04. 05.

2022

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Conf. univ. dr. Stefan Tarca

Tema NR. 9

Curtea Europeană de Conturi și Banca Centrală

Europeană

I. Curtea Europeană de Conturi

1. Considerații generale

Curtea Europeană de Conturi - investighează buna gestionare a finanțelor atât

în cadrul entităților UE, cât și finanțarea UE acordată statelor membre. Pe lângă faptul că
oferă supraveghere și consiliere, aceasta poate să adreseze Curții Europene de Justiție
chestiuni nerezolvate pentru a arbitra orice presupuse nereguli.

Curtea Europeană de Conturi a fost creată prin Tratatul bugetar din 1975 și a fost
înființată în mod oficial la 18 octombrie 1977, având prima sesiune, o săptămână mai
târziu. În acel moment, CEC nu era o instituție formală; acesta a fost un organism extern
destinat verificării finanțelor Comunităților Europene. Acesta a înlocuit două organisme
de audit separate, una care se ocupa de finanțele Comunității Economice Europene și
Euratom și una care se ocupa de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.[1]

1
 CEC nu a avut un statut juridic definit până la Tratatul de la Maastricht, când a
devenit a cincea instituție, prima instituție nouă de la înființarea Comunității. Prin
devenirea unei instituții, a dobândit noi competențe, cum ar fi capacitatea de a introduce
acțiuni în fața Curții Europene de Justiție (CEJ). La început, puterea sa de audit s-a referit
doar la pilonul Comunității Europene a Uniunii Europene (UE), însă, prin Tratatul de la
Amsterdam, a câștigat toată puterea de a controla finanțele întregii UE.[1]

În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi

apără interesele contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea
de a îmbunătăți gestionarea bugetului UE de către Comisia Europeană și de a raporta pe
marginea situației financiare a Uniunii.

2. Ce face Curtea de Conturi? Atribuțiile Curții

1. Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost

colectate și cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare
adăugată și dacă au fost contabilizate corespunzător.
2. Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE,
efectuând inclusiv controale la fața locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei
Europene), în țările membre și în țările care primesc ajutor din partea UE.
3. Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei
Europene și guvernelor naționale.
4. Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul
European de Luptă Antifraudă (OLAF).
5. Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE, pe care
Parlamentul îl examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care
Comisia gestionează bugetul UE.
6. Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia cele mai
bune decizii pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a fondurilor europene.

2
 Publică, de asemenea, avize privind actele legislative pregătitoare care vor avea
impact asupra gestiunii financiare a UE, precum și documente de poziție, analize și
publicații pe teme legate de finanțele publice ale Uniunii.

Pentru a îndeplini funcțiile atribuite camerei de conturi, auditorii efectuează

inspecții la fața locului la alte instituții UE, țări din UE sau alte state care beneficiază de
asistență financiară din partea UE. Cu toate acestea, această instituție nu are autoritate
reală. Dacă auditorii constată încălcări, le informează.

Pentru a fi eficientă, Curtea trebuie să fie independentă față de instituțiile și

organismele pe care le verifică. De aceea, este liberă să decidă:

 ce auditează;
 cum auditează;
 cum și unde își prezintă constatările.

Activitatea de audit a Curții se concentrează mai ales asupra Comisiei Europene,

principalul organism responsabil cu implementarea bugetului UE. Curtea colaborează
îndeaproape și cu autoritățile naționale, deoarece Comisia gestionează majoritatea
fondurilor UE (aproximativ 80 %) împreună cu acestea.

3. Structura/Componență Curții de Conturi

Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului, pentru

un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Membrii își aleg un președinte, pentru un
mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit.

4. Cum lucrează Curtea de Conturi?

Ea efectuează 3 tipuri de audit.

 Audit financiar - examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu

acuratețe situația financiară, rezultatele și fluxurile de numerar din exercițiul
financiar încheiat.

3
  Audit de conformitate - verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile.
 Audit al performanței - verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele
utilizând cât mai puțin resurse, într-un mod cât mai economic.

Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea pregătesc
rapoarte și avize care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel oficiale.

5. Curtea de Conturi și cetățenii

Curtea de Conturi organizează stagii.

Politica UE este, în general, promulgată de directivele UE, care sunt apoi

implementate în legislația internă a statelor membre și de reglementările UE, care sunt
imediat aplicabile în toate statele membre. Lobby-ul la nivelul UE de către grupurile de
interese speciale este reglementat pentru a încerca să echilibreze aspirațiile inițiativelor
private cu procesul decizional de interes public.

Curtea de Conturi are obligația legală de a furniza Parlamentului și Consiliului "o

declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor, legalitatea și regularitatea
operațiunilor subiacente". De asemenea, Curtea oferă avize și propuneri privind legislația
financiară și acțiunile antifraudă și emite rapoarte pentru fiecare an financiar către
Consiliu și Parlamentului European. Parlamentul folosește acest lucru pentru a decide
dacă să aprobe gestionarea de către Comisie a bugetului.

Sediul Cutții de Conturi al UE este la Luxemburg

II. Banca Centrală Europeană

1. Considerații generale

4
 Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu
funcția de administrare a politicii monetare în cele 19 țări care folosesc euro ca monedă.

Își are sediul în Frankfurt pe Main, Germania

Banca a fost înființată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam.

BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene. Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale(SEBC). BCE
stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 19 state membre care au
adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la nivelul
acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.[2] BCE are ca obiectiv menținerea
inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul exclusiv de a autoriza
emiterea de bancnote, drept obținut prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea prețurilor
este definită ca o creștere anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) din
zona euro de sub 2%, stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu.

Tratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de parlamentele naționale

pornind de la premisa că, în timp, toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro
și, prin urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini toate atribuțiile
legate de moneda unică. Banca Centrală Europeană a fost înființată la data de 1 iunie
1998, devenind banca centrală independentă responsabilă de moneda unică europeană
(euro), care a fost lansată în luna ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a
adoptat una dintre deciziile cele mai importante din istoria integrării europene. Liderii UE
au hotărât că 11 state membre îndeplineau condițiile pentru adoptarea euro. Acest
eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la Maastricht,
prin care a fost definit cadrul instituțional al Sistemul European al Băncilor Centrale.
Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în pofida
majorărilor semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat
Europa și restul lumii și asupra cărora politica monetară nu are nicio influență directă,
ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la un nivel ușor superior celui de 2%
după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele
anuale medii ale inflației din țările respective erau mult mai ridicate decât cele din zona

5
euro în ultimii 10 ani. Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60,
atunci când cei șase membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au inițiat
cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a
cursului de schimb și a balanței de plăți, liderii celor șase țări membre ale CEE au decis
elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Această decizie s-a materializat în
anul 1970, sub forma Raportului Werner, care prevedea realizarea uniunii în trei etape
până în anul 1980. Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea
sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods.[3] Primul pas a fost făcut în
1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care avea drept scop stabilizarea
cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit curând
victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat primei
crize petroliere din anul 1973. După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-
au părăsit, „șarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania,
țările din Benelux și Danemarca. Consiliul European a încredințat unui comitet de
experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru posibilitatea
realizării uniunii economice și monetare europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care
a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat de șefii de stat și de guvern ai
statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în
anul 1993. Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei
euro. Institutul Monetar European (IME), înființat în anul 1994, a demarat pregătirea
cadrului de reglementare, organizatoric și logistic necesar noului sistem supranațional al
băncilor centrale, esențial pentru crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului
European al Băncilor Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru
introducerea noii monede unice.

2. Funcțiile/ atribuțiile BCE

a. -Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro

b. -Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani
c. -Cooperarea cu băncile naționale

6
 Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să
lucreze eficient, BCE nu are voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe care
criticii o aduc deseori în discuție. BCE a fost creată după modelul Băncii Federale
Germane Deutsche Bundesbank.
BCE și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și băncile
centrale din toate statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menține stabilitatea
prețurilor și de a asigura credibilitatea monedei unice. Euro, moneda unică europeană, a
fost lansată în ianuarie 1999[4].

3. Structura BCE
Organe de decizie:

1. Consiliului Guvernatorilor BCE

Consiliului Guvernatorilor BCE, este alcătuit din membri ai Comitetului

executiv (șase membri) plus guvernatorii băncilor naționale ce fac parte din zona euro (17
membri). Este cel mai important organ de decizie al BCE.

Principalele responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt

 stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la

ratele dobânzilor reprezentative ale BCE;
 adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor
încredințate Eurosistemului.

În caz de paritate de voturi, președintele Bancii Centrale Europene are votul

decisiv. Consiliul guvernatorilor se reunește, de regulă, de două ori pe lună, în prima și a
treia zi de joi a lunii în clădirea Eurotower din Frankfurt pe Main, Germania.[5] Conform
Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel puțin zece
ori pe an. Președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei Europene, pot
asista la ședințe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot.

7
 2. Comitetul executiv al BCE

Comitetul executiv al BCE, este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un
președinte, un vicepreședinte și alți patru membri. La începerea lucărilor pe 1 ianuarie
1999 olandezul Willem Frederik Duisenberg a fost ales președinte. El a fost înlocuit la 1
noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul executiv decide ocupațiile
BCE și este ales la recomandarea consiliului BCE. Toți membrii sunt numiți de Consiliul
European în baza unei decizii adoptate cu majoritate calificată.

Responsabilități:
 pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor;
 aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările
specificate și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul
executiv furnizează instrucțiunile necesare BCN din zona euro;
 gestionează activitatea zilnică a BCE;
 exercită anumite competențe care i-au fost delegate de către Consiliul
guvernatorilor. Unele dintre acestea au caracter de reglementare.

3. Consiliul general

Consiliul general, este alcătuit din președintele BCE, vicepreședintele BCE și

guvernatorii băncilor centrale naționale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE.
Ceilalți membri ai Comitetului executiv al BCE, președintele Consiliului UE și un
membru al Comisiei Europene pot participa la ședințele Consiliului general, dar nu au
drept de vot. În concordanță cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor
Centrale și al Băncii Centrale Europene, Consiliul general va fi dizolvat după ce toate
statele membre ale UE vor fi adoptat moneda unică.

Consiliul general poate fi considerat un organ de tranziție. Acesta îndeplinește

atribuțiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin BCE în cea de-a treia
etapă a Uniunii Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele
membre ale UE au adoptat încă euro. Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de

8
câte ori președintele consideră oportun sau la cererea a cel puțin trei dintre membrii săi.
Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.

În prezent, președinte al Băncii Centrale Europene, este, Christine Lagarde,

Franța.

Atribuțiile președintelui BCE

 Președintele și vicepreședintele BCE susține o conferință de presă lunară,

imediat după prima ședință a Consiliului guvernatorilor din luna respectivă. Cu această
ocazie, președintele prezintă declarația introductivă în numele Consiliului guvernatorilor.
 Președintele BCE se prezintă de patru ori pe an în fața Comisiei economice și
monetare a Parlamentului European. Președintele oferă explicații privind deciziile de
politică monetară ale BCE și apoi răspunde întrebărilor formulate de membrii Comisiei
Europene.

Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro, capital

deținut de băncile centrale naționale. Acțiunile Băncii Centrale Europene nu sunt
transferabile și nu pot fi folosite ca și colateral(gaj). Modul de alocare a acțiunilor a fost
stabilit în 1998 pe baza populației statelor și a produsului intern brut al fiecărui stat.
Băncile centrale care nu fac parte din Zona Euro sunt obligate să participe cu un procent
mai mic la capitalul social.

BCE a convenit asupra unui acord valutar (linie de swap) cu Rezervele Federale
ale SUA în legătură cu operațiunea Term Auction Facility în USD. BCE a efectuat o serie
de operațiuni de furnizare de lichidități în USD băncilor din zona euro, în numele
Rezervelor Federale.

4. Regimul cursului Euro

Pentru euro a fost adoptat un regim flexibil al cursului de schimb, ceea ce

presupune că valoarea externă a monedei euro – la fel ca cea a principalelor valute, cum
ar fi dolarul SUA este stabilită pe piață.

9
 5. Independență BCE

Banca Centrală Europeană este o instituție independentă. Nici Banca Centrală

Europeană, nici băncile centrale naționale din Eurosistem și niciun membru al instanțelor
însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucțiuni de la un alt organism.
Toate instituțiile UE și toate guvernele naționale trebuie să respecte acest principiu.

Tratatul de la Lisabona include BCE printre instituțiile Uniunii Europene.

Aceasta reflectă faptul că politica monetară este indivizibilă și că băncile centrale trebuie
să fie independente pentru a asigura stabilitatea prețurilor. Eurosistemul beneficiază de un
grad înalt de independență față de influențele politice. În schimb, politicile economice
(fiscale sau structurale) rămân, în mare măsură, de resortul statelor membre, înscriindu-se
într-un cadru european menit să asigure disciplina. Independența instituțională a BCE față
de orice ingerință, inclusiv din partea guvernelor, este garantată prin dispozițiile
articolului 108 din Tratatul de la Maastricht.

Controlul deplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra
emiterii de bancnote și prin cerința ca emiterea de monede de către statele membre să
fie supusă aprobării BCE. Articolul 101 din Tratat protejează Eurosistemul împotriva
presiunilor în favoarea finanțării datoriei publice prin interzicerea acordării de credite
sectorului public de către Eurosistem. Independența personală le garantează membrilor
Consiliului guvernatorilor siguranța mandatului și le permite să evite orice conflicte de
interese. În această privință, Statutul SEBC/BCE protejează independența personală a
organelor de decizie ale BCE prin prevederea unor contracte pe durată determinată relativ
îndelungate și prin interzicerea revocării din funcție pe baza rezultatelor unor politici
aplicate anterior. În acest sens, se consideră esențial ca guvernatorii băncilor centrale să
dețină mandate semnificativ mai lungi decât cele ale politicienilor; astfel, guvernatorii
băncilor centrale pot avea în vedere un orizont mai îndepărtat, concentrându-se asupra
aspectelor pe termen mediu, în timp ce politicienii au obiective pe termen mai scurt, în
concordanță cu ciclurile electorale. În cadrul UEM, independența este asigurată prin
bugetul propriu al BCE, care este independent de cel al UE, și prin subscrierea și vărsarea
integrală a capitalului BCE de către băncile centrale naționale din cadrul Eurosistemului.

10
Legitimitatea democratică a băncilor centrale independente este reglementată diferit în
funcție de fiecare sistem democratic. Legitimitatea democratică a BCE/SEBC, pot fi
evidențiate trei elemente. În primul rând, ratificarea Tratatului și a amendamentelor aduse
statutelor băncilor centrale naționale de legislația națională, în al doilea rând, numirea
membrilor Consiliului guvernatorilor, alcătuit din membrii Comitetului executiv al BCE
și din guvernatorii băncilor centrale naționale, de către instituții democratice. Președintele
BCE și ceilalți membri ai Comitetului executiv pot fi audiați de comisiile competente ale
Parlamentului European, fi e la solicitarea Parlamentului, fi e la solicitarea acestora.

Bibliografie:

1. Irina Moroianu Zlătescu, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universitară București

,2018, pag 51-82;
2. Dragoș, Dacian Cosmin, Uniunea Europeană: instituții și mecanisme, Ed. a 2-a,
Editura All Beck, București, 2005;
3. Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universitară București; 2018;
4. Fuerea Augustin, Dreptul Uniunii Europene, Editura All Beck, București, 2017;
5. Scăunaș, Stelian, Organizații internaționale și instituții europene: sinteze, Editura
Burg, Sibiu, 2008;
6. Scăunaș, Stelian, Uniunea Europeană: construcție, reformă, instituții, drept, Editura
C.H. Beck, București, 2018

Legături externe

1.Situl web oficial al Curții Europeane de Conturi;

2. Situl web oficial al Băncii Centrale a Uniunii Europene.

NOTĂ. În cazul în care există nelămuriri, în legătură cu tema prezentată mai

sus, rog să fiu contactat la nr. de telefon- 0723321526 sau pe pag. de E-mail
tarcastefan@yahoo.com.

11