CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 1

Procesul de integrare economică europeană

Definire:
Integrarea economică este un proces prin intermediul căruia, două sau mai multe
pieţe naţionale, anterior separate şi de dimensiuni diferite se unesc pentru a forma o
singură piaţă (piaţă comună) de dimensiuni mai eficiente.

Etape:
 Sistemul de preferinţe vamale – presupune admiterea de către un ansamblu de
teritorii, în interiorul său, a unor serii de avantaje vamale, neaplicabile altor zone
terţe;
 Zonele de comerţ liber – reprezintă teritoriul a două sau mai multe state care hotărăsc
să elimine, dintr-o dată sau treptat, obstacolele tarifare (vamale) şi netarifare dintre
ele, dar care, faţă de terţi, menţin fiecare propriile lor tarife vamale şi regimuri
comerciale;
 Uniunea vamală – se formează când două sau mai multe state convin ca împreună să
realizeze o extindere a teritoriului vamal. Aceasta presupune eliminarea, dintr-o dată
sau treptat, a obstacolelor tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce (pentru
o parte sau pentru toate mărfurile), iar în relaţiile cu terţii aplicarea unei politici
comerciale comune şi, în primul rând, a unui tarif vamal comun;
 Piaţa comună – un spaţiu comun unui grup de state, guvernat de regulile economiei
de piaţă, în care este asigurată circulaţia liberă a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor;
 Uniunea economică – presupune existenţa unei pieţe comune care funcţionează ca o
piaţă internă naţională, completată şi de armonizarea politicilor economice ale statelor
membre.

Obiectivele economice fundamentale ale Uniunii Europene

 Promovarea unei dezvoltări echilibrate şi armonioase a activităţilor economice în

ansamblul Uniunii;
 Creşterea durabilă şi neinflaţionistă, respectând mediul;
 Promovarea unui înalt grad de convergenţă a performanţelor economice;
 Un nivel de folosire a forţei de muncă şi de protecţie socială ridicat;
 Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;
 Promovarea coeziunii economice şi sociale;
 Promovarea solidarităţii între statele membre;
 Menţinerea şi dezvoltarea Uniunii Europene ca un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei;
 Combaterea excluderii sociale şi a discriminărilor, promovarea justiţiei şi a protecţiei
sociale… solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului.

1
 Europa comunitară - principalele tratate

 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

- Tratatul de înfiinţare a CECO a fost semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către
şase state (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) şi a intrat în
vigoare în 1952, durata sa fiind prevăzută pentru 50 de ani;
- Obiectivele prevăzute prin Tratatul CECO erau:
- crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului şi
- stabilirea instituţiilor comune sau a mijloacelor de acţiune pentru a organiza
piaţa comună şi a elabora o politică economică şi socială comună în
domeniu.
- Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului a permis să se experimenteze formula unei
integrări sectoriale, formulă care a putut fi extinsă, în mod progresiv, şi la alte
domenii.

 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)

- Tratatul care instituia CEEA a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, de către
aceleaşi şase state membre ale CECO, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958;
- Scopul CEEA, definit prin tratat, a fost acela de a contribui la crearea condiţiilor
necesare formării şi dezvoltării rapide a industriei nucleare în cadrul unei pieţe
comune, la ridicarea nivelului de viaţă în statele membre.

 Comunitatea Economică Europeană (CEE)

- Tratatul de înfiinţare a CEE a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, de aceleaşi
şase state;
- Obiectivul principal al CEE a fost ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi
apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze,
în cadrul ei, o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o expansiune
continuă şi echilibrată, o creştere a stabilităţii, o sporire accelerată a standardului
de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre.
- Pentru realizarea acestui obiectiv, Comunitatea trebuia să întreprindă o serie de
acţiuni:
- realizarea zonei de comerţ liber şi a uniunii vamale și
- edificarea unei pieţe comune.

De la constituirea celor trei Comunităţi, şi până în prezent, numărul statelor

membre a crescut. Astfel, în ianuarie 1972 a fost semnat Actul final care cuprindea
instrumentele de aderare pentru Marea Britanie, Danemarca, Irlanda şi Norvegia. Aceasta
din urmă nu a devenit însă membră ca urmare a rezultatului negativ al referendumului
organizat pe plan naţional în acest scop. Începând cu 1981 a fost admisă Grecia, în 1986
au fost admise Spania şi Portugalia, în 1994 - Austria, Finlanda şi Suedia, în 2004 –
Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, în
2007 – Bulgaria şi România, iar în 2013 – Croația. De asemenea, în 2001 Marea Britanie
părăsește Uniunea Europeană.

2
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 2
Structura instituțională a Uniunii Europene

Uniunea Europeană dispune în prezent de un cadru instituţional unic, care asigură

coerenţă şi continuitate acţiunilor ce le întreprinde în vederea realizării obiectivelor sale,
fiecare instituție din sistem acționând în limitele atribuțiilor ce îi sunt conferite prin
tratate, în virturea respectării anumitor principii clar delimitate, și anume:
- Principiul reprezentării intereselor;
- Principiul echilibrului instituţional;
- Principiul autonomiei instituţiilor;
- Principiul cooperării loiale între instituţii.

2.1. Parlamentul European

- Este prima dintre instituţiile definite de Tratatul CEE - numită “Adunare

Parlamentară”.
- Componenţă: parlamentarii sunt “repezentanţi ai popoarelor statelor reunite în
Comunitate, aleşi prin vot universal direct”, pentru o perioadă de 5 ani.
- Sediul: este repartizat între Luxemburg - unde se află Secretariatul general
permanent, Strasbourg - unde au loc sesiunile plenare şi Bruxelles - unde îşi au sediul
comisiile parlamentare.
- Preşedintele Parlamentului este ales cu o majoritate absolută de voturi, pentru o
perioadă de doi ani şi jumătate.
- Regimul de lucru: Parlamentul European se întruneşte în fiecare lună, pe durata
unei săptămâni (cu excepţia lunii august), în sesiuni publice, ce se ţin la Strasbourg.
- Atribuţii:
- puterea de control;
- puterea consultativă şi de participare la actul legislativ;
- competenţe în domeniul bugetar;
- numirea Avocatului poporului.

2.2. Consiliul European

- Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei. De asemenea,

trebuie făcută distincţia între Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene.
- Consiliul European a fost instituţionalizat cu ocazia Conferinţei de la Paris din
1974 și reprezintă în prezent instanța politică supremă în Uniunea Europeană.
- Componenţă: reuneşte şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, pe
preşedintele Consiliului European şi pe preşedintele Comisiei Europene.
- Preşedintele Consiliului European este ales pe un termen de doi ani şi jumătate,
ce poate fi reînnoit.
- Mod de funcţionare: Consiliul European se reuneşte în fiecare semestru. În mod
excepţional şi din motive diverse, pot fi convocate şi Consilii extraordinare.
- Atribuţii: stabileşte orientările generale ale construcţiei europene, directivele
politice generice pentru Comunitate şi pentru cooperarea politică europeană, pune bazele
unui nou cadru de cooperare şi formulează poziţii comune cu privire la relaţiile externe.
1
 2.3. Consiliul sau Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

- A devenit instituţie comună celor trei comunităţi prin Tratatul de fuziune de la

Bruxelles.
- Componenţă: Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al
fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat.
- Sediu: Bruxelles.
- Preşedinţia: este exercitată pe rând, de fiecare stat membru, pe o durată de şase
luni, într-o ordine fixată de Consiliu prin unanimitate de voturi.
- Organizare şi funcţionare: Consiliul se întruneşte la convocarea preşedintelui,
din iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a Comisiei.
- Sistemul de vot: tratatele comunitare consacră trei modalităţi de vot în Consiliu,
și anume: votul în unanimitate; votul cu majoritate simplă; votul cu majoritate calificată;
- Atribuţii:
 este organismul legislativ al Comunităţii împreună cu Parlamentul
European;
 coordonează politicile economice;
 încheie, în numele Uniunii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul
sau mai multe state ori organizaţii internaţionale;
 adoptă bugetul Uniunii împreună cu Parlamentul European;
 adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii
externe şi de securitate comună, precum și privind cooperarea în materie de
justiţie şi afaceri interne.

2.4. Comisia Europeană

- A devenit, prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, o instituţie comună pentru

cele trei comunităţi, având caracter de organ supranaţional, care îşi exercită funcţiile
exclusiv în serviciul intereselor comunitare.
- Componenţă şi caracteristici: Membrii Comisiei (“comisarii”) sunt aleşi din
rândul specialiştilor şi/sau al oamenilor politici, desemnaţi de comun acord de către
statele membre şi cu investitura Parlamentului European, pe baza competenţelor
generale. Mandatul lor este de 5 ani.
- Sediul: Bruxelles.
- Preşedinţia: Comisia este condusă de un preşedinte ales pe termen de 5 ani.
- Organizare şi funcţionare: Aceasta se reuneşte o dată pe săptămână, în fiecare
miercuri. Este un organ colegial, în sensul că toate actele pe care tratatele sau
regulamentele de aplicare le încredinţează expres Comisiei vor fi luate de aceasta,
angajând răspunderea ei ca instituţie.
- Atribuţii:
 puterea de iniţiativă;
 puterea de execuţie;
 puterea de control;
 puterea de negociere în acordurile;
 gestionează şi execută bugetul anual al Uniunii.

2
 2.5. Organe consultative ale instituțiilor Uniunii Europene

 Comitetul economic şi social (CES)

- Organ cu caracter consultativ, creat prin tratatele privind instituirea celor trei
comunităţi (CECO, CEE şi Euratom);
- Componenţă: reprezentanţi ai diferitelor categorii de participanţi la viaţa
economică şi socială.
- Atribuţii: asistă Consiliul, Comisia şi Parlamentul, cu caracter pur consultativ,
atunci când se consideră că sunt în joc interese economice și sociale.

 Comitetul regiunilor
- Organ cu caracter consultativ, creat prin Tratatul UE, cu scopul de a realiza
centralizarea opiniilor regiunilor şi ale entităţilor locale.
- Componenţă: reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale.
- Atribuţii: asistă Consiliul, Comisia şi Parlamentul, cu caracter pur consultativ,
atunci când se consideră că sunt în joc interese regionale.

3
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 3
Piața Unică Internă- etapă a procesului de construcţie europeană

3.1. Edificarea pieţei unice interne

 Pentru realizarea uniunii vamale Tratatul de la Roma a prevăzut:

- între ţările membre:
- eliminarea, în mod treptat şi complet, a taxelor vamale de import şi de
export în relaţiile comerciale dintre ţările membre, atât pentru produsele
industriale, cât şi pentru cele agricole;
- eliminarea, complet şi în mod treptat, a restricţiilor cantitative şi a altor
bariere netarifare în comerţul reciproc;
- instituirea unui regim fiscal comun (impozite interne indirecte) în ţările
membre;
- adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei ;
- faţă de terţi:
- o politică comercială comună la frontiera cu exteriorul Comunităţii;
- instituirea unui tarif vamal extern comun.
 În iunie 1985 este adoptată Carta Albă pentru definitivarea pieţei unice interne,
în care a fost fixat un calendar precis pentru perioada 1985-1992, privind examinarea şi
adoptarea măsurilor legislative necesare realizării pieţei unice interne.
- Carta Albă a propus mai multe obiective:
- unificarea celor 12 pieţe naţionale ale CEE pentru a le transforma într-o
piaţă unică de 320 mil. de consumatori (340 ca urmare a unificării
Germaniei);
- transformarea acestui spaţiu mare într-o piaţă în expansiune, dinamică şi
flexibilă, care să permită utilizarea optimă a tuturor resurselor umane,
naturale şi financiare;
- folosirea virtuţilor marii pieţe ca factor de dezvoltare economică.
- Pentru realizarea acestor obiective, au fost propuse o serie de măsuri legislative
prin intermediul cărora se urmărea:
- eliminarea frontierelor fizice, prin renunţarea la controlul mărfurilor şi
persoanelor la trecerea frontierelor interne, dar și la formalităţile greoaie şi
costisitoare cerute cu această ocazie;
- eliminarea barierelor tehnice, prin înlăturarea obstacolelor ce decurgeau din
reglementările naţionale distincte cu privire la exigenţele pe care trebuie să
le îndeplinească mărfurile şi serviciile care circulă în Comunitate;
- eliminarea barierelor fiscale, prin depăşirea obstacolelor create de
diferenţele existente între sistemele naţionale de impunere directă
(impozitele pe profitul societăţilor comerciale şi pe venitul persoanelor
fizice), dar mai ales indirectă (taxa pe valoarea adăugată şi accize).
- Carta Albă a pus accent pe recunoaşterea mutuală şi mai puţin pe armonizarea
legislaţiilor naţionale.
 9Actul Unic European - AUE (1987) - a cuprins prevederi referitoare la
edificarea spaţiului economic integrat, punând accent pe dezvoltarea politicilor comune
ale CEE şi coordonarea celorlaltor politici economice naţionale ale ţărilor membre. Actul
Unic European a prevăzut:
1
 - includerea conceptului de piaţa internă într-un tratat comunitar (Tratatul CE),
definită ca “spaţiu fără frontiere interne în care este asigurată circulaţia liberă a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”; data limită pentru desăvârşirea sa a
fost fixată la 31 decembrie 1992;
- înlocuirea unanimităţii cu votul majorităţii calificate în adoptarea deciziilor
privind marea parte a problemelor analizate în Consiliul de Miniştri referitoare la piaţa
internă.
 Piaţa unica internă (PUI) a devenit o realitate la sfârşitul anului 1998
contribuind la prosperitatea şi integrarea economiilor europene, prin: - creşterea
comerţului intra-comunitar; - ameliorarea productivităţii; - reducerea costurilor de
producție și tranzacție.

3.2. Elemente fundamentale ale pieţei unice interne

3.2.1. Libera circulaţie a mărfurilor

Privind libertatea de circulaţie a mărfurilor, au fost lansate la nivel comunitar o

serie de măsuri care au vizat eliminarea barierelor fizice, tehnice și fisale din calea
schimburilor reciproce de mărfuri.
 Eliminarea frontierelor fizice s-a realizat prin:
- simplificarea controalelor administrative la punctele de frontieră internă prin
adoptarea unui document administrativ unic şi adoptarea unui sistem unic de clasificare a
mărfurilor în tariful vamal (1988);
- eliminarea completă a formalităţilor vamale şi a controalelor la frontierele
intracomunitare, începând cu 1 ianuarie 1993 (excepţie: drogurile şi armele de foc).
 Eliminarea obstacolelor tehnice - Urmare a existenţei unor criterii naţionale
diferite ce nu răspundeau exigenţelor esenţiale sau imperative cu privire la calitate,
sănătate, securitate, mediu etc. – şi care constituiau un adevărat obstacol pentru comerţul
intracomunitar – s-a impus ca soluţie recunoaşterea reciprocă – principiu de bază în
circulaţia mărfurilor. Ulterior, începând cu anii 1980, Comunitatea a dezvoltat un amplu
proces de uniformizare a normelor tehnice.
 Eliminarea barierelor fiscale – Carta Albă privind definitivarea pieţei unice
interne, din 1985, recomanda următoarele măsuri:
- aplicarea generalizată a TVA la toate tipurile de vânzări şi facturarea
acesteia la producător (în ţara de origine);
- limitarea numărului de taxe pe valoare adăugată la două în fiecare ţară (TVA
normal şi TVA redus), concomitent cu reducerea listei produselor cărora li
se aplică TVA redus.
- În prezent, în Uniunea Europeană există obligaţia unei cote minime de TVA de
15% şi recomandarea ca statele membre să nu stabilească cote de TVA care să
depăşească această limită cu mai mult de 10 puncte procentuale. De asemenea, statelor
membre le este permisă aplicarea a maxim două cote reduse, dar nu mai mici de 5%,
pentru anumite mărfuri sau servicii de natură socială sau culturală; în plus, statele
membre sunt autorizate să fixeze, pe timp limitat, cote mai mici de 5% sau chiar cote
zero pentru anumite produse, în condiţiile în care există argumente sociale clar definite

2
 3.2.2. Libera circulaţie a serviciilor

Tratatul CE defineşte serviciile drept “acele prestaţii furnizate în mod obişnuit

contra unei remuneraţii, în măsura în care ele nu sunt supuse regulilor privind libera
circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor”. (art. 60) În această accepţiune, în
categoria serviciilor au fost incluse: - activităţi cu caracter industrial; - activităţi cu
caracter comercial; - activităţi meşteşugăreşti.
Tratatul CE reglementează principiul liberalizării serviciilor sub două forme:
- dreptul de stabilire al resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat
comunitar în scopul prestării unui serviciu;
- libertatea de a presta servicii pe baze transfrontaliere, fără a fi necesară
deplasarea sau stabilirea prestatorului într-un alt stat membru.
Libertatea de circulaţie a serviciilor se bazează pe principiul egalităţii de tratament
a prestatorilor externi şi interni, astfel că întreprinderilor dintr-o ţară comunitară le este
suficientă licenţa de funcţionare din ţara lor de origine pentru a putea opera pe întreg
teritoriul Comunităţii (principiul licenţei unice).
Libertatea de circulaţie a serviciilor nu poate fi restrânsă decât prin prevederi
justificate de interesul general (motive de politică, securitate şi sănătate publică).
Furnizarea serviciilor pe plan internaţional – în general, dar şi în plan comunitar,
se realizează prin:
- deplasarea furnizorului de servicii (persoane fizice) în altă ţară pentru a presta
acolo serviciile pe o perioadă determinată - serviciile active;
- deplasarea consumatorului de servicii în ţara furnizorului (consum în
străinătate) - serviciile pasive;
- furnizarea peste graniţă a serviciilor - serviciile de corespondenţă;
- deplasarea capitalului peste graniţă, cu stabilirea de către furnizorul de servicii
a unei „prezenţe comerciale” în ţara unde este prestat serviciul- serviciile
financiare.

3.2.3. Libera circulaţie a capitalurilor

 Tratatul CEE promova ca principii generale:

- principiul liberei circulaţii a capitalurilor – ce stabilea că ţările membre se
străduiesc să nu introducă nici o nouă restricţie suplimentară în interiorul Comunităţii, de
natură să afecteze mişcările de capitaluri şi plăţile curente aferente acestor mişcări, şi să
facă astfel încât reglementările existente să nu devină mai restrictive;
- principiul nediscriminării după origine şi după destinaţia fondurilor - ce
presupunea desfiinţarea progresivă a restricţiilor din calea mişcării capitalurilor ce
aparţineau rezidenţilor din ţările membre; dar şi eliminarea discriminărilor de tratament
bazate fie pe naţionalitatea sau locul de rezidenţă al părţilor, fie în funcţie de localizarea
plasamentului;
- posibilitatea de a apela la clauze de salvgardare, pentru a evita apariţia sau a face
faţă unor situaţii nedorite.
 Pentru liberalizarea completă a circulaţiei capitalurilor, în 1988 s-a prevăzut:
- eliminarea tuturor restricţiilor referitoare la circulaţia capitalurilor;
- autorizarea aplicării temporare a unor măsuri de salvgardare (maxim 6 luni),
pentru a face faţă, dacă era cazul, unor perturbaţii grave în circulaţia capitalurilor, pe
termen scurt;
- menţinerea aceluiaşi grad de libertate în circulaţia capitalurilor cu ţări terţe, pe
baza unui regim de reciprocitate.
3
 3.2.4. Libera circulaţie a persoanelor

Pentru a asigura libera circulaţie a persoanelor, piaţa unică internă trebuia să

garanteze cetăţenilor Comunităţii două drepturi fundamentale:
- libera trecere a frontierelor între statele membre (fără control şi formalităţi);
- posibilităţi egale privind accesul la activităţi salariate şi profesionale.
 Libera circulaţie a persoanelor inactive. Principalele drepturi ce le revin
acestora sunt:
- permisiunea de a se stabili pe teritoriul unui alt stat membru;
- egalitatea de tratament faţă de cetăţenii statului de primire;
- garantarea unor venituri suficiente şi a asistenţei medicale.
 Libera circulaţie a persoanelor active care prestează o activitate salariată -
lucrătorii. Tratatul CE consacră principiul nediscriminării, conform căruia orice cetăţean
al unui stat membru, indiferent de naţionalitate, are dreptul de a accede la o activitate
salariată sau pe cont propriu pe care să o desfăşoare pe teritoriul unui alt stat membru, în
conformitate cu prevederile legale cărora se supun naţionalii statului respectiv.
 Libera circulaţie a persoanelor active care desfăşoară o activitate
independentă – liber-profesioniştii. Pentru a se putea stabili şi a-şi desfăşura activitatea
într-un stat membru, persoanele care lucrează pe cont propriu trebuie să posede diplome,
certificate sau alte titluri recunoscute pe plan european; primele profesiuni independente
liberalizate au fost: medicina, infirmeria, medicina veterinară şi arhitectura. Pentru a
evita, însă, ritmul inevitabil foarte lent de adoptare a unor directive detaliate privind
recunoaşterea diplomelor pentru fiecare domeniu de specializare în parte, s-a recurs la
aplicarea principiului recunoaşterii mutuale a acestora.
 Acordul Schengen - A fost semnat la 14 iunie 1985 de Franţa, Germania şi
ţările Benelux şi a urmărit realizarea liberei circulaţii a persoanelor între aceste ţări, cu
garantarea securităţii statelor membre şi a cetăţenilor acestora. La 19 iunie 1990 s-a
semnat Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, la care au aderat ulterior şi alte state
membre: Italia (1990), Spania şi Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995),
Danemarca, Finlanda, Suedia (1996).
- Principalele prevederi ale acordului se referă la:
- eliminarea controalelor la frontierele interne;
- regimul de vize armonizat;
- dreptul la azil;
- colaborarea poliţienească;
- cooperarea justiţiei în materie penală;
- colaborarea în lupta contra traficului de droguri şi de arme.
- Pentru aplicarea Acordului Schengen a fost introdus Sistemul de Informaţii
Schengen (SIS) – o reţea computerizată utilizată pentru schimbul de informaţii între
poliţiile naţionale atunci când se efectuează operaţiuni de identificare sau control a
persoanelor care circulă în Spațiul Schengen;
- La 1 decembrie 2000 - Spaţiul Schengen a integrat Norvegia şi Islanda, state ce
nu fac parte din structura Uniunii Europene. Ulterior, Spațiul Schengen s-a extins în 2008
cu Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria; în
2009 cu Elveția; în 2011 cu Liechtenstein, iar în 2023 cu Croația.

4
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 4
Uniunea economică și monetară –
etapă superioară a procesului de integrare europeană

Privită ca o etapă superioară a procesului de integrare economică, uniunea

economică și monetară (UEM) este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării la nivel
european, ce presupune: liberalizarea fluxurilor de capital între țările membre ale Uniunii
Europene, însoțită de strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, o
monedă unică reglementată de o politică monetară comună și un sistem instituțional care
să coordoneze și să administreze această politică.
Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul
uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe comune a mărfurilor și
serviciilor, deși în cazul Uniunii Europene, uniunea economică și monetară este mai
degrabă asociată cu piața unică internă.
Uniunea economică și monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ
complex, atât în planul economiei reale, cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a
lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea
mai multor etape.
☆ Raportul Werner, prezentat în octombrie 1970, prevedea instituirea pe
parcursul a zece ani, conform unui plan cu mai multe etape, a unei uniuni economice și
monetare, având drept obiectiv final liberalizarea totală a mișcărilor de capital și
integrarea completă a piețelor bancare și financiare, precum și eliminarea marjelor de
fluctuație ale cursurilor monedelor europene și instituirea unei parități fixe. Raportul avea
în vedere adoptarea unei monede europene comune, care putea reprezenta un rezultat
final al procesului, dar nu o considera deocamdată drept un obiectiv de sine stătător sau
un scop în sine. În plus, raportul recomanda o mai bună coordonare a politicilor
economice și definirea unor orientări privind politicile fiscale naționale. Planul Werner
nu a putut fi, însă, pus în aplicare din cauza conjuncturii economice de ansamblu, astfel
că liderii europeni l-au pus deoparte și au încercat să găsească o soluție pentru fluctuațiile
persistente ale monedelor naționale.
☆ Pentru a redresa situația, în 1972, a fost creat „șarpele monetar în tunel”,
mecanism în cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale CEE (la care
s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuație
de +/- 2,25% (reprezentând “șarpele monetar”), având drept pivot dolarul american
(semnalizând “tunelul”). Sistemul “șarpelui monetar” a funcționat, din păcate, cu
dificultate, momentele de retrageri alternând cu cele de reveniri ale statelor membre și cu
numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare, un mecanism menit să
păstreze fluctuația cursului de schimb al monedelor în cadrul unor limite reduse în raport
cu dolarul american.
☆ Toată această incertitudine a sistemului economic pare să se încheie o dată cu
lansarea Sistemului Monetar European (SME), în martie 1979, cu participarea
monedelor tuturor statelor membre, exceptând lira sterlină. Acesta a avut drept scop
formarea unei zone de stabilitate monetară în cadrul unui spațiu economic ale cărui state
membre înregistrau, la acel moment, tendințe de diminuare a diferențelor dintre nivelurile
lor de dezvoltare. Principalele componente ale sistemului au fost: o unitate de cont
europeană (ECU) utilizată în decontările financiare; un fond de cooperare monetară,

1
instituit deja din 1973; mecanismul ratei de schimb; înființarea Institutului Monetar
European.
☆ Raportul Delors, prezentat Consiliului European de la Madrid din 1989, viza
drept obiectiv o monedă unică și, deci, o politică monetară unică, nu o monedă comună,
care să circule concomitent cu monedele naționale în cadrul unei “zone monetare”
consolidate, aceasta constituind și deosebirea esențială față de Raportul Werner. Raportul
Delors schița trei etape spre uniunea economică și monetară.
☆ Tratatul de la Maastricht, adoptat în 1992, preia principalele orientări trasate
de Raportul Delors în materie de uniune economică și monetară, fixând două date
importante pentru moneda unică, și anume: 31 decembrie 1997, cel mai curând, și 1
ianuarie 1999, cel mai târziu. Scenariul inițial reflecta principiul convergenței în trei
faze consacrat de raportul amintit, cărora le aducea, însă, câteva mici corecturi, impuse de
evoluțiile produse în timp.
Tratatul de Maastricht stabilește criteriile de convergență nominală, cunoscute și
sub denumirea de “criteriile de la Maastricht”, în funcție de îndeplinirea cărora se poate
aprecia că un stat este pregătit sau nu să adopte moneda unică, respectiv:
 rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5 % cele mai
bune performanțe ale statelor membre participante;
 dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu
mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre
participante;
 deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB;
 datorie publică cumulată care să nu depășească 60% din PIB;
 stabilitatea cursului de schimb, în sensul menținerii cursului național în
limitele marjelor normale de fluctuație ale Mecanismului Ratelor de Schimb
2 pentru cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro.
Alături de criteriile de convergență nominală au apărut, la inițiativa Comisiei
Europene și a Băncii Centrale Europene, însă fără a face obiectul Tratatului de la
Maastricht, criteriile de convergență reală care privesc:
 gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor
comerciale externe în PIB;
 ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale Uniunii Europene în
totalul comerțului exterior;
 structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și
servicii);
 PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea puterii de
cumpărare.
☆ În principiu, toate statele membre ale Uniunii Europene ar trebui să adopte
moneda euro. Totuși, acele state membre care nu îndeplinesc încă condițiile economice și
financiare necesare, beneficiază de derogări provizorii până la momentul în care vor
putea să se integreze în zona euro.
☆ În prezent, 20 din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene au moneda
euro ca monedă unică.

2
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 5
Politica comercială a Uniunii Europene

Elementele de bază ale politicii comerciale comune a Uniunii Europene, conturate

prin Tratatul de la Roma, au fost iniţiate încă din momentul creării Comunităţii Economie
Europene, şi se referă la:
- fixarea unui tarif vamal extern comun în relaţiile dintre membrii săi care să se
substituie diferitelor tarife naţionale la frontiera cu exteriorul;
- o politică comercială comună faţă de terţi.
 În perioada prevăzută pentru realizarea uniunii vamale (până la 31 dec. 1970),
pentru a sprijini aplicarea unei politici comerciale comune, Tratatul de la Roma a
prevăzut armonizarea practicilor comerciale ale statelor membre. La sfârşitul perioadei de
tranziție prevăzută pentru realizarea uniunii vamale, politica comercială a fost
structurată conform unor principii unitare şi a devenit de competenţa exclusivă a
autorităţilor comunitare (politică comună).
 În 1994, printr-o recomandare formulată de Curtea de Justiţie la cererea
Comisiei Europene, au fost precizate domeniile reglementate prin politica comercială
comună a Comunităţii în cadrul fiecărui acord comercial cu terţii şi au fost extinse
competenţele Comunităţii în următoarele domenii:
- schimburile internaţionale de produse supuse EURATOM-ului;
- produsele CECO, atunci când acestea făceau obiectul unor acorduri
multilaterale;
- încheierea de acorduri cu ţările terţe în materie de mărfuri falsificate;
- acordurile asupra aplicării de măsuri sanitare şi fitosanitare;
- schimburile de servicii;
- aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală;
- investiţiile străine directe.

5.1. Regimul comun aplicabil importurilor din ţări terţe

 Măsuri de reglementare a regimului de liberalizare a importurilor.

Liberalizarea comunǎ a importurilor a început încă din anul 1968, prin practicarea unui
sistem de liste cu mărfurile supuse liberalizării, pentru ca, din 1994, acesta să fie
substituit cu asumarea liberalizării ca normă generică, cu excepţia unor produse ce
aparţineau sectoarelor textil, agricol şi produsele siderurgice.
 Reguli pentru a contracara consecinţele negative determinate de liberalizarea
activităţilor productive - salvgardare. Acţiunea comunitarǎ în acest domeniu s-a realizat
prin :
- proceduri comunitare de informare şi consultare;
- procedura comunitarǎ de investigare;
- mǎsuri de apǎrare – se adoptă atunci când importurile ameninţǎ sǎ provoace
prejudicii producǎtorilor comunitari şi pot contribui la modificarea comportamentului
ţǎrii învinuite din teama de a nu i se aplica mǎsuri de sancţionare;
- mǎsuri de sancţionare - implicǎ modificarea regimului de comerţ aplicat
importurilor de mǎrfuri, prin suspendarea practicii de autorizare liberǎ a importurilor la
nivel naţional, competenţele în acens sens urmând a fi transferate Comisiei.

1
  Măsuri de apărare comercială împotriva practicilor neloiale:
- mǎsuri de apǎrare împotriva dumpingului şi subvenţiilor - Pentru a pune în
practică taxele de răspuns (antidumping şi compensatorii) trebuie să fie îndeplinite trei
condiţii: existenţa dumpingului, respectiv a subvenţiei; dovada prejudiciului adus
industriei comunitare; legătura de cauzalitate între prejudiciu şi existenţa dumpingului,
respectiv a subvenţiei;
- mǎsuri destinate importului de mǎrfuri falsificate - distrugerea mǎrfurilor
falsificate, ridicarea statutului de comerciant pentru cel care realizeazǎ importul etc;
- măsuri ce se aplică în situaţii speciale:
- proceduri comunitare pentru administrarea restricţiilor cantitative -
restricţiile şi prohibirile la importul de mǎrfuri în Comunitate sunt
determinate de factori cum ar fi: politica externǎ şi de securitate comunǎ,
protecţia consumatorilor şi a mediului. Administrarea acestor
restricţii/prohibiri se face cu ajutorul licenţelor la import, care sunt valabile
pe tot teritoriul Comunitǎţii, cu excepţia cazurilor când restricţia cantitativǎ
este limitatǎ la una sau mai multe regiuni ale Uniunii, situaţie în care
licenţele sunt valabile doar pentru zonele respective ;
- reguli de origine generale - sunt necesare în stabilirea unor taxe şi restricţii
vamale asupra importurilor de mărfuri, având drept scop să împiedice acele
mărfuri care nu sunt originare dintr-o ţară sau teritoriu (provin din alte ţări)
cu care Comunitatea are încheiat un acord comercial, să pătrundă pe piaţa
comunitară ca şi cum ar fi originare din ţările respective şi să beneficieze de
tratamente tarifare preferenţiale.

5.2. Regimul comun aplicabil exporturilor către ţări terţe

 Acţiuni pentru armonizarea ajutoarelor publice acordate pentru finanţarea şi

promovarea exporturilor:
- ajutoarele cu caracter financiar – presupun participarea publicǎ la creditele de
export acordate prin instituţii publice de creditare. Armonizarea principalelor prevederi
din legislaţiile statelor membre cu privire la asigurarea şi garantarea creditelor de
export pentru tranzacţiile pe termen mediu şi lung – s-a realizat în 1998;
- referitor la ajutoarele nefinanciare acordate în vederea promovării exporturilor,
Comunitatea a alocat resurse bugetare pentru a dezvolta acţiunea de promovare cu
caracter european sub forma subvenţiilor la export..
 Acţiuni care se referă la conformarea regimului comercial aplicabil
exporturilor:
- exporturile Comunitǎţii care au ca destinaţie ţǎri terţe sunt libere, cu excepţia
anumitor mǎrfuri precum: petrolul, produsele derivate şi gazele;
- statele membre pot sǎ introducă restricţii cantitative sau să interzicǎ anumite
exporturi pe motive de politicǎ, securitate şi moralitate publicǎ;
- au fost adoptate măsuri care au vizat exportul anumitor categorii de mărfuri cu
un regim special - bunurile ce ţin de patrimoniul artistic şi cultural, substanţe utilizate la
fabricarea ilicită a stupefiantelor, bunurile de dublă-folosinţă („dual-use goods”),
inclusiv software şi tehnologii.

2
 5.3. Acordurile comerciale încheiate de Uniunea Europeană

Conform Tratatului CEE, Comunitatea poate încheia acorduri comerciale cu unul

sau mai multe state sau cu organizaţii internaţionale. Procedura de încheiere a acestor
acorduri este comună şi a fost stabilită prin tratat. În funcţie de tratamentul tarifar asumat,
acordurile pot fi preferenţiale sau nepreferenţiale.
 Acordurile preferenţiale – sunt semnate cu terţe state pe termene ce pot fi
reînnoite şi constituie excepţii de la aplicarea TEC. Comunitatea a încheiat acorduri
preferenţiale cu patru grupuri de state:
- statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS);
- ţǎrile din Europa Centralǎ şi de Est (TECE);
- statele din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP);
- ţǎrile în curs de dezvoltare care nu au semnat aceste Convenţii;
- alte acorduri:
- Uniunea Europeană – statele mediteraneene;
- Uniunea Europeană – MERCOSUR;
- Uniunea Europeană – Statele Unite ale Americii.
 Acordurile nepreferenţiale
- Ca urmare a încorporării Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) în
OMC, Comunitatea s-a adaptat la un număr impresionant de acorduri multilaterale
încheiate pe parcursul rundei Uruguay de negocieri din cadrul GATT, menite să ordoneze
şi să liberalizeze comerţul international. Eficacitatea normelor comerciale multilaterale la
nivel comunitar rămâne totuşi limitată ca urmare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie.

3
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 6
Politica comunitară privind concurenţa

Termenul de “politică concurenţială” se referă, în linii mari, la anumite reguli,

obligaţii, legi şi acţiuni executive întreprinse de guverne - sau, în acest caz, de către
Comunitate în ansamblul său, care acţionează prin intermediul Comisiei Europene -
destinate a elimina sau cel puţin a descuraja practicile comerciale restrictive, care ar avea
drept efect, în termenii Tratatului CEE - împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea
concurenţei şi afectarea relaţiilor comerciale dintre ţările membre.
Sfera de aplicare a reglementărilor comunitare în domeniul concurenţei este foarte
largă, acestea aplicându-se indiferent de: localizarea companiei, forma juridică sau de
proprietate, sectoarele de activitate economică vizate.

6.1. Practici restrictive

 Tratatul CEE prevede că « sunt interzise ca incompatibile cu piaţa comună,

toate acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile
concertate, care au ca obiect ori efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea
concurenţei în cadrul pieţei comune şi pot afecta comerţul dintre statele membre, şi în
special acelea care:
- fixează, direct sau indirect, preţurile de vânzare sau de cumpărare ori alte
condiţii comerciale inechitabile;
- limitează ori controlează producţia, pieţele de desfacere, dezvoltarea tehnică ori
investiţiile (plasamentele de capital);
- împart sursele sau piețele de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de
vânzări şi achiziţii sau alte criterii;
- aplică unele condiţii inegale tranzacţiilor echivalente cu alţi parteneri comerciali,
situându-i astfel pe aceştia într-un dezavantaj concurenţial;
- fac încheierea de contracte dependentă de acceptarea de către celelalte părţi a
unor obligaţii suplimentare, care, prin natura lor sau potrivit uzanţelor comerciale, nu au
nici o legătură cu astfel de contracte.
 Tratatul consideră drept excepţii unele acorduri, decizii sau practici concertate
ce pot fi permise, cu condiția notificării lor, dacă părţile implicate pot demonstra că:
- efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a
compensa restrângerea concurenţei provocată de respectivele acorduri, decizii sau
practici concertate;
- respectivele înţelegeri nu oferă întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi
posibilitatea de a elimina concurenţa pe o parte semnificativă a pieţei la care se referă;
- înţelegerile în cauză contribuie sau pot contribui în mod semnificativ la:
perfecţionarea producţiei sau distribuirii de produse; promovarea progresului tehnic şi
economic (acordurile de licenţiere prin transfer de tehnologie, de franciză, de
specializare, cercetare-dezvoltare etc.); creşterea gradului de competitivitate a produselor
şi serviciilor; practicarea unor preţuri mai reduse sau a unor condiţii mai bune pentru
consumatori.
 Constatarea unor acte de natură anticoncurenţială este de competenţa
Comisiei, la cererea statelor membre, a persoanelor fizice sau juridice care reclamă un
interes legitim.
1
 6.2. Cazuri speciale de derogare de la reglementările privind
concurenţa

 Regula “de minimis” – asigurarea minimului protejat al concurenţei.

Acordurile care afectează comerţul dintre statele membre nu restricţionează semnificativ
concurenţa, dacă:
- cota agregată de piaţă deţinută de părţile la acord nu depăşeşte 10% pe nici
una dintre pieţele relevante afectate de acord, atunci când acesta se încheie
între companii care sunt actuali sau potenţiali competitori pe oricare din
aceste pieţe;
- cota de piaţă deţinută de fiecare dintre părţile la acord nu depăşeşte 15% pe
nici una dintre pieţele relevante afectate de acord, atunci când acesta se
încheie între companii care nu sunt actuali sau potenţiali competitori pe nici
una din aceste pieţe.
 Condiţii pentru admiterea restrângerii concurenţei. Acordurile, deciziile sau
practicile concertate nu sunt supuse notificării în situaţiile următoare:
- părţile implicate în astfel de înțelegeri sunt întreprinderi dintr-un singur stat
membru şi nu privesc nici importurile şi nici exporturile dintre statele
membre;
- nu sunt mai mult de două întreprinderi părţi la acestea, iar acordurile doar
restrâng libertatea unei părţi în determinarea preţurilor şi condiţiilor
comerciale pe baza cărora mărfurile dobândite de la cealaltă parte pot fi
vândute sau impun restricţii privind exercitarea drepturilor cesionarului sau
beneficiarului de drepturi de proprietate industrială;
- au ca unic obiect specializarea, dezvoltarea ori aplicarea uniformă de
standarde sau cercetarea în comun pentru îmbunătăţire tehnică, dezvoltare şi
specializare, cu condiţia ca rezultatele să fie accesibile tuturor părţilor şi să
poată fi folosite de fiecare dintre ele;
- satisfac condiţiile regulamentelor în vigoare privind exceptările de grup (pe
categorii), respectiv acele acorduri, decizii sau practici concertate care pot să
beneficieze de derogări fără să fie necesară o solicitare în acest sens din
partea celor interesaţi, atunci când sunt concepute în aşa fel încât răspund
condiţiilor regulamentelor Consiliului.

6.3. Condiţii de incompatibilitate cu regulile privind concurenţa

 Abuzul de poziţie dominantă

În înţelesul Tratatului CEE un abuz de poziţie dominantă constă în:
-impunerea, în mod direct sau indirect, a unor preţuri de vânzare ori cumpărare
sau a altor condiţii comerciale inechitabile ;
- limitarea producţiei, a pieţelor de desfacere sau a dezvoltării tehnice, aducând
astfel prejudicii beneficiarilor lor;
- aplicarea unor condiţii diferite la prestaţii echivalente încheiate cu diverşi
parteneri comerciali, creându-le astfel unora dintre ei un dezavantaj
concurenţial;
- condiţionarea încheierii unui contract de acceptarea, de către cealaltă parte, a
unor clauze suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu obiectul contractului;

2
 - practicarea unor preţuri excesive sau inferioare costurilor de producție - în
scopul înlăturării concurenţei - sau vânzarea la export sub costul de producţie,
cu acoperirea diferenţelor pe seama unor preţuri majorate practicate pe piaţa
comună.
 Reglementări privind controlul concentrărilor economice (fuziunilor)
Termenul de concentrare economică reprezintă acea operaţiune care se produce
atunci când:
- două sau mai multe întreprinderi, anterior independente, fuzionează;
- una sau mai multe persoane fizice care deţin deja controlul cel puţin asupra
unei alte întreprinderi, ori una sau mai multe întreprinderi dobândesc, direct
sau indirect, controlul asupra uneia sau mai multor întreprinderi, fie prin
participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract
sau prin alte mijloace.
Politica privind concurența interzice numai operaţiunile de concentrare economică
de dimensiune comunitară, ce au ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante
şi, ca urmare, conduc sau ar putea conduce la împiedicarea, restrângerea sau
distorsionarea semnificativă a concurenţei în cadrul pieței comune ori pe o parte
considerabilă a acesteia şi afectează comerţul dintre statele membre.
 Ajutoarele de stat
Tratatul de la Roma declara că sunt incompatibile cu piaţa comună ajutoarele
acordate sub orice formă prin intermediul resurselor statului, favorizând astfel unele
întreprinderi sau producţii şi care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze
concurenţa, în măsura în care afectează schimburile comerciale dintre statele membre.
Toate ajutoarele de stat trebuie să fie notificate Comisiei, cu excepția:
- ajutorului pentru cercetare şi dezvoltare, întreprinderile mici şi mijlocii,
angajarea forţei de muncă, pregătirea profesională şi protejarea mediului
înconjurător;
- ajutorului care se conformează schemei aprobate de Comisie, pentru fiecare
stat membru, privind acordarea ajutorului regional.
De asemenea, Tratatul CEE stabileşte ca fiind compatibile cu piaţa comună:
- ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a regiunilor cu un nivel
de trai anormal de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat;
- ajutoarele destinate să promoveze executarea unui proiect important de interes
european sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru;
- ajutoarele care facilitează dezvoltarea anumitor activităţi sau regiuni
economice, dacă nu modifică condiţiile schimburilor comerciale şi concurenţa
într-o măsură contrară interesului comun;
- ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, dacă
nu modifică condiţiile schimburilor comerciale şi concurenţa într-o măsură
contrară interesului comun;
- alte categorii de ajutoare stabilite prin decizii ale Consiliului, care hotărăşte cu
majoritate calificată, la propunerea Comisiei.

3
  Serviciile publice şi liberalizarea sectoarelor monopoliste
Serviciile publice - numite şi de interes public - sunt activităţi economice de
interes general, care funcţionează sub responsabilitatea autorităţilor publice, iar gestiunea
lor este delegată unui agent economic (public sau privat) din afara administraţiei, precum
serviciile de poştă şi telecomunicaţii, anumite categorii de transport, furnizarea de energie
electrică şi gaze etc.
Prestarea serviciilor publice este exercitată numai în baza unei autorizaţii ce poate
fi acordată mai multor agenţi economici (publici sau privaţi) - cazul drepturilor speciale,
sau unuia singur - cazul dreptului exclusiv sau de monopol.
Când statele membre acordă drepturi speciale sau exclusive, Comisia Europeană
verifică dacă acestea se conformează cu regulile comunitare privind concurenţa şi
supraveghează, în special, asigurarea faptului că autorităţile publice - atunci când
stabilesc condiţiile de furnizare a serviciilor de interes general încredinţate unor companii
- nu merg dincolo de ceea ce este strict necesar pentru furnizarea serviciilor respective.

4
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 7
Politica privind protecția consumatorilo în Uniunea Europeană

7.1. Principii aplicabile acțiunilor întreprinse de Uniunea Europeană

pentru protejarea consumatorilor

În practică, dezvoltarea la nivel comunitar a măsurilor destinate să reglementeze

variatele aspecte ale protecției consumatorului vizează respectarea mai multor principii.
 Principiul dominant este cel al informării, reflectat de o serie de măsuri
adoptate în domeniu care prevăd obligația furnizării de către vânzător a unor informații
considerate relevante pentru consumator, fie înainte, fie în timpul derulării anumitor
tranzacții comerciale.
 Un alt principiu reflectat în mod frecvent de normele europene destinate
protejării consumatorilor are în vedere acordarea dreptului de retragere sau de anulare,
într-o anumită perioadă de timp, a tranzacției la care au consimțit anterior.
 Un loc aparte în cadrul măsurilor destinate protejării consumatorilor îl ocupă
principiul precauției ce poate fi invocat atunci când este necesară adoptarea unor măsuri
urgente în fața unui pericol potențial asupra sănătății umane, iar rezultatele științifice
disponibile nu permit o determinare a riscurilor implicate cu o certitudine suficientă.
 Nu în ultimul rând, și în domeniul protecției consumatorului - asemeni tuturor
domeniilor ce nu sunt recunoscute a fi de competență exclusiv comunitară - este aplicat
principiul subsidiarității.

7.2. Direcții principale de acțiune privind protejarea consumatorilor în

cadrul pieței interne a Uniunii Europene

 Protecția sănătății și siguranței consumatorilor. În baza normelor europene

valabile în acest domeniu, numai produsele care sunt sigure pot fi comercializate pe piața
europeană. Legislația europeană prevede utilizarea marcajului „CE” pe mai multe
categorii de produse, prin care fabricantul declară că produsul a fost verificat în baza
principalelor criterii de siguranță stabilite de Uniunea Europeană și îndeplinește toate
criteriile relevante.
 Protejarea intereselor economice ale consumatorilor. Uniunea Europeană a
avut în vedere reglementarea condițiilor generale și a modalităților clare și fără „surprize”
de achiziționare a produselor și serviciilor în cadrul pieței unice europene, ce au drept
scop protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte.
O practică comercială incorectă față de consumatorul european la care apelează
deseori producătorii/comercianții o reprezintă și inserarea unor clauze abuzive în
contractele încheiate cu aceștia. Astfel de clauze contractuale se va considera că nu au
fost negociate direct cu consumatorul dacă au fost stabilite fără a-i da acestuia
posibilitatea să influențeze natura lor. În virtutea acestor reguli, consumatorul are dreptul
să nu respecte orice clauză apreciată drept abuzivă.
Pentru a proteja interesele economice ale consumatorului european au mai fost
adoptate la nivel comunitar reguli speciale privind obligația vânzătorilor de a garanta
conformitatea produselor livrate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare
negocia. În cazul lipsei conformității, consumatorul are dreptul fie să i se aducă produsele
1
la conformitate, fără plată, prin reparare sau înlocuire, în funcție de opțiunea sa, fie să
beneficieze de reducerea corespunzătoare a prețului ori de anularea contractului.
Dată fiind diversificarea modalităților de comercializare a produselor și serviciilor,
mai ales în contextul liberei circulații a mărfurilor și serviciilor, un aspect deosebit de
important ce a fost reglementat la nivel comunitar vizează protejarea consumatorului
european în situațiile specifice vânzărilor la distanță, cum este cazul comerțului online. În
acest caz, consumatorului trebuie să i se garanteze dreptul la o informare corectă și
completă în legătură cu orice aspect care-l interesează, înainte de încheierea contractului
la distanță, precum și dreptul de anulare a contractului în decursul unei perioade de
minim 7 zile lucrătoare, fără un motiv anume și fără penalități, cu excepția costului de
returnare a produselor. Aceste reguli nu se aplică, însă, contractelor la distanță privind
serviciile financiare, precum cele de investiții, operațiunile de asigurare și reasigurare,
serviciile bancare sau operațiunile bursiere.
De asemenea, la nivel comunitar s-a urmărit și reglementarea contractelor de
credit pentru consum destinate persoanelor fizice, în cazul cărora consumatorii
beneficiază de două drepturi esențiale, și anume: dreptul de retragere dintr-un acord de
credit fără a oferi niciun fel de explicație, în interiorul unei perioade de 14 zile de la
încheierea contractului, precum și dreptul de returnare anticipată a creditului, la orice
moment, cu precizarea că, în această situație, creditorul poate solicita o compensație
justificată în mod corect și obiectiv.
 Informarea, educarea și reprezentarea consumatorilor. Protejarea
drepturilor consumatorului la informație comparativă se referă îndeosebi la etichetarea
și afișarea prețurilor și tarifelor la mărfuri și servicii. Astfel, indiferent de categoria din
care fac parte produsele comercializate, alimentare sau nealimentare, consumatorii
europeni au dreptul la o informare comparativă în legătură cu acestea, fapt ce impune în
sarcina producătorilor/comercianților europeni anumite obligații legate de afișarea, într-o
formă clară, lizibilă și ușor de identificat, a prețurilor de vânzare și a prețurilor unitare la
produsele comercializate, pentru a permite efectuarea cu ușurință de către consumatori a
unor comparații între diferitele oferte disponibile pe piață și adoptarea celei mai bune
decizii de cumpărare.
Datorită valențelor pozitive de natură economică și socială pe care le implică,
educarea consumatorilor reprezintă unul dintre obiectivele principale vizate de acțiunile
Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor. În acest sens, Uniunea
Europeană s-a implicat intens în promovarea și finanțarea unor serii de programe
destinate educării consumatorilor, aplicate diferențiat în funcție de categoria de vârstă și
nivelul de educație al publicului țintă. De asemenea, Comisia Europeană acordă sprijin
asociațiilor consumatoriste datorită rolului activ ce revine acestora în procesul de
informare și educare a consumatorilor.
Cel mai important rol al asociațiilor independente de consumatori îl constituie
reprezentarea intereselor acestora la diferite niveluri (local, central, regional,
european), prin participarea la adoptarea măsurilor ce le afectează, în mod direct sau
indirect, interesele, dar și în justiție, prin formularea de acțiuni menite să le apere
interesele prejudiciate, situație în care beneficiază de scutiri importante de taxe de timbru
judiciar.
 Accesul consumatorilor la justiție. În cazul în care consumatorul este victima
încălcării legislației comunitare de către un producător, distribuitor sau prestator de
servicii, dreptul de a-şi recupera banii sau de a primi compensații constituie o protecție
esențială a consumatorilor. Dacă litigiul nu este rezolvat amiabil și fără costuri de

2
respectivul producător, distribuitor sau prestator de servicii căruia i-a fost adresată
reclamația, consumatorul se poate adresa autorităților naționale responsabile pentru
monitorizarea pieței, care sunt abilitate să ia măsurile impuse de urgența și gravitatea
situației în conformitate cu procedurile specifice.
În situația în care produsul sau serviciul a fost achiziționat din altă țară membră a
Uniunii, cumpărătorul are dreptul să facă apel atât la autoritatea națională, cât și la cea
din țara de origine a produsului sau serviciului achiziționat, caz în care legislația
comunitară interzice discriminarea privind naționalitate. În general, o decizie luată de o
instanță dintr-o țară din Uniune este recunoscută în toate celelalte țări membre. Dar,
pentru ca decizia să poată fi aplicată în altă țară membră a Uniunii, este necesară o cerere
către tribunalul care are jurisdicție (în general cel din locul de domiciliu al persoanei
juridice învinuite).

3
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 8
Politica regională a Uniunii Europene

8.1. Principii şi obiective ale politicii regionale a Uniunii Europene

Toate statele membre ale Uniunii Europene au o politică regională care vizează
sprijinirea dezvoltării regiunilor defavorizate ale teritoriului naţional, printr-un transfer de
resurse ce provin din regiunile prospere. Mijloacele folosite, de regulă, de statele membre
pentru a remedia problemele regionale, sunt de două tipuri:
- îmbunătăţirea infrastructurilor, dezvoltarea socială şi culturală a regiunilor
înapoiate;
- acordarea de facilităţi, prime, subvenţii şi stimulente fiscale pentru atragerea de
investitori.
Politica regională a Uniunii Europene nu încearcă să înlocuiască politicile
regionale naţionale, statele membre având obligaţia să-şi rezolve problemele propriilor
regiuni, în virtutea principiului subsidiarității. Prin urmare, scopul politicii regionale
comunitare îl reprezintă reducerea inegalităţilor regionale existente şi prevenirea
dezechilibrelor regionale prin formularea de orientări şi fixarea de priorităţi la nivel
comunitar destinate armonizării politicilor regionale naţionale şi printr-un transfer de
resurse comunitare spre regiunile cu probleme, cu ajutorul instrumentelor financiare
special create în acest sens (politică coordonată).
Principiile de bază ale politicii regionale sunt următoarele:
- concentrarea intervenţiei - presupune programarea multianuală a finanţării
proiectelor de dezvoltare regională, prin realizarea de planuri naţionale de dezvoltare
regională, pe anumite perioade determinate de timp, pe destinaţii şi obiective specifice (şi
nu pe proiecte individuale), care să fie aprobate de Comisie;
- colaborarea (cooperare sau parteneriat) – presupune realizarea unor parteneriate
între diferitele instanţe ale administraţiei publice (Comisia Europeană, statele membre,
autorităţile regionale şi locale), precum şi diverşi agenţi socio-economici (organizaţii
sindicale şi patronale, camere de comerţ, industrie, agricultură etc.);
- caracterul adiţional, complementar al măsurilor comunitare - presupune ca
fondurile comunitare să vină în completarea resurselor naţionale şi să nu fie utilizate ca
substituient al acestora;
- managementul, monitorizarea şi evaluarea fondurilor - presupune ca statele
membre să-şi creeze propriile autorităţi însărcinate cu administrarea fondurilor pentru
fiecare program în parte.;
- regularizarea plăţilor şi controlul financiar – are la bază încheierea, între statele
membre şi Comisie, a unui contract financiar, prin care Comisia îşi asumă obligaţia de a
regulariza anual angajamentele de plată rezultate din documentele de programare
adoptate. Transferul fizic al fondurilor (regularizarea plăţii) dinspre Uniune către statele
membre, se realizează, în fapt, în momentul în care Comisia rambursează cheltuiala
actuală beneficiarilor finali, aprobată şi certificată de către autorităţile însărcinate cu
regularizarea plăţilor.

1
 Obiectivele politicii regionale a Uniunii Europene au avut în vedere următoarele:
- Obiectivul „Convergenţei” – urmăreşte să grăbească convergenţa economică a
regiunilor cel mai puţin dezvoltate din Uniune, respectiv acele zone al căror PIB/locuitor,
calculat ca medie a ultimilor 3 ani, se situează sub nivelul de 75% din media comunitară;
- Obiectivul „Angajarea forţei de muncă şi competitivitatea regională” – vizează
restul regiunilor Uniunii, pentru care se urmăreşte, pe de o parte, sprijinirea forţei de
muncă şi a întreprinderilor pentru a se adapta la schimbările economice şi sociale şi
crearea de noi locuri de muncă, iar pe de altă parte se urmăreşte sporirea atractivităţii şi
competitivităţii regionale;
- Obiectivul „Cooperării europene teritoriale” – vizează întărirea cooperării la
toate nivelurile, încurajând o dezvoltare echilibrată, armonioasă şi durabilă în întreaga
Uniune.

8.2. Instrumente financiare ale politicii regionale comunitare

Pentru realizarea obiectivelor politicii regionale, principalele instrumente utilizate
sunt:
 Fondurile structurale - instrumente financiare prin care Uniunea Europeană
acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale dintre regiuni și
din interiorul acestora, în scopul realizării obiectivului coeziunii economice și
sociale (FEDR, FSE și FC);
 Fondurile complementare - acționează pentru finanțarea obiectivelor anumitor
politici comune (FEOGA și IFOP), dar care, începând cu perioada 2007-2013, nu
mai fac parte din politica de coeziune;
 Fondurile pre-structurale - destinate țărilor în curs de aderare la Uniunea
Europeană, având drept scop pregătirea acestora pentru utilizarea fondurilor
structurale și complementare (PHARE, ISPA, SAPARD și IPA);
 Inițiativele Comunitare – promovate pentru finanțarea unor necesități
neprevăzute ale politicii regionale europene (INTERREG, LEADER, EQUAL,
URBAN);
 Fondul Uniunii Europene pentru Solidaritate - principalul instrument de care
dispune Uniunea Europeană pentru a face față catastrofelor naturale majore și
pentru a-și manifesta solidaritatea cu regiunile din Europa afectate de dezastre;
 Instrumente speciale de sprijin – dezvoltate de către Comisia Europeană în
cooperare cu diverse instituții financiare (JASPERS, JEREMIE, JESSICA,
JASMINE).

Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) rămâne, însă,

instrumentul privilegiat al politicii regionale comunitare, acesta fiind creat în urma
Conferinței la vârf de la Paris (1972), cu scopul de a contribui la corectarea principalelor
de-zechilibre regionale în Comunitate, printr-o participare la dezvoltarea și ajustarea
structurală a regiunilor a căror dezvoltare era rămasă în urmă și la reconversia regiunilor
industriale în declin.

2
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 9
Politica socială în Uniunea Europeană

9.1. Dezvoltarea politicii sociale în Uniunea Europeană

Necesară pentru coeziunea economică şi socială a Comunităţii angajată deja în

procesul de realizare progresivă a pieţei comune, politica socială comunitară era vag
prevăzută în Tratatul de la Roma, semnatarii săi considerând la acel moment că
îmbunătăţirea condiţiilor sociale se va realiza automat, urmare a efectului în lanţ ce-l va
produce procesul de integrare economică.
 Scopul politicii sociale a fost definit în Tratatul CEE în sensul că “statele
membre sunt de acord asupra necesităţii de a se promova condiţii de muncă mai bune şi
un standard de viaţă mai ridicat pentru lucrători, astfel încât să devină posibilă
armonizarea lor în timp”.
 Politica socială urma să se realizeze prin următoarele mijloace:
- funcţionarea pieţei comune, care, prin libera circulaţie a lucrătorilor, urma să
cuprindă şi funcţionarea pieţei comune a muncii, contribuind astfel la favorizarea şi
armonizarea sistemelor sociale ale statelor membre;
- coordonarea politicilor economice şi a altor competenţe în domeniul economic
de către Consiliul de Miniștri, ce trebuiau utilizate astfel încât să se sprijine creşterea
nivelului de trai şi calităţii vieţii pentru populația statelor membre;
- armonizarea legislaţiei în domeniul politicii sociale, deoarece între legislaţiile
naţionale existau diferenţe mai ales în sistemele de securitate socială, fapt ce putea afecta
direct stabilitatea sau funcţionarea pieţei comune a muncii prin avantajele sau
dezavatajele pe care acestea le putea produce.
 Dimensiunea socială a politicii comunitare a început să capete un rol tot mai
important la începutul anilor 1970, după Conferinţa la nivel înalt de la Paris (1972), în
urma căreia s-a stabilit că obiectivul fundamental al politicii sociale comunitare era
asigurarea de locuri de muncă stabile.
 Pe linia realizării obiectivelor comunitare privind politica socială, Protocolul
Social, negociat la Maastricht în 1992 (fără participarea, de asemenea, a Marii Britanii),
a oferit posibilitatea realizării unor progrese, extinzând votul cu majoritate calificată în
adoptarea deciziilor în domeniu. Tratatul de la Maastricht, faţă de documentele adoptate
anterior, nu aduce elemente de noutate privind politica socială. Se accentuează, însă,
necesitatea realizării unei „coeziuni sociale” - ca element hotărâtor în promovarea
progresului economic la nivelul întregii Uniuni Europene.
 Tratatul de la Amsterdam marchează un important pas înainte în domeniul
politicii sociale, consolidând mecanismul stabilit prin Tratatul de la Maastricht şi
promovând o serie de priorităţi ale politicii sociale la nivel comunitar, în special în
domeniul angajării forței de muncă, astfel că este adăugată pe lista obiectivelor
comunitare promovarea unui nivel înal al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei
sociale, aceasta devenind o “problemă de interes comun”.

1
  Consiliul European de la Lisabona (2000) a fixat ca obiectiv pentru politica
socială a Uniunii Europene: „creşterea competitivităţii economiei europene şi a
capacităţii acesteia de a susţine creşterea economică, sporirea ocupării şi o mai mare
coeziune socială”.
 Cu ocazia Consiliului European de la Nisa (2000) a fost adoptată şi Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, care încorporează într-un singur
document drepturile civile şi politice tradiţionale, precum şi drepturile economice şi
sociale ale cetăţenilor şi statelor membre ale Uniunii. Prevederile sale căpătă forţă legală
obligatorie prin includerea lor în Tratatul constituţional, în 2004.

9.2. Fondul Social European şi rolul acestuia în cadrul politicii

sociale comunitare
Creat prin Tratatul de la Roma, Fondul Social European face parte în prezent din
politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene. Fiind unul dintre cele
patru fonduri structurale, acesta a contribuit în timp nu numai la alinierea diferenţelor
dintre cetăţenii Comunităţii, dar şi dintre regiunile bogate şi cele mai puţin dezvoltate.
Noul obiectiv al FSE este acela de a contribui la o dezvoltare economică şi
socială echilibrată, prin susţinerea politicilor naţionale de promovare a deplinei ocupări
a forţei de muncă, îmbunătăţirii calităţii şi creşterii productivităţii locurilor de muncă,
reducerii excluderii sociale şi a disparităţilor regionale privind angajarea.
Fondul Social European reprezintă cel mai important instrument financiar al
Uniunii Europene în domeniul promovării angajării forţei de muncă şi dezvoltării
resurselor umane. În colaborare cu statele membre, FSE caută să asigure o soluţie reală
şi flexibilă la variatele provocări ale pieţei muncii cu care se confruntă Comunitatea.

9.3. Piaţa europeană a muncii

 Libera circulaţie a lucrătorilor - realitate statuată prin tratate în ceea ce-i

priveşte pe locuitorii din Comunitate, impunea şi realizarea unei pieţe europene a
muncii. Astfel, la baza realizării liberei circulaţii a lucrătorilor s-a aflat Regulamentul
Consiliului nr. 1612/1968, care stabilea că mobilitatea forţei de muncă în cadrul
Comunităţii trebuie să se realizeze în aşa fel încât să se garanteze lucrătorilor
posibilitatea de a-şi îmbunătăţi nivelul de viaţă şi condiţiile de muncă şi să se asigure
promovarea dezvoltării sociale.
Un aspect fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Comunităţii era
accesul la angajarea într-un alt stat membru, din moment ce această libertate includea şi
dreptul persoanei de a se deplasa peste hotare pentru a căuta un loc de muncă şi pentru a
desfăşura o activitate, fie independentă, fie în calitate de angajat. Scopul final era acela
de a deschide pieţele muncii ale statelor membre tuturor lucrătorilor din cadrul
Comunităţii, contribuind, astfel, la realizarea obiectivului de securitate şi prosperitate,
completând, totodată, şi dezvoltarea pieţei unice a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor.
Dreptul de acces la pieţele naţionale ale muncii se bazează pe principiul egalităţii
de tratament privind condiţiile de muncă, în special în ceea ce priveşte aderarea la
sindicate, la fel ca şi dreptul la integrare socială, economică şi culturală a muncitorilor
emigranţi şi a familiei lor în statul gazdă.

2
  Examinarea problemei angajării forţei de muncă la nivelul Uniunii Europene
a început cu adevărat odată cu Carta albă intitulată “Creştere, Competiţie şi Angajare”
(1993). Aceasta a constituit baza ideologică, politică şi analitică pe care urma să fie
dezvoltată o abordare europeană coordonată cu privire la angajare.
Tratatul de la Amsterdam constituie un moment decisiv în evoluţia abordării
coordonate la nivel european cu privire la politica în domeniul angajării, noul Titlu
referitor la Angajare conținând prevederi cu privire la:
- angajarea forţei de muncă să fie luată in considerare în formularea şi
implementarea politicilor şi activităţilor Comunităţii;
- introducerea la nivel comunitar a unor mecanisme de coordonare ce
cuprindeau: un raport anual asupra angajării, realizat în comun de către
Consiliu şi Comisie, pe baza căruia Consiliul European adoptă deciziile;
aprobarea de către Consiliu, cu majoritate absolută, la propunerea Comisiei, a
liniilor directoare în domeniul angajării, care trebuie să fie în concordanţă cu
cele din domeniul politicii economice; un sistem de monitorizare a aplicării
acestor linii directoare, asemănător celui utilizat pentru politicile economice;
crearea unui Comitet al Angajării forţei de muncă care să sprijine coordonarea
politicilor statelor membre privind piaţa muncii şi angajarea;
- posibilitatea adoptării de către Consiliu, cu majoritate calificată, a unor
măsuri stimulatoare, în special pentru definirea unor proiecte-pilot în
domeniu.

3
 CURS ECONOMIE EUROPEANĂ - TEMA 10
Politica comunitară în domeniul mediului

10.1. Obiective şi principii generale ale politicii în domeniul mediului

Protecţia mediului ca atare nu era reflectată de tratatele comunitare, preocupările

de acest gen fiind încă periferice, din moment ce criza ecologică majoră, cu toate
implicaţiile sale, avea să izbucnească abia în anii 1960. Mai exact, în 1970, Comisia
Europeană a declarat pentru prima dată într-un comunicat oficial, adresat Consiliului,
necesitatea elaborării, la nivel comunitar, a unui program în materie de mediu. Ca
urmare, în cadrul Reuniunii de la Paris a Consiliului European (1972) s-a hotărât ca
problemele mediului să fie acceptate ca un nou punct de colaborare în cadrul
Comunităţii.
Dreptul pieţei comune de a avea o politică a mediului a fost cuprins în Tratatul
CEE prin Actul Unic European, care a stabilit: obiectivele şi principiile privind
protejarea mediului înconjurător; mecanismul de adoptare a deciziilor în problemele
mediului care aveau legătură directă cu piaţa unică internă (unanimitatea). Ca urmare,
Comunitatea a căpătat competenţa de a avea o politică comună a mediului, căreia i-a fost
rezervat un titlu distinct în Tratatul CEE (Titlul XVI).
Tratatul de la Maastricht (Tratatul UE) introduce noi aspecte şi soluţii cu scopul
de a garanta un nivel ridicat de protecţie a mediului, precum: introducerea principiului
precauţiei şi al acţiunii preventive în prevederile pe care se bazează politica de mediu;
crearea Fondului de Coeziune pentru finanţarea proiectelor în domeniul mediului
înconjurător şi al transporturilor în ţările mai sărace ale Comunităţii; sporirea flexibilităţii
sistemului de luare a deciziilor în cadrul Consiliului Uniunii, fiind prevăzută, ca regulă
generală, majoritatea calificată, cu anumite excepţii - taxele de mediu, măsuri privind
amenajarea teritoriului, exploatarea solului.
Tratatul de la Amsterdam vine în completare prin abordarea următoarelor
probleme:
- introducerea principiului dezvoltării durabile şi luarea în considerare a
problemelor legate de mediu în toate politicile comunitare;
- armonizarea legislaţiilor în cadrul pieţei interne, fiind totuși permis statelor
membre să menţină prevederile naţionale existente privind mediul ori să introducă noi
prevederi naţionale de protejare a mediului, situații în care statul membru trebuie să
notifice Comisia Europeană şi să-şi motiveze decizia;
- modul de luare a deciziilor la nivel comunitar privind politica de mediu – este
înlocuită procedura de cooperare cu procedura codeciziei.
Scopul politicii în domeniul mediului îl reprezintă asigurarea unui nivel ridicat
de protecţie a mediului, luând în considerare diversitatea situaţiilor existente în diferite
regiuni ale Comunităţii, prin adoptarea unor măsuri de sprijinire a regiunilor mai puțin
dezvoltate în domeniul mediului înconjurător pentru ca acestea să poată să le ajungă din
urmă pe cele mai avansate.
Obiectivele concrete ale politicii comunitare în domeniul mediului înconjurător
prevăd o politică complementară celor urmărite de statele membre. Mai mult, se
statuează că statele membre au, în general, obligaţia finalizării şi executării acţiunilor
comunitare întreprinse pe teritoriul lor (politică coordonată).
1
  Conservarea, protejarea şi îmbunătaţirea calităţii mediului înconjurător. Aşa
cum se poate observa, este vorba de o formulă care oferă posibilităţi aproape nelimitate
de acţiune din partea Comunităţii.
 Protejarea sănătăţii oamenilor. Tratatul CE mai conţine şi alte prevederi care
fac referire la sănătatea oamenilor, precum cele privind sănătatea publică sau protecţia
consumatorilor.
 Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale. Adjectivele “prudentă”
şi “raţională” au legătură cu modelul de creştere susţinută care să permită ca dezoltarea
activităţilor economice să fie compatibilă cu reproducţia resurselor, astfel încât să se evite
epuizarea lor.
 Promovarea de măsuri la nivel internaţional pentru a face faţă problemelor
regionale sau mondiale ale mediului. Astfel, Comunitatea ca atare, împreună cu statele
membre, a ratificat diferite acorduri şi convenţii internaţionale pentru combaterea
problemelor generate de apropierea regională. De asemenea, în contextul convenţiilor
internaţionale, au fost luate măsuri privind soluţionarea problemelor globale, ca de
exemplu subţierea stratului de ozon din stratosferă din cauza acţiunii cloro-
fluorcarbonaţilor.
Principiile generale ale politicii comunitare în domeniul mediului
 Principiul promovării nivelului de acţiune cel mai adecvat privind protecţia
mediului înconjurător. Are la bază ideea că statele membre rămân responsabile pentru
politica lor în domeniul mediului şi, în consecinţă, orice nouă intervenţie comunitară
presupune justificarea necesităţii sale (principiul subsidiarităţii).
 Principiul precauţiei şi al acţiunii preventive este un element de o extraordinară
importanţă în toată politica mediului înconjurător, doarece permite luarea de măsuri
înainte ca dezastrul ecologic să se fi produs. Din punct de vedere economic, prevenirea
este şi avantajoasă, deoarece evită dezastrele, costul de reparare a lor fiind superior celui
de prevenire.
 Principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor cauzate mediului. Acest
principiu, cunoscut şi sub denumirea de “corectarea daunelor la origine”, este aplicabil în
cazurile în care contaminarea se produce într-un loc determinat şi are efecte în alte locuri.
Principiul are în vedere efectuarea remedierilor şi înlăturarea vătămărilor şi, cât mai mult
posibil, repunerea mediului în starea anterioară. Politica comunitară l-a dezvoltat şi
îmbogăţit progresiv sub aspectul conţinutului cu anumite elemente precum: corectarea
atingerilor aduse mediului, luarea în calcul a imperativului conservării cât mai în amonte
în procesul de concepere şi de decizie al dezvoltării economice.
 Principiul poluatorul plăteşte sau “Cine contaminează plăteşte”, presupune
atragerea răspunderii în sarcina celui care poluează, cu obligarea la plata despăgubirilor
aferente, inclusiv pentru repunerea în starea anterioară a mediului. Acest principiu
stipulează că, în cazul unei contaminări, costul acesteia nu ar trebui suportat de societate
în ansamblul ei prin impozite, ci de agentul economic contaminator.
 Principiul abordării globale – al integrării cerinţelor în materie de protecţie a
mediului în definirea şi punerea în aplicare a altor politici comunitare. Se porneşte de la
existenţa riscurilor de transfer a poluării de la un mediu la altul şi, ca atare, apare ca
necesară o abordare globală, care să poată asigura o acţiune şi un control eficient.

2
 10.2. Instrumente financiare ale politicii comunitare de mediu

 Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) finanţează proiecte de mediu, cu condiţia

conformării cu prevederile comunitare cât şi cu legislaţiile naţionale în domeniu. În ţările
mediteraneene, cooperează cu Banca Mondială pentru a stimula finanţarea în domeniul
mediului.
 Numeroase ajutoare din partea Fondului European pentru Dezvoltare
Regională (FEDER) au promovat programe speciale în domeniul mediului.
 Uniunea Europeană poate crea, de asemenea, pentru o anumită perioadă, aşa-
numitele “mini-fonduri” vizând susţinerea de acţiuni specifice în domeniul protecţiei
mediului.
- Fondul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a co-finanţa proiectele de
protecţie a mediului în ţările Uniunii Europene, precum şi în ţările candidate. Obiectivul
fondului este de a contribui la dezvoltarea, implementarea şi revizuirea politicii şi
legislaţiei comunitare în domeniul mediului şi, în particular, la integrarea politicii de
mediu în celelalte politici comunitare, cu respectarea principiului dezvoltării durabile.
 Fondul de coeziune a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (1992), şi a
devenit operaţional în anul 1994. Acest fond prezintă următoarele caracteristici:
- sferă limitată de acţiune, din acest fond acordându-se sprijin financiar numai
statelor membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară, ceea ce
înseamnă că ajutorul este direcţionat către statele mai puţin prospere (iniţial Spania,
Portugalia, Grecia şi Irlanda, iar din 2004 – noile state membre ale Uniunii Europene);
- sprijinul financiar este limitat la co-finanţarea proiectelor din domeniile
protecţiei mediului şi dezvoltării reţelelor de transport trans-europene;
- suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe prin care se
acceptă condiţiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere
legătura dintre acest fond şi obiectivul realizării uniunii economice şi monetare.