Integrarea economică

Integrarea- un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură între două sau mai multe
state independente, menit să permită respectivelor state să funcţioneze ca o unică entitate .
Termenul de „integrare economică” poate fi interpretat atât în sens dinamic, cât şi static:
Dinamică – integrarea este privită ca un proces prin care frontierele economice dintre statele
membre sunt treptat desfiinţate (echivalent cu a afirma că discriminările naţionale sunt astfel
eliminate), ducând la apariţia unui spaţiu economic nou;
Statică – integrarea este definită ca reflectând o situaţie în care componentele naţionale ale unei noi
economii nu mai sunt separate prin frontiere economice dar funcţionează în continuare ca entităţi
distincte.
Stadiile integrării economice:
1. Zona de liber schimb
Taxele vamale şi cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei;
· Statele membre îşi păstrează propriul tarif vamal (şi sistemul de cote) faţă de statele terţe.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esenţiale se regăsesc în definiţia
GATT/OMC.
2. Uniunea vamală
Eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piața bunurilor;
· Existența unui tarif vamal comun cu terții.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esențiale se regăsesc în definiția
GATT/OMC
3. Piața comună
Uniune vamală care elimină toate restricțiile privind libera circulație a factorilor de producție.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă.
4. Uniunea europeană
Piață unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naționale, menită să reducă
discriminarea pe piața comună.
Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag.
5. Integrarea economică totală
Unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale și ciclice;
· Crearea unei autorități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.
Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; abia acum se introduce conceptul de
supranaţionalitate.
Interguvernamentalismul consideră că guvernele naționale reprezintă factorul determinant în
stabilirea naturii și a ritmului integrării, acționând asemenea unor „gatekeepers” la nivelul
sistemelor naționale și supranaționale.
Neofuncţionalismul accentuează faptul că fiecare pas în domeniul integrării conduce în mod logic
către un altul, și că guvernele naționale se află în situația de a nu putea rezista în fața presiunilor
generate de procesul integrării.
Dimensiunile integrării
1. Dimensiunea politică
Sistemele politice specifice democraţiilor moderne existente deja în câteva state ale Europei de
Sud-Est se caracterizează printr-o conducere activa, se manifesta convingător prin instituţii
reprezentative si prin matricea instituţiilor publice.
Dezvoltarea politica înseamnă dezvoltarea democraţiei interne si prin urmare despărţirea totala de
atitudinile, comportamentele si obiceiurile regimurilor autoritare si ale societăţii autarhice. Una din
condiţiile dezvoltării democraţiei in unele state din regiunea balcanica este consacrarea societăţii
civile, care are proprietatea de a se autoconstrui si automobiliza. Pentru a consolida democraţia
si societatea civila implicit, trebuie limitata extensia statului.
Instituţiile informale orizontale sunt de fapt cele care duc la multiplicarea relaţiilor bazate pe
încredere, cooperare si angajare, cele care reduc şansele apariţiei tipului de cenzură politică,
corupţiei şi relaţii obscure, creând astfel, condiţii de sancţionare a guvernărilor ineficiente sau ostile.
În cazul României, trebuie subliniate ca succese politice dezvoltarea relaţiilor economice cu UE,
trecerea de la dolar la euro ca moneda de referinţa si faptul ca procesul de privatizare economica a
dobândit un ritm mai alert.
Există premisele favorabile care să-i permită României să joace un rol politic proeminent la nivel
regional şi interregional, cu atât mai mult cu cat ţara noastră a demonstrat că este şi un producător,
nu numai un consumator de stabilitate, că este un pilon trainic implicat activ în toate structurile
regionale de cooperare şi securitate şi are capacitatea de a-şi asuma acest rol.
2. Dimensiunea economică
Avantajele economice ale integrării României in U.E. sunt:
-creştere economică;
-creşterea investiţiilor străine directe, crearea unor noi structuri de producţie, care sa permită
fabricarea de produse finite cu valoare adăugata mai mare si calitate superioara conform
standardelor U.E.;
-creşterea economiilor si investiţiilor populaţiei, micşorarea fiscalitatii, prin politici de impozitare
mai relaxate, extinderea pieţelor de capital ;
-dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (scăderea preturilor) ;
-imbunatatirea substanţiala a standardului de viata al populaţiei.
Alături de aceste avantaje vor apărea si următoarele constrângeri principale :
-presiunile concurentiale ale pieţei unice ;
-competiţia dura dintre firmele romaneşti si cele din statele membre dezvoltate ;
-necesitatea transformărilor tehnologice , toate acestea ducând pe termen scurt la creşterea
şomajului, odată cu restructurarea întreprinderilor si a unor sectoare industriale.
18 aprilie 1951- semnarea la Paris, de către 6 tari europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF
Germania, Franţa, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Otelului
(CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.
Cele 6 valuri de aderare :
- 1973: Danemarca, Irlanda si Regatul Unit;
- 1981: Grecia;
- 1986: Spania si Portugalia;
- 1995: Austria, Finlanda si Suedia,
- 2004: Republica Cehă, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru şi
Malta;
- 2007: Romania si Bulgaria
- 2013: Croația
- 2020: ieșirea Marii Britanii din UE.
Uniunea Europeana are astazi 27 de tari si perspective de extindere a acestui numar.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre si intre popoarele
acestora, intr-o maniera coerenta, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:

- promovarea progresului economic si social (piaţă unica a fost instituita in 1993, iar moneda
unica a fost lansata in 1999);
- sa afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţionala (prin ajutor umanitar pentru
tarile nemembre, o politica externa si de securitate comuna, implicare in rezolvarea crizelor
internaţionale, poziţii comune in cadrul organizaţiilor internaţionale);
- sa instituie cetăţenia europeana (care nu inlocuieste cetăţenia naţionala dar o completează,
conferind un număr de drepturi civile si politice cetǎtenilor europeni);
- sa dezvolte o zona de libertate, securitate si justiţie (legata de funcţionarea pieţei interne si in
particular de libera circulaţie a persoanelor);
- sa existe si sa se consolideze in baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către
instituţiile europene, împreuna cu tratatele fondatoare).
 Instituțiile Uniunii Europene:
1. Parlamentul European 6. Curtea Europeană de Conturi
2. Comisia Europeană 7. Comitetul Economic și Social
3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul 8. Comitetul Regiunilor
de Miniștri) 9. Banca Europeană pentru Investiții
4. Consiliul European 10. Banca Centrală Europea
5. Curtea Europeană de Justiție

Puterea de decizie în UE:

UE este structurată pe trei piloni:

- dimensiunea comunitară (primul pilon)
- politici externe și de securitate comune (a doilea pilon)
- cooperarea judiciară și a poliției în domeniul criminalității (al treilea pilon).
În ultimii doi piloni, metoda de decizie este cea interguvernamentală, caracterizată prin:

– Drept de iniţiativă împărţit de către Comisie şi SM;

– Consensul ca regulă generală de vot în Consiliu (unanimitate);
– Rol consultativ pentru Parlamentul European;
– Rol minor pentru Curtea de Justiţie.

Spre deosebire de acestea, dimensiunea comunitară – care reprezintă însăşi esenţa Uniunii – este
caracterizată, la nivelul deciziei, prin:

– Dreptul de iniţiativă ca monopol al Comisiei;

– Largă utilizare a votului majoritar în Consiliu (majoritate calificată);
– Rol activ pentru Parlamentul European;
– Interpretare uniformă a legislaţiei comunitare de către Curtea de Justiţie.
În ceea ce priveşte procesul de decizie, metodele utilizate în acest scop sunt:
- co-decizia,
- avizul conform,
- cooperarea şi consultarea .
Dintre acestea, reforma instituţională acordă un rol crescut procedurii co-deciziei, care devine
astfel principala metodă de decizie la nivel comunitar şi limitează rolul celorlalte proceduri.
Procedura co-deciziei implică una, două sau trei etape, după cum urmează:
– Comisia propune un act legislativ;
– Parlamentul European adoptă o poziţie cu referire la actul respectiv, pe baza unui raport
întocmit de comisia parlamentară relevantă; de obicei, sunt făcute amendamente la propunerea
Comisiei aceasta reprezintă prima etapă;

Consiliul UE are două alternative:

1) acceptă amendamentele Parlamentului propunerea legislativă este adoptată;
2) modifică amendamentele, prin adoptarea unei poziţii comune;
Pe baza unei recomandări a comitetului corespunzător, în a doua etapă, Parlamentul emite o
opinie prin care: aprobă, respinge sau amendează poziția Consiliului, printr-o majoritate
absolută a membrilor săi.
Comisia ia în considerare amendamentele Parlamentului şi trimite Consiliului o propunere
amendată; Consiliul poate adopta, prin majoritate calificată, amendamentele Parlamentului care
au fost acceptate de către Comisie, sau poate modifica amendamentele Parlamentului prin
unanimitate; În eventualitatea unui dezacord între Parlament şi Consiliu, un comitet de
conciliere – format din membri ai Consiliului şi o delegaţie a Parlamentului – se întâlneşte timp
de maxim şase săptămâni. Delegaţia Parlamentului, care reflectă componenţa PE, este formată
din 27 membri şi este prezidată de unul din vice-preşedinţii PE; delegaţia include întotdeauna
raportorul Parlamentului. În majoritatea cazurilor, cele două părţi ajung la un acord, ce are
forma unui text comun. Parlamentul este invitat să confirme acest acord în cea de-a treia etapă;
dacă nu se ajunge la nici un acord, respectiva propunere legislativă nu va fi adoptată.
 Un element de noutate adus de Constituţia Europeană la nivelul deciziei este reprezentant de
utilizarea sistemului de vot al majorităţii calificate ca procedură standard de decizie în
cadrul Consiliului şi simplificarea sa. Astfel, va creşte rolul Parlamentului în procesul de
decizie, iar dreptul naţional de veto va fi păstrat numai în câteva sectoare, cum ar fi impozitarea
şi politica externă. Mai mult, începând din anul 2002, deciziile au început să fie adoptate prin
majoritate dublă, ceea ce înseamnă reprezentarea a cel puţin jumătate din SM şi a
60% din totalul populaţiei Uniunii.

Tratatele Uniunii Europene

1. Tratatul de la Paris
- semnat în 18 aprilie 1951 între Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxembourg și
Olanda
- a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (European Coal and Steel
Community sau ECSC), care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene.
- a expirat în 23 iulie 2002 la exact 50 de ani, după ce intrase în uz.
- a fost considerat ca fundația aducerii Europei la pace după cel de-al doilea război mondial.
Unele dintre fostele națiuni dușmane au ajuns să folosească în comun producția de cărbune și oțel,
care fuseseră în timpul conflagrației resursele cel mai solicitate.
2. Tratatul de la Roma
- tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat
de Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957.
- numit și Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.
- avea ca obiectiv integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune, instituirea celor
"4 libertăți", excluderea oricărei discriminări naționale.

3. Tratatul de fuziune (Tratatul de la Bruxelles)

- semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967.
- -cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a
Comunităților Europene”,
- a avut drept obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele 3 Comunități Europene:
Consiliul de miniștri (organ de decizie) și Comisia Europeană (organ executiv).
 4. Tratatul de la Maastricht
- numit și tratatul privind Uniunea Europeană
- semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht,
- cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene.
- a pus bazele Uniunii Europene.
- un prim pas
- pe calea adoptării unei Constituții definitive a UE.
Conținutul tratatului . Uniunea monetară și economică
Principalul obiectiv - este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape.
Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie
1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.
Pentru ca o țară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii
economice (criteriile de convergență), prin care trebuie asigurată stabilitatea monedei unice:
- politica financiară,
- nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb.

Cetățenia europeană:
- nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează.
- o deține orice persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE,
- acordă printre altele dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la
alegerile locale precum și dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent
de domiciliul avut pe teritoriul UE.
Procesul de democratizare
- introducerea procedeului co-decizional.
- Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri.
- Constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a
intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice:

- s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne.
- a fost înființat Oficiul European de Politie Europol, cu sediul la Haga.

5. Tratatul de la Amsterdam
- a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 și
semnat la 2 octombrie 1997.
- a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
- scopul lui inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est.
- a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul
decizional
- dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în
care Consiliul de Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată.
 Spațiu de libertate, securitate și justiție
- a fost instituit așa numitul “Spațiu de libertate, securitate și justiție”.
- au fost extinse drepturile Oficiului European de Politie (EUROPOL)
- a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen.
Politica externă și de securitate comună
- a fost înfiinţat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe şi de Securitate Comune, care
are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.
Reforma instituțiilor Uniunii Europene
- ţările mai mari să renunţe la cel de-al doilea comisar.
- numărul maxim al deputaţilor din Parlamentul European să fie de 700 şi după extinderea
UE.

6. Tratatul de la Nisa
- tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a
Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.
- semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 11 decembrie 2000, în cadrul
Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de
ratificare.
Cele mai importante modificări:
 Deciziile se iau prin întrunirea majorităţii calificate (se renunţă la unanimitate)
 Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor
membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1
ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004.
De la 1 noiembrie 2004, luarea deciziilor în 25 s-a făcut după următoarea împărțire a voturilor :
29 de voturi: Germania, Franța, Marea Britanie, Italia
27 de voturi: Spania și Polonia
13 voturi: Ţările de Jos
12 voturi: Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria
10 voturi: Austria și Suedia
7 voturi: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Slovacia, Lituania
4 voturi: Letonia, Luxemburg, Slovenia, Estonia, Cipru
3 voturi: Malta
Procedura de luare a deciziilor în 27, este aceeași, și se bazează pe aceeași repartiție a voturilor,
doar că, în plus, Bulgaria are 10 voturi și Romania 14.

7. Tratatul de la Lisabona
- cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă
- tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european.
- numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
 - textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie
2007,
- tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanții celor 27 de state membre ale
UE.
- intrarea în vigoare a Tratatului a fost programată pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea
de către toate statele membre.
Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele:

 Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comisia Europeană avea);
 funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată întruna permanentă de
„Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate;
 va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant
al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate;
 numărul de comisari va fi redus cu o treime;
 se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa
rămân însă în vigoare până în 2014.

Instituțiile Uniunii Europene

1. Parlamentul European 6. Curtea Europeană de Conturi
2. Comisia Europeană 7. Comitetul Economic și Social
3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul 8. Comitetul Regiunilor
de Miniștri) 9. Banca Europeană pentru Investiții
4. Consiliul Europei 10. Banca Centrală Europeană
5. Curtea Europeană de Justiție

1. Parlamentul European
- a fost înființat prin Tratatul de la Roma (1957) pentru a reprezenta “popoarele statelor
reunite în cadrul Uniunii Europene",
- singura instituție a cărei componență este stabilită prin alegeri libere, la nivel european și ale
cărei ședințe și deliberări sunt publice.
Primele alegeri parlamentare au avut loc în 1979, din acel moment desfășurându-se sistematic o
dată la fiecare 5 ani. Membrii PE sunt aleși prin vot universal direct și prin sistemul reprezentării
proporționale, fiind grupați în funcție de partidele politice pe care le reprezintă și nu de
naționalitățile lor.
Alegerile parlamentare se desfăşoară la nivel de SM, pe bază de sisteme diferite, astfel:
 la nivel regional : Marea Britanie, Italia şi Belgia;
 la nivel naţional: Franţa, Spania, Danemarca;
 sistem mixt: Germania.
Structura:
 Preşedinte – reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile
internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului şi şedinţele interne;
 Birou parlamentar – organul de reglementare responsabil cu bugetul Parlamentului, cu
problemele administrative, organizatorice şi de personal;
 Conferinţa preşedinţilor – organ politic al Parlamentului, constituit din Preşedintele
Parlamentului şi preşedinţii grupărilor politice, responsabil cu stabilirea ordinii de zi a şedinţelor
plenare, fixarea calendarului activităţilor desfăşurate de organismele parlamentare şi stabilirea
competenţei comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, precum şi a numărul membrilor acestora;
 Comitete – organizează activitatea PE pe domenii de activitate şi sunt împărţite în comitete
permanente, comitete temporare şi comitete parlamentare mixte – ce menţin relaţiile cu
parlamentele ţărilor candidate;
 Secretariat – 3 500 de funcţionari ce lucrează în serviciul PE.
Rolul:
 examinarea şi adoptarea legislaţiei comunitare, alături de Consiliul UE (Consiliul de Miniştri),
prin procedura de codecizie;
 aprobarea (şi monitorizarea) bugetului UE;
 exercitarea funcţiei de control asupra altor instituţii UE, cu posibilitatea de a înfiinţa comisii de
anchetă;
 aprobarea acordurilor internaţionale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de noi SM şi
acordurile comerciale sau de asociere între UE şi alte ţări.
Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde se ţin şedinţe în fiecare lună, timp de o
săptămână. Unele şedinţe se ţin la Bruxelles, iar Secretariatul General se află la Luxembourg.
Procedurile de decizie aplicabile la nivelul Parlamentului sunt:
 procedura de codecizie – Parlamentul împarte puterea legislativă cu Consiliul;
 procedura de aviz conform – acordul Parlamentului este obligatoriu pentru adoptarea unor
anumite acte legislative;
 procedura de cooperare – Parlamentul poate influenţa deciziile Consiliului prin dreptul de a
aduce amendamente propunerilor acestuia – această procedură a fost limitată, în urma Tratatului de
la Amsterdam, la câteva situaţii ce privesc uniunea economică şi monetară;
 procedura de consultare – Parlamentului îi este cerută o .opinie, ce este fundamentată de unul
din comitetele sale.

2. Comisia Europeană
Comisia Europeană:
- reprezintă interesele Uniunii Europene (spre deosebire de Parlament şi de Consiliu)
- este organul executiv al UE.
Principalele competenţe ale Comisiei sunt:
 de control: supraveghează respectarea Tratatului UE şi implementarea legislaţiei comunitare;
 de iniţiativă: are monopolul iniţiativei în chestiuni de competenţă comunitară (politici
comunitare);
 de execuţie: joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având responsabilitatea implementării şi
coordonării politicilor, precum şi a gestionării Fondurilor Structurale şi a bugetului anual al Uniunii;
 de reprezentare: primeşte scrisorile de acreditare ale ambasadorilor ţărilor din afara spaţiului
comunitar în UE şi are Delegaţii – cu rang de ambasade – în statele candidate sau în alte state din
afara Uniunii, precum şi birouri de reprezentare în SM.
Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar activitatea comisarilor se desfăşoară la Bruxelles şi la
Luxemburg, fiind susţinută de un aparat birocratic format din 24 000 de funcţionari şi organizat în
direcţii generale, direcţii, servicii specializate şi unităţi.

Reforma instituţională adusă de Constituţia europeană are în vedere:

 schimbarea componenţei Comisiei începând din anul 2009, după cum urmează: preşedinte,
ministru de afaceri externe/vicepreşedinte şi 27 comisari aleşi pe baza unui sistem de rotaţie între
SM;
 crearea, în cadrul Comisiei, a funcţiei de ministru al afacerilor externe.
3. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri)
- reprezintă interesele Statelor Membre
- este compus din reprezentanţi ai guvernelor SM (motiv pentru care i se spune şi “Consiliul
de Miniştri”),
- are atât putere legislativă cât şi executivă.
- este principala instituţie de decizie a UE.

4. Consiliul UE:
- are în componenţa sa mai multe consilii specifice, grupate pe sectoare de activitate.
- are un secretariat permanent („Secretariatul General al Consiliului UE”), şi un „Comitet al
Reprezentanţilor Permanenţi”.
Consiliul Europei :
- nu are, propriu-zis, statut de instituţie a UE, însă are un rol esenţial în trasarea
priorităţilor şi definirea orientărilor politice generale ale UE.
- este constituit din şefii de stat sau de guvern ai SM, iar lucrările sale sunt găzduite de SM
care deţine Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene.

5. Curtea Europeană de Justiție

- înfiinţată în 1952,
- are rolul de a asigura uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar
- are competenţa de a soluţiona litigii care implică SM, instituţii comunitare, companii sau
persoane fizice din spaţiul UE.
- la momentul actual are sediul la Luxemburg
- este compusă din 27 de judecători (corespunzător numărului SM) şi 8 avocaţi generali, cu un
mandat de şase ani.
Cele mai importante aspecte ale CEJ sunt:
 flexibilitate crescută în privinţa adoptării statutului CEJ, care poate fi acum amendat de Consiliu
– pe bază de unanimitate şi la cererea Curţii însăşi sau a Comisiei;
 aprobarea regulilor de procedură ale Curţii de către Consiliu se face acum prin majoritate
calificată;
 prin decizia unanimă a Consiliului şi în urma ratificării parlamentelor naţionale, soluţionarea
disputelor referitoare la drepturile de proprietate industrială intră sub jurisdicţia CEJ;
 o mai bună împărţire a atribuţiilor între CEJ şi Tribunalul Primei Instanţe, rezultând degrevarea
CEJ.
6. Curtea Europeană de Conturi
- înfiinţată în 1977
- a dobândit statutul de instituţie a UE numai în 1993 (prin intrarea în vigoare a Tratatului de
la Amsterdam)
- reprezintă „conştiinţa financiară” a Uniunii.
- rolul său este de a controla aspectele financiare ale UE, mai exact
legalitatea operaţiunilor bugetului comunitar şi corespondenţa acestuia cu programul anual
de gestionare a sa.
- este independentă în raport cu celelalte instituţii comunitare şi are deplină libertate în
privinţa organizării şi planificării activităţii sale de audit şi de raportare.
 - Este constituită din 27 membri (independenţi şi cu experienţă în auditul finanţelor publice),
provenind din cele 27 SM, cu un mandat de şase ani;
- nu poate acorda sancţiuni în cazul descoperirii de nereguli, ci doar informează organismele
comunitare competente.
Ombudsmanul European
- echivalentul unui Avocat al Poporului la nivel comunitar,
- este numit de Parlament pe o durată de cinci ani.
- există din 1992
- rolul său este de a primi reclamaţii referitoare la acte de administrare deficientă în activitatea
instituţiilor sau organismelor comunitare, din partea cetăţenilor europeni sau a oricărei
persoane fizice sau juridice cu sediul în unul din SM.
- soluţionează o astfel de reclamaţie prin efectuarea de investigaţii, informarea instituţiei în
cauză, căutarea unei soluţii amiabile şi emiterea de recomandări către instituţia
respectivă – la care aceasta trebuie să răspundă printr-un raport detaliat, în termen de trei
luni.
- trimite un raport de activitate Parlamentului, la sfârşitul fiecărui an.

7. Comitetul Economic și Social

- acţionează ca un forum european de reflecţie pentru
organizaţiile şi asociaţiile societăţii civile,
- constituie în acelaşi timp, o punte de legătură între acestea şi UE.
- poate emite opinii şi din proprie iniţiativă.
Domeniile în care este consultat CES sunt reprezentate de:
- piaţa internă, educaţie, protecţia consumatorului,
mediu, dezvoltare regională şi afaceri sociale

8. Comitetul Regiunilor
- cea mai nouă instituţie comunitară
- a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (1992), ca
răspuns la cererea organizaţiilor locale şi regionale de a fi
reprezentate în cadrul UE.
- este constituit din 222 de reprezentanţi ai autorităţilor locale şi regionale, numiţi de către
Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de 4 ani
- este un organ consultativ, ale cărui opinii sunt cerute şi luate în considerare de către
Consiliul UE, Parlament şi Comisie, în domenii ce interferează cu interesele locale şi
regionale – cum ar fi: educaţia, problemele de tineret, cultura, sănătatea, coeziunea
economică şi socială.
- poate emite opinii şi din proprie iniţiativă.
Activitatea CR reflectă trei principii de bază ale
activității UE:
1. principiul subsidiarității: UE nu trebuie să își asume sarcini ce se potrivesc mai bine
administrațiilor naționale, locale sau regionale;
 2. principiul proximității: toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă drept scop apropierea de
cetățeni, printr-o organizare corespunzătoare a activității lor;
3. principiul parteneriatului: colaborarea și implicarea în procesul de decizie a autorităților de la
nivel european, național, regional și local, în vederea realizării unei guvernări europene solide.

9. Banca Europeană de Investiții

- finanţează proiecte ce duc la realizarea obiectivelor Uniunii în Europa şi în toată lumea.
- este un organism cu personalitate juridică ş independenţă financiară
- are sediul la Luxemburg.
Responsabilităţile Consiliului constau în:
- stabilirea politicilor de creditare,
- aprobarea bilanţului şi raportului anual,
- autorizarea operaţiunilor de finanţare din afara Uniunii
- luarea de decizii cu privire la majorările de capital.
Se desfăşoară pe baza unui document strategic, numit “Planul Operaţional Corporativ”.
Documentul acoperă o perioadă de trei ani, cu următoarele priorităţi operaţionale:
 sprijinirea dezvoltării regionale şi a coeziunii economice şi sociale pe teritoriul Uniunii;
 implementarea iniţiativei “Inovarea 2000” (“Inovarea 2000” are drept scop promovarea
modernizării tehnologice şi pregătirea capitalului uman pentru a face faţă unei economii în
schimbare);
 protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii vieţii;
 întărirea ajutorului comunitar de dezvoltare şi a politicii de cooperare în ţările partenere.

10. Banca Centrală Europeană

- cu sediul la Frankfurt
- a fost înfiinţată în 1998
- este responsabilă pentru politica monetară a UE
- principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilităţii preţurilor.
- este administrată de un preşedinte şi un consiliu executiv, care menţin o cooperare strânsă cu
băncile centrale naţionale ale SM ce au aderat la zona Euro – alcătuind astfel Sistemul
European de Bănci Centrale (SEBC), sau Eurosistemul.
- Obiectivele acestui sistem sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
 derularea operaţiunilor externe;
 păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;
 promovarea unui sistem eficient de plăţi.

Finanțarea politicilor comune

Evoluții specifice politicii bugetare
După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a cunoscut o evoluţie
constantă. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei mutaţii importante, respectiv:
• o unificarea instrumentelor bugetare;
• o creşterea autonomiei financiare;
• o realizarea echilibrului instituţional.
Cadrul financiar Delors I, 1988-1992
 Plafonul total al resurselor proprii, pentru toate categoriile, este fixat ca procent din PNB
Uniunii Europene şi nu în funcţie de TVA, ca până atunci.
 Introducerea unei planificări financiare, veritabil cadru financiar plurianual. Acest sistem,
inaugurat în 1988, rămâne unul din pilonii sistemului financiar comunitar.
 Prelevarea TVA a fost corectată pentru a ţine cont de diferenţele între structurile economice
(ponderea consumului în PNB statelor membre).
 soluţie, care s-a dorit definitivă, a fost găsită pentru problema britanică; de asemenea, Germania
a găsit şi ea răspuns la revendicările proprii.
 Cheltuielile agricole vor fi gestionate prin introducerea unei linii directoare agricole (plafonul
rubricii agricole este fixat în prezent în raport de previziunile cheltuielilor reale).
 Introducerea unei Ratei Maxime de Creştere (RMC) a cheltuielilor numite ne-obligatorii
(cheltuieli asupra cărora Parlamentul are ultimul cuvânt). Acesta se angajează să nu crească aceste
cheltuieli decât în anumite limite.

Principii bugetare
1. Principiul unităţii
Conform acestui principiu, ansamblul încasărilor şi cheltuielilor trebuie să se regăsească
într-un singur document bugetar, pentru a asigura astfel un control eficient al modului de
utilizare a resurselor comunitare. Sistemul financiar comunitar a cunoscut o mişcare de
unificare a instrumentelor bugetare.
2. Principiul universalităţii
Încasările bugetare reprezintă o masă comună care serveşte finanţării tuturor cheltuielilor,
fără deosebire. Aceasta implică existenţa a două reguli caracteristice dreptului bugetar: a
non-afectării şi noncontracţiei (micşorării).
Regula non-afectării dispune ca încasările bugetare să nu fie afectate de anumite cheltuieli
precise. Totodată, excepţii de la regulă sunt admise pentru anumite programe de cercetare
sau pentru contribuţia ţărilor din SEE către anumite politici precise.
Regula non-contracţiei arată că nu pot fi acceptate micşorări ale încasărilor sau cheltuielilor.
Sunt admise numai excepţii de ordin tehnic, care să vizeze uşurarea procedurii.
3. Principiul anualităţii
Principiul semnifică dependenţa operaţiilor de un exerciţiu anual capabil să faciliteze
controlul activităţii executivului comunitar. Totodată, adesea sunt necesare acţiuni
plurianuale. În acest caz se face apel la noţiunea de credite disociate, care se descompun în
credite de angajament şi de plăţi.
Creditele de angajament acoperă, în timpul exerciţiului financiar în curs, costul total al
obligaţiilor juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai
mare de un exerciţiu.
Creditele de plăţi acoperă, până la concurenţa nivelului înscris în buget, cheltuielile care
derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul acelui exerciţiu sau al unui
exerciţiu anterior. Ele fac obiectul unor autorizări bugetare anuale. Diferenţa între creditele
de angajament şi cele de plăţi este măsurată prin angajamente restante de lichidat (ARL).
 Ele reprezintă decalajul în timp între momentul în care angajamentele sunt contractate şi
momentul în care plăţile corespunzătoare sunt lichidate.
4. Principiul echilibrului
Conform tratatelor, bugetul comportă acelaşi nivel al încasărilor şi cheltuielilor.
Comunitatea nu este autorizată să recurgă la împrumuturi pentru a-şi acopericheltuielile. În
momentul în care bugetul a fost aprobat există un echilibru perfect între venituri şi
cheltuieli. Totuşi, prin definiţie, bugetul reprezintă o previziune, atât in ceea ce priveşte
cheltuielile, cât şi veniturile. Prin urmare, nu este imposibil ca pe perioada execuţiei
bugetare să apară diferenţe între venituri şi cheltuieli. Două situaţii sunt posibile:
1. Înregistrarea unui sold pozitiv, deci a unui excedent. Aceasta este cea mai frecventă
situaţie, excedentul fiind reportat în anul următor.
2. Înregistrarea unui sold negativ, deci a unui deficit. Este o situaţie mai degrabă
excepţională, care va antrena înscrierea unei noi cheltuieli în bugetul următor.
5. Principiul specializării
Conform acestei reguli, fiecare credit trebuie să aibă o destinaţie determinată şi trebuie
afectat unui scop precis, astfel încât să fie evitate orice fel de confuzii între diferitele credite
în momentul autorizării şi executării (nici o încasare şi nici o cheltuială nu poate fi afectată
altfel decât prin raportarea la un articol al bugetului).
Procedura bugetară anuală
Procedura bugetară începe cu pregătirea, de către Comisie, a unei „schiţe bugetare preliminare”
,pe baza cheltuielilor estimate de către diferitele instituţii comunitare.
Procedura bugetară anuală este formată din mai multe etape, care pot fi sintetizate astfel:

1. La 1 iulie: fiecare instituţie realizează o previziune privind cheltuielile, pe care Comisia le regrupează în
schiţa proiectului de buget (preliminary draft budget);
2. La 5 octombrie: Consiliul de Miniştri se pronunţă asupra schiţei proiectului pentru a redacta proiectul de
buget; o concfruntare prealabilă cu parlamentul a avut deja loc în problema cheltuielilor obligatorii;
3. În 45 de zile: Parlamentul examinează proiectul de buget. Pot să apară trei situaţii:
 Parlamentul nu reacţionează: bugetul este considerat aprobat;
 Parlamentul aprobă bugetul: procedura este terminată.
 Parlamentul decide să aducă modificări:
 Pentru cheltuielile obligatorii, el va face propuneri de modificare;
 Pentru cheltuielile neobligatorii, el va face propuneri de amendare.
4.În 15 zile: la o a doua lectură, Consiliul examinează propunerile Parlamentului.

 Pentru cheltuielile neobligatorii, Consiliul dispune de dreptul de amendare. În

acest caz, textul se întoarce în Parlament.
 Pentru cheltuielile obligatorii, două situaţii pot fi avute în vedere:

a) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului cresc bugetul global .Aceste
modificări nu se vor putea integral în buget decât după un vot în Consiliu cu majoritate calificată.
Fără această majoritate, propunerile sunt definitiv respinse.
b) Propunerile de modificare venite din partea Parlamentului nu cresc bugetul global. În acest caz,
numai un vot al Consiliului, cu majoritate calificată, se poate opune acestor propuneri. Tăcerea
echivalează cu aprobarea.
5. La finele procedurii: Parlamentul dispune de ultimul cuvânt asupra bugetului comunitar. Tăcerea
sa echivalează cu aprobarea. El dispune de dreptul de a modifica cheltuielile neobligatorii (în limita
Ratei Maxime Admise) cu o majoritate absolută a membrilor şi 3/5 din
sufragiile exprimate. Respingerea bugetului necesită o majoritate absolută a membrilor şi 2/3 din
sufragiile exprimate. În final, bugetul este aprobat de către Parlament.
Structura resurselor proprii ale Bugetului UE
Prelevări agricole (taxe vamale percepute asupra importurilor de produse agricole în cadrul
organizării comune a pieţei) şi cotizaţii şi alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor
în sectorul zahărului şi glucozei;
Taxe vamale care provin din aplicarea TVC asupra valorii în vamă a mărfurilor importate;
Venituri din colectarea TVA, sub forma unei cote-părţi asupra volumului TVA încasate în statele
membre;
Resursa complementară asupra PNB, care rezulta din aplicarea unui procent asupra sumei PNB
din toate statele membre, fixat în fiecare an, în cadrul unei proceduri bugetare, în funcţie de nivelul
celorlalte venituri bugetare.
Structura bugetului UE
Cheltuielile în cadrul Bugetului general sunt ordonate în şase secţiuni: Parlamentul European (I),
Consiliul (II), Comisia (III), Curtea de Justiţie (IV), Curtea de Conturi (V), Comitetui Economic şi
Social şi Comitetui Regiunilor (VI).
Creditele care se înscriu în secţiunile I, II, IV, V şi VI sunt numai credite de funcţionare
(administrative), în vreme ce creditele înscrise în secţiunea III, Comisia, pot fi de două
feluri:
 Credite de funcţionare, regrupate în partea A, acoperă cheltuielile Comisiei cu personalul,
clădirile, materialele, publicaţiile, sistemul informatic, funcţionarea delegaţiilor, misiuni specifice,
diferite cheltuieli cu caracter interinstituţional (precum pensiile funcţionarilor).
 Creditele operaţionale, grupate în partea B.
Creditele operaţionale, grupate în partea B, sunt divizate în nouă categorii:
 B1: destinate finanţării agriculturii; includ toate cheltuielile secţiunii „Garantare” a FEOGA,
respectiv: restituiri acordate exportatorilor, intervenţii pe piaţă, acţiuni de dezvoltare rurală, acţiuni
de control şi prevenire, cheltuieli pentru mediu, ajutoare pentru agricultori.
 B2: acoperă acţiunile structurale: intervenţiile fondurilor structurale: Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), secţiunea „Orientare” a FEOGA,
intervenţiile Instrumentului Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) şi intervenţiile Fondului de
Coeziune.
 B3: acoperă cheltuielile din domeniul educaţiei (programul Socrates), tineretului (programul,
„Jeuness pour Europe” „Tinerii pentru Europa”) şi al formării profesionale (programul Leonardo),
audiovizualului (programul Media), culturii (diferite programe, printre care Ariane pentru lectură),
informare şi comunicaţii şi, în fine, relaţii sociale (în special, acţiuni în favoarea folosirii forţei de
muncă) şi sanatăţii publice.
 B4: acoperă cheltuielile alocate pentru energie (în special programul Altener pentru promovarea
surselor regenerabile de energie), controlul securităţii nucleare şi al politicii de mediu (de exemplu,
finanţarea agenţiei europene pentru mediu).
 B5: reuneşte cheltuielile destinate ameliorării funcţionării pieţei interne: protecţia
consumatorilor, realizarea pieţei interne (definirea şi respectarea regulilor privind concurenţa),
modernizarea industriei, statistica, realizarea reţelelor transeuropene. Sunt incluse, de asemenea,
cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile comune decise în cadrul Justiţiei şi Afacerilor
Interne (JAI), ca şi acţiunile privind lupta împotriva fraudei.
 B6: credite alocate cercetării şi dezvoltării tehnologice, pentru susţinerea proiectelor
selecţionate în cuprinsul programelor cadru multianuale, decise în cadrul UE. Aceste credite se
repartizează între acţiunile directe ale Comisiei (prin intermediul Centrului Comun de Cercetări) şi
indirecte (acţiuni care implică partajarea cheltuielilor şi acţiuni comune).
 B7: cheltuieli care acoperă diverse acţiuni de cooperare economică şi financiară cu ţări terţe,
precum şi alte forme de cooperare (de exemplu, ajutor umanitar şi alimentar, acţiuni în favoarea
democraţiei şi drepturilor omului etc.). Includ: acţiuni externe, ajutor de pre-aderare şi ajutor în
caz de urgenţă.
 B8: acoperă cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile comune decise în cadrul politicii
externe şi de securitate comune (PESO).
 B9: garanţii şi rezerve (credite neutilizabile în momentul votării bugetului datorită unor
probleme legislative dar care vor putea fi folosite pe parcursul exerciţiului bugetar).

Cauzele crizei financiare

Cauzele au fost multiple:
 au crescut cheltuielile comunitare, în special agricole, fără a ţine pasul cu creşterea veniturilor.
 creşterea cheltuielilor a fost însă şi rezultatul expansiunii fondurilor structurale, a introducerii de
noi programe (în domeniul cercetării, pescuitului etc.), precum şi al includerii de noi membrii.
 încasările din taxe vamale au înregistrat o tendinţă de reducere datorită mai multor factori:
 reducerea nivelului de tarifare din cadrul Tarifului vamal comun, ca urmare a
noii serii de negocieri multilaterale Internaţionale din cadrul GATT, care nu a fost compensată în
mod egal de o creştere a schimburilor externe cu ţările terţe;
 politica agricolă comunitară a dus la apariţia excedentelor pentru numeroase produse agricole,
ceea ce a redus volumul prelevărilor la import, crescând, pe de altă parte volumul restituirilor la
export.
 încasările provenind din TVA au crescut mai puţin repede decât activitatea economică a statelor
membre; TVA este un impozit asupra consumului, ori activitatea economică în statele membre s-a
dezvoltat mai repede decât consumul.
Cadrul financiar pentru perioada 2000-2007
Perspectiva financiară 2000-2006 include şapte rubrici principale (agricultura, acţiuni structurale,
politici interne, acţiuni externe, administrate, rezerve, ajutor pentru pre-aderare).
1. Reforma politicii agricole comune
2. Cheltuielile pentru acţiuni structurale
3. Politici interne
4. Acţiunile externe
5. Cheltuielile administrative
6. Rezervele
7. Ajutorul pentru pre-aderare
Noul cadru financiar pentru perioada 2007-2013
 Dezvoltare durabilă, componentele:
Competitivitate pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă;
Coeziune pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă;
 Gestionarea durabilă şi protecţia resurselor naturale;
 Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie;
 UE – partener global
Ca urmare a performanţelor economice modeste înregistrate de UE în ultimii ani, Comisia
propune ca eforturile acesteia să se concentreze în trei direcţii principale:
– Promovarea unei dezvoltări durabile,
– Întărirea conceptului de cetăţenie europeană
– Promovarea unui rol coerent al Europei ca partener global.
O mai mare coeziune în cazul creşterii economice şi al ocupării forţei de muncă, se
concentrează asupra:
 Convergenţă
 Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă –
 Cooperare teritorială transfrontalieră .
Politici publice și politici comune
Definiţie - politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli, măsuri, linii de conduită propuse
şi/sau adoptate de instituţiile comunitare.
Condiţiile apariţiei şi dezvoltării – politicile comune apar şi se dezvoltă în măsura în care
guvernele – părţi contractante întrun tratat – consideră că interesele particulare ale statelor
membre sunt astfel mai bine reprezentate decât prin politicile naţionale.
Politici comune sau comunitare? Politicile comune sunt cele care înlocuiesc un număr de
elemente esenţiale ale politicilor naţionale, în vreme ce politicile comunitare sunt cele care
susţin şi completează politicile naţionale.
Caracteristici –:
Politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate între diferitele părţi implicate în
procesul de integrare
Deciziile privind politicile comune fundamentale, care pun problema renunţării la anumite
atribute ale suveranităţii, sunt luate de guvernele participante şi înscrise în tratatele semnate de
fiecare din statele membre, iar ulterior ratificate de parlamentele naţionale. Deciziile privind
politicile comune derivate, inclusiv liniile directoare şi actele juridice bazate pe tratate, sunt de
regulă luate de instituţiile comune stabilite prin tratate, respectându-se procedurile prevăzute de
acestea.
Clasificare:
 politici comune orizontale (numite uneori şi politici „generale”) – care afectează în mod egal
condiţiile generale ale economiei şi societăţii statelor membre, ca de exemplu, politica socială,
în domeniul concurenţei, mediului etc.
 politici comune sectoriale – care vizează numai anumite sectoare ale economiei statelor
membre, în special industria, agricultura, transporturile, energia etc.
 politici comune externe – care vizează relaţiile UE / statelor membre cu terţe ţări, precum
politica comercială sau politica de ajutor în sprijinul dezvoltării.
Ciclul politic la nivel UE
Etapele procesului de elaborare a unei politici publice:
• stabilirea priorităţilor sau a agendei;
• formularea politicilor;
• legitimarea politicilor;
• implementarea politicilor;
• evaluarea politicilor.
Formularea politicilor. Obstacole:
 Obstacolele generate de caracterul impredictibil al naturii umane, inconstanţa ei.
 Obstacolele generate de lipsa informaţiilor sau cantitatea insuficientă a acestora.
 Obstacole legate de dificultatea alegerii răspunsurilor, a soluţiilor la diferitele probleme.
 Obstacole legate de impredictibilitatea rezultatelor anticipate.
 Obstacole legate de calitatea actorilor implicaţi.

Procesul de decizie la nivelul UE

N. Nugent propune clasificarea procedurilor decizionale ale
UE în două mari categorii:
 Decizii constituţionale majore şi decizii privind direcţia procesului de integrare
 Decizii legislative.

Politica agricolă comună

Obiectivele politicii agricole comune:
► Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea
dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în
special a forţei de muncă
► Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea
veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli
► Stabilizarea pieţelor
► Asigurarea siguranţei aprovizionărilor
► Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Principiile care guvernează PAC:
► Principiul pieţei unice: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă fără
restricţii;
► Principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea
Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţia internă;
► Principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun.
Situația actuală:
Politica agricolă comună este construită în jurul a doi piloni.
 Primul, cel al organizaţiilor comune de piaţă,
Al doilea, cel al dezvoltării rurale.
Actori instituționali ai politicii comune agricole:
Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică agricolă comună sunt:
 Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit
 Parlamentul European
 Comisia Europeană.
Pilonul 1 .
A. Prețurile:
Preţul indicativ este preţul la care Consiliul recomandă comercializarea produselor agricole pe
Piaţa Internă.
Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru producţia
comercializată pe piaţa internă.
Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în Uniunea
Europeană.
B. Intervenția pe piață. Stocarea.
Atunci când preţurile de piaţă ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de cele
stabilite prin sistemul preţurilor de intervenţie, agenţii autorizate cumpără şi stochează aceste
produse pentru a restabili nivelul preţului.
C. Ajutoarele financiare
Plăţi directe
Ajutoarele pentru producţie
Plăţile compensatorii.
Alte ajutoare financiare:
Ajutoare financiare suplimentare se acordă:
► în situaţii când are loc o scădere justificabilă a veniturilor din producţia şi comercializarea unui
produs, cum ar fi în cazul unor calamităţi naturale;
► pentru îngheţarea voluntară a terenurilor şi/sau conferirea unei alte destinaţii, cum ar fi cultivarea
cu plante pentru biomasă;
► pentru comercializarea produselor lactate;
► asociaţiilor de producători/comercianţi care doresc să implementeze anumite măsuri de creştere a
calităţii produselor;
► statele membre pot acorda ajutoare suplimentare fermelor mici care nu beneficiază în proporţie
egală cu cele mari de sprijinul comunitar.
Refinanțările la export exporturile de produse agricole către alte ţări sunt încurajate de Uniunea
Europeană prin acordarea, către exportatori, a unor sume reprezentând diferenţa dintre preţul
indicativ şi preţul mai mic care se obţine pe piaţa internaţională.

D. Cotele de producție
Cotele reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor produse (lapte,
legume/fructe, zahăr, cartofi cu destinaţia amidon, banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre,
ulei de măsline, tutun). Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar, iar apoi se negociază şi se
repartizează pe ţări, şi în continuare pe ferme, la nivelul naţional.
E. Protecția vamală
În Uniunea Europeană funcţionează în prezent un sistem unic de impunere la import pentru toate
produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în spaţiul comunitar sunt supuse
nivelului de impunere vamală care se regăseşte in tariful vamal comunitar.

Pilonul 2.
Obiectivele politicii de dezvoltare durabilă:
► Ameliorarea exploataţiilor agricole;
► Garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;
► Asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;
► Protecţia mediului;
► Dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de muncă,
pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări substanţa economică şi
socială a zonelor rurale;
► Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea şanselor egale.
Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare durabilă.
► Principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate
activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;
► Principiul abordării multisectoriale şi integrate a economiei rurale, în sensul diversificării
activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare, şi prezervării patrimoniului rural;
► Principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul
descentralizării deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor locali;
► Principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe
simplificarea legislaţiei.
Măsurile de politică de dezvoltare durabilă:
 măsurile însoţitoare:
 modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole.
Măsurile însoţitoare includ:
► Pensionarea anticipată.
► Agricultura ecologică.
► Exploatarea zonelor defavorizate.

Măsuri de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole:

► Investiţii.
► Instalarea fermierilor tineri.
► Activităţi de formare profesională
► Conservarea şi protejarea pădurilor.
► Sprijin pentru alte activităţi

Finanţarea măsurilor de politică agricolă comună

În cadrul Fondului există două linii de finanţare distincte:
A. Secţiunea Garantare finanţează:
► funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă;
► măsurile de dezvoltare rurală din prima categorie, a măsurilor însoţitoare, precum şi
măsurile de dezvoltare rurală din doua categorie, a modernizării şi diversificării exploataţiilor
agricole, dar care nu intră sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale;
► măsuri veterinare (vizând sănătatea şi condiţiile de creştere ale animalelor) şi fito-
sanitare;
► măsuri generale de informare şi evaluare.
B. Secţiunea Orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală în zonele care intră sub incidenţa
Obiectivului 1 al Politicii Regionale, şi anume:
 investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de prelucrare/comercializare a produselor
agricole;
 întinerirea populaţiei agricole;
 activităţi de formare profesională;
 stimularea dezvoltării activităţilor neagricole.
Măsurile de politică agricolă comună care vizează protejarea mediului sunt:
► Condiţionalitatea (cross-compliance), numită astfel tocmai deoarece condiţionează acordarea
plăţilor directe de respectarea unor anumite standarde de mediu, stabilite la nivel Comunitar şi
naţional.
► Includerea cerinţei de protecţie a mediului printre criteriile de selecţie ale proiectelor de
dezvoltare rurală, cu precădere cele de investiţii.
► Acordarea de sprijin, în cadrul pilonului 2 al PAC, pentru măsuri de promovare a metodelor de
producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului
rural (metode de agricultură ecologică).
► Acordarea de sprijin, în cadrul pilonului 2 al PAC, pentru exploatarea suprafeţelor agricole din
zone cu probleme specifice de mediu.
► Acordarea de sprijin, în cadrul pilonului 2 al PAC, pentru protejarea şi conservarea patrimoniului
forestier.
Provocările PAC
► Preţurile interne rămân ridicate faţă de cele de pe piaţa mondială, în special la cereale şi
carne de vită, ceea ce afectează negativ competitivitatea UE pe pieţele internaţionale şi determină
cheltuieli însemnate cu restituirile la export şi măsurile de intervenţie.
► Există discrepanţe mari de venit între fermele mari, care îşi atrag cea mai mare parte a
sprijinului comunitar, şi cele mici, în special cele care se confruntă cu probleme de restructurare şi
adaptabilitate
► Măsurile comune nu ţin pasul cu preocupările consumatorilor pentru siguranţa şi calitatea
produselor alimentare pe de o parte şi condiţiile de producţie - protecţia mediului şi sănătatea şi
bunăstarea animalelor - pe de altă parte.
► Urmare a preocupării fermierilor de a obţine câştiguri cât mai mari, specializarea şi
concentrarea producţiei s-au amplificat în detrimentul agriculturii mixte şi metodelor tradiţionale de
producţie, producând efecte negative asupra mediului.
► Negocierile din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului exercită presiuni în direcţia
limitării subvenţiilor agricole.