitoare
trebuie numai să recunoască şi să construiască pe bazele existente”.
Încurajaţi de experienţele acumulate în cadrul CECO, guvernele celor 6
state membre au decis să continue să avanseze pe această cale, care se
anunţa promiţătoare, şi să împingă Europa şi spre forme de unificare politică
mai pronunţate. Din nefericire însă pentru procesul de integrare europeană,
realităţile acelei perioade nu au permis ca o serie de proiecte complementare
în domeniile politic şi al apărării să avanseze, ci din contră, să eşueze şi să
fie lăsate apoi deoparte o îndelungată perioadă de timp.
Astfel, Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), al
cărei obiectiv primar îl constituia găsirea unei soluţii europene la problema
reînarmării germane, a fost ratificat doar de 5 state semnatare, dar respins de
Adunarea Naţională Franceză, la 31 august 1954, antrenând astfel eşecul
proiectului, la origine - ironie - francez. Totodată, un proiect de Comunitate
politică elaborat în aceeaşi perioadă de către Adunarea Parlamentară
Europeană (prevăzând, între altele, crearea unui Parlament format din 2
camere, respectiv o Cameră a popoarelor, aleasă prin vot universal, şi un

16
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Senat, desemnat de către parlamentele naţionale), a fost de asemenea,

abandonat.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Cum a luat naştere, care a fost misiunea şi importanţa
pentru procesul de integrare economică europeană a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă mai jos.
Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi asupra paragrafelor
parcurse până acum, pentru a le aprofunda.

4.3. A DOUA ETAPĂ: OBIECTIVUL UNIUNII

VAMALE - CREAREA CEE PRIN SEMNAREA
TRATATULUI DE LA ROMA (1957)

A doua etapă a procesului de integrare a fost marcată de semnarea în 1957,

de către reprezentanţii aceloraşi ţări care puseseră bazele CECO, a
Tratatului de la Roma, care prevedea constituirea Comunităţii
Economice Europene (CEE), având drept scop crearea unei
pieţe comune şi formarea unei uniuni vamale, economice şi politice între
părţile contractante. În acest fel, sunt supuse procesului integrării,
economiile naţionale, în ansamblul lor.
Primele succese ale CECO precum şi avantajele pe care le-ar fi presupus
continuarea operei de unificare europeană au determinat miniştrii de externe
ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de
integrare în domeniul economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin
intense şi deci, şansele de găsire a unui teren de interese comune erau mai
mari.
Relansarea procesului de integrare europeană avea să se producă astfel la
reuniunea miniştrilor afacerilor externe de la Messina, în perioada 1-3 iunie
1955, unde „cei şase” adoptă principiul unei noi comunităţi, fondate pe o
piaţă comună industrială” 11. Dacă în 1950, iniţiativa construirii Europei a

11
Pascal Fontaine - Construcţia europeană de la 1945 pînă în zilele noastre, Institutul

17
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

aparţinut Franţei, în 1955 este rândul guvernelor Beneluxului, ministrul de

externe al Olandei prezentând Planul Beneluxului de relansare a Europei,
12
prin crearea unei “pieţe comune industriale” a celor „şase”, care să
permită în viitor libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi
forţei de muncă, în cadrul reuniunii de la Messina – Sicilia. În acest fel,
statele Benelux vor contribui, prin faimosul lor Memorandum din 18 mai
1955, la ieşirea construcţiei europene din toropeală: “Statele Benelux
estimează că trebuie continuată stabilirea unei Europe unite prin dezvoltarea
de instituţii comune, fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea
unei mari pieţe comune şi armonizarea progresivă a politicii lor sociale”.
Belgia, Olanda şi Luxemburg doresc, pe scurt, “integrarea economică
generală”.
După dezbateri, Delegaţia de la Messina nu ia o decizie de principiu, dar
încredinţează unui comitet de experţi sub conducerea lui Paul-Henry Spaak
studiul următoarelor puncte de interes: stabilirea unei reţele europene de căi
de transport, dezvoltarea schimburilor de gaze şi curent electric, utilizarea în
comun a energiei atomice, pregătirea progresivă a unei pieţe comune. Ca
rezultat, pe 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak predă celor şase
miniştri un raport foarte precis - „Raportul Spaak” - care
prevedea crearea: Comunităţii Economice Europene şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Raportul este examinat şi aprobat în 30 mai 1956, la Conferinţa de la
Veneţia, demarând procesul de pregătire a Tratatelor pentru înfiinţarea celor
două Comunităţi. La apelul lui Jean Monnet, se formează Comitetul de
Acţiune pentru Statele Unite ale Europei, care include lideri politici şi
sindicali din cele şase ţări, al căror obiectiv devine pregătirea opiniei publice
şi parlamentare pentru ratificarea tratatelor13. Astfel, „Raportul Spaak”,
împreună cu proiectele de Tratat ce l-au însoţit, au constituit baza

European, Iaşi, 1998, pag. 13

12
Pascal Fontaine - Construcţia europeană de la 1945 pînă în zilele noastre, Institutul
European, Iaşi, 1998, p.13
13
Charles Zorgbibe – [Link]., p.39

18
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

negocierilor ce au condus la semnarea, la Roma, pe 25 martie 1957, a

două tratate14, instituind:
a. Comunitatea Economică Europeană (CEE), vizând crearea
unei pieţe economice comune, care să permită o expansiune
continuă, o stabilitate sporită şi o creştere accelerată a nivelului
de viaţă;
b. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM),
pentru promovarea în Europa a utilizării energiei nucleare în
scopuri paşnice. De menţionat că în cazul EURATOM nu se
punea problema de a pune în comun activităţi economice
existente, ci de a contribui la formarea şi dezvoltarea unei
industrii nucleare europene,
care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Având la bază Tratatul de la Paris, din 1951, Tratatul de la Roma extinde
câmpul cooperării supranaţionale, relansând astfel construcţia europeană,
încetinită de eşecul proiectului politic al Comunităţii Europene de Apărare.
Domeniul economic, mai puţin supus, comparativ cu alte domenii,
rezistenţelor naţionale, apărea ca un domeniu consensual de cooperare.
Articolul 2 al Tratatului stipula drept misiune a Comunităţii Economice
Europene (CEE) ca „prin stabilirea unei pieţe comune”, să realizeze o
„expansiune continuă şi echitabilă, o stabilitate sporită, o creştere accelerată
a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre”.
Tratatul de la Roma stabileşte aşadar o serie de politici concrete
pe diferite domenii:
• uniune vamală industrială prin eliminarea taxelor vamale
intracomunitare şi desfiinţarea contigentelor cantitative; odată cu
realizarea unei mari zone de liber schimb, Comunitatea asigură un
sistem de protecţie exterioară uniformă (tarif vamal comun);
• politică agricolă comună;
• politică comercială comună;
• politică concurenţială.
14
Cele două tratate sunt citate obişnuit ca „Tratatul de la Roma”, sintagmă pe care o vom
utiliza în continuare în această carte.

19
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Primul obiectiv major stabilit în acest sens viza realizarea unei uniuni
vamale, prin abolirea taxelor vamale şi a contingentelor cantitative din
cadrul schimburilor dintre statele membre în decursul unei perioade de 12
ani15, precum şi stabilirea unei politici vamale şi comerciale şi a unui tarif
vamal comun în relaţiile lor cu terţe state. Efectele înlăturării taxelor vamale
şi suprimării restricţiilor cantitative în cursul perioadei de tranziţie (1958-
1970) au fost spectaculoase: comerţul intracomunitar a crescut de 6 ori,
schimburile CEE cu terţe state s-au majorat de 3 ori, iar PIB-ul mediu a
sporit cu 70%.
În paralel cu desfiinţarea integrală a taxelor vamale de import în relaţiile
comerciale reciproce, au fost înlăturate şi marea majoritate a restricţiilor
cantitative şi altor bariere netarifare, şi s-au operat trei ajustări ale tarifelor
vamale naţionale la nivelul tarifului vamal comun faţă de terţi, astfel că la l
iulie 1968, a fost pus în funcţiune şi Tariful Vamal Comun faţă
de terţi, putându-se considera că primul obiectiv al Tratatului de
la Roma, respectiv cel al făuririi uniunii vamale, fusese înfăptuit
în linii generale. Această circumstanţiere a finalizării uniunii vamale este
datorată prof. Nicolae Sută, care distinge două grupe de argumente în
această privinţă, respectiv:
1. până la 1 iulie 1968 nu au putut fi reglementate integral
problemele comerţului intra- şi extracomunitar cu produse
agricole, bazele Politicii Agricole Comune (PAC) fiind puse cu o
anumită întârziere faţă de termenul planificat iniţial, respectiv
de-abia în ianuarie 1962, prin acordul de la Bruxelles, iar
mecanismul de funcţionare a PAC a fost pus treptat în funcţiune
în perioada 1962-1969;

15
Prof. Nicolae Sută consideră că perioada în care s-a realizat uniunea vamală a fost mai
scurtă, primele măsuri pentru traducerea în faptă a prevederilor Tratatului fiind luate abia la
l ianuarie 1959, deci la un an după intrarea în vigoare a Tratatului - un an de tranziţie, iar
„dezarmarea vamală” s-a încheiat la l iulie 1968, deci în total numai 10 ani. Cf. Nicolae
Sută (coordonator) - Integrarea economică europeană, Editura Economică, Bucureşti 1999,
pag.15-16

20
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

2. până la 1 iulie 1968 nu au putut fi luate toate măsurile pentru a

asigura circulaţia deplină a mărfurilor între partenerii comunitari,
fiind necesare înlăturarea tuturor obstacolelor netarifare,
armonizarea legislaţiilor finale, fiscale şi administrative, precum
şi elaborarea unor reguli comune privind desfăşurarea
concurenţei în cadrul Comunităţii, măsuri care s-au finalizat
după încheierea perioadei de tranziţie16.
Piaţa „Comună” sau „Unică”, cum este denumită prin Tratatul de la Roma,
era fundamentată pe principiul liberei concurenţe, interzicerea înţelegerilor
dintre întreprinderi şi a ajutoarelor de stat (cu excepţia celor cu caracter
social), şi prevedea “abolirea între statele membre, a obstacolelor în calea
liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”.
Funcţionarea efectivă a pieţei comune trebuia să fie însoţită de armonizarea
legislaţiilor naţionale şi elaborarea de politici comune, limitate prin Tratatul
de la Roma numai la domeniile comerţului, concurenţei, transportului şi
agriculturii.
Deşi stabilirea unei pieţe comune, alături de instaurarea unei politici comune
în domeniul agricol, sunt considerate a constitui „pietrele unghiulare ale
Tratatului de la Roma” 17, Comunitatea Economică Europeană nu a reuşit, în
baza textului originar, să realizeze acel „spaţiu fără frontiere interne care
trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile,
persoanele, capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără niciun
control la frontierele dintre statele membre” 18
. În fapt, „prevederile
Tratatului de la Roma ar trebui privite în legătură cu alte evoluţii ulterioare”,
incluse în Actul Unic European (1986), care introducea prevederi privind
crearea sistemului monetar european şi fixa obiectivul creării pieţei unice
până la 31 decembrie 1992, precum şi în Tratatul de la Maastricht (1991),
care transforma Comunitatea Economică Europeană în Uniune Economică

16
Nicolae Sută (coordonator) - Integrarea economică europeană, Editura Economică,
Bucureşti 1999, pag. 16-21
17
Vincent Fally - Tratatul de la Maastricht, în Luxemburger Wort, ianuarie - februarie
1992.
18
Octavian Manolache - Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici
comunitare. Ediţia a Il-a, Editura ALL BECK, Bucureşti 199, pag. 2

21
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

şi Monetară, cu o monedă unică, o Bancă Centrală Europeană şi o Politică

Monetară Comună19. Altfel spus, aşa cum Tratatul de la Paris a pus bazele
pe care s-a construit uniunea vamală definită prin Tratatul de la Roma, la
rândul său, Tratatul de la Roma a pus bazele juridice şi practice care au
condus la realizarea Pieţei Unice europene, definită prin Actul Unic
European şi Tratatul de la Maastricht.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Ce importanţă are Tratatul de la Roma pentru procesul de
integrare economică europeană?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă în
paragrafele de mai sus. Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi
asupra paragrafelor parcurse până acum, pentru a le
aprofunda.

Referindu-ne la aspectele instituţionale stabilite prin Tratatul de la Roma,

vom remarca numai că organele executive ale celor două noi comunităţi,
constituite de către «Comisia CEE» şi «Comisia EURATOM», reprezintă
un pas înapoi, comparativ cu obiectivul federalist al Tratatului de la Paris, în
sensul că acum Comisia nu mai adoptă decizii cu caracter executoriu. Deşi
activitatea sa devine independentă de a guvernelor, are un drept exclusiv de
iniţiativă legislativă şi putere de decizie proprie în materie de execuţie a
tratatelor. Puterea de a adopta acte cu caracter legislativ este de acum,
rezervată Consiliului European, care include reprezentanţii guvernelor
statelor membre. Parlamentul European nu are, la acest moment, decât un
drept de aviz.
De menţionat că Tratatul de la Bruxelles, numit şi Tratatul de
fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965, a realizat unificarea
Consiliilor de Miniştri şi a Comisiilor celor trei Comunităţi (şi nu
a celor trei Comunităţi, cum afirmă unii cercetători ai integrării europene),
precum şi a bugetului, cu excepţia veniturilor şi cheltuielilor operaţionale
ale CECO, Parlamentul şi Curtea de Justiţie fiind deja în comun pentru cele
trei comunităţi, astfel încât cele trei Comunităţi dispun de la această dată, de

19
Ali M. EI-Agraa - The Economics of the European Community, Fourth Edition,
Harvester Wheatsheaf, New York 1994, pag. 10

22
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

un cadru instituţional unic - un Consiliu unic şi o Comisie unică prin

unificarea executivelor (Consiliilor de Miniştri şi a Comisiilor celor trei
Comunităţi; Parlamentul şi Curtea de Justiţie fiind deja comune), precum şi
a bugetului. Ca urmare, denumirea tot mai des folositã pentru această
structurã a fost aceea de "Comunitate Europeanã", marcând astfel
unicitatea centrelor de decizie.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Ce importanţă are Tratatul de la Bruxelles pentru procesul
de integrare economică europeană?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă în
paragrafele de mai sus. Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi
asupra paragrafelor parcurse până acum, pentru a le
aprofunda.

Datorită efectelor economice considerate spectaculoase petrecute după

Tratatul de la Roma20, în perioada 1960-1970 comerţul intracomunitar creşte
de 6 ori, schimburile CEE cu terţe ţări sporesc de 3 ori, PIB-ul mediu creşte
cu 70%, excedentele şi rezervele valutare străine ale “celor şase” cresc pe
fondul creşterii economice susţinute şi a ratei mici a şomajului, performanţa
economică a “celor şase” devine mult mai semnificativă decât a Statelor
Unite şi a Marii Britanii, ceea ce determină un transfer semnificativ de
putere economică de la SUA şi Marea Britanie către Europa şi creează un
efect pozitiv asupra încrederii în procesul de integrare, stimulând procesul
de integrare atât în Europa, cât şi pe alte continente (a se vedea Anexa 4).
Astfel, statele vestice rămase în afara Tratatului de la Paris şi a celui de la
Roma de creare a Comunităţilor, au înfiinţat, în urma negocierilor începute
în 1957 şi finalizate în 1960, prin semnarea Convenţiei de la
Stockholm - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb

20
Dacă în domeniul economic şi comercial evoluţia este constant pozitivă şi încurajatoare,
în cel politic apar dificultăţi reale. Generalul de Gaulle, venit la putere în 1958, contestă
dreptul comunităţii de a reprezenta statele, singurele care se bucură de legitimitate, au
istorie şi dispun de autoritatea de a acţiona. Şeful statului francez obişnuia să utilizeze
formula “Europa europeană” şi nu “Europa atlantică”, denumire care sugera prezenţa şi
influenţa în cadrul Comunităţii a puterii americane. De altfel, el s-a opus de două ori
admiterii Marii Britanii în cadrul Comunităţii, considerând că ţara vecină ar putea să joace
rolul unui “cal troian” al americanilor.

23
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

(A.E.L.S.). După cum rezultă din numele ei, AELS reprezenta o iniţiativă
mai puţin ambiţioasă decât CEE, fiind gândită, aşa cum arată Loukas
Tsoukalis, ca o defensivă a ţărilor europene care, mai mult din motive
politice, au decis să nu ia parte la proiectele de integrare ale “celor şase” 21.
Membrii fondatori au fost: Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie,
Norvegia, Portugalia şi Suedia, ulterior au aderat: Finlanda în 1961, lrlanda
în 1970, Lichtenstein în 1973 (ultimele două cu statut de asociaţi). Cauzele
care au determinat apariţia acestei noi grupări integrative, cu mult mai puţin
ambiţioasă în atingerea unor forme superioare ale integrării decât
Comunităţile, sunt legate de rezervele faţă de piaţa comună şi de
neacceptarea caracterului supranaţional şi a deciziilor comunitare. În plan
economic crearea Comunităţilor Europene (sub forma Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului, a Comunităţii Economice Europene şi a
Euratomului) în paralel cu crearea A.E.L.S. a însemnat o nouă divizare a
continentului: pe de o parte, tările est-europene grupate în jurul Uniunii
Sovietice, care şi-au format propria structură de tip integrativ, iar pe de altă
parte - cele vest-europene divizate, la rândul lor, în ţări membre ale
structurilor integrative menţionate, ţări membre ale AELS şi ţări care şi-au
păstrat neutralitatea.
Eforturi pentru integrare s-au făcut şi pe celelalte continente
(a se vedea Anexa 3). Astfel, în 1960 a luat fiinţă Asociaţia
Latino-Americană a Comerţului Liber grupând, la început,
Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Uruguay şi Peru, ulterior
Columbia, Ecuador, Bolivia şi Venezuela. Tot în acelaşi an ia fiinţă Piaţa
Comună din America Centrală fondată de către Guatemala, Honduras,
Nicaragua şi Salvador, ulterior şi Costa Rica. În Africa ia fiinţă, în 1963,
Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest, iar în 1964
Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale la care au aderat
Camerun, Republica Africa Centrală, [Link], Gabon şi Ciad.
În acest context, logica procesului de integrare a “Europei celor şase” dicta
pasul următor - consolidarea coeziunii Comunităţilor, respectiv fuziunea

21
Loukas Tsoukalis- [Link]., p.15

24
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

executivelor comunitare. Aşa cum arată Charles Zorgbibe, “fără îndoială că

scopul ce trebuia atins – unificarea organelor de acţiune, supranaţionale şi
interguvernamentale, ale celor trei Comunităţi – intră în logica construcţiei
europene, cele trei Comunităţi nefiind create separat decât din raţiuni
istorice şi de prudenţă politică, obiectivul final constând în fuzionarea celor
trei tratate.” 22

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Care au fost efectele economice ale uniunii vamale create
prin Tratatul de la Roma?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă în
paragrafele de mai sus. Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi
asupra paragrafelor parcurse până acum, pentru a le
aprofunda.

În ceea ce priveşte economia CEE, scopul Tratatului de la Roma

era crearea unei zone economice unificate, în care toate firmele
şi consumatorii vor avea posibilităţi egale, o zonă în care se va
asigura libera mişcare a persoanelor şi capitalurilor, inclusiv ca factori de
producţie.
Cea mai evidentă cerinţă pentru realizarea acestor obiective este eliminarea
barierele comerciale, condiţie îndeplinită prin Articolul 3a, care elimină
toate tarifele şi restricţiile cantitative dintre membri, instituind astfel o zonă
de schimb liber completă (pentru toate produsele). Cu toate acestea, tarifele
şi cotele tarifare nu sunt singurele mijloace de discriminare în comerţul cu
produse şi servicii, guvernele dovedind în timp o mare capacitate de inovare
în domeniul protecţionismului comercial, dezvoltând o largă gamă de
bariere netarifare, dintre cele mai sofisticate şi rafinate, greu de identificat la
o simplă analiză. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă „taxa de
primă înmatriculare” din ţara noastră, introdusă tocmai pentru a proteja
industria şi dealerii auto din România ca ţară membră UE, încercându-se
astfel o compensare a lipsei de competitivitate a produselor autohtone vis-a-
vis de concurenţa acerbă de pe pieţele UE. Astfel, chiar dacă Tratatul a

22
Charles Zorgbibe- [Link]., p.84

25
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

abolit toate măsurile de politică comercială care acţionează ca tarife sau cote
tarifare (în Articolul 3a), putem observa că şi în prezent se găsesc state care
recurg la protecţie netarifară sau indirect tarifară.
Prin urmare, s-a considerat că schimbul între statele din grupul celor şase va
trebui să fie extrem de controlat pentru a preveni „devierea schimbului”, i.e.
importurile din ţările nemembre care pătrund în zonă prin statul membru cu
cel mai mic tarif extern. Deoarece aceste controale ar fi ele însele bariere
pentru schimbul intraeuropean, Articolul 3b pretinde grupului celor şase să
adopte o „Politică Comercială Comună”, cu alte cuvinte, restricţii identice
la importurile din statele nemembre. Toate acestea fiind spuse, fiecare stat
membru poate fi sigur că orice produs care este fizic în interiorul UE, a
plătit tariful comun şi a îndeplinit toate condiţiile, de exemplu, standardele
de siguranţă şi sănătate.
Chiar şi o uniune vamală nu este de ajuns pentru a crea o zonă economică
unificată. Liberalizarea comerţului poate fi compensat de măsurile de stat şi
private care operează în interiorul graniţelor statelor din UE. De exemplu,
companiile franceze ar putea încheia un acord numai dacă cumpără una de
la alta. Prin urmare, Tratatul face apel la un sistem care să asigure faptul că
competiţia în zonă este loială (în Articolul 3g). Acest principiu general este
reflectat într-o serie de articole care: (i) interzic subsidiile care afectează
schimbul pentru producătorii naţionali, (ii) creează o politică de competiţie
comună, (iii) armonizează legile naţionale care afectează operaţiunile pe
piaţa comună, şi (iv) armonizează anumite taxe naţionale. De ce sunt toate
acestea necesare pentru asigurarea unei competiţii loiale?
• Interzicerea ajutoarelor de la stat. Probabil că cea mai evidentă
distorsiune a competiţiei provine din subvenţiile pentru producţie
sau alte forme de ajutoare de la guvern acordate producătorilor
plasaţi într-un anume stat. Asemenea subvenţii (numite „ajutor de
stat”, în jargon european) permit firmelor să-şi vândă produsele mai
ieftin şi/sau să permită firmelor neproductive să rămână în afaceri.
Ambele efecte au adus dezavantaje firmelor din alte ţări, care nu au

26
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

primit astfel de subvenţii. Majoritatea formelor de ajutor de la stat

sunt interzise de Tratat, deşi o listă de excepţii este menţionată.
• Comportament anti-competitiv. Discriminarea exercitată de
acordurile private care funcţionează în cadrul unui Stat Membru –
ex. un cartel sau un acord exclusiv de cumpărare – pot afecta
concurenţa. Tratatul interzice orice acord care împiedică,
restricţionează sau afectează competiţia din zonă. Atenţia este
concentrată pe practicile economice restrictive şi abuzul exercitat de
pe o anume poziţie. Practicile economice restrictive includ o gamă
de practici necinstite practicate de firme de stat sau private. De
exemplu, Tratatul stipulează în mod explicit: acorduri de fixare a
preţurilor; controlul producţiei, marketingului, cercetării şi
dezvoltării sau a investiţiilor; alocarea de teritorii exclusive firmelor
pentru a reduce concurenţa. Tratatul cere de asemenea guvernelor,
monopoluri cu un caracter comercial pentru a evita discriminarea
bazată pe naţionalitatea furnizorilor sau clienţilor.
• Aproximarea legilor (jargonul european pentru armonizare). O altă
sursă de discriminare porneşte de la standardele şi reglementările
privind produsele, deoarece acestea pot avea un impact dramatic
asupra concurenţei şi indirect, să favorizeze firmele naţionale. Mai
mult, deoarece multe standarde ale produselor sunt foarte tehnice,
firmele naţionale sunt implicate în redactarea legilor statului. Aceste
firme, în mod natural, sfătuiesc guvernul să adopte reguli
discriminatorii în favoarea produselor lor.
• Taxe. Taxele aplicate în interiorul Statelor Membre pot afecta
concurenţa în mod direct sau indirect, prin aducerea de beneficii
firmelor naţionale. Tratatul este destul de şubred cu privire la acest
tip de discriminare, cerând Comisiei doar să discute felul în care
taxele pot fi armonizate în interesul pieţei comune. Bineînţeles, dacă
o anumită prevedere referitoare la taxe favorizează în mod clar o
firmă sau sector bine cunoscut din cadrul unui Stat Membru, atunci
poate fi considerată ca fiind o subvenţie şi astfel, interzisă.

27
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

În ceea ce priveşte comerţul cu servicii, principiul libertăţii circulaţiei

serviciilor a fost luat în considerare direct din Tratatul de la Roma, deşi
reflectarea acestuia în realitate a fost dificilă. Serviciile sunt furnizate de
oameni şi guverne, care trebuie să reglementeze calificările furnizorilor de
servicii (de ex., medicii). Problema a fost separarea prudentă a
reglementărilor calificărilor de restricţiile protecţioniste. Astfel, spre
exemplificare, reflectând la circulaţia liberă a oamenilor şi serviciilor, UE a
adoptat un sistem pentru recunoaşterea educaţiei şi pregătirii profesionale în
1992. Aceasta a asigurat faptul că oamenii care şi-au făcut pregătirea într-
unul din statele UE puteau primi un loc de muncă într-un stat UE fără a
trebui să-şi reia studiile. Sistemul se bazează pe principiul încrederii
mutuale. Dacă un britanic care are diploma necesară pentru a da lecţii de
schi în Marea Britanie şi doreşte să predea în Franţa, atunci statul francez ar
trebui să recunoască diploma britanică deoarece ar trebui să aibă încredere
în capacitatea guvernului englez de a autoriza instructorii de schi, la fel cum
Marea Britanie are încredere în Franţa cu privire la autorizarea medicilor.23
Cu toate acestea, pregătirea unui instructor de schi francez este dificilă şi
locurile de muncă bune sunt relativ rare în regiunile muntoase, astfel că
guvernul francez a fost pus în situaţia de a proteja locurile de muncă ale
instructorilor de schi francezi. Într-adevăr, Franţa obişnuia să aresteze
instructori de schi care predau în Franţa dacă nu aveau diplomă eliberată de
francezi. Presiunea Exercitată de Comisia Europeană a forţat Franţa să
justifice această practică cerându-i o excepţie de la sistemul general pentru
cinci meserii: instructorii de schi, ghizi montani de mare altitudine,
instructori de scufundări, instructori pentru zborul cu paraşuta şi instructorii
speologie. Autorităţile franceze au pretins că datorită naturii periculoase a
activităţilor în cauză, ei ar trebui să aibă dreptul de a cere posibililor
instructori trecerea unui test (bazat pe standardele franceze). Efectul unui
asemenea test ar putea fi, bineînţeles, echivalent cu forţarea oamenilor să-şi
reînceapă pregătirea în Franţa.

23
după Baldwin, R. and Wyplosz, C (2006), The Economics of European Integration,
McGraw Hill

28
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Decizia Comisiei a fost de a permite Franţei să impună testul pentru încă doi
ani, dar să înceteze această practică după aceea. Un site independent adresat
fanilor de snowboarding scria în 2004: „Cetăţenii UE nu vor avea nevoie de
viză să lucreze în Franţa, deşi, în Franţa este cel mai greu din lume să obţii
un loc de muncă ca instructor de snowboard. Autorităţile sunt foarte
protectoare cu cetăţenii lor. Dacă eşti prins predând pe piste şi nu deţii un
certificat de instructor de schi eliberat de statul francez, vei fi arestat şi
trimis la închisoare. Cu toate acestea, forme mai simple de muncă, cum ar fi
munca într-un bar, sunt permise” (a se vedea:
[Link]).24
În ceea ce priveşte integrarea muncii şi a capitalului de piaţă, dacă
funcţionează cum se cuvine, o uniune vamală cu o concurenţă loială permite
firmelor şi consumatorilor să cumpere şi să vândă bunuri în întreaga zonă
fără a se înfrunta cu discriminarea bazată pe naţionalitate. Acest lucru este
suficient pentru crearea unei zone economice unificate în ceea ce priveşte
mărfurile. Totuşi, nu este suficientă fuzionarea economiilor naţionale într-o
zonă economică unificată. Principiile de bază ale muncii şi mobilităţii de
capital sunt elaborate în articolele următoare. De exemplu, libertatea
circulaţiei lucrătorilor înseamnă eliminarea oricărei forme de discriminare
bazată pe naţionalitate in privinţa angajării, concedierii, plăţii şi condiţiilor
de muncă. De asemenea, Tratatul permite, în mod explicit, lucrătorilor să
călătorească liber în căutare de lucru.25
Cât priveşte mobilitatea de capital, Tratatul se concentrează pe
două tipuri de libertate. Primul este dreptul oricărei firme din
Comunitate să îşi stabilească baza în alt Stat Membru. Aceste
„drepturi de înfiinţare” sunt esenţiale integrării în sectoare cu bariere
„naturale” ridicate de comerţ, de ex., în sectoare cum ar fi asigurările şi
băncile, unde prezenţa fizică pe piaţa locală este critică în afaceri. Cel de-al
doilea tip se referă la capitalul financiar, iar aici Tratatul este foarte clar.
Prevede că toate restricţiile pe curgerile de capital (ex. investiţiile din afara

24
după Baldwin, R. and Wyplosz, C (2006), The Economics of European Integration,
McGraw Hill
25
idem

29
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

graniţelor în acţiuni şi obligaţiuni şi investiţiile directe în bunuri productive

de către companii multinaţionale) vor fi abolite. Acelaşi lucru se aplică în
cazul plăţilor curente legate de scurgerile de capital (ex. plata dobânzii şi
repatrierea profiturilor). Foarte incipienta liberalizare a pieţei de capital,
totuşi, a fost experimentată până în anii ’80, când Tratatul a oferit o portiţă
de scăpare importantă. A permis restricţiile de pe piaţa de capital când
circulaţia capitalului provoca turbulenţe în funcţionarea pieţei de capital
dintr-un Stat Membru. Mai mult, nu a stabilit un program pentru această
liberalizare. Liberalizarea pieţei de capital a devenit realitate doar treizeci de
ani mai târziu odată cu Actul European Unic şi Tratatul de la Maastricht.26
Referirile cu privire la rata schimbului valutar şi coordonare
macroeconomică reprezentau norma când Tratatul era elaborat, iar în anii
’40 şi ’50, statele doar ocazional considerau că nivelul ratelor lor fixe ale
schimbului valutar îi obligau pe cetăţenii lor să achiziţioneze produse şi
bunuri străine a căror valoare depăşea valoarea bunurilor şi produselor
respective achiziţionate de străini. Astfel stând lucrurile, Tratatul de la
Roma a propus mecanisme pentru coordonarea politicilor macroeconomice
ale statelor membre şi o balanţă fixă a crizei plăţilor. Această idee s-a
materializat, în cele din urmă, în moneda Euro, Pactul de Creştere şi
Stabilitate şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene.
Sub aspectul Politicii Agricole Comune (PAC), din punct de vedere logic, s-
ar părea că o zonă economică unificată ar putea trata schimbul cu produse
agricole în acelaşi fel în care tratează schimbul de servicii şi bunuri
manufacturiere. Din punct de vedere politic, totuşi, agricultura este diferită
de industriile manufacturiere şi de servicii, iar UE a recunoscut în mod clar
acest lucru chiar de la început.
În anii ’50, sectorul fermier din Europa era mult mai important, economic
vorbind, decât este astăzi. În multe state europene, 20% sau mai mult dintre
muncitori erau angajaţi în acest sector. În plus, politicile naţionale privind
acest sector erau foarte importante şi foarte diferite în fiecare ţară. Ca reacţie
la marile frământări sociale şi economice din anii ’20 şi ’30, majoritatea
26
după Baldwin, R. and Wyplosz, C (2006), The Economics of European Integration,
McGraw Hill

30
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

statelor europene au adoptat politici intervenţioniste în agricultură. Acestea

au implicat controlul preţurilor precum şi bariere de schimb. Mai mult, în
anii ’50, concurenţa din sectorul fermier din statele din grupul celor şase era
foarte diferită. Fermierii francezi şi olandezi erau mult mai eficienţi decât
fermierii germani. Dacă grupul celor şase ar fi format o zonă economică cu
adevărat integrată, comerţul cu produse fermiere ar fi trebuit inclus. Totuşi,
diferenţele razante privind concurenţa din sectorul fermier ar fi însemnat că
liberul schimb ar fi avut efecte negative uriaşe asupra multor fermieri, deşi,
ca de obicei în cazul liberului schimb, învingătorii ar fi câştigat mai mult
decât ce ar fi pierdut învinşii.27
Aceste date simple au împiedicat pe cei care au realizat proiectul Tratatului
de la Roma să includă mai mult decât o schiţă a unei politici comune în
sectorul agricol. Ei au căzut însă de acord asupra obiectivelor, principiilor
generale şi asupra unei date limită pentru stabilirea politicii comune, Politica
Agricolă Comună intrând astfel în vigoare, în anul 1962.
Aşadar, Tratatul de la Roma era foarte ambiţios în privinţa
integrării economice, dar era foarte tăcut cu privire la
armonizarea politicilor sociale (setul de reglementări care
afectează costurile muncii în mod direct, cum ar fi politicile salariale, orele
şi condiţiile de muncă şi beneficiile sociale). După cum vom vedea în
continuare, nici Tratatele următoare nu au tratat integrarea socială atât de
detaliat cum au făcut cu integrarea economică, deoarece este binecunoscut
faptul că armonizarea socială este foarte dificilă din punct de vedere politic.
din cel puţin două motive. Primul motiv ar fi că statele – chiar şi statele la
fel de similare ca cele şase membre ale CEE – aveau opinii foarte diferite în
privinţa tipului de politică socială pe care să-l dicteze guvernului. Mai mult,
politicile sociale au atins vieţile cetăţenilor foarte direct şi continuu, deci
aceste opinii sunt susţinute de argumente; mult mai susţinute decât, de
exemplu, opiniile privind tariful comun extern sau eliminarea cotelor
tarifare intraeuropene. Cel de-al doilea motiv se referă la dificultatea
perceperii armonizării sociale ca la un schimb de concesii.

27
după Milward, 1992

31
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

În ceea ce priveşte tarifele, grupul celor şase au micşorat tarifele pentru

bunurile care fac obiectul schimburilor dintre ele. Deşi tarifele ar putea să
nu fie identice, există un anume echilibru în ideea că noi eliminăm tarifele
noastre, iar ei le elimină pe ale lor. În ceea ce priveşte politica socială însă,
armonizarea tinde să fie percepută sau ca o armonizare îndreptată în sus (de
ex., toate adoptă o săptămână de lucru de 35 de ore) sau o armonizare
îndreptată în jos (de ex., toate trebuie să permită magazinelor să fie deschise
în zilele de sâmbătă). Deoarece politicile sociale sunt, în fiecare stat,
rezultatul unui echilibru bine balansat din punct de vedere politic,
schimbările care sunt „impuse” de UE sunt uşor de caracterizat ca fiind
interferenţe care nu sunt binevenite de către străini, mai degrabă decât un
schimb bilateral. De exemplu, ar fi dificil de perceput ca fiind „echilibrată”
o cerere prin care germanii să permită deschiderea magazinelor duminica, în
numele armonizării politicii sociale. Acelaşi lucru se poate spune dacă
Franţei i s-ar interzice să impună săptămâna de lucru de 35 de ore, în
numele integrării europene.28
Pe lângă faptul că armonizarea este semnificativ mai dificilă din punct de
vedere politic decât integrarea economică, există argumente economice care
sugerează că nu este necesară. Are nevoie integrarea economică europeană
de armonizarea politicilor sociale? Această întrebare a fost subiectul unei
intense dezbateri timp de decenii, apărând cu regularitate de fiecare dată
când statele Benelux au format uniunile lor vamale. în 1947, când OECE a
fost înfiinţat, în 1948, când Comisia Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a
fost creată, în 1951, sau când Tratatul de la Roma a fost negociat.
De la chiar începutul acestei dezbateri au existat două şcoli de
gândire29. O şcoală de gândire – şcoala armonizării înaintea
liberalizării - consideră că diferenţele internaţionale dintre salarii
şi condiţiile sociale oferă un avantaj „incorect” statelor cu politici sociale
mai laissez-faire (mai permisive). În contrast, şcoala care consideră că nu
este nevoie de armonizare argumentează că salariile şi politicile sociale sunt

28
după Baldwin, R. and Wyplosz, C (2006), The Economics of European Integration,
McGraw Hill
29
idem

32
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

reflectări ale diferenţelor de productivitate şi preferinţe sociale – diferenţe

pe care ajustările de salarii le vor întâlni. Această şcoală respinge nevoia de
armonizare şi menţionează că, în orice caz, politicile sociale tind să se
unească întrucât toate statele devin mai bogate.
Şcoala armonizării înainte de liberalizare este mai uşor de explicat. Dacă
iniţial statele au politici sociale foarte diferite, atunci micşorarea barierelor
de schimb vor oferi statelor cu standarde sociale scăzute un avantaj
dezechilibrat, presupunând că ratele de schimb valutar şi salariile nu sunt
ajustate.
Cealaltă şcoală de gândire (şcoala ale cărei idei au avut întâietate în Tratatul
de la Roma) subliniază că salariile trebuie ajustate. Pe scurt, firmele
angajează muncitori până la un punct unde costul muncitorilor angajaţi
echivalează valoarea pe care o creează pentru companie. În ceea ce priveşte
firma, nu este important dacă costul muncitorului izvorăşte dintr-o politică
socială sau din salarii plătite direct acestuia. Diferitele state au niveluri de
productivitate diferite, iar prin aceasta se explică diferenţa dintre salarii.
Acum, dacă o naţiune are mai multe politici sociale costisitoare, muncitorii
acelui stat vor sfârşi prin a primi (sub forma salariului) o rată mai scăzută a
valorii pe care ei o creează pentru firmă. Motivul este că firma plăteşte
costurile politicii sociale din valoarea pe care muncitorii înşişi o creează
pentru firmă. Astfel, muncitorii francezi, de exemplu, ar negocia implicit
salariul pentru regulamentele de la locul de muncă care le fac viaţa mai
bună. Această direcţie de gândire necesită înţelegerea felului în care
funcţionează piaţa, deci este mai uşor de înţeles.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Uniunea vamală este suficientă pentru a crea o zonă
economică unificată?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă în
paragrafele de mai sus. Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi
asupra paragrafelor parcurse până acum, pentru a le
aprofunda.

33
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

4.4. A TREIA ETAPĂ: OBIECTIVUL PIEŢEI

INTERNE UNICE – SEMNAREA ACTULUI UNIC
EUROPEAN (1986)

În anii ce au urmat încheierii Tratatului de la Roma, fizionomia

comunitară s-a modificat sensibil. Procesul integrării nu a fost uniform,
perioada iniţială cunoscând succese economice importante. S-a reuşit chiar
să realizeze în avans faţă de calendarul stabilit, după cum am văzut, o serie
de obiective (eliminarea barierelor tarifare din comerţul între statele
membre, uniunea vamală30). Au existat însă şi momente de stagnare, marcate
de divergenţe între ţările membre, fie asupra unor aspecte fundamentale ale
integrării (adoptarea deciziei în cadrul Comunităţii), fie în legătură cu
primirea de noi membri31. Comunitatea şi-a mărit numărul de membri, prin
actele succesive de aderare ale Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit în
1973 (prima extindere), a Greciei în 1979 (a doua extindere), a Portugaliei şi
Spaniei în 1985 (a treia extindere).
Mai multe condiţii favorabile au stimulat procesul de extindere
a Comunităţii Europene. În primul rând, performanţele
economice ale organizaţiei i-au sporit indicele de atractivitate. În
al doilea rând, Comunitatea ca atare dobândise o experienţă semnificativă,
înregistrase suficiente progrese pentru a simţi nevoia extinderii; extindere
care, în termeni comerciali vorbind, sporea piaţa internă. De aceea, o serie
de ţări au solicitat admiterea în această organizaţie. Primele ţări candidate în
mod oficial, în mai 1967, au fost: Marea Britanie32, Danemarca, Irlanda
şi Norvegia. Deşi prima tentativă de aderare a aparţinut britanicilor încă din
1961, lărgirea Comunităţii a fost blocată de o serie de divergenţe între ţările

30
Christian Hen, Jacques Leonard - L'Union Europeenne. Reperes, Editions La Decouverte,
Paris, 1995, p.16
31
Deşi primii „candidaţi” (Marea Britanic, Danemarca, Irlanda) solicitaseră aderarea încă
din 1961, lărgirea Comunităţii a fost blocată în două rânduri de veto-ul generalului De
Gaulle, admiterea celor trei state realizându-se abia în 1973.
32
Marea Britanie a depus două cereri successive de aderare în 1961 şi în 1967, blocate însă
de refuzul generalului de Gaulle.

34
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

membre în legătură cu modul de decizie comunitar şi în legătură cu primirea

de noi membri33.
Conferinţa de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, care reuneşte şefii de stat
sau de guvern ai “celor şase” pune problema “lărgirii”, stabilind cadrul
general al negocierilor de aderare. Pe 30 iunie 1970, se deschid oficial la
Luxemburg, negocierile cu ţările candidate. Tratatul de adeziune este
semnat la Bruxelles pe 22 ianuarie 1972, devenit aplicabil începând cu data
de 1 ianuarie 1973, după ratificarea sa de către toţi semnatarii, cu excepţia
Norvegiei, unde la referendumul organizat cu această ocazie, 53,9% din
norvegieni s-au pronunţat împotrivă34.
Comunitatea Economică Europeană şi-a mărit numărul de membri, prin
actele succesive de aderare ale Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii, în
1973. Această primă extindere a fost numită “extinderea spre nord”, prin
care “mica Europă a celor 6” a devenit „Europa celor 9”, populată de 256
milioane de locuitori, cu o producţie anuală de 700 milioane dolari şi
reprezentând cel mai important partener comercial35.
După perioada de boom din anii ’60 -’70, Comunitatea s-a confruntat în anii
‘70 -'80 cu crize interne, recesiune economică şi instabilitate monetară. Cu
toate acestea, Comunitatea nu a pierdut din viteză, reuşind să găsească
resursele pentru a avansa, prin:
• crearea Sistemului Monetar European şi a Unităţii de Cont European
ECU (13 martie 1979),
• desfăşurarea primelor alegeri pentru Parlamentul European prin vot
universal direct (1979),
• creşterea numărului de ţări “asociate” la CEE (de la 18, la 64 de ţări
africane şi din zona Caraibelor şi Pacificului),
• încheierea de acorduri comerciale separate cu fiecare ţară membră a
AELS., formându-se astfel o zonă de comerţ liber, care cuprindea 17
ţări.

33
Deşi primii „candidaţi” (Marea Britanic, Danemarca, Irlanda) solicitaseră aderarea încă
din 1961, lărgirea Comunităţii a fost blocată în două rânduri de veto-ul generalului De
Gaulle, admiterea celor trei state realizându-se abia în 1973.
34
Chaerles Zorgbibe- [Link]., p.104-105
35
idem, p.109

35
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Ca rezultat, a crescut gradul de încredere în potenţialul economic şi în

caracterul democratic al instituţiilor comunitare şi, în ciuda aparenţelor, aşa
cum arată Loukas Tsoukalis, Comunitatea “nu şi-a pierdut puterea de
atracţie, cel puţin pentru vecinii imediaţi. Au dovedit-o cel mai bine noile
cereri de aderare, depuse la puţin timp după extinderea din 1973. Noii
candidaţi veneau din sudul Europei şi abia ieşiseră de sub dictatură” 36
.
Dorinţa de integrare a Greciei în 1975 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1977
trebuie înţeleasă, în opinia aceluiaşi Loukas Tsoukalis, ca o dorinţă de
identificare cu “instituţiile democratice, prosperitatea economică şi
participarea activă la clădirea unei Europe unite” 37.
După negocieri, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania şi Portugalia în
1986. Aceste extinderi numite generic - “extinderea spre sud” transformă
Europa celor 6 în Europa celor 12.
După aceste extinderi succesive (1973 - Danemarca, Irlanda şi Marea
Britanie; 1981 - Grecia; 1986 - Spania şi Portugalia), care nu au însemnat
însă sfârşitul extinderii frontierelor CE, denumirea tot mai des folosită
pentru această structură a fost aceea de “Comunitate Europeană”,
marcând astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de facto din 1967
(până atunci Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri erau diferite pentru
cele trei Comunităţi, în timp ce Parlamentul European şi Curtea de Justiţie
au fost comune încă de la înfiinţarea CEEA şi CEE). Comunitatea
Europeană a reprezentat permanent un pol de atracţie pentru celelalte state
europene fiind percepută ca o mare putere comercială mondială, hotărâtă să
combine reuşit aprofundarea integrării cu extinderea.
Astfel, ajungem la punctul final al etapei de aproape 20 de ani - Actul Unic
European (AUE), prima mare modificare a Tratatului. Prima întrebare care
se impune aici este, fără îndoială, cum a putut fi posibil acest lucru, după
două decenii de îngheţ al dezvoltării formale a CE, de unde au venit
impulsurile necesare, ce factori au contribuit la realizarea Actului. Vom
aminti aici trei:

36
Loukas Tsoukalis, [Link]. p.33
37
idem

36
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

în primul rând, gradul crescut de indecizie în contextul

unanimităţii voturilor (Compromisul de la Luxemburg) şi
interesele eterogene (extindere).
în al doilea rând, temerile exprimate la începutul anilor optzeci de
către politicieni de marcă, de a rămâne, din acest motiv şi din
cauza lipsei unei pieţe comune adevărate, în urma SUA şi
Japoniei.
În al treilea rând, faptul că, fie condiţionat de schimbarea de guvernare (în
Marea Britanie, în 1979 - Margaret Thatcher; în Germania, în 1982
preluarea puterii de către Kohl şi noi alegeri în 1983), fie prin procese de
redefinire a platformelor-program (Franţa: Mitterand se detaşează de
politica socialistă economică de până atunci), ideologiile guvernelor din
unele mari state membre s-au aliniat în mod vizibil.
În acest context, unele state membre şi, nu în ultimul rând, Comisia, au luat
o serie de iniţiative, care aveau ca scop redresarea Comunităţii. Toate aceste
iniţiative au rezultat în aşa numitul program pentru o piaţă internă, prin
intermediul căruia, până la finele anului 1992, urmau a fi înlăturate toate
restricţiile comerciale încă existente între statele membre, şi mai ales
restricţiile comerciale non-tarifare, cu scopul de a realiza o piaţă cu adevărat
comună, şi în decizia Consiliului Europei din 1985, de a organiza o
conferinţă inter-guvernamentală în vederea modificării Tratatelor de la
Roma, conform articolului 235 din Tratatul CEE, fapt care a condus, în fine,
la AUE.
Aceste obiective ambiţioase, au scos însă în evidenţă, necesitatea
unei reforme a CEE. Ideile principale ale reformei au fost incluse
în „Cartea albă pentru desăvârşirea pieţei unice”, adoptată de
Comisia Europeană în iulie 1985, a cărei scop a fost unificarea pieţei
europene prin: desfiinţarea tuturor formelor de obstacole, armonizarea
reglementărilor, coordonarea legislaţiei şi a structurilor fiscale, realizarea
până în 1992, a pieţei interne unitare a comunităţii, în care să fie posibilă
libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor.

37
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Când şi de ce a fost adoptată „Cartea albă pentru
desăvârşirea pieţei unice"?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă în
paragrafele de mai sus. Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi
asupra paragrafelor parcurse până acum, pentru a le
aprofunda.

Cartea Albă preconiza deci, ca în decurs de 7 ani, să se

realizeze o piaţă unică, bazată pe cele „4 libertăţi” - libertatea
de mişcare a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, care să
permită suprimarea frontierelor fizice, tehnice şi fiscale. Acest proiect de
reformă a condus la negocierea şi semnarea în februarie 1986, a Actului
Unic European, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Obiectivul principal al Actului Unic European, în spiritul
Cărţii Albe a rămas crearea pieţei unice, respectiv a unui
„spaţiu fără frontiere interioare în care libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată”, obiectiv
care a devenit posibil în etapa următoare, la 1 ianuarie 1993, prin crearea
unei pieţe de peste 340 milioane de locuitori, care dispune de o totală liberă
circulaţie în interior a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.
Actul Unic European a marcat, de asemenea, şi debutul unificării diferiţilor
poli de dezvoltare ai Uniunii Europene:
• construcţia comunitară,
• cooperarea monetară în cadrul SME,
• cooperarea politică europeană.
Inovaţiile aduse de AUE, cuprindeau pe scurt:
• Includerea unei serii de domenii politice noi în cadrul politicii
specificate în Tratat. Printre acestea se numărau politica mediului,
menţionată anterior, dar şi politica cercetării şi a tehnologiei, precum şi
politica regională.
• Realizarea pieţei interne ca obiectiv inclus în Tratat.
• Modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei deja
existente. Aici era vorba, printre altele, de introducerea unei noi

38
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

proceduri de decizie, care prevedea majoritatea calificată în cadrul

Consiliului Miniştrilor, precum şi modalităţi de influenţare cu mult mai
puternice pentru Parlamentul European, care până în acel moment nu
avusese decât o funcţie consultativă.
• Modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei deja
existente. Aici era vorba, printre altele, de introducerea unei noi
proceduri de decizie, care prevedea majoritatea calificată în cadrul
Consiliului Miniştrilor, precum şi modalităţi de influenţare cu mult mai
puternice pentru Parlamentul European, care până în acel moment nu
avusese decât o funcţie consultativă.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Care a fost obiectivul principal al Actului Unic European şi
care sunt inovaţiile aduse de Actul Unic European?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă în
paragrafele de mai sus. Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi
asupra paragrafelor parcurse până acum, pentru a le
aprofunda.

Scurta perioadă de integrare pe care am analizat-o până acum ne-a permis să

recunoaştem o trăsătură centrală a procesului de integrare, care îl marchează
ca pe niciun altul, şi anume, tensiunea permanentă dintre entităţi
supranaţionale şi interstatale, respectiv tensiunea permanentă dintre
transferul competenţelor de la nivelul statelor membre la nivelul organelor
supranaţionale şi, invers, transferul competenţelor de la nivelul organelor
supranaţionale la cel al statelor membre. Această tensiune poate fi regăsită
şi în perioada de la înfiinţarea CEE şi până la prima mare modificare a
Tratatului de la Roma, aşa cum mai este numit Act Unic European (AUE),
din anul 1987.
Cea de-a doua situaţie de tensiune, caracteristică nu doar pentru perioada
dintre CEE şi AUE, ci chiar şi pentru zilele noastre, este tensiunea dintre
extinderea şi aprofundarea integrării europene. Aceste două elemente vor
alcătui firul roşu călăuzitor, de-a lungul analizei noastre a evoluţiei şi

39
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

dezvoltării UE, mai ales că se află şi în relaţie directă cu întrebările

formulate la început.
Astfel, prin prevederile sale, Actul Unic European constituie o primă
reformă a Tratatului de la Roma (a se vedea Schema nr. 4)
• sistemul instituţional capătă o mai mare legitimitate democratică,
în special la nivelul proceselor decizionale, prin: sporirea rolului
Parlamentul European în adoptarea acordurilor de lărgire a
Comunităţii, a celor de asociere cu terţe ţări şi în ce priveşte piaţa
interioară, politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea
ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică (prin noua procedură de
„cooperare”); înlocuirea, pentru anumite domenii, a procedurilor de
luare a deciziilor prin unanimitate în cadrul Consiliului de Miniştri cu
procedura majorităţii calificate.
• sunt fixate obiective noi: desăvârşirea pieţei interne, la sfârşitul anului
1992, consolidarea coeziunii economice şi sociale prin reformarea
fondurilor structurale de dezvoltare regională (FEOGA, FEDER, FSE).
• competenţele comunitare sunt extinse la domeniile: cercetării şi
dezvoltării tehnologice, protecţiei mediului, politica socială
• se prevede cooperarea monetară, care va conduce spre uniunea
economică şi monetară.
• apar modificări instituţionale: instituţionalizarea Consiliului
European, crearea Tribunalului de Primă Instanţă.
• este recunoscută cooperarea politică, un element pur
interguvernamental, practicat încă de la sfârşitul anilor 1960. Statele
membre se angajează să urmărească o politică externă comună, fiecare
stat urmând să ia în consideraţie poziţiile partenerilor săi, precum şi
interesul european înainte de a-şi stabili propria politică. Se
preconizează, de asemenea, cooperarea statelor membre în domeniul
securităţii, în special în ce priveşte aspectele sale politice, economice şi
tehnologice.

40
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Tendinţele supranaţionale (a se vedea Schema nr. 5) manifestate în această

perioadă au fost rezultatele formale, clare, care indicau o tendinţă de
dezvoltare supranaţională şi au luat următoarele forme:
crearea unor instituţii comune pentru cele trei Comunităţi pre-existente,
şi anume pentru CEEA (Euratom), CECO şi CEE, prin aşa-numitul
Tratat de Fuziune, ratificat în anul 1965, şi care a intrat în vigoare în
anul 1967.
înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre prin alocarea de
mijloace proprii Comunităţii, prin decizia Consiliului din anul 1970.
instituirea Curţii Europene de Conturi, precum şi alocarea unei mai mari
puteri bugetare Parlamentului European, prin aşa numitul "Tratat de la
Bruxelles", din anul 1975.
introducerea sistemului de alegeri directe pentru Parlamentul European,
din anul 1976, ratificată de toate statele membre în anul 1978. Primele
alegeri directe au avut loc în anul 1979.

Schema nr. 2: Evoluţia integrării europene între anii 1958-1987

Un factor de influenţă şi mai important a fost instituirea Curţii Europene

de Justiţie (CEJ). Printr-o serie de decizii inovatoare, Tratatul CEE, care în
forma sa iniţială purta clare trăsături interstatale, a fost modificat într-un
mod fundamental, acesta fiind prevăzut cu elementele unei Constituţii
funcţionale. Astfel s-a impus, printre altele, principiul aplicării

41
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

directe a dreptului CE. CEJ a instituit, în plus, şi principiului supremaţiei

dreptului comunitar asupra dreptului naţional, iar curţile de justiţie
naţionale au fost incluse, printr-o strategie extrem de iscusită, în
jurisprudenţa CE, ele fiind încurajate să se adreseze CEJ în cazul în care au
nelămuriri cu privire la dreptul CE.
Astfel, prin crearea CEJ, a fost instituit un sistem juridic, asemănător celor
din cadrul sistemelor naţionale, dar care depăşea tot ceea ce era cunoscut la
acea vreme în ceea ce privea relaţiile interstatale. Acest sistem a devenit
trăsătura definitorie şi cea mai importantă a unicităţii CEE.

Schema nr. 3:

În fine, trebuie să mai amintim şi un alt element deosebit de important, şi

anume faptul că în perioada studiată de noi aici au fost atrase, rând pe rând
şi mai ales începând cu anii ‘80, tot mai multe domenii politice în sfera
colaborării din cadrul CE. Prin urmare, AUE a stabilit doar în scris ceea ce
se practica încă cu mult înainte.
Am putea crede în acest moment că CE s-a dezvoltat în mod clar în direcţia
unei supranaţionalităţi sporite. Faptul că lucrurile nu au stat tocmai aşa, o va
arăta felul în care au evoluat lucrurile către interstatalitate, aşa cum vom
vedea în cele ce urmează. (a se vedea Schema nr. 6)

42
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Să începem aşadar, cu aşa-numitul Compromis de la

Luxemburg, de la începutul anului 1966. Dar despre ce a fost
vorba aici? Iniţial, Consiliul Miniştrilor, organul central al CEE,
urma să treacă, conform Tratatului, la data de 01.01.1966, de la votul în
unanimitate, la votul majoritar. Guvernul francez condus de Charles De
Gaulle a respins această schimbare. Când, la mijlocul anului 1965, nu s-a
ajuns la niciun acord în ceea ce privea controversatul buget agricol, Franţa
şi-a retras reprezentantul din Consiliu, cu scopul de a împiedica luarea
oricărei decizii. Această "politică a scaunului gol" a reprezentat prima mare
criză a CEE, care s-a încheiat în ianuarie 1966, prin mai sus-amintitul
"Compromis de la Luxemburg". Prin acesta, statele membre au hotărât să
renunţe la decizia majoritară atunci când sunt lezate interesele vitale ale unei
ţări. De facto, acesta a fost motivul pentru care s-a rămas în continuare la
principiul unanimităţii, aşa cum se întâmplă şi în cazul formelor tradiţionale
de cooperare interstatală. Acest fapt a reprezentat un clivaj clar în istoria
procesului de integrare.

Schema nr. 4:

Încă o dată, în favoarea argumentului interstatal, a fost instituită în anul

1969 o entitate de coordonare a statelor membre în ceea ce privea politica
externă – aşa numita Politică Europeană de Cooperare (PEC). Aceasta a

43
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

reprezentat, printre altele, o reacţie la extinderea care inclusese Danemarca,

Irlanda şi Marea Britanie, CE dezvoltându-se astfel din ce în ce mai într-un
organism de mărime internaţională. Important pentru ceea ce ne interesează
pe noi este faptul că PEC a avut loc în afara cadrului CE şi, la început, în
mod conştient fără nicio legătură cu acesta, menţinând principiul decizional
al unanimităţii - aşa cum se obişnuia în toate relaţiile normale internaţionale.
Ajungem astfel la cel de-al doilea element de tensiune – extinderea versus
aprofundarea integrării. Extinderea Comunităţii în perioada dintre CEE şi
AUE a decurs în trei etape:
extinderea spre nord, cu includerea Danemarcei, Irlandei şi a Marii
Britanii (1973)
extinderea spre sud (I), cu includerea Greciei (1981)
extinderea spre sud (II), cu includerea Spaniei şi Portugaliei (1986)
Comunitatea şi-a dublat astfel, în mai puţin de 20 de ani, numărul iniţial de
membri, fapt care a condus la o serie de consecinţe importante, despre care
vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează. Mai întâi trebuie însă să
constatăm că valurile de extindere au presupus întotdeauna şi aprofundarea
cooperării şi integrării interne. Bunăoară, valul de extindere din 1973 a
oferit impulsuri importante în vederea constituirii PEC, iar extinderile către
sud au încurajat, printre altele, instituirea şi dezvoltarea politicilor regionale.

Schema nr. 5:

44
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Cealaltă consecinţă, mai problematică: numărul sporit de state membre a

condus la un grad sporit de eterogenitate a intereselor şi poziţiilor adoptate
în ceea ce privea scopul deservit de CEE şi dezvoltarea ulterioară a acesteia,
fapt care a influenţat în mod decisiv capacitatea decizională. Să ne gândim
doar la faptul că în această perioadă, dat fiind Compromisul de la
Luxemburg, deciziile erau luate încă prin unanimitate de voturi.
Din punct de vedere al politicii constituţionale, toate acestea au reprezentat
un pas important în direcţia supranaţionalizării, iar în domeniul politicii
materiale, o extindere de proporţii a formulei de integrare, adică a
domeniilor politice incluse în cooperarea, prevăzută în Tratat, în cadrul CE -
astfel pot fi rezumate într-o singură frază modificările aduse de AUE.
Trebuie însă să fim conştienţi de faptul că aceste schimbări nu ar fi fost
posibile fără nenumăraţii paşi făcuţi în anii ce au urmat instituirii CEE,
precum şi fără experienţele acumulate în această perioadă la nivelul
cooperării dintre statele membre. Mai trebuie, de asemenea, subliniat şi
faptul că aceste schimbări au devenit, la rândul lor, factori importanţi de
influenţă în dezvoltarea ulterioară.
În această etapă, obiectivul Pieţei Interne Unice nu a putut fi totuşi
desăvârşit datorită inexistenţei monedei unice şi a eterogenităţii politicilor
macroeconomice ale statelor membre. Prin urmare, uniunea economică şi

45
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

monetară devine singura cale dezirabilă pentru a beneficia de avantajele

pieţei unice.

Dacă aţi înţeles paragrafele parcurse până aici, atunci vă

rugăm să răspundeţi la următoarea întrebare:
Ce tensiuni au însoţit procesul integrării europene între
anii 1958-1987?
Dacă consideraţi că aţi răspuns corect, verificaţi-vă în
paragrafele de mai sus. Dacă nu, atunci vă rugăm să reveniţi
asupra paragrafelor parcurse până acum, pentru a le
aprofunda.

Subiecte pentru autoevaluare:

Întrebări de autoevaluare:

1. Care sunt etapele construcţiei europene?

.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
2. Ce semnificaţie are “Înalta Autoritate”?
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................

46
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
3. Explicaţi ce tensiuni au însoţit procesul integrării europene între anii
1958-1987?
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
4. Când a fost semnat, când a intrat în vigoare Actul Unic European şi
care a fost obiectivul principal al Actului Unic European?
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................

47
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

.............................................................................................................
.............................................................................................................
5. Unde şi când a fost semnat Tratatul care a stat la baza creării
Comunităţii Economice Europene (CEE)?
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................
.............................................................................................................

Dacă aţi terminat de răspuns la întrebările de mai sus, verificaţi-vă

răspunsurile date confruntându-le cu materialul teoretic prezentat în
acest Modul.
Nu aţi răspuns corect la toate întrebările? Nu fiţi dezamăgiţi,
căci vă recomandăm să reparcurgeţi materialul teoretic şi cu
siguranţă veţi putea răspunde acestor întrebări. E simplu! Puteţi
de asemenea, să vă notaţi eventualele nelămuriri, pentru a le
clarifica în cadrul Activităţii tutoriale (AT).
Aţi răspuns corect la toate întrebările? FELICITĂRI!!!
Continuaţi parcurgerea acestui Modul pentru a vă pregăti
corespunzător în vederea atingerii obiectivelor stabilite pentru
acest Modul.

Teste grilă pentru autoevaluare:

1. Care sunt cele mai importante organizaţii internaţionale care au luat
fiinţă după cel de-al doilea război mondial, în scopul prevenirii
apariţiei de noi conflicte:
a. Organizaţia Naţiunilor Unite, Banca Mondială , Banca
Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ;
b. Organizaţia Naţiunilor Unite, Banca Mondială , Fondul
Monetar Internaţional, Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ, Consiliului Europei;
c. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, Uniunea
Europei de Vest, Consiliul European.

48
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

2. În 1947, secretarul de Stat al SUA, George Marshall, a anunţat că

SUA vor acorda ajutor financiar tuturor naţiunilor europene „la vest
de Urali”, dacă ele sunt de acord asupra unui program comun de
reconstrucţie economică. Care a fost reacţia statelor europene:
a. ţările Europei Occidentale (Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Germania Federală, Grecia, Islanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Marea Britanie, Olanda, Suedia,
Turcia) au creat un Comitet European de Cooperare
Economică, însărcinat cu stabilirea nevoilor de ajutor şi au
semnat acordul;
b. URSS a refuzat în nume propriu şi în numele celorlalte ţări
central şi est-europene aflate sub sfera ei de influenţă ajutorul
american;
c. Marea Britanie, Franţa şi Germania de Vest au fost singurele
care au acceptat fără rezerve oferta, au semnat acordul şi au
beneficiat de acest ajutor.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

3. Statele europene care au receptat oferta lansată prin Planul Marshall

(1947), conceput iniţial sub forma unui ajutor nerambursabil însoţit
de evitarea supralicitărilor şi a dublei impuneri, acordat tuturor
statelor europene, au fost:
a. toate ţările Europei Occidentale;
b. Uniunea Sovietică, Bulgaria, România, Ungaria,
Cehoslovacia, Polonia, Germania Democrată;
c. Franţa, [Link], Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

4. În ce măsură ţările din Europa Centrală şi de Est împreună cu

U.R.S.S au beneficiat de ajutor nerambursabil acordat prin Planul
Marshall?
a. deloc;
b. în totalitate;
c. aproape deloc.
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

5. Care a fost suma la care s-a ridicat ajutorul nerambursabil acordat

prin Planul Marshall?
a. 22 [Link];
b. 12 [Link];
c. 10 [Link].
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

6. Care au fost efectele ajutorului american acordat prin Planul

Marshall:

49
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

a. scurtarea perioadei de reconstrucţie de după război, perioadă

care s-a încheiat în 1949;
b. intensificarea cooperării economice dintre statele în cauză,
liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale şi a
decontărilor intraregionale;
c. stăvilirea expansiunii comunismului în Europa de Vest şi
extinderea zonei de influenţă americane până la limita de
vecinătate cu statele satelit din jurul Uniunii Sovietice.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

7. Etapele construcţiei europene sunt:

a. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale -Tratatul de
la Paris (1951); A doua etapă: obiectivul uniunii vamale -
Tratatul de la Roma (1957); A treia etapă: obiectivul pieţei
interne unice - Tratatul de la Maastricht (1986); A patra
etapă: obiectivul uniunii economice şi monetare - Actul Unic
European (1992); A cincea etapă: obiectivul uniunii politice;
A şasea etapă: obiectivul extinderii - Tratatele de la
Amsterdam (1997) şi Nisa (2000).
b. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale -Tratatul de
la Paris (1951); A doua etapă: obiectivul uniunii vamale -
Tratatul de la Roma (1957); A treia etapă: obiectivul pieţei
interne unice - Actul Unic European (1986); A patra etapă:
obiectivul uniunii economice şi monetare - Tratatul de la
Maastricht (1992); A cincea etapă: obiectivul uniunii
politice; A şasea etapă: obiectivul extinderii - Tratatele de la
Amsterdam (1997) şi Nisa (2000).
c. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale -Tratatul de
la Roma(1951); A doua etapă: obiectivul uniunii vamale -
Tratatul de la Paris (1957); A treia etapă: obiectivul pieţei
interne unice - Actul Unic European (1986); A patra etapă:
obiectivul uniunii economice şi monetare - Tratatul de la
Maastricht (1992); A cincea etapă: obiectivul uniunii
politice; A şasea etapă: obiectivul extinderii - Tratatele de la
Nisa (1997) şi Amsterdam (2000).
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

8. Procesul integrării europene a început:

a. la 9 mai 1950, când ministrul francez de externe Robert
Schuman a adresat o propunere Franţei şi Germaniei, precum
si altor ţări europene care vor dori să li se alăture, de a pune
în comun resursele lor de cărbune şi oţel;
b. la 18 aprilie 1951, o data cu semnarea Tratatului de la Paris
privind crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO);
c. la 25 martie 1957, odată cu semnarea, la Roma, a Tratatelor
de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi

50
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice

(Euratom).
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

9. Ţările fondatoare ale construcţiei europene sunt:

a. Belgia, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie si Olanda;
b. Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda;
c. Franta, Germania, Italia si Marea Britanie.
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

10. Prima etapă a procesului de integrare economică europeană este

legată de:
a. intensificarea cooperării economice dintre statele europene şi
de liberalizarea progresivă a schimburilor comerciale şi a
decontărilor intraregionale;
b. numele lui Jean Monnet - ca “inspirator”, de cel al
ministrului de externe francez - Robert Schuman şi de Franţa,
Germania (R.F.G.), Italia şi Ţările Benelux, care au semnat la
18 aprilie 1951 - Tratatul de la Paris, prin care s-a constituit
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
c. Statele Unite care au lansat şi pus în aplicare Planul
Marshall, conceput iniţial sub forma unui ajutor
nerambursabil însoţit de evitarea supralicitărilor şi a dublei
impuneri, acordat tuturor statelor europene.
Răspunsul considerat corect de către dumneavoastră este: ............................

Dacă aţi terminat de răspuns la testele grilă de mai sus, verificaţi-vă

răspunsurile date confruntându-le cu cele din tabelul următor:

Nr. întrebării Răspunsul corect: Nr. întrebării Răspunsul corect:

1. b 6. D
2. A 7. b
3. a 8. a
4. a 9. b
5. b 10. b

51
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Subiecte pentru evaluare şi control

Teme pentru aprofundarea cunoştinţelor

Realizaţi o lucrare de 5-7 pagini format A4 (marginile de 1,5 cm.),
tehnoredactat la computer în Word (MS Office), cu caractere TNR 12, la 1
rând, cu privire la unul dintre subiectele enumerate mai jos, ţinând cont de
noţiunile teoretice introduse în acest Modul. Lucrarea astfel realizată se va
posta pe pagina web a disciplinei, la butonul creat în acest scop în
secţiunea Teme de aprofundare/lucrări de reacţie, aferentă Săptămânii 4.
1. Prezentaţi ce s-a realizat prin Tratatul de la Paris, citind informaţia
disponibilă pe site-ul [Link]
2. Prezentaţi elementele de noutate introduse prin Tratatul de la Roma,
citind textul integral al Tratatului, disponibil pe pagina web a
disciplinei;
3. Prezentaţi uniunea vamală, ca etapă a integrării economice
europene;
4. Prezentaţi ce s-a realizat prin Actul Unic European, disponibil pe
pagina web a disciplinei;
5. Realizaţi o prezentare a activităţii desfăşurate în sprijinul integrării
europene de către fostul premier belgian, Leo Tindemans;
6. Realizaţi o prezentare a activităţii desfăşurate în sprijinul integrării
europene, de către cel de-al optulea Preşedinte al Comisiei
Europene, francezul Jacques Delors.

Termen: sfârşitul săptămânii 4.

Întrebări de evaluare

52
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

1. Care sunt cele mai importante organizaţii internaţionale care au luat

fiinţă după cel de-al doilea război mondial, în scopul prevenirii
apariţiei de noi conflicte?
2. Ce reprezintă Planul Marshall?
3. Care sunt statele care au beneficiat de ajutorul american propus prin
Planul Marshall?
4. La ce sumă s-a ridicat ajutorul american propus prin Planul
Marshall?
5. Care au fost efectele ajutorului american acordat prin Planul
Marshall?
6. Când a început procesul integrării europene?
7. Când a fost făcută publică Declaraţia lui Robert Schuman?
8. Ce propunea aşa-numitul "Plan Schuman"?
9. În ce an afost semnat Tratatul de la Paris?
10. Care a fost misiunea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) ?
11. Ce se înţelege prin piaţa comună sectorială din perspectiva integrării
economice europene?
12. Care a fost obiectivul principal şi principalele prevederi ale
Tratatului de la Roma ?
13. Care au fost efectele uniunii vamale instituite prin Tratatul de la
Roma în cursul perioadei de tranziţie (1958-1970)?
14. Când a fost semnat Tratatul de la Bruxelles (“Tratatul de Fuziune”)
şi ce rol a avut acesta?
15. Când şi de ce a fost adoptată „Cartea albă pentru desăvârşirea pieţei
unice"?
16. Ce se înţelege prin piaţa internă unică din perspectiva integrării
economice europene?
17. Ce factori au determinat realizarea Actului Unic European?
18. Care au fost inovaţiile aduse de Actul Unic European?
19. Motivaţi de ce Actul Unic European constituie o primă reformă a
Tratatului de la Roma.
20. Ce se înţelege prin "Compromisul de la Luxemburg"?

53
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Teste grilă:
1. Efectele economice ale înlăturării taxelor vamale şi suprimării
restricţiilor cantitative, ca urmare a Tratatului de la Roma au fost :
a. comerţul intracomunitar a crescut de 3 ori, schimburile CEE
cu terţe state s-au majorat de 3 ori, PIB-ul mediu a sporit cu
30%;
b. comerţul intracomunitar a crescut de 6 ori, schimburile CEE
cu terţe state s-au majorat de 3 ori, PIB-ul mediu a sporit cu
70%;
c. comerţul intracomunitar a crescut de 70 de ori, schimburile
CEE cu terţe state s-au majorat de 3 ori, PIB-ul mediu a
sporit cu 30%.

2. Care dintre comunităţile europene au fuzionat pentru a crea

împreună “Comunitatea Europeană”?
a. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
Comunitatea Economică Europeană şi Euratom;
b. Comunitatea Economică Europeană şi Euratom;
c. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi
Comunitatea Economică Europeană.

3. Obiectivul principal al Actului Unic European, în spiritul Cărţii

Albe:
a. a rămas crearea pieţei unice, respectiv a unui „spaţiu fără
frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată”;
b. a devenit posibil la 1 ianuarie 1992, prin crearea unei pieţe de
peste 340 milioane de locuitori, care dispune de o totală
liberă circulaţie în interior a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor;
c. nu a putut fi îndeplinit datorită inexistenţei monedei unice şi
a eterogenităţii politicilor macroeconomice ale statelor
membre.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

4. Piaţa unică implică:

a. libera circulaţie a bunurilor şi tarife vamale comune faţă de
terţi;
b. libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalurilor;
libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalurilor, precum şi moneda unică.

5. Ce factori au determinat realizarea Actului Unic European?

54
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

a. gradul crescut de indecizie în contextul unanimităţii voturilor

(Compromisul de la Luxemburg) şi interesele eterogene
(extindere);
b. temerile exprimate la începutul anilor optzeci de către
politicieni de marcă, de a rămâne, din acest motiv şi din
cauza lipsei unei pieţe comune adevărate, în urma SUA şi
Japoniei;
c. schimbarea de guvernare (în Marea Britanie, în 1979 -
Margaret Thatcher; în Germania, în 1982 preluarea puterii de
către Kohl şi noi alegeri în 1983) şi redefinirea platformelor-
program (Franţa: Mitterand se detaşează de politica socialistă
economică de până atunci) au făcut ca ideologiile guvernelor
din unele mari state membre s-au aliniat în mod vizibil.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

6. Declaraţia lui Robert Schuman a fost făcută publică în:

a. 9 mai 1950;
b. 18 aprilie 1951;
c. 1-3 iunie 1955.

7. Aşa-numitul "Plan Schuman" propunea:

a. crearea unei autorităţi pentru controlul producţiei de cărbune
şi oţel pe teritoriul Republicii Federale Germane şi al Franţei;
b. folosirea în comun de către toate naţiunile europene, care ar
fi dorit acest lucru, a resurselor din sectoarele cărbunelui şi
oţelului, cu scopul menţinerii păcii în Europa;
c. încurajarea procesului de împăcare dintre statul francez şi cel
german prin cooperarea la nivelul industriei cărbunelui şi a
oţelului.

8. Tratatul de la Paris a fost semnat în anul:

a. 1951;
b. 1957;
c. 1965.

9. Care din afirmaţiile de mai jos cu privire la Tratatul de la Paris sunt

corecte:
a. a fost semnat la 18 aprilie 1951 de către Franţa, Germania
(R.F.G.), Italia şi Ţările Benelux;
b. a fost semnat la pe 25 martie 1957 şi a condus la instituirea
Comunităţii Economice; Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM);
c. a fost semnat pe 8 aprilie 1965 şi a realizat un cadru
instituţional unic pentru cele trei Comunităţi.

10. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a avut

drept misiune:
a. făurirea pieţe unice europene;

55
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

b. făurirea unei pieţe comune sectoriale;

c. făurirea unei pieţe comune în domeniul cărbunelui şi oţelului.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

11. Tratatul de la Paris interzicea pentru produsele cărbune şi oţel:

a. taxele vamale şi orice restricţii cantitative; orice discriminări,
în special în ce priveşte condiţiile de preţ sau de livrare şi
tarifele de transport;
b. subvenţiile, ajutoarele sau facilităţile fiscale acordate de către
state;
c. practicile restrictive privind repartiţia sau exploatarea
pieţelor.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

12. Ce semnificaţie are “Înalta Autoritate”:

a. reprezintă unica instituţie de conducere a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO);
b. deciziile sale urmau a fi valabile şi obligatorii în toate statele
membre;
c. reprezintă prima organizaţie europeană care se bucură de
prerogative supranaţionale.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

13. Unde a fost semnat Tratatul care a stat la baza creării Comunităţii
Economice Europene (CEE) ?
a. Roma;
b. Paris;
c. Amsterdam.

14. Tratatul de la Roma, a fost semnat în:

a. 1951,
b. 1957,
c. 1958.

15. Tratatul de la Roma prevedea instituirea:

a. Comunităţii Economice Europene (C.E.E.);
b. Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM);
c. Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

16. Comunitatea Economică Europeană (CEE) instituită prin Tratatul de

la Roma viza:
a. crearea unei pieţe comune care să promoveze o „dezvoltare
armonioasă a activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o
stabilitate sporită, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi
relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte";

56
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

b. promovarea în Europa a utilizării energiei nucleare în scopuri

paşnice şi pentru formarea şi dezvoltarea unei industrii
nucleare europene;
c. promovarea progresului economic şi social echilibrat şi
durabil, graţie a trei mijloace sau mai exact a trei obiective
intermediare - crearea unui spaţiu fără frontiere interioare,
întărirea coeziunii economice şi sociale şi stabilirea unei
Uniuni economice şi monetare comportând, la un anumit
termen, o monedă unică: aceasta fiind dimensiunea
economică a Uniunii.

17. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) instituită

prin Tratatul de la Roma viza:
a. crearea unei pieţe comune a energiei atomice care să
promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice
în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi
echilibrată, o stabilitate sporită, o ridicare accelerată a
nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le
reuneşte";
b. promovarea în Europa a utilizării energiei nucleare în scopuri
paşnice şi pentru formarea şi dezvoltarea unei industrii
nucleare europene;
c. uniunea vamală a industriei nucleare europene, prin
eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi desfiinţarea
contigentelor cantitative; odată cu realizarea unei mari zone
de liber schimb şi asigurarea unui sistem de protecţie
exterioară uniformă (tarif vamal comun).

18. Tratatul de la Roma stabileşte o serie de politici concrete pe diferite

domenii:
a. uniune vamală;
b. politică agricolă, comercială şi concurenţială comună;
c. politică monetară comună.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

19. Piaţa „comună" instituită prin Tratatul de la Roma prevedea:

a. înţelegeri între întreprinderi şi ajutoare de stat (cu excepţia
celor cu caracter social);
b. elaborarea de politici comune, limitate numai la domeniile
comerţului, concurenţei, transportului şi agriculturii;
c. abolirea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.
20. Obiectivul principal al Tratatului de la Roma a fost:
a. crearea unei pieţe comune în domeniul cărbunelui şi oţelului;
b. formarea unei uniuni vamale;
c. crearea uniunii economice şi monetare.

57
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

21. Piaţa comună, în conformitate cu Tratatul de la Roma, era

fundamentată pe:
a. principiul liberei concurenţe, interzicerea înţelegerilor dintre
întreprinderi şi a ajutoarelor de stat, instaurarea unei cetăţenii
europene, cooperare strânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne;
b. interzicerea înţelegerilor dintre întrepinderi şi a ajutoarelor de
stat, libera circulaţie a presoanelor, libera circulaţie a
mărfurilor, cooperare strânsă în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne;
c. principiul liberei concurenţe, interzicerea înţelegerilor dintre
întrepinderi şi a ajutoarelor de stat şi abolirea, între statele
membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurior.

22. Uniunea vamală, ca obiectiv major stabilit prin tratatul de la Roma,

presupune:
a. abolirea taxelor vamale şi a contingentelor cantitative din
cadrul schimburilor dintre statele membre în decursul unei
perioade de 12 ani;
b. stabilirea unei politici vamale şi comerciale şi a unui tarif
vamal comun în relaţiile lor cu terţe state;
c. libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

23. Care au fost efectele uniunii vamale instituite prin Tratatul de la

Roma în cursul perioadei de tranziţie (1958-1970):
a. efecte spectaculoase din punct de vedere economic: comerţul
intracomunitar a crescut de 6 ori, schimburile CEE cu terţe
state s-au majorat de 3 ori, iar PIB-ul mediu a sport cu 70%;
b. efecte negative din punct de vedere politic: un transfer
semnificativ de putere economică dinspre Europa către SUA
şi Marea Britanie;
c. un efect pozitiv asupra încrederii în procesul de integrare,
stimulând procesul de integrare atât în Europa, cât şi pe alte
continente.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

24. Tratatul de la Bruxelles, numit şi “Tratatul de fuziune”, a fost semnat

la data de:
a. 1.02.1958;
b. 8.04.1965,
c. 25.03.1995.

25. Tratatul de la Bruxelles a avut ca rezultat:

a. un cadru instituţional unic - un Consiliu unic şi o Comisie
unică prin unificarea executivelor (Consiliilor de Miniştri şi a

58
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Comisiilor celor trei Comunităţi; Parlamentul şi Curtea de

Justiţie fiind deja comune), precum şi a bugetului;
b. Comunitatea Economică Europeană şi-a mărit numărul de
membri, prin actele succesive de aderare ale Danemarcei,
Irlandei şi Marii Britanii;
c. fuziunea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

26. Care dintre comunităţile europene au fuzionat pentru a crea

împreună “Comunitatea Europeană”?
d. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
Comunitatea Economică Europeană şi Euratom;
e. Comunitatea Economică Europeană şi Euratom;
f. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi
Comunitatea Economică Europeană.

27. După „extinderea spre nord”, ţările membre ale C:E.E. erau:
a. Franţa, Germania (R.F.G.), Italia şi Ţările Benelux, Marea
Britanie, Danemarca, Irlanda şi Norvegia;
b. Franţa, Germania (R.F.G.), Italia şi Ţările Benelux, Marea
Britanie, Danemarca, Irlanda;
c. Franţa, Germania (R.F.G.), Italia şi Ţările Benelux,
Danemarca, Irlanda şi Norvegia.

28. “Extinderea spre sud” se referă la:

a. aderarea Greciei în 1981, aderarea Spaniei ]n 1985 şi
Portugaliei în 1986;
b. aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei în 1986;
c. aderarea Greciei în 1981, aderarea Spaniei şi Portugaliei în
1986.

29. „Cartea albă pentru desăvârşirea pieţei unice":

a. a fost adoptată de Comisia Europeană în iulie 1985;
b. a avut ca scop unificarea pieţei europene prin: desfiinţarea
tuturor formelor de obstacole, armonizarea reglementărilor,
coordonarea legislaţiei şi a structurilor fiscale;
c. a propus realizarea până în 1992, a pieţei interne unitare a
comunităţii, în care să fie posibilă libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

30. Cartea Albă preconiza să se realizeze o piaţă unică, bazată pe

următoarele libertăţi:
a. libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalurilor;
b. libertatea de mişcare a persoanelor, serviciilor;

59
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

c. libertatea de mişcare a mărfurilor,capitalurilor şi serviciilor.

31. Actului Unic European:

a. a fost adoptat de Comisia Europeană în iulie 1985;
b. a fost semnat în februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie
1987;
c. are ca obiectiv principal crearea pieţei unice.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

32. Actul Unic European a fost semnat în:

a. 1981,
b. 1986,
c. 1987.

33. Actul Unic European a intrat în vigoare la data de:

a. 1.07.1987,
b. 28.02.1986,
c. 18.02.1986.

34. Obiectivul principal al Actului Unic European, în spiritul Cărţii

Albe:
d. a rămas crearea pieţei unice, respectiv a unui „spaţiu fără
frontiere interioare în care libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată”;
e. a devenit posibil la 1 ianuarie 1992, prin crearea unei pieţe de
peste 340 milioane de locuitori, care dispune de o totală
liberă circulaţie în interior a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor;
f. nu a putut fi îndeplinit datorită inexistenţei monedei unice şi
a eterogenităţii politicilor macroeconomice ale statelor
membre.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

35. Actul Unic European a marcat şi debutul unificării diferiţilor poli de

dezvoltare ai Uniunii Europene:
a. libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor;
b. construcţia comunitară, cooperarea monetară, cooperarea
politică europeană;
c. uniunea economică şi monetară, politica externă şi de
securitate comună, justiţia şi afacerile interne.

36. Care au fost inovaţiile aduse de Actul Unic European?

a. Includerea unei serii de domenii politice noi: politica
mediului, politica cercetării şi a tehnologiei, politica
regională, politica externă şi de securitate comună, politica în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
b. realizarea pieţei interne ca obiectiv inclus în Tratat;

60
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

c. modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei

deja existente prin introducerea unei noi proceduri de decizie,
care prevedea majoritatea calificată în cadrul Consiliului de
Miniştri, precum şi modalităţi de influenţare cu mult mai
puternice pentru Parlamentul European, care până în acel
moment nu avusese decât o funcţie consultativă.
Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D=a+b+c.

Teme de verificare
Aveţi de realizat şi de postat ca şi document MS Office Word, A4 (marginile
de 1,5 cm.), maxim 2 pagini, tehnoredactat la computer în Word (MS
Office), cu caractere TNR 12, la 1 rând, pe pagina web a disciplinei, la
butonul intitulat Teme de verificare, o temă din cele de mai jos, la alegere.
1. Realizaţi o diagramă care să prezinte grafic etapele majore ale
integrării economice europene cu obiectivele, realizările, tratatele,
datele şi numele statelor implicate.
2. Explicaţi şi arătaţi când şi prin ce mijloace, organizaţia cunoscută
astăzi sub numele de Uniunea Europeană a schimbat diverse nume
începând cu anul 1958.
3. Enumeraţi toate tratatele Uniunii Europene (cu date) si oferiţi o
scurtă explicaţie (aprox. 10 cuvinte) a contribuţiei fiecărui tratat
major la procesul de integrare economică europeană de la piaţa
comună sectorială la piaţa internă unică.
4. Explicaţi ce se înţelege prin piaţa comună sectorială din perspectiva
integrării economice europene.
5. Realizaţi o reprezentare schematică a aprofundării constante a
integrării economice europene de la piaţa comună sectorială la piaţa
internă unică.

Aveţi de realizat şi de postat pe pagina web a disciplinei comentariul /

reacţia dumneavoastră documentată şi fundamentată, pe baza cunoştinţelor
acumulate până în prezent, cu privire la:
- materialul video „Charles de Gaulle - Appreciation of the 3 European
Treaties – 1965”, disponibil la link-ul
[Link]
mp3 (1 pagină)
- sau cu privire la materialul video disponibil la link-ul
rtsp://[Link]/Archive/video/mpeg/i48873/[Link]

Termen pentru postare: sfârşitul săptămânii 4.

61
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

Studii de caz propuse pentru acest Modul:

Aveţi de realizat şi de postat pe pagina web a disciplinei, la butonul creat în
acest scop în secţiunea Studii de caz aferentă Săptămânii 4, unul dintre
următoarele studii de caz:

1. Pornind de la cunoştinţele teoretice acumulate până în prezent, de la

textul de mai jos şi de la informaţiile pe această temă disponibile pe
internet, realizaţi o prezentare de minim 10 pagini format A4 (margini
de 1,5 cm., scrise la 1 rând, cu caractere Times New Roman de 12) a
procesului de aderare a Marii Britanii la CEE. În baza materialului
astfel rezultat, pe care îl veţi încărca pe pagina web a disciplinei la
butonul creat în acest sens, realizaţi şi o prezentare Powerpoint de 15
slide-uri, care să conţină imagini şi filme reprezentative pentru tema
tratată, selectate de pe site-ul [Link]. Prezentarea PPT o veţi
încărca de asemenea, pe pagina web a disciplinei, alături de documentul
aferent.

Marea Britanie şi aderarea la Comunitatea Economică Europeană

- Sfârşitul unei mari puteri
Refuzând să participe la crearea Comunităţii Economice Europene,
Marea Britanie s-a izolat de restul Europei, fapt de care a devenit
conştientă mai ales din momentul în care relaţia specială dintre
Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii s-a răcit,
ca urmare a crizei din 1965, generată de problema Canalului Suez.
Imperiul în cadrul căruia Marea Britanie era considerată o putere
mondială se prăbuşise după Cel De-al Doilea Război Mondial, iar
legăturile politice şi strategice cu Commonwealth-ul erau
superficiale. Legăturile dintre Regatul Unit şi fostele economii
coloniale erau de asemenea, în declin, în perioada anilor 1960. În
consecinţă, Marea Britanie s-a orientat din ce în ce mai mult înspre
Europa şi Comunitatea Economică Europeană (CEE). Statele Unite
ale Americii au încurajat de asemenea, aderarea Marii Britanii la
această Comunitate, cu scopul de a contrabalansa influenţa
francezului Charles De Gaulle şi pentru a preveni Comunitatea să se
îndrepte spre protecţionism. (Sursa: [Link])

2. Pornind de la cunoştinţele teoretice acumulate până în prezent,

coroborate cu informaţiile existente pe pagina web [Link],
realizaţi o prezentare de minim 10 pagini format A4 (margini de 1,5
cm., scrise la 1 rând, cu caractere Times New Roman de 12) a
negocierilor de aderare a Norvegiei la CEE, în perioada anilor 1970. În
baza materialului astfel rezultat, pe care îl veţi încărca pe pagina web a
disciplinei la butonul creat în acest sens, realizaţi o prezentare
Powerpoint de 15 slide-uri, care să conţină imagini şi filme

62
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

reprezentative pentru tema tratată, selectate de pe site-ul [Link].

Prezentarea PPT o veţi încărca de asemenea, pe pagina web a
disciplinei, alături de documentul aferent.

3. Citiţi textele integrale ale Tratatului de la Roma şi ale Actului Unic

European, disponibile pe pagina web a disciplinei, şi realizaţi o
prezentare Powerpoint de 40 slide-uri, care să conţină principalele
prevederi ale acestora, prezentate comparativ. Redaţi grafic realizările
fiecăruia dintre ele, prin includerea de imagini sau filme elocvente
selectate de pe site-ul [Link], în cadrul a 25 dintre cele 40 de
slide-uri (de exemplu, redaţi îndeplinirea obiectivului creării uniunii
vamale, stabilit prin Tratatul de la Roma, prin includerea în prezentarea
dumneavoastră a unei fotografii elocvente cu înlăturarea barierelor
vamale dintre membrii CEE şi a unui film cum este cel intitulat
Animated film on the Customs Union (1968), disponibil la adresa:
[Link]

Termen pentru postare: sfârşitul săptămânii 4.

Rezumatul acestui Modul:

Etapele construcţiei europene:
1. Prima etapă: obiectivul pieţei comune sectoriale - Tratatul de la Paris
(1951)
2. A doua etapă: obiectivul uniunii vamale - Tratatul de la Roma (1957)
3. A treia etapă: obiectivul pieţei interne unice - Actul Unic European
(1986)
4. A patra etapă: obiectivul uniunii economice şi monetare - Tratatul de
la Maastricht (1992)
5. A cincea etapă: obiectivul uniunii politice şi al extinderii - Tratatele de
la Amsterdam (1997) şi Nisa (2000), Tratatul Constituţiei (2004) şi
Tratatul de Reformă (2007)
Tratatul de la Paris (1951)
• Declaraţia lui Robert Schuman, din 9 mai 1950;
• Se crează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO)
• Structura instituţională a CECO: Înalta Autoritate Comună,
Consiliul Miniştrilor, Adunarea Comună, Curtea de Justiţie.
Tratatul de la Roma (1957)
o prin semnarea, la Roma, pe 25 martie 1957, a două tratate, se creează:
Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (EURATOM);
o stabileşte o serie de politici concrete pe diferite domenii: uniune
vamală; politică agricolă comună; politică comercială comună; politică
concurenţială.

63
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

„Cartea albă pentru desăvârşirea pieţei unice” (1985)

• proiect de reformă a CEE.
• preconiza ca în decurs de 7 ani, să se realizeze o piaţă unică, bazată
pe cele „4 libertăţi”: libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor, care să permită suprimarea frontierelor
fizice, tehnice şi fiscale.
Actul Unic European (1986).
• Obiectivul principal, în spiritul Cărţii Albe a rămas crearea pieţei
unice, respectiv a unui „spaţiu fără frontiere interioare în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este
asigurată”,
• a marcat debutul unificării diferiţilor poli de dezvoltare ai Uniunii
Europene: construcţia comunitară, cooperarea monetară în cadrul
SME, cooperarea politică europeană.
• aduce o serie de inovaţii: includerea unei serii de domenii politice
noi în cadrul politicii specificate în Tratat, realizarea pieţei interne ca
obiectiv inclus în Tratat, modificarea şi completarea modalităţilor de
luare a deciziei deja existente, modificarea şi completarea
modalităţilor de luare a deciziei deja existente.

Bibliografie obligatorie
1. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana, Economia integrării europene, Editura
Universităţii din Oradea, Oradea, 2008 – a se citi Capitolul 3 (carte
disponibilă pe pagina web a disciplinei).

Bibliografie disponibilă on-line

1. Dodescu, Anca; Giurgiu, Adriana, Economie europeană, suport de curs
postat pe platforma virtuală [Link] – Modulul 4
2. Pagina web:
[Link]
s/index_en.htm
3. Pagina web a Tratatelor UE –
[Link] şi respectiv,
[Link]
[Link]

64
M o d u lu l 4 – E co no m ie E uro p ea nă

4. Pagina web a Actului Unic European -

[Link]
7&pageRank=7&language=RO

65
Anexa 3 – Grupări economice integraţioniste contemporane

67
 Anexa 4 – Topul primilor 10 exportatori mondiali în perioada 1958-2005 (exprimat valoric şi procentual)
(în miliarde ECU / EURO)
Cele mai importante ţări din punct de vedere al comerţului lor exterior (importuri + exporturi) în anul 2005
Anul Total comerţ Hong Coreea Federaţia
38
UE39 SUA China Japonia Canada Singapore Mexic 40
Malaesia Elveţia41
mondial Kong de Sud Rusă
1958 64.2 15.3 17.8 n.a.42 2.8 5.3 0.1 0.0 n.a. 0.7 n.a. n.a. 1.5
1960 78.5 19.2 20.5 n.a. 3.9 5.8 0.7 0.0 0.2 0.8 0.1 n.a. 1.9
1970 200.8 44.8 43.2 n.a. 18.9 16.7 2.5 0.8 1.6 1.3 n.a. 1.7 5.2
1981 3,342.4 266.3 204.1 19.2 129.3 61.8 18.8 18.0 18.1 17.3 34.7 10.3 24.1
1982 3,445.9 286.0 211.1 22.3 135.8 69.2 20.5 21.0 20.5 21.4 37.5 12.0 26.5
1983 3,678.0 302.6 219.2 24.8 158.5 82.4 23.7 26.2 23.6 24.6 40.7 15.5 28.6
1984 4,464.0 350.8 268.6 31.4 206.2 110.1 34.5 35.6 29.5 30.0 51.3 20.5 32.6
1985 4,648.6 380.3 272.0 35.8 224.4 113.7 38.3 38.0 28.7 28.4 57.8 19.7 35.8
1986 3,614.9 341.9 214.6 31.8 205.8 87.2 34.7 34.1 21.9 16.1 43.7 13.9 37.9
1987 3,573.0 339.3 212.3 34.1 190.2 81.0 40.3 39.8 23.6 17.8 40.5 15.1 39.1
1988 4,264.2 362.9 273 .1 40.4 224.2 102.5 53.6 52.3 33.4 17.3 41.5 17.8 42.8
1989 4,851.8 413.3 320.0 48.0 235.4 108.8 64.0 53.8 39.4 20.9 45.6 22.2 46.8
1990 4,599.1 415.4 299.6 49.0 213.9 98.8 61.9 52.3 40.0 21.3 36.0 22.6 49.7
1991 4,943.6 423.5 329.8 57.6 239.5 101.1 76.5 57.1 46.1 34.4 35.8 27.0 49.2
1992 5,071.8 436.1 332.9 65.4 245.6 102.2 88.9 57.8 46.9 35.6 30.7 30.4 50.0
1993 5,893.7 482.8 384.0 77.1 290.9 119.5 112.3 71.3 60.8 44.2 37.4 39.0 53.0

38
Total comerţ mondial include suma (evolutivă) a comerţului UE cu statele terţe (deci exclude comerţul intracomunitar) şi comerţul statelor terţe UE între ele.
39
Comerţul evolutiv al UE cu state terţe. Prin evolutiv ne referim la extinderile graduale ale UE: UE6 (1958-1972), UE9 (1973-1980), UE10 (1981-1985),
UE12 (1986-1994), UE15 (1995-2003), UE25 (2004-2006). În prezent, vorbim de UE27 (2007-...)
40
Se face referire la URSS până în 1991, iar din 1992, vorbim despre comerţul exterior al Federaţiei Ruse.
41
Elveţia, inclusiv Liechtenstein până în 1994.
42
n.a.- date neraportate pe plan internaţional.
68
 Cele mai importante ţări din punct de vedere al comerţului lor exterior (importuri + exporturi) în anul 2005
Anul Total comerţ Hong Coreea Federaţia
38
UE39 SUA China Japonia Canada Singapore Mexic Malaesia Elveţia41
mondial Kong de Sud Rusă40
1994 6,703.0 537.1 416.5 99.7 312.3 134.9 124.3 82.9 78.2 51.2 52.9 47.9 117.8
1995 2,766.5 573.3 431.4 111.5 316.7 144.5 129.3 97.4 86.7 60.8 59.0 54.6 61.6
1996 3,013.5 626.3 476.2 116.8 303.7 156.8 139.0 105.3 94.8 75.6 65.8 59.1 61.9
1997 3,562.7 721.1 588.4 158.3 347.3 186.9 161.7 123.0 105.6 97.3 74.8 66.5 66.3
1998 3,455.8 733.4 590.8 160.5 323.3 187.9 151.3 113.9 93.8 104.8 63.6 62.8 69.6
1999 3,793.4 760.2 630.4 179.2 366.3 222.0 159.3 129.1 102.4 127.9 67.7 75.7 75.4
2000 5,103.2 942.0 811.7 264.8 479.8 297.7 213.8 178.1 140.8 180.1 111.3 102.4 87.3
2001 5,036.5 985.8 795.9 292.2 423.5 291.1 207.2 161.5 129.0 177.2 91.9 94.8 90.8
2002 4,973.6 997.3 713.6 337.5 412.9 266.1 207.1 164.6 125.8 170.3 112.9 95.0 93.1
2003 4,822.0 979.6 624.4 379.6 389.5 239.3 193.2 165.1 135.4 145.6 115.5 89.5 89.0
2004 5,379.5 1,068.5 639.0 466.1 421.1 253.3 203.5 196.1 153.0 150.8 132.2 98.4 95.5
2005 5,919.9 1,071.0 709.2 599.5 443.0 288.1 227.5 219.8 177.2 158.6 191.2 124.1 101.2
Sursa: Anexa 12 din cartea: GIURGIU, Adriana, Comerţul intraeuropean – o nouă perspectivă asupra comerţului exterior al României, Editura Economică,
Bucureşti, 2008

69
 Evoluţia Exporturilor Mondiale (în %)
Cele mai importante ţări din punct de vedere al comerţului lor exterior (importuri + exporturi) în anul 2005
Anul Total Hong Coreea Federaţia
UE44 SUA China Japonia Canada Singapore Mexic Malaesia Elveţia46
comerţ Kong de Sud Rusă45
43
1958 mondial
100.0 23.9 27.8 n.a.47 4.3 8.2 0.2 0.0 n.a. 1.1 n.a. n.a. 2.4
1960 100.0 24.5 26.1 n.a. 5.0 7.4 0.8 0.0 0.2 1.0 0.2 n.a. 2.4
1970 100.0 22.3 21.5 n.a. 9.4 8.3 1.2 0.4 0.8 0.7 n.a. 0.8 2.6
1981 100.0 8.0 6.1 0.6 3.9 1.8 0.6 0.5 0.5 0.5 1.0 0.3 0.7
1982 100.0 8.3 6.1 0.6 3.9 2.0 0.6 0.6 0.6 0.6 1.1 0.3 0.8
1983 100.0 8.2 6.0 0.7 4.3 2.2 0.6 0.7 0.6 0.7 1.1 0.4 0.8
1984 100.0 7.9 6.0 0.7 4.6 2.5 0.8 0.8 0.7 0.7 1.1 0.5 0.7
1985 100.0 8.2 5.9 0.8 4.8 2.4 0.8 0.8 0.6 0.6 1.2 0.4 0.8
1986 100.0 9.5 5.9 0.9 5.7 2.4 1.0 0.9 0.6 0.4 1.2 0.4 1.0
1987 100.0 9.5 5.9 1.0 5.3 2.3 1.1 1.1 0.7 0.5 1.1 0.4 1.1
1988 100.0 8.5 6.4 0.9 5.3 2.4 1.3 1.2 0.8 0.4 1.0 0.4 1.0
1989 100.0 8.5 6.6 1.0 4.9 2.2 1.3 1.1 0.8 0.4 0.9 0.5 1.0
1990 100.0 9.0 6.5 1.1 4.7 2.1 1.3 1.1 0.9 0.5 0.8 0.5 1.1
1991 100.0 8.6 6.7 1.2 4.8 2.0 1.5 1.2 0.9 0.7 0.7 0.5 1.0
1992 100.0 8.6 6.6 1.3 4.8 2.0 1.8 1.1 0.9 0.7 0.6 0.6 1.0
1993 100.0 8.2 6.5 1.3 4.9 2.0 1.9 1.2 1.0 0.7 0.6 0.7 0.9
1994 100.0 8.0 6.2 1.5 4.7 2.0 1.9 1.2 1.2 0.8 0.8 0.7 1.8

43
Comerţul mondial reprezintă suma (evolutivă) a comerţului UE cu state terţe şi comerţul statelor terţe între ele.
44
Comerţul evolutiv al UE cu state terţe. Prin evolutiv ne referim la evoluţia UE dată de extinderile ei graduale, cu noile state care au aderat de-a lungul
timpului, astfel: UE6 (1958-1972), UE9 (1973-1980), UE10 (1981-1985), UE12 (1986-1994), UE15 (1995-2003), UE25 (2004-2006). În prezent, vorbim de
UE27 (2007-...)
45
Se face referire la URSS până în 1991, iar din 1992, vorbim despre comerţul exterior al Federaţiei Ruse.
46
Elveţia, inclusiv Liechtenstein până în 1994.
47
n.a.- date neraportate pe plan internaţional.
70
1995 100.0 20.7 15.6 4.0 11.4 5.2 4.7 3.5 3.1 2.2 2.1 2.0 2.2
1996 100.0 20.8 15.8 3.9 10.1 5.2 4.6 3.5 3.1 2.5 2.2 2.0 2.1
1997 100.0 20.2 16.5 4.4 9.7 5.2 4.5 3.5 3.0 2.7 2.1 1.9 1.9
1998 100.0 21.2 17.1 4.6 9.4 5.4 4.4 3.3 2.7 3.0 1.8 1.8 2.0
1999 100.0 20.0 16.6 4.7 9.7 5.9 4.2 3.4 2.7 3.4 1.8 2.0 2.0
2000 100.0 18.5 15.9 5.2 9.4 5.8 4.2 3.5 2.8 3.5 2.2 2.0 1.7
2001 100.0 19.6 15.8 5.8 8.4 5.8 4.1 3.2 2.6 3.5 1.8 1.9 1.8
2002 100.0 20.1 14.3 6.8 8.3 5.4 4.2 3.3 2.5 3.4 2.3 1.9 1.9
2003 100.0 20.3 12.9 7.9 8.1 5.0 4.0 3.4 2.8 3.0 2.4 1.9 1.8
2004 100.0 19.9 11.9 8.7 7.8 4.7 3.8 3.6 2.8 2.8 2.5 1.8 1.8
2005 100.0 18.1 12.0 10.1 7.5 4.9 3.8 3.7 3.0 2.7 3.2 2.1 1.7
Sursa: Anexa 12 din cartea: GIURGIU, Adriana, Comerţul intraeuropean – o nouă perspectivă asupra comerţului exterior al României, Editura
Economică, Bucureşti, 2008

71