Conf.univ.dr.

Mirela Diaconescu

INTEGRARE
ECONOMICĂ
EUROPEANĂ
Suport de curs

CUPRINS

1. Fundamente teoretice ale integrării economice – concepte de baza

1.1. Integrarea economica - concept și forme
1.2. Stadii și efecte ale integrării economice
1.3. Bibliografia capitolului 1

2. Aspecte juridice şi instituţionale ale construcţiei Uniunii Europene

2.1. Tratate fundamentale ale construcţiei UE
2.2. Structura instituţiilor UE şi proceduri decizionale comunitare
2.3. Bibliografia capitolului 2

3. Uniunea Europeană pe drumul integrării economice

3.1. Uniunea vamală
3.2. Piaţa Internă Unică
3.3. Uniunea Economică şi Monetară
3.4. Bibliografia capitolului 3

4. Politici comune ale UE

4.1. Politica comercială
4.2. Politica de concurenţă

1
 4.3. Politica agricolă comunitară
4.4. Politica regională a UE
4.5. Bibliografia capitolului 4

5. Extinderea UE către ţările din Europa Centrală şi de Est. Aderarea

României la UE
5.1. Extinderea UE : condiții, valuri de extindere
5.2. Aderarea României la UE
5.3. Bibliografia capitolului 5
6. Provocări actuale pentru UE
6.1. ”Brexit” sau ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană
6.2. Criza imigranților din Europa
ANEXE
Bibliografie generală
Mirela Diaconescu, "Economie europeană", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus,
Bucureşti, 2004;
Gabriela Drăgan, Mihaela Cristina Drăgoi, ”Uniunea Europeana : etape, institutii,
mecanisme”, Ed. ASE, București, 2013;
Luciana-Alexandra Ghica (coord.), “Enciclopedia Uniunii Europene”, ediţia a III- a, Ed.
Meronia, București, 2007;
John McCormick, “Să înţelegem Uniunea Europeană: o introducere concisă, Ed.
CODECS, Bucureşti, 2006;
Steven P. McGiffen , ”Uniunea Europeană. Ghid critic”, Regia Autonomă ”Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007;
Dumitru Miron, Ovidiu Folcuț, Economia integrării europene, Ed. Universitară, București,
2008;
* * * - site-ul Uniunii Europene : www.europa.eu

2
 1. Fundamente teoretice ale integrării
economice – concepte de baza

1.1 Integrarea economică - concept și forme

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române

 verbul “a integra” = “a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot”;
 substantivul integrare = “acţiunea de a (se) integra și rezultatul ei”.
Termenul provine din latinescul “integro-are” care înseamnă: a pune la un loc, a
întregi, a completa, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau pentru constituirea unui
întreg, a restabili.
Termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea
unei strânse interdependenţe între părţile unei fiinţe vii sau între membrii unei societăţi, ale
unei uniuni formate din multiple entităţi sau din mai multe grupări de indivizi.
Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât
la nivel macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare internaţională,
integrare interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii 1).
În ceea ce ne priveşte, ne vom referi în continuare la integrarea economică
internaţională.
CONCEPTUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ
In Dicţionarul Enciclopedic  “integrarea economică internaţională este o
trăsătură esenţială a evoluţiei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o
cooperare adâncită şi permanentă, convenită şi programată între ţări, de regulă vecine, pe baza
unor acorduri sau tratate interguvernamentale, prin care se prevăd înfiinţarea unor organizaţii
internaţionale cu caracter integraţionist (respectiv a unui spaţiu economic unificat)”; ea
reflectă o treaptă calitativ superioară de adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi
tehnice şi a specializărilor între economiile diferitelor ţări.

1
Strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorbţia altor întreprinderi, în scopul
creşterii capacităţii de concurenţă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor, Dicţionar Enciclopedic, vol. III (H-
K), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

3
 Dicţionarul de economie (coord. Niţă Dobrotă) conferă noţiunii de integrare
economică internaţională numeroase sensuri: trecerea de la microspaţii la macrospaţii, crearea
unor ansambluri economice tot mai vaste; absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a
acestora din raporturile economice între diferite state; stabilitatea şi eficienţa economică a
relaţiilor dintre state.
Integrarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale spre realizarea
unor obiective ca: ridicarea prosperităţii tuturor părţilor, menţinerea păcii prin reducerea
şansei de conflict armat între parteneri.

FORME ALE INTEGRARII ECONOMICE

Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiinţelor economice, defineşte
integrarea ca fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea
obstacolelor artificiale din calea funcţionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor
elementelor necesare coordonării şi unificării”.
El face distincţia între conceptele de integrare negativă (eliminarea tuturor
discriminărilor şi restricţiilor din calea circulaţiei mărfurilor şi a mijloacelor de producţie) şi
integrare pozitivă (modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente precum şi crearea
unora noi, formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea realizării unor
obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor) ca forme de
integrare.
Accepţiunilor de mai sus acordate termenului de integrare li se adaugă şi distincţia
care este făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrarea formală (ce
presupune schimbări ale reglementărilor juridice şi de altă natură în direcţia compatibilizării
reciproce şi atingerii funcţionalităţii eficiente a comunităţii) şi integrarea informală (care se
referă la dinamica producţiei, a comerţului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de
comunicaţie). Dacă integrarea formală depinde direct de iniţiative politice, integrarea
informală se desfăşoară mai mult prin forţa mecanismelor civilizaţiei europene actuale [Marga
A.].

1.2. Stadii și efecte ale integrării economice

In afara simplei zone preferenţiale (ce implică reduceri ale taxelor vamale şi a anumitor
bariere comerciale, cum ar fi contingentele), Bela Balassa distinge cinci grade (stadii sau

4
trepte) ale integrării clasate în ordine crescătoare din punct de vedere al intensităţii,
fiecare grad reţinut fiind constituit din precedentul la care se adaugă un nou element:

1. zona de liber schimb - se caracterizează prin faptul că ţările membre elimină (dintr-o
dată sau treptat) taxele vamale şi restricţiile cantitative care frânează libera circulaţie a
mărfurilor între ele, fiecare ţară participantă păstrându-şi protecţia iniţială faţă de terţi şi
deci propria ei politică comercială faţă de restul ţărilor lumii;

2. uniunea vamală – se distinge de forma precedentă de integrare prin adoptarea unui tarif
vamal comun și prin practicarea unei politici comerciale comune faţă de terţi . Atât zonele
de liber schimb cât şi uniunile vamale pot fi perfecte (sau complete) când vizează toate
produsele care se schimbă reciproc şi cu terţii sau imperfecte (incomplete) când se referă
numai la o parte din produsele care se schimba reciproc şi cu terţii;

3. piaţa comună (piaţă unică sau piaţă internă unică în cazul Comunităţii Europene) – este
o formă de organizare a relaţiilor economice internaţionale mult mai ambiţioasă, ea
presupunând în plus faţă de o uniune vamală trei elemente: libera circulaţie a persoanelor
(favorizată prin anumite măsuri ce asigură echivalarea diplomelor, elimină discriminările
bazate pe naţionalitate în domeniul angajărilor, al remunerării, al condiţiilor de lucru);
libera circulaţie a capitalurilor (prin armonizări fiscale şi prin eliminarea tuturor măsurilor
de control al cursurilor de schimb); libertatea de stabilire a întreprinderilor pe întregul
teritoriu al pieţei comune. Piaţa comună amplifică substanţial legăturile între economii
pentru că se unifică nu numai pieţele bunurilor, dar şi cele ale capitalurilor, serviciilor
financiare şi forţei de muncă. Astfel, se măreşte câmpul efectelor benefice ale concurenţei
internaţionale şi ale lărgirii pieţelor, pentru că libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi lucrătorilor ca şi libertatea de stabilire a întreprinderilor creează condiţiile
pentru ca activităţile de producţie a bunurilor şi serviciilor să fie realizate acolo unde ele
sunt cel mai eficiente;

4. uniunea economică – presupune pe lângă principiile pieţei comune, armonizarea

politicilor economice naţionale pentru a întări coerenţa şi eficienţa lor;

5
5. uniunea economică şi monetară sau integrarea economică totală – implică unificarea
politicilor monetare, fiscale, sociale şi conjuncturale, făcând necesară instaurarea a fortiori
a unei adevărate autorităţi supranaţionale dacă crearea unei zone de cursuri de schimb
stabile în interiorul uniunii este însoţită de crearea unei monede comune sau unice.

Urmarea logică a integrării economice este uniunea politică. Integrarea politică presupune o
politică externă şi de apărare comune, precum şi instituţii cu caracter supranaţional, acceptate
de toate statele participante.

OBSERVAŢIE :
Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut
ca un proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la
următorul. Tranziţiile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna
definite cu claritate.
Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi
elemente ale pieţei unice sau ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună,
apoi mai târziu Sistemul Monetar European).

EFECTELE STATICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE:

CREAREA ŞI DETURNAREA DE COMERŢ

Teoriile integrării ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind
uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condiţia sine qua non a tuturor
formelor de integrare economică.
Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale funcţionării unei uniuni
vamale a fost economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie
Endowment for International Peace, New-York, 1950); el schiţează cadrul analitic ce permite
să se vadă dacă astfel de uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau
nu să amelioreze bunăstarea generală în raport cu liberul schimb universal.

Contribuţia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea

efectelor de creare de comerţ (“trade creation”) şi de deturnare sau deviere de comerţ
(“trade diversion”).

6
 Prin creare de comerţ, J. Viner înţelege apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul
uniunilor vamale care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente cu cele mai
avantajoase din punct de vedere al costurilor de producţie. Aceasta reprezintă crearea internă
de comerţ.
Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai puţin avantajoase (mai puţin
eficiente din punct de vedere al costurilor de producţie) se face cu fluxuri mai eficiente din
afara uniunii vamale, atunci are loc fenomenul de creare externă de comerţ.
Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al
costurilor de producţie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii
vamale mai puţin eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor
comerciale reciproce şi a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de
deturnare de comerţ.
Raţionamentul lui J. Viner este următorul: fie A şi B două ţări care vor forma o uniune
vamală (UV), iar C o ţară terţă (poate reprezenta şi restul lumii).
Înainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de ţara A pot fi astfel încât anumite
bunuri nu sunt importate nici din B, nici din C, datorită faptului că preţul intern, de pe piaţa
ţării A, al acestor bunuri este inferior preţurilor minime de import (cost de producţie + taxa
vamală).
Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din
aceste ţări sunt eliminate; în consecinţă, anumite bunuri, pentru care costurile de producţie
sunt mai mici în B decât în A, pot fi importate în ţara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul
de creare de comerţ.
Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ţara A, ce aplica taxe vamale
identice pentru bunurile din ţările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de
producţie sunt inferioare celor din B.
Dacă eliminarea taxelor vamale între ţările A şi B face ca ţara A să importe bunul
respectiv din B şi nu din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnare de
comerţ.
Iată și un exemplu cifric pentru a pune în evidenta efectele de creare și deturnare de
comerț:
Ţara A Ţara B Ţara C
Cost de producţie unitar pt. produsul X în fiecare 35 26 20
ţară - u.m.
INAINTE DE REALIZAREA UNIUNII VAMALE (UV)
Preţ minim posibil pe piaţa ţării A (cost de producţie

7
+ taxa vamală) în funcţie de provenienţa produsului:
a) taxa vamală de import de 100% 35 52 40
b) taxa vamală de import de 50% 35 39 30
Ţara A + ţara B = UV
Preţurile minime posibile pe piaţa ţării A în funcţie
de provenienţa produsului:
a) taxa vamală de import de 100% 35 26 40
b) taxa vamală de import de 50% 35 26 30

Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de
creare şi deturnare de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală
conduce la o creare netă de comerţ, atunci ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a
bunăstării.
J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătăţească, fie să deterioreze
alocarea de resurse, adică să conducă fie la creare de comerţ, fie la deturnare de comerţ; cele
două efecte de creare şi deturnare de comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când
producătorul mai eficient se situează în afara uniunii vamale: dacă producătorii din uniunea
vamală îşi dezvoltă vânzările în zona de integrare peste cantităţile importate anterior de la
producătorii eficienţi din afara uniunii vamale, partea din noile schimburi ce se substituie în
mod riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comerţ, iar partea ce corespunde
creşterii vânzărilor reprezintă o creare de comerţ.
J. Viner admite, în ultimă instanţă, că numai studiul concret al zonelor integrate
permite să se vadă dacă integrarea regională generează efecte de creare de comerţ superioare
celor de deturnare de comerţ.

1.3. Bibliografia capitolului 1

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente și etape ale constructiei
europene", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Dicţionar Enciclopedic (1999), vol. III (H-K), Editura Enciclopedică, Bucureşti.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1998), Ediţia a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti.
Dobrotă N. (coord.) (1999), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti.
Marga A. (1995), "Filosofia unificării europene", Biblioteca Apostrof, Cluj.
Redor D. (1999), "Economie européenne", Collection "Les Fondamentaux - La
Bibliothèque de l'étudiant - Economie", Hachette.

8
 2. Aspecte juridice şi instituţionale ale
construcţiei Uniunii Europene

2.1. Tratate fundamentale ale construcţiei UE

Construcția Uniunii Europene poate fi asemuita cu cea a unei case. Casa numita
”Uniunea Europeana”, locuita în prezent de 28 de membri, este construita din mai mulți pereți
ale căror fundații au la bază o serie de tratate distincte și succesive. Punerea în comun a
mijloacelor instituționale este liantul care asigura, atât cât este posibil, soliditatea
ansamblului.
• Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, cadrul politic, precum şi regulile şi
procedurile ce trebuie urmate sunt stipulate în Tratatele ce fundamentează Uniunea.
• Tratatele constituie baza oricărei acţiuni a Uniunii, astfel ca UE nu are competenţe
în afara domeniilor acoperite prin Tratate.
• Tratatele sunt agreate de către şefii de stat şi de guvern ai tuturor statelor membre şi
trebuie ratificate de către statele membre, de regula prin intermediul parlamentelor
naţionale.
• De-a lungul anilor, ca răspuns la o serie de presiuni, cadrul Tratatelor CE/UE a fost
extins, consolidat şi democratizat. în schema de mai jos este prezentata evoluția
tratatelor ce au pus bazele Comunităților Europene, respectiv a UE de-a lungul
timpului (anul indicat reprezintă momentul intrării în vigoare al tratatului).

9
 Tratatele Comunităţilor Europene - UE

Tratatul de la Nisa Tratatul CECO

(Tratatul de la Paris)
2003
1952

Tratatele Euratom şi CEE

Tratatul de la Amsterdam (Tratatele de la Roma)
1999 1958
Tratatul asupra Constituţiei UE
(Noul Tratat de la Roma - Respins
2005
Tratatul de la Lisabona –
semnat în dec. 2007/in
vigoare 1dec.2009
1993 1967
Tratatul asupra UE Tratatul de Fuziune
(Tratatul de la
Maastricht)

1987
Actul Unic European
2

O prezentare foarte succinta a fiecărui Tratat arată următoarele :

 Tratatul de la Paris (semnat în 1951 de 6 state - Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda , în vigoare din 1952) a pus bazele Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO); a fost un tratat (lex specialis) ce a vizat integrarea
economica sectoriala, fiind încheiat pe o perioada de 50 de ani; a expirat la 23 iulie 2002,
Tratatul de la Nisa fiind cel ce a prevăzut soluționarea dispariției lui; dpdv instituțional a
creat următoarea structură instituţională:
- Înalta Autoritate
- Consiliul de Miniştri
- Adunarea Comună
- Curtea de Justiţie.
iar, dpdv politic, a pus bazele pentru o piaţă comună a cărbunelui, oţelului, cocsului şi
minereurilor de fier.
 Tratatele de la Roma (semnate în 1957 de aceleași 6 state fondatoare, în vigoare din
1958) au creat încă 2 Comunități: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Ca și instituții acestea au creat
câte o Comisie și un Consiliu de Miniștri pentru fiecare dintre Comunități, Adunarea și
Curtea de Justiție fiind instituții comune tuturor celor 3 Comunități.
- Tratatul de la Roma privind crearea CEE a constituit baza juridică a întregii
activităţi comunitare, fiind un tratat-cadru (lex generalis) încheiat pe o perioada
nedeterminata, vizând integrarea economica generala. Din punct de vedere

10
 economic, obiectivul Tratatului era de apropiere a economiilor naţionale prin
instituirea unei uniuni vamale, prin libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor, prin intermediul unor politici comune (în agricultură, transporturi şi în
domeniul concurenţei), prin apropierea legislaţiilor naţionale în măsura în care
funcţionarea pieţei comune o cerea, printr-o serie de proceduri ce permiteau
coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi remedierea dezechilibrelor
din balanţele de plăţi; se prevedea crearea unui Fond social european şi a unei Bănci
europene de investiţii, etc. în plus, articolul 237 prevedea că “orice stat european poate
cere să devină membru al Comunităţii”; în faţa unei astfel de cereri Consiliul trebuie
să se pronunţe cu unanimitate, iar acordul trebuie să fie ratificat de toate statele
membre.
- Tratatul de la Roma privind crearea Euratom este un tratat (lex specialis) ce
vizează integrarea economica sectoriala și care a fost încheiat pe durata nelimitata;
acesta pune bazele unei piețe comune în domeniul energiei nucleare.
- Tratatul de la Roma a fost pe alocuri amendat sau completat în cursul următorilor 30
de ani de la semnarea sa; astfel, pot fi menţionate textul tratatului prin care fuzionează
instituţiile însărcinate cu realizarea funcţionării celor trei Comunităţi (CEE, CECO,
Euratom), amendamentele referitoare la buget şi resursele sale, modificări cu ocazia
lărgirilor succesive şi mai ales Actul Unic European.
 Tratatul de la Maastricht (semnat în feb.1992, în vigoare din 1 nov.1993) a adus
modificări şi completări la cele trei tratate existente : CECO-1951, CEE-1957 şi Euratom-1957;
conform tratatului, CEE se va numi în mod oficial Comunitatea Europeană (iar cele 3 comunităţi
se vor numi Comunităţile Europene), iar după punerea în aplicare a acestui tratat, acestea se vor
numi Uniunea Europeană. în tratatul general privind Uniunea Europeană, în capitole separate au
fost cuprinse dispoziţii privind cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne precum şi
dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună.
- Principale inovații ale Tratatului de la Maastricht:
 O cetăţenie a uniunii este instituită pentru toate persoanele având naţionalitatea
unui stat membru ;
 Introduce procedura de codecizie ce sporeşte puterile Parlamentului European;
 Extinde baza juridică a votului cu majoritate calificata în Consiliul de Miniştri;
 Introduce principiul subsidiarităţii (Art. 3b “Comunitatea va acţiona între
limitele puterilor conferite prin Tratat şi a obiectivelor atribuite prin acesta.
Conform principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu sunt de competenţa sa

11
 exclusivă, Comunitatea va acţiona numai dacă şi atâta timp cât obiectivele
acţiunii propuse nu pot fi atinse în mod suficient de către statele membre şi
astfel, din motive de anvergură şi efecte, pot fi atinse mai bine de către
Comunitate.”)
 Furnizează cadrul şi calendarul pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare.
 Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999) –
revizuieşte şi completează Tratatul de la Maastricht şi îşi propune să construiască o
Europă mai apropiată de cetăţenii săi, capabilă să funcţioneze cu un număr sporit de
membri, după aderarea ţărilor asociate. Alături de dispoziţiile privind Uniunea Economică
şi Monetară, Tratatul de la Amsterdam conţine şi un pachet de măsuri cu caracter social
privind creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă. Tratatul include un articol
nou, consacrat principiului general al nediscriminării (Uniunea poate combate orice
formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, vârstă
sau orientare sexuală). Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni
de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii (misiuni Petersberg). Tratatul a prevăzut ca, în
următorii 5 ani după intrarea sa în vigoare, măsurile privind libera circulaţie a persoanelor
străine în UE, controalele la frontiere, imigrarea şi dreptul de azil să fie unificate după
consultarea cu Parlamentul şi printr-o decizie cu unanimitate a Consiliului. Tratatul de la
Amsterdam creşte considerabil responsabilitatea Parlamentului, făcând din procedura de
codecizie regula cvasi-generală și extinde către noi domenii politice posibilitatea de a
adopta o decizie cu majoritate calificată în cadrul Consiliului UE.
 Tratatul de la Nisa (semnat în feb.2001, în vigoare de la 1 feb.2003) a avut ca scop
adaptarea funcţionarii instituţiilor europene în perspectiva unei extinderi a UE la 27 de
state membre. În consecință, schimba reprezentarea națională la nivelul instituţiilor UE în
vederea pregătirii pentru extindere, schimbă ponderarea votului cu majoritate calificata în
Consiliul UE și extinde baza juridică a acestuia și realizează o extindere de mică
anvergură a aplicării procedurii de codecizie.
 Tratatul de la Lisabona - este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a
urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii. Condiţiile impuse de trecerea de la 15 la 27
de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea
instituţiilor Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în
vederea sporirii eficienţei întregului sistem comunitar. Noul Tratat de organizare şi
funcţionare a Uniunii Europene a fost semnat de către şefii de stat/guvern ai statelor

12
 membre la 13 decembrie 2007, la Lisabona. Titulatura sa oficială este Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene. Acesta a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. După
eşecul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, cunoscut
sub numele de Tratatul Constituţional, un pas important în reluarea procesului de
reformare a Tratatelor UE a fost reprezentat de elaborarea şi adoptarea Declaraţiei de la
Berlin pentru aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Documentul,
adoptat la 25 martie 2007 de cele 27 de state membre de atunci şi de instituţiile Uniunii,
subliniază realizările Uniunii de la crearea sa şi reafirmă solidaritatea statelor membre în
jurul unor proiecte şi obiective comune pentru viitor. Consiliul European din 21-23 iunie
2007 a decis elaborarea unui Tratat de Reformă a Uniunii şi a adoptat un mandat clar şi
detaliat în acest sens, care a condus la semnarea Tratatului în decembrie 2007, la
Lisabona. România s-a asociat încă de la început dezbaterilor pe această temă, fiind
conştientă de importanţa noului Tratat pentru dezvoltarea ulterioară a Uniunii şi a
modalităţilor în care aceasta va răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv celor
români. Tratatul de la Lisabona, la fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv,
Tratatul de la Nisa, este un tratat de amendare a Tratatelor existente. Acesta cuprinde
Tratatul Uniunii Europene (TUE) şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE), care
reprezintă tratatele de bază ale Uniunii şi au o valoare juridică egală. Tratatul de la
Lisabona conţine, de asemenea, o serie de Protocoale şi de Declaraţii. România a susţinut
activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior
de Tratatul Constituţional. Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată de către
toate cele 27 de state membre UE la 13 noiembrie 2009. România este unul dintre primele
state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul român finalizând procedura de
ratificare la data de 4 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Cronologia ratificării Tratatului de la Lisabona

Stat membru Data ratificării Modalitatea de ratificare Data depunerii

instrumentului de ratificare
Ungaria 17 decembrie 2007 Parlament 6 februarie 2008
Slovenia 29 ianuarie 2008 Parlament 30 aprilie 2008
Malta 29 ianuarie 2008 Parlament 6 februarie 2008
România 4 februarie 2008 Parlament 11 martie 2008
Franţa 8 februarie 2008 Parlament 14 februarie 2008
Bulgaria 21 martie 2008 Parlament 28 aprilie 2008
Polonia 2 aprilie 2008 Parlament 12 octombrie 2009
Slovacia 10 aprilie 2008 Parlament 24 iunie 2008

13
Portugalia 23 aprilie 2008 Parlament 17 iunie 2008
Danemarca 24 aprilie 2008 Parlament 29 mai 2008
Austria 24 aprilie 2008 Parlament 13 mai 2008
Letonia 8 mai 2008 Parlament 16 iunie 2008
Lituania 8 mai 2008 Parlament 26 august 2008
Germania 23 mai 2008 Parlament 25 septembrie 2009
Luxemburg 29 mai 2008 Parlament 21 iulie 2008
Finlanda 11 iunie 2008 Parlament 30 septembrie 2008
Estonia 11 iunie 2008 Parlament 23 septembrie 2008
Grecia 12 iunie 2008 Parlament 12 august 2008
Marea Britanie 18 iunie 2008 Parlament 16 iulie 2008
Cipru 3 iulie 2008 Parlament 26 august 2008
Olanda 8 iulie 2008 Parlament 11septembrie 2008
Belgia 11 iulie 2008 Parlament 15 octombrie 2008
Spania 15 iulie 2008 Parlament 8 octombrie 2008
Italia 31 iulie 2008 Parlament 8 august 2008
Suedia 20 noiembrie 2008 Parlament 10 decembrie 2008
Republica Cehă 6 mai 2009 Parlament 13 noiembrie 2009
Irlanda 2 octombrie 2009 Referendum 23 octombrie 2009

Scurtă prezentarea a Tratatului de la Lisabona

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi
parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe
şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi
naţional şi de către cine.
• Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales
direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind
legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că
se va recurge mai des la procedura de co-decizie în cadrul elaborării
politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate
cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei
mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
• O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor
participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special
datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine
numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar
(principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului

14
 European, implicarea parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea
caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
• O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion
de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi
propuneri politice.
• Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru
prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
• Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni
mai clară odată cu clasificarea competenţelor. Tratatul introduce o clasificare
generală a competenţelor în trei categorii:
1. Competenţele exclusive: doar Uniunea are puterea de a legifera în
domenii precum uniunea vamală, politica comercială comună sau
concurenţa.
2. Acţiunile de sprijin, de coordonare sau de completare : intervenţia
Uniunii se limitează la susţinerea acţiunilor întreprinse de statele
membre, de exemplu, prin intermediul ajutoarelor financiare. Sunt
vizate domenii precum cultura, educaţia sau industria.
3. Competenţele partajate: acoperă celelalte domenii, printre care se
numără protecţia mediului, transporturile şi protecţia consumatorilor.
Distribuirea puterii de legiferare între Uniunea Europeană şi statele
membre se face respectând principiul subsidiarităţii.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii
eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană capabilă să acţioneze mai bine în
domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
• Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi
extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare
mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se
va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei,
reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci
când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel
puţin 65% din populaţia Uniunii.
• Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul nu schimbă
fundamental structura instituţională a UE, care se va baza, în continuare, pe

15
 triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Totuşi, el introduce câteva elemente
noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor.
• vor exista 7 instituţii: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,
Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană şi Curtea de Conturi.
Parlamentul European
– Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ,
bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea,
Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor europeni nu
va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state
membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus,
deputaţii din ţările cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare
de cetăţeni decât deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai
precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6
deputaţi şi de maxim 96.
Consiliul European
– are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor și devine o instituţie a UE,
fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de Preşedinte al
Consiliul European. Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat
de doi ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea
lucrărilor Consiliului European şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea
consensului. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la
nivel naţional.
Consiliul
– Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare
măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative
şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie de politică
externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor
economice.
– Schimbarea esenţială adusă de T. Lisabona se referă la procesul de decizie:
Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care
tratatele prevăd o altă procedură (ex. votul în unanimitate). După intrarea în
vigoare a T. Lisabona, votul cu majoritate calificată este extins la numeroase
domenii de acţiune (de ex., imigrarea sau cultura).

16
 – Ulterior, introducerea, în 2014, a votului cu dublă majoritate al statelor
membre ale UE (55%) şi al populaţiei (65%), care reflectă dubla legitimitate a
Uniunii, va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei. Noua modalitate
de calcul va fi completată de un mecanism care ar trebui să permită unui număr
mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste
opoziţia faţă de o decizie. Într-o astfel de situaţie, Consiliul trebuie să facă tot
ce-i va sta în putinţă pentru a obţine, într-un interval de timp rezonabil, o
soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.
Comisia Europeană
– Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general
european. T. Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit
principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va
fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor
membre. Nr. membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European
cu unanimitate de voturi. La solicitarea Irlandei, Consiliul European din 11-12
dec. 2008 a decis în unanimitate că va acționa în sensul menținerii sistemului
un stat / un comisar pt. structura Comisiei și după 2014.
– Rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta îi va putea
obliga pe membrii colegiului să demisioneze.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi
vicepreşedinte al Comisiei
– Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale
Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar
trebui să fie ameliorată.
– Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi
împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună
(PESC) iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, va prezida și Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va reprezenta
Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un
serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului,
Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Celelalte instituţii

17
• Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la
Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile.
• În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală şi
poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care
promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în
dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai
bună protecţie a cetăţenilor europeni.
• Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile
şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească
drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de
oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
• Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la
Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special,
garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi
conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi
civile, politice, economice şi sociale.
• Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi
consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi
socială a cetăţenilor europeni.
• Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că
Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de solidaritate în
cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui
dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază
solidaritatea în domeniul energiei.
• Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate
extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce
avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta împotriva
criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă,
ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări
capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii
cetăţenilor europeni.

18
 4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care
dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea
noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu
partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţa dobândită de Europa în domeniul
economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile
europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor
membre în domeniul afacerilor externe.
• Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care va fi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul,
coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
• Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului
Reprezentant sprijinul necesar.
• Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea
de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener
mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
• Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine
unele modalităţi decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare
consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

2.2. Structura instituţiilor UE şi proceduri decizionale

comunitare
Cadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratatele fundamentale, are
la bază "un triunghi instituţional" alcătuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană
şi Parlamentul European. Aceste instituţii sunt actorii procesului decizional, lor alăturându-li-
se Consiliul European, care defineşte orientările politice generale. Aplicarea normelor UE este
supravegheată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar partea financiară a activităţilor
este verificată de Curtea Europeană de Conturi. Pe lângă aceste instituţii, UE include și alte
instituții și de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc.
 Comitetul Economic și Social European reprezintă actorii economici şi sociali din
societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile de
consumatori;
 Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;

19
 Banca Europeana de Investitii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare
economică în interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul
European de Investiții;
 Banca Centrala Europeana este responsabilă de politica monetară europeană;
 Mediatorul (Ombudsman) European investighează plângerile privind administrarea
defectuoasă înaintate împotriva instituţiilor şi organismelor UE;
 Controlorul European pentru Protecția Datelor asigură protecţia datelor cu caracter
personal ale cetăţenilor.

Structura institutionala cf. T. de la Lisabona

Consiliul European

Consiliul UE (Consiliul de Miniştri) Parlamentul European

Curtea de Justiţie a UE Comisia Europeană

Instituţii-cadru

Banca Centrală Europeană Curtea Europeană de Conturi

Instituţii

Comitetul Economic şi Social Comitetul Regiunilor

Organisme consultative

Alte organisme şi agenţii

20
 Mecanism instituţional
Consiliul European
(re)modelează viziunea
politică a Uniunii
Celelalte organisme Comisia Europeană
sprijină şi completează elaborează politicile comunitare
activităţile instituţiilor şi iniţiază legislaţia aferentă

Mediatorul European Consiliul şi Parlamentul

veghează asupra relaţiei
dintre organismele UE şi persoane adoptă legislaţia

Curtea de Conturi
Comisia şi statele membre
veghează la administrarea corectă,
asigură implementarea legislaţiei
eficace şi eficientă a fondurilor
Comisia şi Curtea de Justiţie
veghează la respectarea
dreptului european

Consiliul European
Consiliul European a fost înfiinţat în urma conferinţei la nivel înalt de la Paris din 10
decembrie 1974, prima sa întâlnire având loc la Dublin în 1975.
Rolul Consiliului European este de a impulsiona dezvoltarea Uniunii şi de a stabili
politicile generale necesare acestei dezvoltări. Atribuţiile Consiliului European, care a devenit
şi principalul factor de decizie în ceea ce priveşte viitorul Uniunii, sunt:
 desemnarea principalelor linii de acţiune la nivelul evoluţiei internaţionale a
construcţiei europene;
 stabilirea orientărilor generale în domeniul politicilor economice, sociale şi
externe;
 luarea deciziilor la cel mai înalt nivel în privinţa problemelor deosebite care pot
apărea în cadrul domeniului economic, social, financiar şi de politică externă.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei
reuniuni, precum şi un raport scris privind progresele UE.
Iată o schemă ce prezintă în mod sintetic aceasta instituție a UE:

21
22
Consiliul Uniunii Europene
Miniştrii din statele membre se întrunesc în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În
funcţie de chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ţară va fi reprezentată de ministrul care
răspunde de subiectul în cauză (afaceri externe, finanţe, probleme sociale, transporturi,
agricultură, etc.).
Preşedinţia Consiliului este deţinută timp de şase luni de către fiecare stat membru, pe
baza unui sistem de rotaţie.
Consiliul răspunde de luarea deciziilor şi de coordonare.
 Consiliul Uniunii Europene adoptă legi, legiferând, în mod normal, împreună cu
Parlamentul European.
 Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
 Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate comună a
UE, pe baza liniilor directoare stabilite de Consiliul European.
 Consiliul încheie, în numele Comunităţii şi al Uniunii, acorduri internaţionale între
UE şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale.
 Consiliul coordonează acţiunile statelor membre şi adoptă măsuri în domeniul
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
 Consiliul şi Parlamentul European constituie autoritatea bugetară care adoptă
bugetul Comunităţii.
Actele Consiliului
Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, acţiuni comune
sau poziţii comune, recomandări sau avize. De asemenea, Consiliul poate adopta concluzii,
declaraţii sau rezoluţii.
Atunci când Consiliul acţionează în calitate de legiuitor, Comisia Europeană este, în
principiu, cea care face propunerile. Acestea sunt examinate de către Consiliu, care poate
aduce modificări înainte de a le adopta.
Parlamentul European este un participant activ în cadrul acestui proces legislativ.
Legislaţia comunitară referitoare la o gamă amplă de chestiuni se adoptă în comun de către
Parlament şi Consiliu, utilizând procedura legislativă ordinară (fosta „codecizie”).
De-a lungul timpului, numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru a
fost stabilit prin tratate. Tratatele sunt cele care definesc, de asemenea, cazurile în care
este necesară majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea.

23
 Consiliul Uniunii Europene este asistat de un Secretariat General, dar şi de mai multe
comitete, dintre care cel mai important este COREPER (Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi). Acesta este format din reprezentanţii statelor membre, fiind un organ permanent,
de natură diplomatică, care pregăteşte şedinţele Consiliului, propunerile de decizii precum şi
propunerile de compromis. În continuare este prezentat în mod schematic Consiliul Uniunii
Europene:

24
Comisia Europeană
Comisia Europeană este organul executiv al UE. Ea propune noile reglementări
comunitare şi se ocupă de gestionarea cotidiană a punerii în aplicare a politicilor europene şi a
modului în care sunt cheltuite fondurile UE. Reprezentând interesele Europei în ansamblul
său, Comisia se asigură că tratatele şi legislaţia europeană sunt respectate de toate statele
membre.
Este alcatuită din 28 de comisari – câte un comisar propus de guvernul fiecărei țări
membre din rândul cetăţenilor săi (în 2018, comisia are în mod efectiv 27 de comisari:
Jonathan Hill, fost comisar din partea Marii Britanii pentru Stabilitatea Financiară, Servicii
Financiare şi Uniunea Pieţelor de Capital a UE, și-a anunțat demisia începând cu 15 iulie
2016, după ce britanicii au votat favorabil ieșirea din Uniunea Europeană, portofoliul fiind
preluat de către vicepreşedintele Comisiei Europene responsabil pentru euro şi dialog social,
Valdis Dombrovskis). Deşi membrii Comisiei sunt numiţi de statele membre, aceştia
reprezintă interesele comunitare şi nu pe cele naţionale. Pe durata mandatului lor (5 ani),
comisarii europeni vor acţiona în deplină independenţă faţă de statele care i-au numit,
abţinându-se de la orice acţiune care ar putea fi incompatibilă cu atribuţiile lor. Comisia este
condusă de un Preşedinte care este desemnat de Consiliul European, care-i desemnează si pe

25
ceilalti comisari cu acordul Președintelui numit ; componenţa Comisiei, (inclusiv
Președintele) este supusă aprobării Parlamentului European.
Comisia Europeană are următoarele atribuţii:
 atribuţii de iniţiativă legislativa;
 putere de execuţie, Comisia având misiunea de a urmării aducerea la îndeplinire a
deciziilor Consiliului;
 asigură respectarea tratatelor şi a obligaţiilor comunitare putând impune sancţiuni
pentru nerespectarea acestora;
 gestionează bugetul şi fondurile structurale comunitare;
 putere de negociere în raport cu statele terţe şi alte organizaţii.

Parlamentul European
Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii UE pentru a le reprezenta interesele.
Îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii PE sunt
aleşi prin vot direct de către cetăţenii UE. Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare
cetăţean UE are dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE. Cele mai
recente alegeri au avut loc în mai 2014. Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a

26
celor peste 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu
alte instituţii UE. Numărul parlamentarilor provenind din fiecare ţară este aproximativ
proporţional cu numărul locuitorilor ţării respective. În baza Tratatului de la Lisabona, nicio
ţară nu poate avea mai puţin de 6 reprezentanţi sau mai mult de 96. Componenţa actuală a
Parlamentului s-a modificat, astfel că, de ex., numărul deputaţilor din Germania a fost redus
de la 99 la 96, iar cel al deputaţilor din Letonia a scăzut de la 9 la 8.

Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine,

ci de afinităţile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei
reprezintă toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de
la adepţii convinşi ai federalismului până la euroscepticii fervenţi.
Martin Schulz a fost ales preşedinte al PE la 17 ianuarie 2012, pentru un mandat de
doi ani şi jumătate, fiind reales la 1 iulie 2014, devenind astfel primul Președinte din istoria
PE care are un al doilea mandat. Din 17 ianuarie 2017 noul Președinte al PE este Antonio
Tajani.
Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia),
Luxemburg şi Strasbourg (Franţa). La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul

27
General”). Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au
loc la Strasbourg şi uneori la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la
Bruxelles.

Grup politic Președinte sau președinți Nr. membrilor

Grupul Partidului Popular European
(Creştin Democrat) (PPE)
Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (S&D)
Conservatorii și Reformiștii Europeni grupului său. A devenit deputat european în 2005. În
(CRE)
Alianța Liberalilor și Democraților
pentru Europa (ALDE)
Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Gabriele Zimmer (Germania). Este la al treilea mandat în
Nordică (GUE/NGL)
Verzi/Alianța Liberă Europeană
(Verzi/ALE)
Manfred Weber (Germania)
Este la al treilea mandat la Parlamentul European. În
217
ultimul mandat, a fost membru al comisiei pentru afaceri
constituționale.
Gianni Pittella (Italia)
La 2 iulie 2014 a fost ales președinte al S&D, al doilea
189
cel mai mare grup politic din cadrul Parlamentului
European.
Syed Kamall (Regatul Unit) a fost ales președinte al
74
mandatul trecut, a fost membru al comisiei pentru afaceri
economice.
Membrii grupului l-au ales pe Guy Verhofstadt (Belgia)
președinte. Fostul premier belgian a prezidat grupul și în 70
mandatul trecut.
51
Parlamentul European. Este președinta grupului din 2012.
Philippe Lamberts (Belgia) și Rebecca Harms
(Germania) au fost ales co-președinți. Lamberts îl
50
înlocuiește pe Daniel Cohn-Bendit (Franța). Harms a fost
co-președintă și în mandatul trecut.

28
 Nigel Farage (Regatul Unit) și David Borrelli (Italia)
Nigel Farage este membru al Parlamentului European din
Grupul Europa Libertății și
1999. A mai fost lider al grupului. David Borrelli a fost 45
Democrației Directe (EFDD)
ales pentru prima dată în Parlamentul European și a fost
consilier în orașul Treviso.
Grupul Europa Națiunilor și a
Marine Le Pen (Franța) și Marcel de Graaff (Olanda) 37
Libertății
Sursa: Prelucrare realizată de Maria Floriana Popescu pe baza informațiilor disponibile la adresa
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/

Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale:

1. Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici
publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o
garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene.
2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în special
asupra Comisiei. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii
nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.
3. Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea
asupra bugetului UE şi poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau
respinge întregul proiect de buget.

29
Parlamentul European - continuare

Controlul finanţelor publice

Parlamentul şi Consiliul stabilesc împreună bugetul anual al
UE. Parlamentul dezbate proiectul de buget în 2 lecturi
succesive, dar bugetul nu intră în vigoare decât după
semnarea de către preşedintele Parlamentului.
Comisia pentru control bugetar a PE monitorizează modul
în care se cheltuiesc fondurile bugetare. Parlamentul
hotărăşte, în fiecare an, dacă aprobă modul în care Comisia
Europeană administrează bugetul („acordarea descărcării de
gestiune”).
Controlul democratic
Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte
instituţii ale UE în diferite moduri:
La începutul mandatului unei noi Comisii, membrii acesteia
sunt desemnaţi de guvernele statelor membre UE, dar nu pot
fi numiţi fără aprobarea Parlamentului ( Parlamentul
intervievează fiecare membru în parte, inclusiv potenţialul
preşedinte al Comisiei, şi votează aprobarea Comisiei ca un
întreg).

30
 Parlamentul European - continuare

Controlul democratic
Pe durata întregului mandat, Comisia răspunde politic în faţa
Parlamentului, care poate prezenta o „moţiune de cenzură” prin
care să solicite demisia în masă a Comisiei.
Parlamentul exercită controlul si prin examinarea periodică a
rapoartelor trimise de către Comisie (raportul general anual,
rapoarte privind punerea în aplicare a bugetului etc.).
Mb. PE transmit întrebări Comisiei în mod periodic, iar comisarii
au obligaţia legală de a răspunde la aceste întrebări.
Parlamentul supraveghează activitatea Consiliului: MPE
transmit întrebări Consiliului în mod periodic, iar Preşedintele
Consiliului participă la sesiunile plenare ale PE şi ia parte la
dezbaterile importante.
Parlamentul poate extinde controlul democratic prin
examinarea cererilor trimise de cetăţeni şi înfiinţarea unor
comitete de investigare.
La deschiderea fiecărei reuniuni la nivel înalt a Consiliului
European, preşedintele Parlamentului este invitat să prezinte
punctele de vedere ale Parlamentului.

Curtea de Justiţie a UE
Curtea de Justiție UE, al cărei sediu este la Luxemburg, este compusă din trei
instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1989) și Tribunalul Funcției Publice
(creat în 2004). De la crearea acestora, au fost pronunțate de către cele trei instanțe
aproximativ 15 000 de hotărâri.
Curtea de Justiţie a UE are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este instituţia care a avut un rol decisiv în stabilirea
superiorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Atribuţiile principale ale Curţii de
Justiţie a UE sunt:
 controlează legalitatea actelor emise de celelalte instituţii ale Uniunii;
 controlează respectarea de către statele membre a obligaţiilor impuse de tratate;
 interpretează normele comunitare ori de câte ori apare într-un proces o contestaţie
în privinţa unei norme comunitare;
 poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea intenţionează să
le încheie cu state terţe.
Curtea de Justiție este compusă în prezent de 28 de judecători şi 9 avocaţi generali.
Membrii Curţii sunt numiţi de către statele membre dintre cetăţenii lor, pentru un mandat de 6

31
ani. Aceşti sunt aleşi dintre juriştii cu experienţă, independenţi şi care îndeplinesc în statele de
origine condiţiile pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale. Avocaţii - generali
asistă toate lucrările Curţii, expunându-şi opiniile cu imparţialitate în oricare din cauzele
prezentate în faţa Curţii.
În 1989, pentru a degreva Curtea de multitudinea de cauze prezentate, a fost înfiinţat
Tribunalul de Primă Instanţă, organ de jurisdicţie, însă fiind un organism autonom din punct
de vedere organizatoric. La fel ca şi Curtea de Justiţie, Tribunalul are 28 de judecători, numiţi
de statele membre şi nu are nici un avocat general. Ocazional rolul acestuia poate fi luat de un
judecător. Crearea Tribunalului de Primă Instanţă a permis crearea unui sistem jurisdicţional
cu două trepte de jurisdicţie, dar şi transferarea unei părţi a din competenţele Curţii către noua
jurisdicţie. De asemenea au fost create camere jurisdicţionale, specializate pe anumite
domenii.
În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa
specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această
competenţă a fost exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de
Tribunal.
Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene este compus din şapte judecători
numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită. Începând din anul
2012, Tribunalul Funcției Publice poate recurge la un judecător ad-interim pentru a suplini
absența unui judecător care, fără a se afla într-o situație de invaliditate totală, este împiedicat,
din motive medicale, să participe la soluționarea cauzelor pe o perioadă de cel puțin trei luni.
Consiliul, la propunerea președintelui Curții de Justiție, stabilește o listă de trei judecători ad-
interim. Acești trei judecători sunt aleși dintre foștii membri ai Curții, ai Tribunalului sau ai
Tribunalului Funcției Publice.

Curtea Europeana de Conturi

Curtea Europeană de Conturi este o instituţie independentă, însărcinată cu verificarea
gestiunii finanţelor comunitare. Aceasta realizează un control extern, independent de organele
comunitare. Atribuţiile Curţii de conturi sunt:
 de control asupra bugetului Uniunii, operaţiunilor financiare bugetare şi
extrabugetare, asupra fondurilor structurale, precum şi asupra acţiunilor finanţate
din bugetul Uniunii Europene;

32
  rol consultativ în ceea ce priveşte proiectele de acte juridice referitoare la finanţele
comunitare;
 urmăreşte legalitatea şi regularitatea încasărilor şi a cheltuielilor;
 întocmeşte rapoarte generale asupra întregii activităţi de control.
Curtea Europeană de Conturi are 28 de membri, numiţi de statele membre din rândul
auditorilor naţionali recunoscuţi pentru independenţa şi competenţa lor. Aceştia sunt aleşi
pentru un mandat de 6 ani. Curtea funcţionează pe principiul colegialităţii, preşedintele fiind
numit din rândul celorlalţi membrii ai Curţii, pentru un mandat de 3 ani.

Comitetul European al Regiunilor

Înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii
formulate de autorităţile locale şi regionale de a fi reprezentate în Uniunea Europeană.
În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii
Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituţional comunitar Comitetul
şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri
locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale.
Comitetul Regiunilor joacă un rol important in procesul de integrare europeană. Unul din
principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor
membre.
Comitetul Regiunilor are, ca şi consecinţă a extinderii, în prezent 350 de membri
numiţi pentru o perioadă de cinci ani de către Consiliul UE, care îşi desfăşoară activitatea în
exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor
poate fi reînnoit. Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se
supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea
atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al UE. Comitetul Regiunilor reprezintă o
"punte" de legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele UE. Rolul
Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere locale şi regionale cu privire la
legislaţia UE. În acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu privire la propunerile
Comisiei.
Comisia şi Consiliul au obligaţia de a consulta CR înainte de adoptarea unor decizii la
nivel UE în probleme care sunt de interes pentru guvernul local şi regional. Comisia,
Consiliul şi Parlamentul European au libertatea de a se consulta cu CR şi în alte probleme. În

33
ceea ce priveşte Comitetul, acesta poate adopta avize din proprie iniţiativă şi le poate prezenta
Comisiei, Consiliului şi Parlamentului.

Comitetul Economic si Social

Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul
căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. Comitetul are
rolul unui forum de dezbatere şi reflexie, atât la nivel european cât şi la nivelul statelor
membre.
Comitetul Economic şi Social este format din 350 de membri (din cele 28 de state membre) ce
reprezintă patronatul, muncitorii, agricultorii, întreprinderile mici şi mijlocii, comerţul şi
asociaţiile mesteşugăreşti, cooperativele, societăţile de întrajutorare, profesiunile liberale,
consumatorii, organizaţiile pentru protecţia mediului, familiile, ONG - urile cu caracter
"social" etc. Comitetul Economic şi Social are trei misiuni fundamentale:
 să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia); se impune consultarea Comitetului înainte de
adoptarea unor decizii de politică economică şi socială, regională şi de mediu. Prin

34
 urmare, Comitetul îndeplineşte un rol esenţial în procesul decizional din cadrul
Uniunii.
 să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa
europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi;
 să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre
(sau grupuri de ţări), iar în acest scop promovează ”dialogul structurat”, organizat
cu reprezentanţii acestora şi constituirea unor organisme similare în zonele vizate :
țări candidate la aderare ţările mediteraneene, ACP, India, China şi America Latina
etc. ("dezvoltare instituţională").

Banca Centrala Europeană

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală
Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale celor 28 de State Membre.
Termenul "Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale
statelor care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro;
 derularea operaţiunilor externe;
 păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre;
 promovarea unui sistem eficient de plăţi.
SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director
(sau Consiliul Guvernatorilor), Comitetul Executiv şi Consiliul General.
Consiliul Director defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor
la care băncile comerciale pot obţine bani de la Banca Centrală și.este compus din membrii
Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro.
Comitetul Executiv gestionează activitatea curentă și este compus din Preşedintele BCE,
Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul
monetar bancar. Consiliul General contribuie la acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE
şi oferă sprijin ţărilor care se pregătesc să adere la zona euro și este compus din Preşedintele şi
Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din cele 28 de State
Membre ale UE. BCE se află în centrul Uniunii Economice şi Monetare, este responsabilă de
stabilitatea monedei europene, euro, autorizează emiterea de bancnotelor şi hotărăşte volumul
emisiunilor de euro. Tot ea gestionează şi cursurile monedei europene în raport cu celelalte

35
monede. Pentru a-i permite BCE să-şi îndeplinească misiunea, numeroase dispoziţii îi
garantează independenţa.

Legislaţia UE și procesul decizional

Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite instituţii UE, în
special:
 Parlamentul European (PE/Parlamentul),
 Consiliul Uniunii Europene şi
 Comisia Europeană.
În general, Comisia Europeană propune proiecte legislative noi, dar Consiliul şi
Parlamentul sunt cele care le adoptă. În anumite situaţii, Consiliul poate hotărî singur. Există
şi alte instituţii care au un rol specific în acest proces.
Actele legislative ale UE sunt reprezentate de:
• Regulamente – acte legislative obligatorii pentru statele membre, persoane fizice
şi juridice de la data intrării în vigoare; nu necesită legislaţie naţională de
implementare, fiind direct aplicabile;
• Directive – acte legislative care definesc obiective ce trebuie atinse în mod
obligatoriu până la data stabilită în text, modalitatea de atingere a acestora fiind
lăsată la latitudinea statelor membre; se adresează numai statelor membre şi necesită
transpunere în legislaţiile naţionale.
• Decizii – acte obligatorii numai pentru statele membre, instituţiile comunitare,
persoanele juridice şi fizice cărora li se adresează; nu necesită legislaţie naţională
de implementare ;
• Recomandări şi opinii – acte legislative fără caracter obligatoriu.
Pe lângă acestea, mai există şi rezoluţiile, declaraţiile şi programele de acţiune care sunt
însă forme de acţiune menite să asigure crearea şi modelarea cadrului juridic; nu au
caracter obligatoriu.
Normele şi procedurile din cadrul procesului decizional al UE sunt prevăzute în
tratate. Fiecare nouă propunere de proiect legislativ european trebuie să aibă la bază un articol
specific din tratat, menţionat ca „temei legal” pentru propunerea respectivă. Astfel se
determină procedura legislativă care trebuie urmată.

36
Elaborarea legislaţiei UE
Înainte de a propune noi iniţiative legislative, Comisia evaluează potenţialele
consecinţe economice, sociale şi ecologice pe care le-ar putea avea acestea. Prin urmare,
Comisia realizează evaluări de impact care prezintă avantajele şi inconvenientele diferitelor
opţiuni politice.
De asemenea, Comisia consultă părţile interesate cum ar fi organizaţiile
neguvernamentale, autorităţile locale, reprezentanţii industriei şi ai societăţii civile. Grupurile
de experţi sunt invitate să formuleze avize cu privire la aspectele tehnice relevante. În acest
fel, Comisia se asigură că propunerile legislative răspund nevoilor celor vizaţi şi evită
procedurile birocratice inutile.
Cetăţenii, întreprinderile şi organizaţiile pot participa la procedura de consultare prin
intermediul site-ului Consultări publice.
Parlamentele naţionale îşi pot exprima în mod oficial rezervele în cazul în care consideră că o
problemă poate fi soluţionată mai bine la nivel naţional decât la nivelul UE.

Procedura legislativă ordinară (ex- codecizia)

Codecizia, cunoscută de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ca
„procedura legislativă ordinară” (articolul 294 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene - TFEU), este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor
legislative comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal
între Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra
unei propuneri de legislaţie, nu va exista o lege nouă. Conform procedurii, se pot efectua două
„lecturi” succesive ale proiectului de lege în fiecare instituţie. Dacă se ajunge la un acord cu
ocazia acestor lecturi, legea poate fi adoptată. În caz contrar, proiectul de lege va fi prezentat
unui comitet de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai
Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul aprobat se trimite din nou la
Parlament şi la Consiliu pentru a fi adoptat sub formă de lege. Concilierea devine un procedeu
tot mai rar întâlnit. Majoritatea legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima
sau a doua lectură, datorită bunei cooperări între cele trei instituţii.

2.3. Bibliografia capitolului 2

37
Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente și etape ale construcției
europene", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Drăgan G. (2005), ”UE între federalism şi inerguvernamentalism. Politici comune ale UE”,
Bucureşti, Editura ASE;
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, ediţia a III- a, Ed. Meronia,
București;
www.europa.eu

3. Uniunea Europeană pe drumul

integrării economice
3.1. Uniunea vamală
În capitolul 1 am văzut ce presupune conceptul de uniune vamală, aşadar în continuare
vom prezenta cum s-a realizat aceasta în cazul UE.
Conform dispoziţiilor Tratatului de la Roma şi a celor adoptate ulterior de instituţiile
comunitare, Comunitatea Economică Europeană trebuia să se realizeze treptat, mai întâi sub
forma unei uniuni vamale şi apoi sub forma unei uniuni economice şi monetare.
Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea uniunii vamale următoarele elemente
(N. Sută):
a) înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import şi de export în
relaţiile comerciale dintre ţările semnatare, atât pentru produsele industriale cât şi
pentru cele agricole. La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de dezarmare vamală
în relaţiile reciproce dintre ţările semnatare ale Tratatului. Iniţial Tratatul prevedea
realizarea uniunii vamale într-un interval de 12-15 ani, însă acesta a fost redus la 10 ani.
Pentru aceasta a fost adoptat şi pus în practică un calendar de reduceri succesive ale
taxelor vamale de import la produsele industriale şi la o parte din produsele agricole (care
nu au intrat sub incidenţa politicii agricole comunitare) până la 1 iulie 1968. Taxele
vamale de export au fost integral desfiinţate încă din anul 1960.
b) înlăturarea completă, dar treptată, în acelaşi interval de timp ca şi pentru taxele
vamale, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului

38
 reciproc al ţărilor membre, astfel încât să se asigure o liberă circulaţie a produselor în
interiorul comunităţii. Dispariţia contingentelor (restricţii cantitative) a fost realizată încă
de la 1 ianuarie 1962.
c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre (presupune un regim similar de
impozite interne, indirecte, pentru ca mărfurile importate din ţările membre să nu fie
discriminate faţă de cele autohtone) şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind
desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii.
d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei de
tranziţie prevăzute pentru eliminarea taxelor vamale şi a barierelor netarifare din calea
schimburilor reciproce. Acest aspect presupunea, în primul rând, instituirea unui tarif
vamal comun faţă de terţi. În paralel cu reducerea treptată a taxelor vamale de import,
au fost efectuate trei ajustări ale tarifelor vamale naţionale la nivelul tarifului vamal
comun faţă de terţi, astfel că, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comun
faţă de terţi. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare (cantităţi
de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care ţările membre CEE le puteau importa din
exteriorul comunităţii cu scutire de plată a taxelor vamale de import), în conformitate cu
angajamentele asumate de CEE în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT). O politică comercială comună a CEE faţă de terţi mai implică, pe lângă
adoptarea unui tarif vamal comun, şi o serie de alte măsuri şi reglementări comunitare
care stau la baza relaţiilor comerciale cu ţările terţe. Astfel, în 1961, organele comunitare
au adoptat hotărârea ca, la încheierea noilor acorduri comerciale cu ţările terţe, statele
membre ale CEE să ceară introducerea "clauzei comunităţii" între prevederile
acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obligă să recunoască limitele impuse
de Tratatul de la Roma în ce priveşte măsurile de politică comercială care se refereau la
schimburile comerciale intracomunitare. Ulterior, în 1962, organele comunitare au
elaborat şi adoptat un memorandum cu privire la politica comercială în căruia relaţiile
comerciale ale CEE cu ţările terţe erau împărţite în trei categorii: relaţii comerciale cu
ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi ale GATT; relaţii comerciale cu ţările
în curs de dezvoltare, membre ale GATT; relaţii comerciale cu alte ţări, inclusiv cu ţările
socialiste (faţă de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu în comparaţie cu
celelalte ţări terţe). Pe baza acestui memorandum, în cursul anului 1964, a fost elaborat
un program concret de măsuri, care să ducă până la sfârşitul perioadei de tranziţie
(1968) la stabilirea şi aplicarea unei politici comerciale comunitare faţă de terţi.

39
 Un alt aspect important al instituirii politicii comerciale comunitare faţă de terţi l-a
constituit adoptarea, în iunie 1971, a Sistemului generalizat de preferinţe vamale
nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare - SGP. CEE
a fost primul grup de ţări dezvoltate care a pus în aplicare, la 1 iulie 1971, în baza
recomandărilor ONU privind strategia internaţională pentru cel de-al doilea deceniu al
dezvoltării, o schemă de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea
ţărilor în curs de dezvoltare. Această schemă se revizuieşte anual atât în ceea ce priveşte
lista produselor ce intră sub incidenţa sa, cât şi a beneficiarilor. În a doua jumătate a
anilor '90, erau eligibile pentru a beneficia de SGP cca. 130 de ţări. Pentru ţările ACP
(peste 70 de ţări din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din schema SGP au
avut şi au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevăzute prin Acordurile
de la Lomé (I-IV) sau prin Convenţia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai substanţiale.
O altă măsură de politică comercială, care a vizat domeniul promoţional şi de stimulare a
exporturilor, a fost adoptată la începutului deceniului opt şi s-a referit la armonizarea
reglementărilor din statele membre în privinţa acordării creditelor de export,
asigurării şi garantării acestora, ca şi a garantării investiţiilor de capital efectuate în
ţări terţe. Reglementările în această privinţă au intrat în vigoare din anul 1973.
Pe linia instituirii unei politici comerciale comune faţă de terţi, Tratatul de la Roma a mai
prevăzut şi armonizarea legislaţiilor vamale ale ţărilor membre pentru o aplicare
uniformă de către acestea.
Având în vedere toate aceste aspecte, se poate spune că la 1 iulie 1968 a fost realizată în
linii generale înfăptuirea uniunii vamale.
Pentru întreprinderile cu activități comerciale și de transport internațional, uniunea vamală a
UE înseamnă proceduri comune și armonizate astfel că, indiferent de statul membru în
care sunt declarate mărfurile, se aplică aceleași reguli, iar după îndeplinirea formalităților
vamale, acestea pot circula liber sau pot fi comercializate pe întreg teritoriul UE. UE are o
competență exclusivă în privința politicii vamale.

3.2. Piaţa Internă Unică

Cu toate că Tratatul de la Roma stabilise încă de la bun început principiul unei pieţe
comune, realizarea concretă a acesteia nu a fost fără dificultăţi.
Experţii Michel Albert şi James Ball, într-un raport publicat în 1983, au ajuns la
concluzia că, în ciuda înlăturării definitive a taxelor vamale în 1968, pieţele ţărilor membre au

40
rămas separate. Limitele Pieţei comune apăreau atât în circulaţia persoanelor (cu ocazia
trecerii frontierelor, acestea erau încă supuse controalelor poliţiei de frontieră - uneori lungi -
şi nu aveau impresia de apartenenţă la aceeaşi comunitate), cât şi a bunurilor (libera circulaţie
a bunurilor era înfrânată de obstacole netarifare, constituite mai ales prin multiplicarea
normelor tehnice şi prin persistenţa controalelor administrative şi sanitare la frontiere, care
conduceau la o încetinire a schimburilor).
În faţa unei astfel de situaţii, Comisia Europeană, prezidată atunci de Jacques Delors, a
decis să reacţioneze publicând, în iunie 1985, Cartea Albă privind desăvârşirea Pieţei
Interne (în aceasta, pe lângă diagnosticul privind obstacolele existente încă în calea liberei
circulaţii, figurează detalierea măsurilor ce trebuie luate pentru realizarea Pieţei Unice).
Pentru a da o valoare juridică acestor măsuri, statele membre au semnat în februarie 1986
Actul Unic European, care pe lângă dispoziţiile privind Piaţa Internă reluate din Cartea Albă,
iniţiază o reformă a instituţiilor (pentru realizarea obiectivului de Piaţă Unică, nu era
suficientă numai voinţa politică a statelor membre; erau necesare schimbări majore în
sistemul de luare a deciziei, deoarece era imposibil să se respecte termenul stabilit pentru
realizarea Pieţei Unice, dacă procesul decizional continua să ceară în cea mai mare parte a
cazurilor unanimitatea; de aceea, Actul Unic European introduce posibilitatea ca anumite
decizii să fie luate cu o majoritate de voturi în Consiliul de Miniştri). Actul Unic European
este cel care a stabilit şi un termen pentru realizarea unei Pieţe Unice Interne în cadrul
CEE: sfârşitul anului 1992, mai precis 1 ianuarie 1993.
Între 1986 şi 1992, Comunitatea a adoptat circa 280 de texte legislative în privinţa
deschiderii pieţelor naţionale până atunci închise.
De la 1 ianuarie 1993, Comunitatea a constituit un spaţiu comercial unic :
frontierele interne au dispărut şi mărfurile, serviciile, capitalurile şi persoanele pot să
circule fără nici o barieră.
Dar ce înseamnă toate acestea în mod concret ?
 Pentru întreprinderi – sa desfășoare afaceri în alte state din UE mai ușor și cu
costuri mai reduse.
 Pentru consumatori – o concurenta sporita care conduce la scăderea preturilor,
la diversificarea gamei de produse comercializate și la creșterea nivelului de
protecție.
 Pentru cetățenii UE – dreptul de a trai, de a lucra, de a-si face studii și de a ieși
la pensie într-o alta tara a UE.

41
 Piaţa Unică este elementul central al Uniunii de astăzi. Datorită Pieţei Unice,
întreprinderile din UE pot vinde şi cumpăra mărfuri oriunde în Uniune.
UE a îndepărtat obstacolele care împiedicau, în trecut, importurile şi exporturile între
statele membre, iar întreprinderile au acum libertatea de a transporta şi de a vinde mărfuri
peste tot în Uniune. Ţările din UE pot restricţiona libera circulaţie a mărfurilor doar în
situaţii excepţionale, justificate de apărarea interesului public, pe motive cum ar fi
protecţia sănătăţii şi siguranţei publice, protecţia mediului sau asigurarea bunăstării
consumatorilor. Restricţiile trebuie să fie proporţionale cu riscurile. Libera circulaţie a
mărfurilor poate fi de asemenea restricţionată ca măsură de precauţie, atunci când există
informaţii ştiinţifice conform cărora bunurile ar putea reprezenta o ameninţare la adresa
oamenilor, animalelor, plantelor sau mediului.
UE a adoptat noi norme menite să înlăture obstacolele care mai stau în calea liberei
circulaţii a mărfurilor, prin:
 consolidarea aplicării legislaţiei europene în materie de piaţă;
 mai bună legiferare în materie de supravegherea pieţei;
 un cadru comun pentru comercializarea produselor;
 consolidarea credibilităţii marcajului CE;
 asigurarea unui sistem operaţional de recunoaştere reciprocă.
Având în vedere faptul că diferenţele dintre cerinţele de ordin tehnic ale fiecărei ţări
pot constitui o piedică în calea comerţului, UE a adoptat măsuri de armonizare pentru
câteva produse, în principal pentru mărfurile cu grad mare de risc, cum ar fi produsele
farmaceutice, vehiculele, jucăriile, produsele chimice, echipamentele electrice şi mecanice şi
aparatura medicală. Produsele fabricate conform acestor norme pot fi comercializate în toate
ţările UE.
Începând cu anii 1980, UE a dezvoltat o nouă abordare asupra armonizării, bazată pe
standardizare. Legislaţia UE (aşa numitele directive de tip "noua abordare") prevede
cerinţele principale pe care trebuie să le îndeplinească produsele pentru a putea fi
comercializate pe teritoriul Uniunii. Transformarea acestor cerinţe principale în specificaţii
tehnice este de competenţa producătorilor.
Pentru a le veni în ajutor, au fost publicate, până în prezent, circa 20.000 de standarde
europene. Se consideră că produsele care respectă standardele europene respectă şi cerinţele
principale prevăzute de directivele UE. Sistemul este totuşi voluntar, producătorii având
libertatea de a alege alte soluţii tehnice pentru a îndeplini respectivele cerinţe.

42
 Standardele armonizate europene sunt elaborate de către Comitetul european pentru
standardizare (CEN), Comitetul european pentru standardizare electrotehnică
(CENELEC) şi Institutul European de Standarde în Telecomunicaţii (ETSI), după ce toate
părţile interesate (reprezentanţi ai sectorului industrial, autorităţi publice, consumatori,
organizaţii de protecţia mediului, uniuni sindicale) au ajuns la un consens.
Standardizarea reprezintă un instrument strategic pentru promovarea inovării şi
competitivităţii. Obiectivul UE este de a se asigura că standardele ţin pasul cu noile
descoperiri şi de a încuraja părţile implicate (mai ales micile întreprinderi) să participe la
procesul de standardizare.
Prezenţa marcajului CE pe un produs arată faptul că acesta se conformează tuturor
cerinţelor UE relevante. Ţările din Uniune nu pot restricţiona accesul pe piaţă pentru
produsele care poartă marcajul CE, decât dacă există dovezi că acestea nu respectă normele.
În sectoarele în care nu s-a realizat o armonizare, comerţul se bazează pe principiul
recunoaşterii reciproce (a se vedea Cazul Cassis de Dijon – 1979 şi soluţia Curţii de Justiţie
a CE): produsele fabricate sau comercializate conform legii într-o ţară din UE pot fi
comercializate şi în celelalte state, chiar dacă nu corespund în întregime cerinţelor tehnice
locale (formă, dimensiuni, greutate, compoziţie, etichetare sau ambalare). Astfel,
întreprinderile îşi pot desfăşura activitatea peste tot în UE, atâta timp cât se conformează la
legislaţia din propria ţară.
Libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii reprezintă două dintre
principiile europene esențiale care stau la baza pieței unice a serviciilor. Aceste principii
permit antreprenorilor din UE să înființeze o întreprindere în țara în care vor presta servicii
sau să furnizeze servicii transfrontaliere, în alte state membre, fără să stabilească un sediu
secundar în țara respectivă - de exemplu, prin telefon, prin internet sau prin marketing direct.
Având în vedere că întreprinderile se confruntă în continuare cu proceduri administrative
complexe, lungi și nesigure din punct de vedere juridic, atunci când încearcă să acceseze sau
să presteze servicii în alte state membre, UE a adoptat un act legislativ, Directiva privind
serviciile, cu termen de implementare de toate țările UE până la sfârșitul anului 2009.
În această Directivă, UE a introdus o serie de norme în vederea simplificării procedurilor
necesare pentru demararea unei activități de prestări servicii și pentru furnizarea
transfrontalieră de servicii. Directiva consolidează și drepturile beneficiarilor de servicii.
1. În privința înființării unei întreprinderi - Fiecare stat membru este obligat să îşi
simplifice procedurile şi formalităţile legate de prestarea de servicii. Acesta trebuie să
înfiinţeze puncte de contact unic destinate prestatorilor de servicii, prin care aceştia să

43
 poată obţine informaţii pertinente şi să poată îndeplini procedurile administrative - de la
distanţă şi cu ajutorul mijloacelor electronice, fără a fi nevoiţi să contacteze o serie de
autorităţi competente.
De asemenea, statele membre sunt obligate să elimine sistemele de autorizare inutile sau
disproporționate, cerințele cu caracter discriminatoriu pe criterii de naționalitate sau de
reședință și cerințele extrem de restrictive, cum ar fi testul privind nevoile economice
(prin care li se cere întreprinderilor să efectueze studii de piață, pentru a dovedi
autorităților că există cerere pentru serviciile lor).
2. În privința prestării de servicii transfrontaliere - Directiva privind serviciile stabilește
principiul libertății de a presta servicii, statele membre neputând impune cerințe
naționale discriminatorii, inutile sau disproporționate furnizorilor de servicii provenind
din altă țară - de exemplu obținerea unei autorizații sau instituirea unui anumit tip de
infrastructură.
În situații excepționale, se pot impune anumite cerințe dacă acestea sunt necesare în baza
unuia din următoarele motive: politică publică, securitate publică, protecția sănătății
publice sau protecția mediului. De asemenea, există anumite derogări generale de la
clauza privind libertatea de a presta servicii, printre care detașarea lucrătorilor în
străinătate și recunoașterea calificărilor profesionale.
În cazul unor cerințe administrative care pot fi impuse, întreprinderile vor putea obține
informațiile necesare și îndeplini formalitățile prin intermediul unor ghișee unice.
3. Legat de drepturile beneficiarilor de servicii - Directiva le consolidează acestora
drepturile: astfel, este necesar ca persoanele juridice şi consumatorii să poată utiliza
serviciile furnizorilor stabiliți în alte state membre fără a fi nevoiți să obțină o autorizație
prealabilă sau să se confrunte cu cerințe discriminatorii pe criterii de naționalitate sau
reședință. Autoritățile naționale sunt obligate să ofere informații generale și sprijin cu
privire la drepturile consumatorilor și la procedurile privind căile de atac pe care aceștia le
au la dispoziție.
Directiva privind serviciile se aplică, printre altele, în cazul următoarelor servicii:
 profesii reglementate (de exemplu, consilieri juridici și fiscali, arhitecți, ingineri,
contabili, inspectori);
 servicii în construcții;
 meșteșuguri;

44
  servicii pentru întreprinderi (de exemplu, mentenanța birourilor, consultanță în
management, organizarea de evenimente, recuperarea datoriilor, servicii de
publicitate și recrutare);
 comerțul distributiv, inclusiv comerțul cu amănuntul și en-gros de bunuri și
servicii;
 servicii turistice (de exemplu, serviciile agențiilor de turism);
 servicii recreative (de exemplu, servicii furnizate de centrele sportive și de
parcurile de distracții);
 servicii în domeniul instalării și întreținerii de echipamente;
 servicii de informare (de exemplu, portaluri de internet, activitățile agențiilor de
știri, activități de publicare și programare IT);
 servicii de cazare și alimentație (de exemplu, hoteluri, restaurante și servicii de
catering);
 servicii în domeniul formării și educației;
 închiriere, inclusiv serviciile de închiriere de autoturisme și leasing;
 servicii imobiliare;
 servicii de certificare și testare;
 servicii de ajutor la domiciliu (de exemplu, servicii de curățenie, bone sau
grădinărit).
Directiva privind serviciile nu se aplică în cazul următoarelor servicii:
 activitățile reglementate întru totul de UE: servicii financiare, comunicații
electronice și transport;
 servicii de asistență medicală, agenții de ocupare temporară a forței de muncă,
servicii de securitate privată, servicii audiovizuale, jocuri de noroc, anumite
servicii sociale, serviciile notarilor și executorilor judecătorești (numiți de
autoritățile publice). În orice eventualitate, normele și reglementările naționale
legate de aceste servicii excluse trebuie să respecte alte dispoziții din legislația
comunitară - în special libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii, așa
cum prevede Tratatul CE.
Liberalizarea completă a mişcărilor de capital s-a efectuat rapid după adoptarea
directivei din 1988 referitoare la acestea (directiva 88/361/CEE prevedea liberalizarea
completă şi necondiţională a mişcărilor de capital în UE începând cu 1990 – toate derogările
prevăzute fiind în prezent expirate).

45
 Această libertate este strâns legată de liberalizarea serviciilor financiare, de garantarea
unor condiţii de concurenţă loiale şi de protecţia adecvată a depunătorilor şi investitorilor în
întreaga Comunitate. Restricţiile care existau, în special cele pentru operaţiunile pe termen
scurt, au fost eliminate în iulie 1990. Progrese rapide au fost, de asemenea, realizate în ţările
care dispuneau de o perioadă tranzitorie pentru a ajunge la o completă liberalizare; aceasta a
fost realizată la sfârşitul anului 1992 în Irlanda, Spania şi Portugalia şi în mai 1994 în Grecia.
Ultimele obstacole în libera circulaţie a capitalurilor au fost suprimate, însă mai sunt posibile
derogări. în mod excepțional, și numai fata de terțe tari, libera circulație a capitalurilor poate
fi restricționată pe o perioada de maxim 6 luni, în cazul în care capitalurile dinspre aceste tari
ridica probleme serioase privind funcționarea UEM (art.66 TFUE – ex-art.59 TCE).
Libera circulație a persoanelor este un principiu fundamental garantat de UE. Orice
persoana rezidenta în UE are dreptul de a se deplasa, de a trai, de a studia, de a muncii, de a se
stabili sau de a furniza un serviciu într-un alt Stat membru, fără a suporta o discriminare
legata de naționalitatea sa.
Una dintre realizările majore ale Uniunii este garantarea faptului că dreptul fiecărui
cetăţean de a trăi şi de a munci oriunde în UE este însoţit de accesul la prestaţii sociale,
inclusiv la îngrijiri medicale în ţara în care se află. UE încurajează mobilitatea lucrătorilor,
care nu numai pentru că le aduce acestora avantaje care ţin de dezvoltarea personală şi
profesională, ci şi pentru că reprezintă o modalitate de adaptare a competenţelor la cererile
pieţei. Pentru a facilita mobilitatea lucrătorilor, serviciile publice pentru ocuparea forţei de
muncă din toate ţările UE publică posturi vacante pe site-ul de internet EURES, ghişeu unic
care reuneşte în prezent peste un milion de astfel de anunţuri.
„Acordul Schengen” (semnat la 14 iunie 1985 între Republica Federală Germania,
Franța, Belgia, Luxemburg şi Olanda) garantează dreptul de a călători liber dintr-o ţară în alta.
La 19 iunie 1990 a fost elaborată şi semnată Convenţia de punere în aplicare a Acordului
Schengen prin care au fost eliminate controalele la frontierele interne ale statelor semnatare şi
crearea unei singure frontiere externe, unde controalele de imigrare pentru spaţiul Schengen
se efectuează în conformitate cu normele comune ale statelor membre. De la momentul
semnării și intrării în vigoare a Acordului Schengen numărul de state membre a crescut astfel
ca, în prezent, Spațiul Schengen cuprinde 26 țări (22 de țări membre ale UE, la care se adaugă
Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein). Este evident că libera circulaţie în interiorul
Uniunii depinde de existenţa unor frontiere externe sigure. În prezent, cetăţenii europeni nu
mai sunt nevoiţi să prezinte paşapoartele sau cărţile de identitate atunci când călătoresc în altă
ţară a UE. Singurele state care fac excepţie sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda (în

46
cazul călătorilor care nu provin din Regatul Unit), Bulgaria, Cipru, România şi Croația. Cipru
și Croația beneficiază de o derogare temporară de la aderarea la Spațiul Schengen; în prezent
acestea desfășoară activități de pregătire pentru a se integra în SIS (Sistemul de Informații
Schengen). În ceea ce privește România și Bulgaria acquis-ul Schengen a fost acceptat în
totalitate odată cu pregătirile pentru aderarea la UE. Ambele state au depus Declarația de
Pregătire pentru evaluarea Schengen. România a îndeplinit în totalitate obligațiile asumate.
Astfel, toate rapoartele de evaluare Schengen ale României au fost aprobate, succesiv, în
cadrul Grupului de lucru ”Evaluare Schengen” de la Bruxelles. Bulgaria a fost re-evaluata în
domeniul ”frontiere terestre” la sfârșitul lunii martie 2011. Actul care va consfinți aderarea
României la Spațiul Schengen este Decizia Consiliului privind aplicarea integrala a
dispozițiilor acquis-ului Schengen în Republica Bulgaria și în Romania.
Eliminarea barierelor comerciale şi libera circulaţie sunt avantaje semnificative pentru
persoanele care activează în sectorul comerţului sau călătoresc din motive justificate. Însă
diverşi infractori încearcă să întoarcă sistemul în favoarea lor. Uniunea Europeană a instituit
un sistem de cooperare poliţienească şi judiciară transfrontalieră pentru a putea reacţiona la
problema criminalităţii fără frontiere. Europol, Oficiul European de Poliţie, este parte a
acestei reacţii, ca şi Sistemul de Informare Schengen în care serviciile naţionale de poliţie
schimbă informaţii cu privire la infractorii daţi în urmărire generală sau suspectaţi. În cadrul
proiectului Eurojust, statele membre îi asistă pe procurorii, ofiţerii de poliţie şi avocaţii care
colaborează, în cadrul unei echipe centrale, pentru combaterea crimei organizate.
În prezent, la peste 20 de ani de când a fost creata, în Piața Unica există peste 21 de
milioane de societăţi comerciale europene care asigură 175 de milioane de locuri de muncă şi
aprovizionează peste 500 de milioane de consumatori. Piaţa unică trebuie să încurajeze
societăţile comerciale să se extindă, să cumpere, să vândă, să creeze, să investească şi să
recruteze personal pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi dincolo de graniţele acesteia,
deoarece Europa este decisă să gândească şi să acţioneze global.

47
 Piața Unică în constantă creștere
In 20 de ani de existenta Piata Unica a crescut:
 De la 345 milioane consumatori în 1992 la peste 500 milioane în 2011 în
cele 27 tari membre UE,
 De la 12 milioane de întreprinderi în 1999 la peste 21 de milioane în 2009.
 In privinta schimburilor intre statele membre UE : de la 800 de miliarde euro
în 1992 la 2800 miliarde euro în 2011 (valoarea mărfurilor schimbate), ceea
ce inseamna o crestere de la 12% din PIB UE în 1992 la 22% din PIB-ul UE
în 2011.
 In privința schimburilor intre UE și restul lumii: de la 500 miliarde euro în
1992 (adică 8% din PIB-ul UE) la 1500 miliarde euro în 2011 (12% din PIB-
ul UE).
 In 2011, 21 de milioane de locuri de munca depind de exporturile UE. Un
sfert din acestea se găsesc în afara tarii exportatoare, aspect ce se explica
prin faptul ca marii exportatori se bazează pe materiile prime și pe
competentele ce provin din intreaga Europa, datorita Pietei Unice.
 In privinta investitiilor straine directe intre tarile UE: acestea au crescut de la
64 miliarde euro în 1992 la 260 miliarde în 2010 (înainte de încetinirea
creșterii economice, acestea atinsesera chiar valoarea de 730 miliarde euro –
în 2007).
 In 2011, cca. 6 milioane de cetateni europeni (aproape 3% din populatia
activa totala a UE) lucra intr-un stat al UE, altul decat cel de origine.

Evaluarea consecinţelor unei Pieţe Interne integrate a făcut obiectul a numeroase studii
în care au fost evidențiate atât efectele benefice ale Pieței Unice, cât și limitele constatate în
funcționarea acesteia. De exemplu, potrivit Comisiei Europene, Piaţa Unică a dus la crearea
mai multor milioane de locuri de muncă de la lansarea sa şi până în prezent, generând un
profit de peste 800 de miliarde de euro. În Europa, convorbirile telefonice costă mult mai
puţin decât în urmă cu 10 ani, tarifele la biletele de avion au scăzut semnificativ (cu 40%) şi
au fost inaugurate noi rute, iar persoanele fizice şi juridice îşi pot alege acum furnizorul de
electricitate şi gaz.
Succesele Pieţei Unice nu trebuie să ne împiedice să-i recunoaştem şi neajunsurile. De
exemplu, sectorul serviciilor s-a deschis mai greu decât pieţele pentru bunuri, deşi un nou act
legislativ major a fost adoptat în 2006 (Directiva serviciilor), permiţând întreprinderilor să
furnizeze din ţara de origine o serie de servicii transfrontaliere.
Întârzierile au afectat şi serviciile financiare şi transporturile, acolo unde mai există
pieţe naţionale separate. Caracterul fragmentat al sistemelor fiscale naţionale a constituit, de
asemenea, un obstacol în calea integrării şi eficienţei pieţei.

48
 Majoritatea serviciilor financiare au fost liberalizate. În consecinţă, consumatorii pot
folosi mai uşor cardurile de credit sau de debit în străinătate şi pot transfera bani într-o altă
ţară a Uniunii. Taxele bancare pentru plăţile transfrontaliere au fost, de asemenea, reduse.
UE a decis să îşi deschidă piaţa şi serviciilor poştale. Iniţiativa are ca scop stimularea
concurenţei, reducerea preţurilor şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor. Deschiderea totală a
pieţei va crea şi locuri de muncă în cadrul noilor companii poştale şi în sectoarele conexe.
 Pentru o mai bună funcţionare a PIU, Comisia Europeană a prezentat pe 27 octombrie
2010, în 2 rapoarte, o serie de soluții concrete pentru stimularea Pieței Unice. În Raportul
privind cetățenia UE, Comisia propune 25 de măsuri pentru a simplifica viața cetățenilor
atunci când își exercită drepturile conferite de UE de a se căsători, cumpăra o casă sau
înmatricula un autovehicul în altă țară a UE. Pentru a stimula creșterea economică,
competitivitatea și progresul social, Actul privind Piața Unică face apel la acțiuni de
simplificare a vieții tuturor participanților pe piață – întreprinderi, consumatori și lucrători
(sunt prezentate 50 de propuneri care să fie puse în aplicare până în 2012 pentru ca Piața
Unică să funcționeze mai bine )2. În 2011, primul Act privind piaţa unică a propus un set
de 50 de măsuri care sunt în prezent în curs de adoptare de Parlamentul European şi
Consiliul UE. În 2012, în Actul privind piaţa unică II, Comisia identifică 12 acţiuni-cheie
esenţiale pentru dezvoltarea viitoare, care ar stimula creşterea economică, crearea de
locuri de muncă şi coeziunea socială în UE:
Realizarea unor reţele total integrate
1. Transportul feroviar – îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi a preţurilor pentru
pasageri la nivelul întregii Uniuni Europene.
2. Transportul maritim – crearea unei pieţe unice pentru transportul maritim în scopul
simplificării transportului de mărfuri.
3. Transportul aerian – ameliorarea siguranţei, eficienţei şi a performanţei de mediu în
cazul călătoriilor cu avionul.
4. Energie – continuarea integrării pieţei energetice a UE pentru a oferi servicii mai
bune către consumatori şi la preţuri accesibile, promovarea energiei regenerabile şi a
eficienţei energetice şi garantarea securităţii aprovizionării.
Încurajarea circulaţiei cetăţenilor şi a întreprinderilor peste graniţe

2
Informații suplimentare legate de Actul privind piața unică sunt disponibile la adresa:
http://ec.europa.eu/internal_market/smact/index_ro.htm
MEMO/10/525

49
 5. Mobilitatea individuală – sprijin pentru găsirea unui loc de muncă în alte ţări din
UE, prin crearea unui instrument electronic de recrutare, plasare şi armonizare a cererii de
forţă de muncă cu oferta de locuri de muncă, utilizabil la nivelul UE.
6. Accesul la fonduri – crearea de noi instrumente de investiţii pentru a-i ajuta pe
cetăţeni să investească mai uşor în proiecte pe termen lung.
7. Mediul de afaceri – modernizarea normelor în materie de insolvenţă pentru a
simplifica procedurile transfrontaliere şi pentru a ajuta, în final, întreprinderile să
supravieţuiască; iar atunci când acest lucru nu este posibil, antreprenorilor li se va acorda o a
doua şansă.
Sprijinirea economiei digitale în Europa
8. Servicii – sprijinirea serviciilor on-line prin eficientizarea plăţilor electronice.
9. Piaţa digitală unică – acces pentru cât mai mulţi cetăţeni şi cât mai multe
întreprinderi la infrastructuri de comunicare de mare viteză .
10. Facturarea electronică – promovarea facturării electronice prin introducerea
obligativităţii acesteia în cazul achiziţionării de produse şi servicii de către autorităţile publice
(achiziţii publice).
Consolidarea antreprenoriatului social, a coeziunii şi a încrederii/nediscriminării
consumatorului
11. Consumatori – ameliorarea siguranţei produselor prin norme mai coerente şi
printr-o mai bună aplicarea a acestora.
12. Coeziunea socială – luarea măsurilor necesare pentru ca toţi cetăţenii UE să aibă
acces la un cont bancar, garantarea transparenţei comisioanelor bancare şi simplificarea
condiţiilor pentru transferarea conturilor de la o bancă la alta.

Aceste 12 măsuri-cheie sunt prezentate în „Actul privind piaţa unică II: Împreună
pentru o nouă creştere”3. Comisia îşi stabilise ca obiectiv să prezinte toate propunerile
legislative esenţiale până în primăvara lui 2013 şi, cel mai târziu până la sfârşitul aceluiaşi an,
toate măsurile care nu intră în sfera legislativă, urmând ca propunerile legislative să fie
analizate de Parlamentul European şi Consiliul UE şi adoptate cu titlu prioritar până în
primăvara lui 2014.

3
http://ec.europa.eu/internal_market/smact/docs/single-market-act2_ro.pdf

50
 Indicatori pentru Piața Unică la 18 ani de existență

 Comerțul cu bunuri și servicii în cadrul UE: În 2009, comerțul cu

bunuri în cadrul UE reprezenta 37% din PIB (4 320 miliarde EUR), iar cel
cu servicii 10,5% din PIB (1 233 miliarde EUR). (Eurostat)
 Comerțul electronic în cadrul UE: în 2010, 9% din cetățenii europeni au
cumpărat de la furnizori stabiliți în alte state membre. (Eurostat)
 Numărul cererilor de obținere a brevetului european depuse și
aprobate: în 2010 (cifre provizorii) – la Oficiul European de Brevete s-au
depus 235 029 de cereri de brevete europene; au fost acordate 58 108 de
brevete europene.( Oficiul European de Brevete)
 Cooperarea transfrontalieră a administrațiilor publice din UE
(Sistemul electronic de schimb de informatii - IMI): La sfârșitul lui
2010, în IMI erau înscrise 5 737 de autorități competente. (Comisia
Europeană)

 Deficitul de transpunere a legislației europene privind piața internă: la

sfârșitul lui 2010, deficitul global de transpunere în UE era de 0,9%;
(Comisia Europeană)

 Numărul de cetățeni ai UE care lucrează în alt stat membru: 5,8 de

milioane de cetățeni în 2009 - echivalentul a 2,5% din populația activă a
UE.(Eurostat)

Piața Unică nu reprezintă un obiectiv în sine, ci un instrument care deservește alte

politici. Toate acțiunile publice și private, soluțiile găsite în ceea ce privește provocările legate
de creștere, coeziune socială și ocuparea locurilor de muncă, securitatea și schimbările
climatice vor avea mai multă putere de a reuși dacă Piața Unică funcționează corect. Astfel,
relansarea Pieței Unice se prezintă ca un instrument indispensabil al strategiei UE2020.
Strategia UE 2020 propune 7 inițiative emblematice:
1. O Uniune a inovării;
2. Tineretul în mișcare;
3. O agendă digitală pentru Europa;
4. O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor;
5. O politică industrială adaptată erei globalizării;
6. O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă;
7. Platforma europeană de combatere a sărăciei.
O Piața Unică modernizată reprezintă fundamentul comun pentru fiecare dintre aceste
edificii; aceasta este pârghia care le va ajuta să genereze creștere și locuri de muncă, creând o

51
dinamică pentru creșterea inteligentă, durabilă și incluzivă și consolidând astfel sinergiile
dintre diferitele inițiative emblematice.

Strategia Europa 2020

Strategia Europa 2020 lansează o nouă viziune pentru economia Europei în următorul
deceniu, bazată pe o coordonare extinsă a politicilor economice, pentru a genera o creştere
economică şi o ocupare sporită a forţei de muncă care să ajute la relansarea economică şi
financiară a Uniunii. Noua strategie se concentrează asupra următoarelor domenii-cheie:
cunoaştere şi inovare, o economie mai viabilă, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi
incluziune socială. Consiliul European din 25-26 martie 2010 a agreat cadrul general al noii
strategii Europa 2020 precum şi o serie de obiective cuantificabile ale acesteia, iar Consiliul
European din iunie 2010 a adoptat Strategia Europa 2020 pentru creştere economică şi
ocuparea forţei de muncă, confirmând toate obiectivele cuantificabile stabilite la nivel
european.
Obiectivele Strategiei Europa 2020 sunt:
1. obiectivul de a se ajunge la rata de ocupare a forţei de muncă de 75% pentru populaţia
cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani;
2. îmbunătăţirea condiţiilor pentru cercetare şi dezvoltare, în special pentru ca nivelurile
combinate ale investiţiilor publice şi private din acest sector să ajungă la 3% din PIB;
3. reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% faţă de nivelurile din 1990;
creşterea ponderii surselor regenerabile în consumul final de energie până la 20%; şi
urmărirea unei creşteri cu 20% a eficienţei energetice;
4. îmbunătăţirea nivelurilor de educaţie, în special prin fixarea obiectivului de reducere
sub 10% a ratei de părăsire timpurie a şcolii; şi creşterea la cel puţin 40% a ratei
populaţiei cu vârsta de 30-34 ani absolventă a unei forme de educaţie terţiară;
5. promovarea incluziunii sociale, în special prin reducerea cu cel puţin 20 de milioane a
numărului de persoane aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială, până în 2020.
Concluziile Consiliului European din iunie 2010 au subliniat necesitatea finalizării
ţintelor naţionale, astfel încât acestea să fie reflectate în Programele Naţionale de Reformă
care urmau sa fie prezentate în toamna anului 2010.
De asemenea, cu aceasta ocazie a fost reafirmata importanţa identificării şi înlăturării
celor mai importante blocaje macrostructurale în funcţionarea Pieţei Interne, ca şi a
obstacolelor – fizice sau legislative - din alte domenii.

52
 Concluziile Consiliului European din iunie 2010 recunosc rolul Politicii Agricole
Comune și Politicii de Coeziune în susţinerea obiectivelor de creştere economică şi ocupare a
forţei de muncă ale noii strategii. În plus, liderii europeni au andosat, la Consiliul European
din iunie 2010, liniile directoare integrate pentru politicile economice ale statelor membre şi
ale Uniunii, precum şi pentru politicile de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre.
Actuala criza financiară şi economică si-a pus amprenta în mod evident și asupra Pieței Unice,
având un puternic impact asupra lucrătorilor şi agenților economici europeni. Iată câteva cifre
în acest sens:
 în perioada 2008-2009, economia UE s-a contractat, PIB scăzând cu 700 mld. Euro,
pentru ca în 2010 acesta sa crească cu 500 mld. Euro fata de 2009;
 cca. 5 mil. persoane si-au pierdut locurile de munca intre anii 2008-2010;
 deficitul public a trecut de la 0,9% din PIB-ul UE în 2007 la 6,6% în 2010;
 in 2009 valoarea schimburilor de mărfuri intre tarile UE a scăzut cu 415 mld. Euro (15%)
fata de 2008;
 valoarea exporturilor UE către tarile terțe a înregistrat o scădere cu 160 mld. Euro (12%)
în perioada 2008-2009;
 fluxurile de investiții străine directe (ISD) între tarile UE au scăzut de la 730 mld. Euro în
2007 la 200 mld. Euro în 2009;
 fluxurile de ISD în afara UE au scăzut de la 560 mld. Euro în 2007 la 140 mld. euro în
2010.
Criza economică și financiară nu a atins însă toate statele membre ale UE în același
mod, scoțând la iveală unele slăbiciuni structurale în mai multe țări. Aceasta a pus în evidență
necesitatea de a întări coordonarea între politicile economice și de a îmbunătăți funcționarea
Pieței Unice.
Edificarea Pieței Unice este un exercițiu permanent și un element central în programul
de măsuri europene destinate ieșirii din criza economică actuală. În acest context, după cum
am arătat anterior, Comisia Europeană a adoptat pe 3 octombrie 2012 Actul privind piața
unică II și a prezentat 12 acțiuni-cheie. Aceste acțiuni se concentrează asupra a patru
catalizatori principali pentru creștere, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea unui climat de
încredere: a) rețele integrate, b) mobilitate transfrontalieră pentru cetățeni și întreprinderi, c)
economia digitală și d) acțiuni care să consolideze coeziunea și să sporească avantajele de
care se bucură consumatorii. Comisia a înaintat toate propunerile legislative principale din
cadrul Actului pentru piața unică II până în primăvara anului 2013 și pe cele nelegislative

53
până la sfârșitul anului 2013, făcând apel la Parlamentul European și la Consiliu să adopte cu
prioritate aceste propuneri legislative până în primăvara anului 2014.
Toate statele membre s-au angajat să atingă obiectivele Strategiei Europa 2020,
transpunându-le în obiective naţionale şi politici favorabile creşterii economice. Dar pentru a
obţine impactul dorit asupra creşterii este necesar ca eforturile individuale ale tuturor
ţărilor să fie coordonate şi concertate. Prin urmare, Comisia Europeană a creat semestrul
european, ciclu anual de coordonare a politicilor economice. În fiecare an, Comisia
Europeană analizează în detaliu programele statelor membre în materie de reforme economice
şi structurale şi le oferă recomandări pentru următoarele 12-18 luni.
Semestrul european include primele şase luni ale fiecărui an (de aceea și denumirea de
”semestru”) şi reprezintă perioada pe durata căreia are loc coordonarea politicilor bugetare,
macroeconomice şi structurale ale statelor membre, pentru ca acestea să poată ţine cont de
recomandările UE în luarea deciziilor cu privire la bugetul naţional şi la alte aspecte de interes
economic.
Etapele principale ale semestrului european sunt următoarele:
În luna ianuarie, Comisia prezintă analiza anuală a creşterii, care stabileşte priorităţile
UE pentru anul următor, în materie de creştere economică şi locuri de muncă.
În luna martie, şefii de stat şi de guvern elaborează orientările UE pentru politicile
naţionale, pe baza analizei anuale a creşterii.
În luna aprilie, statele membre transmit planurile naţionale privind garantarea
finanţelor publice sănătoase (programele de stabilitate/convergenţă), precum şi programele de
reformă şi măsurile pe care intenţionează să le ia pentru a promova creşterea inteligentă,
durabilă şi favorabilă incluziunii (programele naţionale de reformă).
În luna iunie, Comisia evaluează aceste programe şi, dacă este cazul, formulează
recomandări specifice pentru fiecare ţară. Consiliul UE discută aceste recomandări, iar
Consiliul European le aprobă.
La sfârșitul lui iunie sau la începutul lunii iulie, Consiliul adoptă oficial recomandările
adresate fiecărei ţări.

54
55
 Dacă recomandările nu sunt urmate în termenul indicat, UE le poate adresa statelor
membre avertismente politice. În cazul în care se înregistrează dezechilibre macroeconomice
sau bugetare excesive, se pot aplica stimulente şi sancţiuni.

3.3. Uniunea Economică şi Monetară

Procesul de integrare economică și monetară în UE este paralel cu istoria Uniunii
însăşi: în 1957, cu ocazia creării CEE, statele membre și-au concentrat eforturile asupra
construirii unei pieţe comune; de-a lungul timpului însă, a apărut necesară pentru dezvoltarea
economică și prosperitatea pieţei interne o mai strânsă cooperare în domeniul economic și
monetar. Decizia de a forma o Uniune Economică şi Monetară a fost luată de Consiliul
European în oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind apoi prevăzută în Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht).
Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea UEM între toate sau o parte din
statele membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.
Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat, conform calendarului prevăzut,
la 31 decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertăţii totale de mişcare a capitalului între
cele 12 state şi a fost însoţită de planuri de ajustare structurală pentru reducerea
dezechilibrelor şi obţinerea unei convergenţe a evoluţiilor şi structurilor macroeconomice
naţionale, în ţările cu importante dezechilibre economice.
UE a intrat în etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La această dată
a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un
dispozitiv de tranziţie către viitoarea Bancă Centrală Europeană. Înlocuind Comitetul
Guvernatorilor Băncii centrale şi preluând activităţile Fondului European de Cooperare
Monetară (F.E.C.O.M.), institutul avea ca principale sarcini întărirea coordonării politicilor
monetare naţionale, supravegherea funcţionării Sistemului Monetar European şi pregătirea
instrumentelor viitoarei politici monetare unice. De asemenea, intrarea în etapa a II-a a UEM
însemna interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la instituţiile financiare şi al
finanţării monetare a deficitelor publice, precum şi o convergenţă mai mare a economiilor
ţărilor membre.
Trecerea la etapa a III-a care implică utilizarea unei monede unice şi crearea unei
Bănci Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru ţările considerate apte de către Consiliul
European de la Bruxelles, la 1 ian.1999.

56
 Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poată fi făcută
numai de state ale căror economii şi politici economice vor converge în mod considerabil şi
durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergenţa reală şi convergenţa
nominală.
Convergenţa reală desemnează apropierea nivelurilor de viaţă în materie de venit şi
productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferenţelor structurale care influenţează
competitivitatea ţării.
Convergenţa nominală priveşte evoluţia variabilelor de costuri şi preţuri şi a
determinanţilor lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria
publică). Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht vizează convergenţa nominală a
ţărilor UE, această convergenţă urmând a fi apreciată pentru fiecare ţară de Consiliul
European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM. Condiţiile de convergenţă (art. 109J)
necesare pentru înfăptuirea UEM sunt următoarele:
- "realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor", evidenţiat printr-o diferenţă
de inflaţie anuală care nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media a trei
state comunitare care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a
preţurilor;
- situaţia finanţelor publice va trebui să fie sub control conform următoarelor două
criterii: "un deficit bugetar ne-excesiv", adică mai mic de 3% din PIB;"o datorie
publică ce poate fi susţinută", adică mai mică de 60% din PIB;
- "respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul
cursurilor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel
puţin 2 ani, fără devalorizarea monedei faţă de cea a altui stat membru";
- "caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru, care se reflectă în
nivelurile ratelor de dobândă pe termen lung", care nu vor trebui să le
depăşească cu mai mult de 2% pe cele înregistrate în trei state comunitare cu cele
mai bune rezultate în privinţa stabilităţii preţurilor.
Rapoartele de convergenţă verifică dacă statele membre îndeplinesc condiţiile
necesare pentru a adopta moneda unică. Conform Tratatului CE, Comisia şi Banca Centrală
Europeană trebuie să prezinte Consiliului aceste rapoarte cel puţin o dată la doi ani sau la
cererea unui stat membru care ar dori să adere la zona euro. Condiţiile pe care statele membre
trebuie să le îndeplinească şi care sunt evaluate în rapoartele de convergenţă sunt următoarele:
 criteriile de convergenţă economică (stabilitatea preţurilor, finanţe publice sănătoase,
stabilitatea cursului de schimb şi convergenţa ratelor dobânzilor pe termen lung) - au

57
 rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru
adoptarea monedei unice şi că se poate integra cu uşurinţă în regimul monetar al zonei
euro.;
 convergenţa juridică - cere ca legislaţia naţională, în special cea referitoare la banca
centrală naţională şi la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispoziţiile tratatului;
astfel, se are în vedere compatibilitatea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar
(legislaţia în vigoare a UE) în ceea ce priveşte banca centrală naţională, în special
independenţa sa şi cea a membrilor organelor sale de decizie, obiectivele sale şi
integrarea în Sistemul European al Băncilor Centrale.
Rapoartele de convergenţă există din 1996. Rapoartele din 1998 ale Comisiei şi
Institutului Monetar European (predecesorul Băncii Centrale Europene) au servit drept
bază pentru decizia Consiliului cu privire la introducerea monedei euro în primele unsprezece
state membre. Conform prevederilor protocoalelor (n°12 şi n°11) anexă la Tratatul de la
Maastricht, Danemarca şi Marea Britanie au notificat Consiliului neparticiparea lor la a
treia fază a UEM în 1999.
Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998) a marcat lansarea în mod
oficial a monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: ţările calificate
pentru faza a treia a UEM, parităţile bilaterale între monedele care vor face parte din UEM şi
alcătuirea directoriului Băncii Centrale Europene. Ţările desemnate să formeze Uniunea
Monetară la 1 ianuarie 1999 au fost: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia. Patru ţări nu au participat la lansarea
monedei unice; trei dintre acestea: Marea Britanie, Suedia şi Danemarca au ales, cel puţin
într-o primă perioadă, să rămână în afară; Grecia nu a reuşit să satisfacă criteriile de
convergenţă de la Maastricht şi şi-a fixat anul 2001 ca dată pentru a se alătura zonei euro.
Zona euro cuprinde acele state membre UE care au adoptat moneda unică. Zona euro nu este
însă statică – conform tratatului, toate statele membre UE trebuie să adere la zona euro
imediat ce îndeplinesc condiţiile necesare, cu excepţia Danemarcei şi a Regatului Unit, care
au negociat o „clauză de neparticipare” care le permite să rămână în afara zonei euro.
În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11
state membre, înlocuind, în două etape, vechile monede naţionale – precum marca germană şi
francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de
operaţiuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în
timp ce vechile monede continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăţi în numerar.
Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote şi monede.

58
 După momentul lansării monedei unice la 1 ianuarie 1999, extinderea Zonei euro a
inclus până în prezent (2019) următoarele date la care încă 8 state ale UE au adoptat euro:
2001 GRECIA
2007 SLOVENIA
2008 CIPRU, MALTA
2009 SLOVACIA
2011 ESTONIA
2014 LETONIA
2015 LITUANIA
Niciun stat din cele care nu fac parte din zona euro nu este încă membru al
Mecanismului de schimb valutar (ERM II). ERM II este un sistem menit să contribuie la
evitarea fluctuaţiilor excesive ale ratelor de schimb dintre monedele participante şi moneda
euro, care ar putea perturba stabilitatea economică a pieţei unice. Participarea la acest
mecanism este voluntară, ea reprezintă însă unul din criteriile de convergenţă – ţările
candidate la zona euro trebuie să participe la ERM II, fără tensiuni majore, cu cel puţin doi ani
înainte de a îndeplini criteriile necesare pentru adoptarea monedei unice.
Raportul de convergență pe 2018 al Comisiei Europene, care evaluează progresele înregistrate
de cele șapte state membre din afara zonei euro (Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Ungaria,
Polonia, România și Suedia) care s-au angajat din punct de vedere juridic să adopte moneda
euro, evidențiază că aceste state prezintă în general o ”convergență nominală considerabilă”,
însă niciunul dintre ele nu îndeplinea în mai 2018 toate condițiile formale pentru aderarea la
zona euro. Două dintre aceste state membre, Bulgaria și Croația, îndeplineau toate criteriile de
convergență, cu excepția criteriului privind cursul de schimb, întrucât nu sunt membre ale
mecanismului cursului de schimb (MCS II). Potrivit concluziilor raportului:
 toate cele 7 statele membre vizate îndeplinesc criteriul privind finanțele publice;
 Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Ungaria și Suedia îndeplinesc criteriul ratelor
dobânzilor pe termen lung;
 Bulgaria, Croația, Polonia și Suedia îndeplinesc criteriul referitor la stabilitatea prețurilor;
 niciunul dintre statele membre nu îndeplinește criteriul privind cursul de schimb, deoarece
niciunul dintre ele nu este membru al mecanismului cursului de schimb (MCS II);
 cu excepția Croației, în niciunul dintre statele membre vizate legislația nu este pe deplin
compatibilă cu normele uniunii economice și monetare;

59
 referitor la sustenabilitatea convergenței, statele membre din afara zonei euro sunt, în
general, bine integrate în UE din punct de vedere economic și financiar. Totuși, unele
dintre ele se confruntă în continuare cu vulnerabilități macroeconomice și/sau au de a face
cu probleme legate de mediul lor de afaceri și de cadrul lor instituțional, care pot prezenta
riscuri pentru sustenabilitatea procesului de convergență;
 Comisia se angajează să sprijine statele membre din afara zonei euro pentru a se pregăti în
vederea aderării la zona euro: în propunerea sa privind Cadrul financiar multianual (CFM)
pentru perioada de după 2020, Comisia și-a anunțat intenția de a propune un mecanism de
convergență specific pentru statele membre din afara zonei euro care doresc să adere la
zona euro. Participarea la mecanismul de convergență se va face pe bază voluntară, acesta
oferind atât sprijin tehnic, cât și financiar.
Moneda unică este un element pozitiv din punct de vedere economic şi politic,
prezentând o serie de avantaje: costurile de schimb valutar în cazul călătoriilor sau al
tranzacţiilor comerciale efectuate în zona euro au dispărut; în cele mai multe cazuri, costurile
asociate plăţilor transfrontaliere au dispărut sau au scăzut dramatic; consumatorii şi
întreprinderile pot compara mai uşor preţurile, ceea ce stimulează concurenţa.

60
 Cadrul în care este administrat euro face din moneda europeană o monedă stabilă, cu
un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobânzilor reduse, contribuind la soliditatea finanţelor
publice. De asemenea, moneda unică este un complement logic al pieţei unice, a cărei
eficienţă creşte. Folosirea unei monede unice pune în mişcare mecanismele economiei
europene, facilitează comerţul internaţional şi consolidează poziţia UE pe scena
internaţională. Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie împotriva şocurilor
economice externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului sau turbulenţele de
pe piaţa valutară.

Sursa: www.europa.eu

În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că moneda euro reprezintă pentru cetăţenii

Uniunii un simbol tangibil al identităţii lor europene, de care se pot simţi din ce în ce mai
mândri, pe măsură ce zona euro se extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele membre
actuale şi viitoare.
Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei mondiale.
Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru ţările terţe,
promovând, astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa economică, face din

61
euro o monedă de rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei euro o poziţie mai
puternică în cadrul economiei mondiale.
Dar, moneda unică are şi un cost: acesta constă în special în pierderea independenţei
în fixarea ratelor de dobândă.
Moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea şi creşterea economică . Acestea se
realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor
tratatului şi ale Pactului de stabilitate şi creştere (PSC), un element vital pentru buna
funcţionare a Uniunii economice şi monetare (UEM).
PSC este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale naţionale în
cadrul UEM, fiind creat pentru a veghea la stabilitatea finanţelor publice, o cerinţă importantă
pentru UEM. Pactul de stabilitate şi creştere cuprinde o componentă preventivă şi o
componentă corectivă:
 Componenta preventivă - include două instrumente politice care pot fi folosite
pentru a se evita apariţia unor deficite „excesive”. Conform dispoziţiilor componentei
preventive, statele membre din zona euro elaborează anual programe de stabilitate, iar
statele membre care nu fac parte din zona euro elaborează programe de convergenţă pe
care le prezintă Comisiei şi Consiliului, de obicei până la data de 1 decembrie. Scopul
este acela de a asigura o disciplină bugetară mai riguroasă prin supravegherea şi
coordonarea politicilor bugetare în interiorul zonei euro şi în UE în general. Aceste
programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre
ele; la propunerea Comisiei, Consiliul poate declanşa o procedură de avertizare
timpurie pentru a preveni apariţia unui deficit excesiv.
 Componenta corectivă - reglementează procedura privind deficitul excesiv (PDE).
Aceasta se declanşează în momentul în care deficitul bugetar depăşeşte pragul de 3%
din PIB prevăzut de tratat. Procedura PDE nu va fi lansată dacă se consideră că
deficitul public excesiv, care depăşeşte pragul de 3% din PIB, este o situaţie temporară
şi excepţională şi dacă deficitul se menţine aproape de valoarea pragului. Dacă însă, se
ajunge la concluzia că deficitul este excesiv în sensul tratatului, Consiliul emite
recomandări către statele membre implicate pentru corectarea deficitului excesiv şi
stabileşte un termen pentru aceasta. Nerespectarea recomandărilor conduce la
declanşarea următoarelor etape ale procedurii, inclusiv la posibilitatea sancţionării
statelor membre din zona euro.
În vederea consolidării Pactului de Stabilitate și de Creștere, în martie 2011, șefii de
stat sau de guvern ai tarilor din zona euro și ai altor 6 tari non-euro de atunci (Bulgaria,

62
Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia, România) au semnat așa-numitul Pact Euro Plus, un
nou reper în arhitectura guvernantei europene. Pactul Euro Plus va consolida în continuare
pilonul economic al UEM și va realiza o nouă calitate a coordonării politicii economice,
având ca obiectiv îmbunătățirea competitivității și ducând prin urmare la un grad mai ridicat
de convergență. Acest Pact rămâne deschis pentru aderarea altor state membre. Pactul Euro
Plus stabileşte o limită de 0,5 la sută din PIB a deficitului bugetar structural şi un nivel al
datoriei publice sub 60% din PIB, pentru a fi evitate riscurile privind sustenabilitatea pe
termen lung a finanţelor publice. Deficitul bugetar maxim ciclic, inclusiv cel structural,
prevăzut de Pact, se va încadra în limita maximă de 3% din PIB. Potrivit documentului, dacă
se înregistrează abateri faţă de aceste nivele, se va declanşa automat un mecanism de corecţie,
ce trebuie introdus în legislaţia naţională a fiecărei ţări semnatare ca ”regulă de aur” privind
limitarea deficitului structural.
Ca răspuns la actuala criza economica și financiara, în mai 2010, a fost introdus un
pachet de măsuri de stabilizare la nivel european, prin care s-a oferit asistenţă financiară
statelor membre aflate în dificultate, menţinându-se, astfel, stabilitatea financiară a UE în
contextul puternicelor tensiuni la care sunt supuse pieţele datoriei publice din zona euro.
Măsurile de siguranţă au constat în Mecanismul european de stabilizare financiară (MESF)
şi în Fondul european de stabilitate financiară (FESF). Alături de contribuţiile provenind
de la Fondul Monetar Internaţional (FMI), ele au alcătuit un pachet de stabilitate financiară în
valoare de 500 de miliarde de euro.
Deoarece aceste două mecanisme de protecţie au fost instituite ca măsuri temporare, în
toamna anului 2012 (8 octombrie 2012) ţările din zona euro au creat un nou mecanism
financiar, de data aceasta permanent – Mecanismul european de stabilitate (MES). Acesta
constituie, în prezent, piatra de temelie a sistemului european de protecţie și face parte dintr-o
strategie generală menită să asigure stabilitatea financiară în zona euro. În prezent, capacitatea
sa de creditare este de 500 de miliarde de euro. Ţărilor care au ratificat tratatul privind
stabilitatea, coordonarea și guvernanţa li se acordă asistenţă financiară condiţionată. Astfel,
MES vine în completarea unei supravegheri consolidate, oferind asistenţă financiară în
anumite condiţii acelor ţări din zona euro care au nevoie de ea. Aceste sisteme de protecţie nu
numai că au rezolvat problemele imediate cu care s-au confruntat unele ţări în privinţa
rambursării datoriilor lor, dar au contribuit și la creșterea încrederii pieţelor financiare și la
asigurarea stabilităţii financiare a zonei euro, în ansamblul ei.
UE oferă sprijin și țărilor din afara zonei euro, atunci când acestea întâmpină
dificultăți majore sau nu pot obține finanțare de pe piețele internaționale. Țările care apelează

63
la instrumentul UE de asistență pentru balanța de plăți, în valoare de 50 de miliarde de euro,
trebuie, de asemenea, să se angajeze să aplice reforme prin care să-și soluționeze problemele
economice.
Pentru a evita colapsul complet al sistemului bancar, guvernele europene au sărit în
ajutorul băncilor lor, acordându-le de urgenţă ajutoare la un nivel fără precedent. 1,6 trilioane
de euro, adică echivalentul a 13 % din PIB-ul anual al UE, s-au distribuit între 2008 şi 2011.
UE a lansat şi un program de redresare la nivel european, pentru a salva locurile de
muncă şi protecţia socială şi pentru a sprijini investiţiile. S-a evitat astfel panica bancară şi
economiile europenilor au fost protejate.
Euro şi-a menţinut în mare parte valoarea şi a protejat cu succes ţările din zona euro de
cele mai grave efecte ale crizei economice, oferind companiilor din UE un teren de activitate
stabil pentru comerţ internaţional şi investiţii. Însă efortul necesar a fost uriaş, cea mai mare
parte a banilor provenind din împrumuturi.
Criza economică şi financiară a demonstrat că sistemul bancar european este
vulnerabil. O problemă apărută la o bancă poate contamina rapid alte instituţii financiare,
afectând deponenţii, investiţiile şi economia în general. Prin urmare, UE şi statele membre au
luat măsuri care vizează consolidarea mecanismelor de supraveghere a sectorului
financiar. Reformele adoptate au condus, printre altele, la instituirea, în 2011, a trei
organisme europene de supraveghere:
 Autoritatea Bancară Europeană (ABE) răspunde de monitorizarea băncilor, inclusiv
de supravegherea recapitalizării băncilor.
 Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (ESMA) răspunde de
supravegherea piețelor de capital și supraveghează în mod direct agențiile de rating de
credit și registrele de tranzacții.
 Autoritatea Europeană de Asigurări și Pensii Ocupaționale (EIOPA) răspunde de
monitorizarea sectorului asigurărilor.
Rolul acestora este de a contribui la coordonarea activităţii autorităţilor de
reglementare din statele membre şi de a garanta buna aplicare a cerinţelor UE. Supravegherea
financiară europeană a fost intensificată, urmărind ca băncile să fie optim capitalizate, să
acţioneze responsabil şi să poată credita companiile şi cetăţenii.
Sunt primii paşi către o uniune bancară, prin care se protejează depozitele cetăţenilor
şi se evită ca eşecul băncilor să-i afecteze pe contribuabili. Uniunea bancară vine în mod
natural în completarea uniunii economice și monetare. Aceasta permite remedierea punctelor
slabe evidențiate de criză.

64
 În curând, toate băncile din țările care utilizează moneda euro vor raporta unei
autorități comune de supraveghere, și anume Băncii Centrale Europene. Mai mult, deciziile
privind băncile în dificultate majoră vor fi luate la nivel central, respectând norme concepute
pentru a minimiza costul suportat de contribuabili. Conturile de economii vor fi protejate mai
bine.
Aceste măsuri, alături de alte aproape 30 de acțiuni, sunt modalitatea prin care UE
încearcă să construiască un sector financiar mai eficient, bazat pe bănci mai rezistente și mai
puternice și pe reglementări și activități de supraveghere mai solide.
În calitate de autoritate independentă în materie de politică monetară, Banca Centrală
Europeană (BCE) a avut un rol important în limitarea efectelor crizei, aplicând politici
inovatoare. Decizia sa de a acorda băncilor împrumuturile de care aveau nevoie cu o dobândă
mică, pe termen de până la trei ani, a calmat piețele, deoarece a oferit garanția că băncile
respective își pot acoperi nevoile pe termen scurt.
La un moment dat, piețele deveniseră atât de disfuncționale încât solicitau dobânzi
nejustificat de mari pentru împrumuturile acordate guvernelor. De aceea, BCE a formulat
programul de tranzacții monetare definitive (TMD), angajându-se să cumpere, la prețuri
rezonabile, obligațiunile guvernamentale ale țărilor aflate în dificultate, cu condiția ca
guvernele în cauză să se angajeze să aplice un program de reforme economice, în colaborare
cu fondul de asistență al zonei euro, Mecanismul european de stabilitate.
Deși nicio țară nu a solicitat utilizarea programului TMD, simpla sa existență a calmat
piețele financiare.

3.4. Bibliografia capitolului 3

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente și etape ale construcției
europene", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Drăgan G. (2005), ”UE între federalism şi multilateralism. Politici comune ale UE”,
Bucureşti, Editura ASE;
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, ediţia a III- a, Ed. Meronia,
București;
Sută N. (coord.) (1999), "Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane", vol.I,
Editura Independenţa Economică, Brăila, p.154-157; 166-168.
www.europa.eu
www.mai.gov.ro

65
 4.Politici comune ale UE
4.1. Politica comercială
Uniunea Europeană este cea mai mare putere comercială din lume, deţinând 20% din
volumul total de importuri şi exporturi efectuate la nivel mondial. Liberul schimb între statele
membre a stat la baza creării uniunii vamale, în urmă cu cu aproape 50 de ani. Eliminarea
barierelor comerciale în cadrul UE a contribuit semnificativ la prosperitatea sa şi la
reafirmarea angajamentului său faţă de liberalizarea comerţului mondial. Prin urmare, și în
prezent, Uniunea conduce eforturile depuse în direcţia liberalizării comerţului mondial, în
folosul reciproc al naţiunilor bogate şi al celor sărace.
Conform art.207 TFUE (ex-art.133 TCE), ”politica comercială comună se întemeiază
pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de
acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele
comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de
liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi
cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica comercială comună se
desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii”. În domeniul
politicii comerciale comune și în cel al uniunii vamale competenta UE este exclusiva (art.3
TFUE).
Pentru o mai buna înțelegere a importanței politicii comerciale a UE, în continuare
sunt prezentate, destul de succint, aspectele teoretice definitorii ale politicii comerciale şi ale
instrumentelor de politică comercială.
Politica comercială, în sens larg, cuprinde ansamblul reglementărilor adoptate de
către un stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) în
scopul promovării sau restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei
naţionale de concurenţa străină.
Funcţii principale ale politicii comerciale:
a) de promovare a relaţiilor economice externe (impulsionarea exporturilor);
b) de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină (reglementarea şi controlul
importurilor);
c) de realizarea a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi de sporire a
rezervei valutare a statului.
Instrumente şi măsuri de politică comercială:

66
 a) de natură tarifară (vamală)
b) de natură netarifară;
c) de natură promoţională (de promovare şi de stimulare).

Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Politica vamală - se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care
vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor şi care implică:
 controlul mărfurilor, al documentelor însoţitoare şi al mijloacelor de transport cu ocazia
trecerii frontierei vamale;
 îndeplinirea formalităţilor vamale;
 plata taxelor vamale sau impunerea vamală  3 funcţii principale:
1) fiscală = taxele vamale sunt o sursă de venit la bugetul statului
2) protecţionistă = taxele vamale percepute la import ridică preţul mărfii importate
reducându-i forţa concurenţială în raport cu produsul indigen
3) de negociere = statele pot negocia într-un cadru bi sau multilateral concesii vamale
care pot stimula schimburile comerciale.
Instrumente de politică vamală:
 legile, codurile şi regulamentele vamale - sunt elemente de natură legislativă care
diferenţiază modul de aplicare a politicilor vamale între statele lumii;
 tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii
vamale şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe de produse.
 taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor atunci când
acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.
Tipologia taxelor vamale:
1. după scopul impunerii (sau după nivelul impunerii):
 taxe vamale cu caracter fiscal
 taxe vamale cu caracter protecţionist
2. după obiectul impunerii (felul operaţiei de comerţ exterior):
 taxe vamale de import
 taxe vamale de export
 taxe vamale de tranzit
3. după modul de percepere (de aşezare):
 taxe vamale ad-valorem

67
  taxe vamale specifice
 taxe vamale mixte
4. după modul de stabilire (fixare de către stat):
 taxe vamale autonome (generale)
 taxe vamale convenţionale (contractuale)
 taxe vamale preferenţiale (de favoare)
 taxe vamale de retorsiune (răspuns): taxe antidumping; taxe compensatorii.
Protecţia nominală şi protecţia efectivă
1. Protecţia nominală
 vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale;
 este exprimată de taxele vamale înscrise în tariful vamal oficial;
 ca regulă generală, este direct proporţională cu gradul de prelucrare al mărfurilor
importate
2. Protecţia efectivă
 vizează valoarea nou creată şi încorporată în produsul importat;

T f xV f  Tm xVm
Te  x100
V f  Vm

 factorii ce influenţează rata protecţiei efective sunt: nivelul taxei vamale la

produsul finit şi la materia primă; dispersia tarifară (= diferenţa dintre nivelul
taxelor vamale pe grupe de produse în funcţie de gradul lor de prelucrare); gradul
de prelucrare al produsului.
Teritoriul vamal - reprezintă acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare
un anumit regim vamal, o anumită legislaţie vamală. Există situaţii în care graniţele statului 
de graniţele vamale:
A. Extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamală) se poate realiza prin:
 uniune vamală  teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante;
 zona de liber schimb .
B. Restrângerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamală) - presupune exceptarea
de la regimul vamal în vigoare a unei porţiuni dintr-un stat naţional (denumită generic
zonă liberă) în care nu se percep taxe vamale de import.

68
 Mărfurile străine introduse temporar în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale
până la precizarea ulterioară a destinaţiei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.
În aceste zone mărfurile pot suferi anumite operaţiuni de prelucrare, transformare,
recondiţionare, selectare, măsurare/porţionare, (re)ambalare etc., în urma cărora pot fi:
- orientate spre piaţa internă (în teritoriul vamal), fiind în acest caz supuse
impunerii vamale;
- ieşi din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state,
rămânând scutite de plata taxelor vamale de import;
- introduse în procesul productiv în zona liberă unde au fost depozitate
temporar, caz în care rămân scutite de plata taxelor vamale de import.
Antrepozitele vamale sunt depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate (sau
mărfuri străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de
import, dar cu plata taxelor de antrepozitare. Tipuri de antrepozite :
a) antrepozite reale = construcţii special amenajate în vederea depozitării şi
păstrării în condiţii corespunzătoare (temperatură, umiditate) a mărfurilor
pentru o perioadă limitată de timp (în general, max. 2 ani); sunt administrate de
birouri vamale care urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor în/din
aceste antrepozite.
b) antrepozite nominale (fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc
absolut toate condiţiile pentru păstrarea produselor respective  nu pot fi
păstrate decât produse care se deteriorează mai greu  taxele de antrepozitare
sunt mai mici decât la cele pentru antrepozitele reale.

Instrumentele de politică comercială de natură netarifară

Barierele netarifare reprezintă un ansamblu de măsuri şi reglementări de politică
comercială (de natură publică şi uneori chiar privată) care împiedică, limitează sau
deformează fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii şi care au ca principale scopuri
protejarea pieţei interne de concurenţa externă şi redefinirea dinamică a echilibrelor balanţei
comerciale şi de plăţi. Principale grupe de bariere netarifare:
I. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor
(restricţii cantitative la import)
II. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin
mecanismul preţurilor

69
III. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import
IV. Bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale
V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi
celor indigene (obstacole tehnice)

I. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor

(restricţii cantitative la import)
Forme:
a) Interdicţiile (prohibirile) la import = reglementări adoptate de stat care interzic total sau
parţial, pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importul anumitor produse/grupe de
produse; se pun în practică prin refuzul autorităţilor abilitate de a elibera licenţe de import
pentru produsele respective.
Motive:
- economice (asigurarea unei protecţii sporite a unor produse, ramuri etc. în raport cu
concurenţa externă; echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi);
- politice (discriminare comercială);
- altele (asigurarea stării de sănătate şi de securitate a populaţiei, protecţia fitosanitară,
protejarea mediului ambiant etc.)
UE  interdicţii selective şi temporare la importul de produse agricole din ţările terţe
b) Contingentele de import = plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la importul
anumitor produse/grupe de produse pe o perioadă determinată de timp (de regulă 1 an);
- pot fi:
 globale = se stabilesc de către stat în mod independent fără să existe o repartiţie pe
ţări de provenienţă
 bilaterale = se negociază cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise în listele anexă la
acordurile/protocoalele comerciale încheiate cu acestea
- Contingente tarifare = plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile sunt
permise beneficiind de un tratament vamal mai favorabil  în aranjamentele comerciale
preferenţiale (sistemul "tariff-quota")
c) Licenţele de import = autorizaţii pe care autorităţile publice abilitate le acordă firmelor
importatoare pentru un produs/grupă de produse pe o perioadă rezonabilă de timp, în funcţie
de natura produsului şi de distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă.
Tipuri de licenţe :

70
- automate = pt. produsele liberalizate la import, cererea de import este automat acceptată
într-un termen prestabilit; scop = statistic;
- neautomate = licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative la import = licenţe
discreţionare; se acordă selectiv, în funcţie de produs, de ţara de origine etc.; scop =
contro riguros privind respectarea contingentelor de import. Ele pot fi: globale (generale)
şi individuale (bilaterale).
d) Limitările "voluntare" la export (autolimitări la export) = înţelegeri oficiale sau
neoficiale care intervin între anumite state sau între autorităţi publice din ţările importatoare şi
firme sau grupuri de firme exportatoare, prin care ţara exportatoare, la cererea (sau sub
presiunea) ţării (ţărilor) importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui
produs/grupă de produse până la un anumit nivel şi pe o perioadă determinată de timp.
Pot fi bilaterale sau multilaterale în funcţie de numărul ţărilor participante la astfel de
înţelegeri.
Pentru ca măsura să aibă rezultate condiţia este ca ţara (ţările) importatoare să fie pieţe
însemnate de desfacere pentru ţara (ţările) exportatoare la produsul pt. care se cere
restrângerea "voluntară" a exportului.
e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor = înţelegeri bi sau
multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a
comerţului internaţional cu anumite produse/grupe de produse. Presupun: autolimitări la
export, prevederi referitoare la limitele de preţ şi la clauza de salvgardare ("safeguards"), de
care pot face uz ţările importatoare când interesele lor comerciale sunt lezate.
Ex: Aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile - "Aranjamentul
Multifibre" ( din 1973; prelungit de mai multe ori, ultima ediţie expirând în timpul derulării
Rundei Uruguay, când s-a convenit ca, până în 2005, comerţul cu textile să fie reintegrat sub
incidenţa regulilor şi disciplinei conduitei comerciale multilaterale) - a scos de sub incidenţa
regulilor general aplicabile ale GATT/OMC comerţul internaţional cu produse textile.

II. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin

mecanismul preţurilor
a) Prelevările variabile la import (taxele de prelevare) = s-au practicat în cadrul
mecanismului PAC şi vizau importurile de produse agricole din ţările terţe care erau sub
incidenţa acestei politici; = taxe vamale suplimentare, percepute peste taxele vamale
obişnuite prevăzute la importul produselor respective (în tariful vamal comun faţă de
terţi), ce se calculează ca diferenţă între preţul prag şi preţul de import (CIF). Preţul prag

71
 este preţul minim la care produsele importate pot să intre pe piaţa comunitară (el se
deduce din preţul indicativ prin scăderea cheltuielilor de transport pe parcurs intern
comunitar). Astfel, dacă o marfă se prezintă la frontieră la un preţ de import (CIF) inferior
preţului prag, protecţia la frontieră este asigurată prin această prelevare variabilă.
b) Preţurile minime şi maxime la import : preţurile minime de import se stabilesc la
niveluri foarte apropiate de preţurile interne cu ridicata (urcând preţurile la import) şi sunt
utilizate atunci când produsele indigene au costuri de producţie mult mai ridicate decât ale
concurenţilor sau când pe piaţa internaţională preţurile la anumite produse scad şi
produsele respective devin din acest punct de vedere mai competitive la export  se
limitează importurile şi se protejează ramura industrială/agricolă vizată; nerespectarea lor
 anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor măsuri antidumping; preţurile
maxime de import = se utilizează atunci când unele firme, care dispun de un semnificativ
avantaj competitiv (îndeosebi tehnologic) şi pe fondul lipsei de concurenţă, încearcă o
ridicarea artificială a preţurilor la anumite produse pe care le exportă; ca răspuns
autorităţile din ţările importatoare stabilesc preţuri maxime de import la produsele
respective la un nivel care să nu depăşească preţurile produselor substituibile indigene sau
să le depăşească cu un anumit procent (2-6%); astfel de preţuri pot fi folosite pt. a
contracara practicile intra-corporative ce urmăresc transferul profiturilor în străinătate pt. a
evita impozitarea lor sau obligaţia de fi reinvestite; efectul acestor preţuri este de limitare
a importului şi reducere a preţurilor de export la produsele respective; ca regulă generală
pot recurge la stabilirea de preţuri maxime de import acele ţări care au un rol însemnat ca
importatori pe piaţa mondială la produsele respective.
c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră):
ajustările fiscale la frontieră = regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite
de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca şi cele
indigene  negocierea de convenţii privind evitarea dublei impuneri. Discriminarea
mărfurilor de import poate avea loc prin stabilirea discreţionară a bazei de impunere şi a
ordinei perceperii taxelor: pt. produsele indigene impozitele se percep la preţurile cu
ridicata; pt. produsele de import, ele se calculează la preţul CIF majorat cu TV şi cu alte
taxe percepute cu ocazia importului  creşterea preţului produsului importat peste nivelul
produsului indigen. Forme ale ajustărilor fiscale la frontieră : TVA, taxa în cascadă, taxa
de acciză, taxele oculte (ascunse), taxe portuare, taxe statistice, taxe sanitare, taxe
consulare etc.

72
d) Taxele de retorsiune (antidumping şi compensatorii) - GATT  2 coduri de conduită
adoptate la Runda Tokio şi revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping şi Acordul
privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii) – gestionate în prezent de OMC :
pentru ca măsurile de răspuns faţă de politicile comerciale neloiale să fie instituite, potrivit
acestor coduri, trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă dovada că
aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav. În perioada cât durează
această anchetă sunt sistate practic relaţiile comerciale cu firmele acuzate de astfel de
politici neloiale (în aceasta constă natura netarifară a acestor măsuri).
e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import  au proliferat la sfârşitul
deceniului şapte şi începutul deceniului opt când o serie de ţări dezvoltate erau confruntate
cu dezechilibre cronicizate în balanţele comerciale şi de plăţi; sunt reglementări potrivit
cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor
lor o anumită cotă-parte (până la 50%) în valută din valoarea probabilă a viitorului import,
cu un anumit interval de timp predeterminat (poate ajunge şi la 6 luni) de autorităţile
monetare de resort; acest depozite nu sunt, de regulă, purtătoare de dobânzi sau sunt
constituite la dobânzile curente  importatorul, dacă nu va renunţa la import, va căuta să
recupereze pierderea înregistrată: fie prin ridicarea preţului la produsul importat, fie prin
solicitarea unor reduceri de preţ din partea exportatorului; de regulă, eliberarea licenţelor
este condiţionată de dovedirea prin extrase de cont a constituirii depozitului valutar;
această măsură mai constituie şi o creditare a statului, pe termen scurt, fără dobândă sau
cu niveluri reduse, îndeosebi în perioadele de penurie de mijloace de plată exprimate în
valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor balanței comerciale şi de
plăţi.

III. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import

a) Evaluarea valorii mărfurilor în vamă = art.VII din GATT a prevăzut ca evaluarea
vamală să se facă pornind de la preţul facturat (preţ CIF), cu condiţia ca acesta să fie un
preţ real plătit sau de plătit, iar transformarea acestuia din valuta străină în care s-a
tranzacţionat afacerea în moneda naţională a ţării importatoare, să se facă la un curs agreat
de FMI; Codul de evaluare vamală (negociat în cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat în
prezent de OMC) prevede ca atunci când există indicii privind o sub-facturare să se
folosească în ordine:
- preţul unor mărfuri identice importate din aceeaşi sursă de provenienţă;

73
 - preţul unor mărfuri similare în aceleaşi condiţii comerciale;
- preţul la care se revând mărfuri identice sau similare pe piaţa internă a
importatorului adus în condiţia de livrare franco-frontiera vamală;
- o valoare calculată folosindu-se corespunzător elementele de cost.
b) Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import - au existat preocupări pe plan
internaţional (Camera Internaţională de Comerţ, GATT, Consiliul de Cooperare Vamală
de la Bruxelles) pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor legate de
circulaţia mărfurilor pe plan internaţional şi s-au înregistrat şi o serie de progrese; totuşi,
numărul mare de documente şi formalităţi cerute la import, formatul, uneori diferit al
acestora, reguli dificile de completare, penalizări aplicate pentru efectuarea de greşeli în
completare = adevărate obstacole; alte aspecte ce constituie bariere: perioadele de
staţionare în punctele vamale ca urmare a personalului insuficient/calificării îndoielnice;
îndeplinirea formalităţilor vamale pt. importul anumitor produse numai în anumite puncte
vamale dotate necorespunzător sau cu program de lucru f. redus în raport cu volumul de
tranzacţii ce trebuie procesate; solicitarea de documente, necomunicate în prealabil;
nerecunoaşterea certificărilor tehnice, sanitare şi fitosanitare eliberate de anumite instituţii
specializate şi solicitarea unora noi care sunt îndelungate, costisitoare etc.

IV. Bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale

a) Achiziţiile guvernamentale (pieţele publice) = cumpărări de bunuri sau servicii
efectuate, de regulă în cantități mari, de către organisme publice (departamente, ministere,
guverne, alte organisme centrale, autorităţi publice locale); achiziţiile guvernamentale
devin discriminatorii faţă de produsele străine atunci când, în baza unor reglementări în
vigoare în anumite state, firmele naţionale au prioritate deplină faţă de cele străine în
realizarea lor. Modalităţi: interzicerea în mod explicit a accesului companiilor străine la
contractele de anvergură efectuate prin achiziţii guvernamentale; oferirea de tratament
comercial şi financiar preferenţial unor companii care se angajează să utilizeze cantităţi
însemnate de produse interne în procesul de executare a contractelor guvernamentale;
impunerea unor condiţii şi cerinţe discriminatorii faţă de ofertanţii externi participanţi la
licitaţiile pentru obiectivele finanţate din bani publici cu scopul înlăturării concurenţei
externe şi al promovării industriei indigene. La Runda Tokio (GATT) a fost negociat
Acordul privind achiziţiile guvernamentale (intrat în vigoare la 1 iunie 1981) ; acesta a
fost revizuit  Noul acord a fost semnat în aprilie la Marrakesh şi a intrat în vigoare la 1
ian. 1996

74
b) Comerţul de stat = totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare efectuate de
întreprinderile aflate integral sau majoritar în proprietatea statului; constituie obstacol
atunci când, statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de
altă natură (acces privilegiat la comenzile publice, bonusuri la preţ, facilităţi fiscale, acces
preferenţial la liniile guvernamentale de credit, obţin uşor licenţe de import etc.) în raport
cu firmele străine sau cele aflate în proprietate privată.
c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse - instituirea monopolului de
stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului la produsele
respective şi stabilirea preţului de vânzare cu amănuntul la acestea (de regulă f. ridicate pt.
a restrânge consumul); uneori este justificat de motive legate de asigurarea stării de
sănătate a populaţiei, a animalelor, prezervarea unor moduri de viaţă tradiţionale, protecţia
mediului înconjurător.

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi

celor indigene (obstacole tehnice)
Reglementările tehnice pot deveni bariere netarifare atunci când nu sunt aplicate standardele
internaţionale, atunci când reglementările naţionale în acest domeniu sunt extrem de diferite,
se modifică frecvent şi nu sunt suficient de transparente.
În cadrul GATT, la Runda Tokio a fost adoptat Acordul privind obstacolele tehnice în calea
comerţului, iar la Runda Uruguay a fost revizuit şi extins. Separat a fost negociat un Acord
privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare.
Principalele forme sunt:
a) Normele sanitare şi fitosanitare.
b) Normele de securitate.
c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.
d) Norme privind reclama şi publicitatea.
e) Norme privind protecţia mediului înconjurător.

Măsuri promoţionale şi de stimulare a exporturilor

Măsuri promoţionale
1. Negocierea şi încheierea unor tratate de comerţ şi navigaţie, a unor acorduri
comerciale şi de plăţi sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental - pot
conţine clauze care să favorizeze schimburile: CNF, clauza regimului naţional, clauza

75
 privind evitarea dublei impuneri etc., aranjamente privind regulile de origine sau condiţii
în care se pot folosi măsurile de salvgardare ş.a.  fac mediul comercial mai previzibil,
presupun avantaje tarifare şi netarifare, reduc costurile de tranzacţie ale firmelor
exportatoare sau importatoare, conferă continuitate şi stabilitate schimburilor comerciale
reciproce
2. Sprijinirea directă sau indirectă a firmelor pentru a participa la târguri şi expoziţii
internaţionale - autorităţile publice pot prelua, mai ales pt. IMM în funcţie de produsele
pe care ele doresc să le promoveze prioritar pe anumite pieţe, o parte din costurile legate
de închirierea spaţiilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestări a unor produse cu
volum mare şi costuri ridicate de transport, suportarea integrală sau parţială a costurilor
unor campanii publicitare etc.
3. Reprezentarea comercială în străinătate - permite o mai bună cunoaştere a pieţei ţărilor
partenere, o informare promptă cu privire la noile oportunităţi de afaceri prin culegerea de
informaţii referitoare la evoluţiile în domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin
contactarea potenţialilor parteneri pt. firmele din propria ţară, prin colectarea invitaţiilor la
licitaţiile internaţionale etc. Aceste informaţii sunt remise departamentelor de comerţ
exterior care le vor înainta gratuit sau în condiţii de favoare firmelor care au interese
comerciale în zona respectivă.
4. Sprijinirea activităţilor promoţionale ale Camerelor de Comerţ, Industrie (şi
Agricultură) - CCI(A) sunt structuri asociative care desfăşoară acţiuni promoţionale şi de
consultanţă pentru membrii lor; autorităţile publice pot stimula activităţile acestor entităţi
prin facilităţi fiscale şi de altă natură, prin adoptarea unei legislaţii care să ţină seama de
sugestiile exprimate de mediul de afaceri reprezentat de ele etc.
5. Prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de
consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora - prin constituirea de compartimente
specializate în cadrul ministerelor de resort, prin finanţarea unor institute de marketing şi
conjunctură, a centrelor specializate de comerţ exterior pot fi puse la dispoziţia firmelor
străine baze de date, studii etc.

Măsuri de stimulare
1. Măsuri de stimulare de natură bugetară
a) Subvenţiile directe de export = alocaţii de la bugetul de stat acordate firmelor cu
scopul de a contribui la rentabilizarea activităţilor lor de export atunci când preţurile
obţinute pe pieţele externe nu permit acoperirea costurilor de producţie. În cadrul

76
 GATT - Runda Uruguay  Acordul privind subvenţiile de export şi taxele
compensatorii - introduce noţiunea de subvenţie specifică (= orice subvenţie a cărei
acordare este limitată la o întreprindere sau ramură a producţiei ce intră sub jurisdicţia
autorităţii ce acordă subvenţia).
b) Primele directe de export = sunt acordate firmelor care au deja activităţi profitabile
pe piaţa internă sau externă; scop: creşterea volumului exporturilor sau redefinirea
structurală a acestora; pot fi încurajate firmele să lanseze noi produse pe piaţa
internaţională, să-şi sporească semnificativ volumul vânzărilor sau să abordeze noi
pieţe.
c) Subvenţiile indirecte de export - constau în principal : în facilităţi bugetare acordate
altor sectoare din amonte sau integrate orizontal pt. a permite furnizarea de inputuri în
condiţii mai avantajoase producătorilor pentru export; prestarea de servicii care
contribuie la diminuarea costurilor totale ale firmelor implicate direct în activităţile de
comercializare pe pieţele externe (finanţarea de proiecte de cercetare aplicativă,
subvenţionarea institutelor de cercetare a pieţei de ale căror rezultate pot beneficia, în
condiţii de favoare, producătorii pentru export etc.)

2. Măsuri de stimulare de natură fiscală

a) Facilităţi fiscale care vizează fluxurile de bunuri - scutirea, reducerea sau restituirea
taxelor vamale la anumite bunuri sau în anumite situaţii determinate. Drawback =
regim suspensiv la import, în cadrul căruia se restituie taxele percepute la importul
unor produse dacă acestea se reexportă ca atare sunt încorporate în produse destinate
exportului sau servesc pt. realizarea unor produse care se reexportă.
b) Facilităţi fiscale acordate exportatorilor - forme: scutiri de impozite ce trebuie
plătite pentru activităţile de export, reducerea bazei de impozitare sau a cotei de
impozit pt. activităţile de export amânarea plăţii unor impozite datorate statului.

3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară

a) Creditele de export
- Creditul furnizor = creditul acordat direct importatorului de furnizor (exportator).
- Creditul cumpărător = este acordat direct importatorului (cumpărătorului) de
către o instituţie specializată de creditare (bancă, consorţiu bancar) din ţara
exportatorului (furnizorului). Au la bază o serie de convenţii individuale sau cadru
de finanţare (în care sunt prevăzute produsele ce pot fi achiziţionate, valorile

77
 minime pentru fiecare tranzacţie, datele limită până la care pot fi încheiate
contractele.
- Liniile de credit - o variantă a creditului cumpărător; au la bază acorduri
interguvernamentale care prevăd garantarea de către instituţiile statului a unor
credite destinate realizării unor obiective de valori mari; caracteristici definitorii:
se acordă de regulă pe perioade mai lungi de timp; durata utilizării liniei de credit
este predeterminată; pt. a se califica în vederea accesului la linia de credit fiecare
contract trebuie să îndeplinească anumite caracteristici, de ex. o valoare peste o
anumită limită care diferă de la o ţară la alta).
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export
- Asigurarea - se face pt. creditul furnizor de către o instituţie specializată şi
vizează acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea
mărfurilor livrate (vândute) pe credit. Poliţa de asigurare le permite firmelor
exportatoare să contracteze de la o bancă comercială un împrumut, în condiţii
favorabile de dobândă, cu care se refinanţează până la încasarea contravalorii
mărfurilor livrate pe credit.
- Garantarea - se face pt. creditele cumpărător de către o instituţie bancară din ţara
importatorului sau dintr-o ţară terţă care se obligă faţă de banca creditoare din ţara
exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care
importatorul se găseşte în incapacitate de plată. Garanţia se poate acorda sub formă
de scrisoare de garanţie bancară sau prin alte forme de garantare specifice
practicilor bancare.

4. Măsuri de stimulare de natură valutară

a) Primele valutare = gen de prime indirecte ce se acordă cu prilejul convertirii valutei
obţinute din export în moneda naţională la un curs mai avantajos decât cel oficial sau
decât cursul pieţii (curs valutar cu primă); se pot acorda selectiv pe categorii de
mărfuri sau pe relaţii geografice; au un efect echivalent cu primele directe de export.
b) Deprecierea monedei naţionale = produce efecte pe termen scurt şi are efect
stimulativ numai dacă ritmul în care se produce deprecierea monedei naţionale (în
raport cu celelalte valute) este superior celui în care se erodează puterea de cumpărare
a monedei la intern; are efect numai dacă cererea pentru produsele firmelor
exportatoare este elastică la preţ.

78
 UE este unul dintre cei mai importanți actori din domeniul comercial și cooperează
pentru asigurarea unui comerț internațional deschis și reglementat în cadrul Organizației
Mondiale a Comerțului (OMC). UE sprijină sistemul bazat pe reguli al OMC, cu cei 162 de
membri ai săi (la 30 noiembrie 2015). Acest sistem oferă un grad de securitate juridică și
transparență în desfășurarea comerțului internațional. În cadrul OMC sunt stabilite condițiile
prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor comerciale neloiale cum ar fi
dumpingul, precum și procedurile pentru soluționarea disputelor care apar între doi sau mai
mulți parteneri comerciali. De la crearea OMC, UE a fost unul dintre principalii utilizatori ai
sistemului de soluționare a litigiilor. Astfel, Uniunea a fost implicată în 178 de cazuri de
soluționare a litigiilor, dintre care 96 ca reclamant și 82 ca pârât (date disponibile la 4 martie
2016). În multe alte cazuri aceasta a solicitat să intervină cu statutul de „parte terță” care
permite membrilor OMC să urmărească litigiile care implică alte părți.

79
 UE – o putere comercială importantă

% din exporturile mondiale, % din exporturile mondiale,

bunuri, 2014 servicii, 2014

UE
15,1% UE
26,8%

Statele Unite Altele

10,8% 40,2%

Altele Japonia
54% 4,5%
Statele Unite
China 18,5%
15,6%
India
China Japonia
4,2% 4,3%
6%

Sursa: www.wto.org

80
 Uniunea nu a încheiat încă acorduri comerciale specifice cu unii din principalii săi
parteneri comerciali din rândul ţărilor dezvoltate, cum ar fi SUA. Relaţiile comerciale cu
acestea se bazează deocamdată pe mecanismele OMC, deşi, în anumite sectoare, există multe

81
acorduri între UE şi cele două ţări. La Summit-ul UE-Japonia (mai 2011) s-a decis începerea
pregătirilor pentru un acord de liber schimb (ALS), iar în iulie 2012 Comisia Europeană a
hotărât să întrebe statele membre ale UE cu privire la începerea negocierilor. Negocierile
privind un ALS UE-Japonia au fost lansate oficial la 25 martie 2013, iar cea de a 18-a rundă
de negocieri a avut loc la Tokyo în aprilie 2017. Acordul de parteneriat economic (APE) între
UE și Japonia a intrat în vigoare la 1 februarie 2019. Japonia este al doilea partener comercial
al UE din Asia (după China) în ordinea importanței, valoarea totală a schimburilor comerciale
dintre cele două ridicându-se la peste 124 miliarde EUR în 2016, iar UE reprezintă peste 11%
din totalul comerțului extern al Japoniei. Ambele părți preconizează îmbunătățirea relațiilor
comerciale și în materie de investiții. În ceea ce privește relațiile comerciale cu SUA, în iulie
2013 au început negocierile unui Parteneriat Transatlantic pentru Comerț și Investiții (până în
noiembrie 2016, s-au desfășurat 15 runde de negocieri). In ceea ce privește relatia UE –
Canada, de la 21 septembrie 2017 a intrat în vigoare provizoriu Acordul economic și
comercial cuprinzător dintre UE și Canada (CETA), în urma aprobării sale de către statele
membre, prin votul exprimat în Consiliu și Parlamentul European. Acesta va intra în vigoare
integral și definitiv numai după ce va fi ratificat de toate statele membre. Canada este al 10-
lea partener comercial al UE (reprezentând 2 % din schimburile comerciale totale ale UE în
anul 2016), iar UE este al 2-lea mare partener comercial al Canadei (schimburile comerciale
cu UE reprezintă 10 % din schimburile comerciale totale ale Canadei în anul 2016).
Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul
său generalizat de preferințe (SGP), UE a garantat accesul preferențial pe piețele sale fără taxe
sau cu taxe reduse pentru cea mai mare parte a importurilor provenind din țările în curs de
dezvoltare și economiile în tranziție. Se merge chiar mai departe pentru cele 49 din cele mai
sărace țări din lume. Exporturile lor – cu excepția armelor – pot beneficia integral de acces pe
piețele UE, fără taxe vamale.
Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte
părți ale lumii (din China și India până în America de Sud și America Centrală). Acordurile
comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural. China a devenit cel de
al doilea partener comercial al UE ca importanță (după Statele Unite) și cel mai mare furnizor
de importuri al său (în 2016, 20,2 % din importurile în UE proveneau din China). Până la
criza din Ucraina, Rusia era considerată un „partener strategic” al UE, iar natura
multidimensională a relației s-a reflectat în numeroase domenii de cooperare, inclusiv în
domeniul comerțului, energiei și al unor probleme internaționale, cum ar fi combaterea
terorismului și procesul de pace din Orientul Mijlociu; anexarea Crimeii de către Rusia și

82
politicile sale de vecinătate au afectat relațiile dintre UE și Rusia. Totuși, Uniunea Europeană
este principalul partener comercial al Rusiei (devenită și ea membră OMC în august 2012,
după 18 ani de negocieri), în timp ce Rusia este în 2016 al 4-lea partener comercial al UE
(dupa SUA, China și Elveția)4.
În privința relațiilor dintre UE și tarile din Africa (zona subsahariană) acestea datează
de multă vreme. Conform prevederilor din Tratatul de la Roma din 1957, coloniile și
teritoriile de peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale Comunității, iar
procesul de decolonizare de la începutul anilor ´60 a făcut ca această legătură sa se transforme
într-o asociere diferită, între state suverane.
Acordul de la Cotonou, semnat în 2000 la Cotonou, capitala statului Benin, a marcat o
nouă etapă în politica de dezvoltare a UE. Acest acord dintre UE și țările din Africa, Zona
Caraibilor și Pacific (ACP) este cel mai ambițios și mai vast acord comercial și de asistență
încheiat vreodată între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare. El a succedat Convenției
de la Lomé (semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo), iar apoi a fost treptat adus la zi.
Acest acord merge mult mai departe în comparație cu acordurile anterioare, din moment ce s-
a trecut de la relațiile comerciale fondate pe accesul pe piață la relații comerciale într-un sens
mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face față problemelor
cauzate de încălcarea drepturilor omului.5

4.2. Politica de concurenţă

Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezervarea unui sistem ce
permite o concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic.
Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei
concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către
agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin
reglementările în vigoare din fiecare stat. De fapt, concurenţa trebuie să fie întotdeauna loială,
aceasta presupunând ca unităţile economice să se comporte pe piaţă cu bună credinţă şi
potrivit uzanţelor cinstite.

Coordonate ale politicii de concurenţă în Uniunea Europeană

Trăsături ale politicii de concurenţă în UE:

4
European Commission, Trade, http://ec.europa.eu/trade/policy/eu-position-in-world-trade/statistics/
5
Idem, p.69.

83
- Marile principii ale politicii de concurenţă sunt fixate prin tratate;
- Tratatul de la Roma (art.3) prevedea : Comunitatea trebuie să stabilească "un regim care
să asigure că în Piaţa comună concurenţa nu este denaturată";
- Numeroase reglementări precizează punerea în aplicare a marilor principii ale politicii de
concurență;
- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispoziţiilor
comunitare;
- Curtea de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa.

Politica de concurenţa şi tipuri de obstacole în calea concurenţei

Obstacole în calea concurenţei

Private Publice

Comportamente Apariţia de structuri

Neconcurenţiale neconcurenţiale

Înţelegeri Abuz de poziţie Ajutoare Reglementări

Dominantă publice

Art.101 TFUE Art.102 TFUE Reg. 1989 modif. 1997/2004 Art.107 TFUE Art.106 TFUE
(ex.art.81 TCE) (ex.art.82 TCE) (ex.art.87 TCE) (ex.art.86 TCE)

Intensitatea concurenţei în UE depinde de politica de concurenţă dusă, de

realitatea pieţei interne unice şi de efectele politicilor europene  "cu cât înlăturarea
barierelor / obstacolelor pe piaţa internă este mai avansată, cu atât politica de concurenţă este
mai puţin obligată să intervină pentru a promova sau restaura concurenţa".
Politica de concurenţa joacă un rol fundamental în construcţia europeană  o
economie de piaţă efectivă este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor economice

84
ale UE; realizarea unei pieţe interne presupune nu numai înlăturarea obstacolelor naţionale
din calea circulaţiei mărfurilor, ci şi eliminarea structurilor şi comportamentelor susceptibile
de a falsifica jocul pieţei.

A. Reguli aplicabile întreprinderilor

Acestea vizează îndeosebi următoarele aspecte:
1. "interzicerea oricăror înţelegeri / acorduri între întreprinderi, decizii de asociere şi
practici concertate, care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre
şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau falsificarea
concurenţei în interiorul pieţei interne" (art.101 TFUE, ex-art.81 TCE, ex. art.85 din
Tratatul de la Roma).
Exemple de astfel de înţelegeri ce sunt "nule de drept":
 fixarea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor
condiţii de tranzacţionare;
 limitarea sau controlarea producţiei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a
investiţiilor;
 împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
 aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condiţii inegale pentru
prestaţii echivalente, făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concurenţă;
 subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au legătură
cu obiectul contractelor respective.
Tratatul prevede totuşi şi o serie de derogări pentru acordurile care: contribuie la
"ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor" şi la "promovarea progresului
tehnic sau economic" şi care, în acelaşi timp permit "utilizatorilor să obţină o parte
echitabilă din profitul care rezultă". Astfel de situaţii sunt tolerate doar dacă producătorii
îşi menţin capacitatea de a oferi bunuri sau servicii competitive. Exceptarea este de
natură individuală şi se practică atunci când Comisia autorizează în mod expres o
înţelegere verificată în prealabil.
CAZUL 1: în iunie 2001, Comisia a dat o amendă de 30 milioane euro producătorului
de autoturisme Volkswagen. În 1996-1997, Volkswagen trimisese concesionarilor săi
germani o circulară care îi incita să nu facă reduceri pentru noile VW Passat. Acest
gen de practici este împotriva regulilor de concurenţă, deoarece ele menţin în mod

85
 artificial preţurile ridicate pentru consumator.
CAZUL 2: În 2014, Comisia Europeană a amendat compania farmaceutică Servier și
alți 5 producători de medicamente generice cu suma de aproximativ 430 de milioane
de euro. Motivul a fost încheierea unor înțelegeri menite să protejeze medicamentul
cel mai bine vândut al companiei Servier, Perindopril, folosit în tratarea tensiunii
arteriale, împotriva concurenței din partea altor medicamente generice mai ieftine.

2. abuzurile de poziţie dominantă (interzise prin art.102 TFUE, ex-art.82 TCE, ex.art.86
din Tratatul de la Roma). Acest articol nu reglementează concentrările, ci se limitează la
interzicerea faptului de a exploata într-un mod abuziv o poziţie dominantă, fiind mai
mult corectiv decât preventiv. În acest caz, nu locul ocupat într-un sector de
activitate este pus în discuţie, ci doar faptul de a obţine un avantaj excesiv din
această poziţie este criticat : "este incompatibil cu piaţa comună şi interzis, în măsura
în care comerţul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe
întreprinderi de a exploata în mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa comună sau pe o
parte substanţială a acesteia". O poziţie dominantă pe piaţă = o situaţie de putere
economică deţinută de o firmă, care-i conferă puterea de a împiedica concurenţa efectivă
pe o piaţă relevantă. Există abuz de poziţie dominantă când comportamentul firmei
respective este de natură să influenţeze structura sau gradul de concurenţă pe piaţa
respectivă, chiar dacă un astfel de comportament este favorizat de o dispoziţie
legislativă naţională. Poziţia dominantă se apreciază pe ansamblul pieţei comunitare
sau pe cel puţin pe o parte substanţială a acesteia. Întinderea pieţei ia în considerare
caracteristicile produsului, produsele substituibile şi percepţia consumatorilor. Nu este
prevăzută nici o derogare ca în cazul înţelegerilor, iar sancţiunea este pronunţată de
Comisie care, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situaţiei constatate şi-
i poate aplica o amendă.
Tratatul prezintă mai multe situaţii de abuz:
 impunerea de condiţii neechitabile (preţuri prea mari sau prea mici pentru
eliminarea unor producători concurenţi);
 limitarea producţiei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul
consumatorului;
 aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.

86
 3. concentrarea - nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat
întotdeauna că aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a poziţiei dominante.
Reglementările din decembrie 1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989)
şi din septembrie 1990 au acoperit această lacună, impunând o notificare obligatorie a
proiectelor de fuziuni şi achiziţii la Comisia Europeană; astfel, se instituie un control
preventiv al Comisiei, care poate să interzică operaţiunile de concentrare ce
prezintă o dimensiune europeană, dacă ele riscă să conducă la o poziţie
dominantă susceptibilă să obstrucţioneze în mod semnificativ concurenţa. Astfel
se permite politicii de concurenţă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces de
concentrare, aprobând sau interzicând alianţele avute în vedere. Controlul preventiv se
aplică următoarelor tipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de
entităţi comune, pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat de
mai multe ori, ultima fiind în 2004 prin regulamentul Consiliului 139/2004. În acest
caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta având
însă şi posibilitatea să-l suspende. Practic, Comisia apreciază dacă există sau nu o
poziţie dominantă care să constituie o piedică semnificativă pentru concurenţă şi
hotărăşte aprobarea sau interzicerea acordului.
CAZ: în Franţa, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii
societăţi controlul unor pieţe ale produselor petroliere în Franţa, ceea ce ar fi antrenat
costuri mai ridicate pentru distribuitori şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat
55% din capacităţile de rafinare şi ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru
rezolvarea problemelor de concurenţă evidenţiate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptat
să cedeze către concurenţi o parte importantă a operaţiunilor vizate. Noua societate ar fi
dobândit, de exemplu, o poziţie dominantă în vânzările de carburanţi pe autostrăzi (ar fi
deţinut 2/3 numărul de benzinării de pe autostrăzi  piaţă specifică cu preţuri ridicate).
Cu scopul de a menţine o piaţă competitivă în acest sector, în interesul consumatorilor,
Comisia Europeană a obligat TotalFina şi Elf să vândă cca. 70 se benzinării din cele 214
de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit să renunţe
la controlul depozitelor care alimentează reţeaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a
păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură, posibilitatea pentru
concurenţi de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.

B. Reglementări referitoare la intervenţia statelor

87
 Comisia Europeană tinde să înlăture discriminările ce pot rezulta din existenţa
monopolurilor de stat cu caracter comercial (art.37 TFUE, ex-art.31 TCE, ex.art.37 Tratat
Roma), iar "ajutoarele acordate de către state sau cu resurse de stat, sub orice formă, care
denaturează sau periclitează concurenţa" sunt considerate ca incompatibile cu piaţa internă
(art.107 TFUE, ex-art.87 TCE, ex.art.92 Tratat Roma). Participările statului la capitalul
întreprinderilor pot fi considerate ca ajutoare de stat, iar ajutoarele (subvenţiile) la export sunt
şi ele prohibite.
Cu toate acestea există derogări pentru ajutoarele regionale şi pentru cele sectoriale.
Articolul 107 din TFUE delimitează ajutoarele publice considerate compatibile cu piaţa
internă:
 ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;
 ajutoarele destinate remedierii unor evenimente excepţionale (calamităţi naturale,
perturbări grave ale economiei);
 ajutoarele regionale (pentru zone cu întârzieri de dezvoltare) sau pentru
dezvoltarea unor activităţi;
 ajutoarele pentru promovarea culturii şi păstrarea patrimoniului cultural;
 ajutoarele ce urmăresc realizarea unui important proiect comun la scară europeană
(de ex., Airbus, cercetare-dezvoltare, mediu înconjurător).
CAZURI
 În februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare în valoare totală de 1,89 milioane euro în
favoarea dezvoltării IMM din turism în regiunea Doñana în sudul Spaniei. Aceste ajutoare au
fost acordate pentru a încuraja investiţiile în noi iniţiative turistice şi pentru crearea de locuri
de muncă, contribuind astfel la dezvoltarea durabilă a unei regiuni relativ sărace a Europei,
Andaluzia.
 Datorită evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi a paralizării spaţiului aerian atlantic care
a urmat, guvernele europene au fost autorizate să verse companiilor lor naţionale subvenţii
având ca motiv de "circumstanţele excepţionale".

Art.108 TFUE (ex-art.88 TCE, ex-art.93 T. Roma) impune statelor membre

obligativitatea informării Comisiei cu privire la măsurile pe care acestea le au în vedere.
Acest articol încredinţează astfel Comisiei sarcina supravegherii şi aprecierii ajutoarelor de
stat, pe care guvernele trebuie să le declare. Împreună cu acestea, Comisia examinează
compatibilitatea cu piaţa comună, însă numai ea singură hotărăşte în final. În cazul în care

88
statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat
interesat poate sesiza direct Curtea de Justiţie a UE.
La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că
un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piaţa internă, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de
împrejurări excepţionale.
Acest control al subvenţiilor publice este făcut pentru a se asigura că aceste ajutoare
nu servesc finanţării unor "campioni naţionali" sau nu conferă anumitor întreprinderi un
avantaj nefondat faţă de concurenţii lor.

4.3. Politica agricolă comunitară

Politica Agricolă Comună (PAC) se numără printre primele politici comune adoptate
de Uniunea Europeană, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei
comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al
solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun).
Instituirea unei PAC a fost înscrisă printre prevederile Tratatului de la Roma din
1957 care a pus bazele CEE. Tratatul consacra agriculturii zece din articolele sale, de la art.38
la art.47, articole în care se defineau principiile generale ale unei politici agricole comune şi
ale cărei modalităţi precise urmau a fi elaborate în cadrul unei conferinţe a statelor membre
(art.43). În Tratatul de la Lisabona privind funcționarea UE, agricultura și pescuitul sunt
incluse în titlul III (art.38-44).
Trei dintre aceste articole prezintă o importanţă deosebită. Articolul 38 face precizarea
că "piaţa internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comerţul cu produse agricole" şi că se
impune mersul înainte pe calea integrării pentru că "funcţionarea şi dezvoltarea pieţei interne
pentru produsele agricole trebuie să fie însoţite de stabilirea unei politici agricole comune" a
statelor membre.
În articolul 39 al tratatului sunt definite în mod clar cele cinci obiective fundamentale
ale PAC, obiective ce au fost concepute atât în interesul producătorului cât şi al
consumatorului :
- creşterea productivităţii prin dezvoltarea progresului tehnic, asigurându-se o
dezvoltare raţională a producţiei agricole ca şi o utilizare optimă a factorilor de
producţie şi în special a forţei de muncă ;

89
 - asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, îndeosebi prin
creşterea venitului individual ;
- stabilizarea pieţelor produselor agricole ;
- garantarea securităţii aprovizionărilor ;
- asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii comunitari.
Se face precizarea că în elaborarea acestei politici se va ţine cont de :
- necesitatea de a opera în mod gradual ajustările ce se impun ;
- caracterul specific al activităţii agricole, ce decurge din structura socială din
agricultură, din disparităţile structurale şi naturale dintre regiunile agricole ;
- faptul că agricultura constituie în statele membre un sector strâns legat de
ansamblul economiei.
Articolul 40 stabileşte principiul unei organizări comune a pieţelor agricole care
poate lua una din următoarele forme :
- reguli comune în materie de concurenţă ;
- coordonare obligatorie a diverselor reglementari naţionale de piaţă ;
- organizare europeană a pieţei ;
şi poate admite "reglementări ale preţurilor, subvenţii ale producţiei şi comercializării
diverselor produse, sisteme de stocare şi de reportare, mecanisme comune de stabilizare la
import sau la export". Acelaşi articol evidenţiază că "o politică comună eventual în domeniul
preţurilor, trebuie să fie fondată pe criterii comune şi pe metode de calcul uniforme, iar pentru
a permite organizării comune să-şi atingă obiectivele, pot fi create unul sau mai multe fonduri
de orientare şi garantare agricole".
Politica agricolă comună se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre şi
este pusă în aplicare de către statele membre ; competența Uniunii este partajată cu statele
membre în domeniul agriculturii și pescuitului, cu excepția conservării resurselor biologice
ale mării (în cadrul politicii comune privind pescuitul), unde UE a competențe exclusive.
Politica UE în domeniul agriculturii evoluează în mod constant. În urmă cu cca. 50 de
ani, se punea accent pe furnizarea unor cantităţi suficiente de alimente pentru o Europă care
traversase un deceniu de lipsuri cauzate de războaie. Subvenţionarea producţiei pe scară largă
şi cumpărarea surplusurilor în scopul garantării siguranţei alimentare sunt de domeniul
trecutului. Politica UE în domeniu îşi propune să le ofere tuturor producătorilor (de la
agricultori şi crescători de animale până la producători de fructe, legume sau de vin)
posibilitatea de a se susţine singuri atât în UE, cât şi pe piaţa mondială.

90
 În acest sens, încă de la conturarea sa ca politică europeană comună în 1962, PAC a
cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate în principal de necesităţile agriculturii
europene, de procesele de lărgire a UE, de posibilitatea de desfacere a produselor pe piaţa
mondială. Reformele au vizat în principal simplificarea modului de acordare a subvenţiilor,
eficientizarea politicii şi reducerea costurilor bugetare, evoluând de la o politică care se
concentra pe sprijinirea producţiei, la o politică orientată către cerinţele pieţei, axată pe
parametri calitativi, ecologici şi de siguranţă privind alimentele şi utilizarea eficientă şi
durabilă a resurselor.
Îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare a fost întotdeauna unul dintre
obiectivele PAC, începând cu introducerea etichetei de calitate pentru vinuri în anii '80 şi
continuând cu extinderea ulterioară a acesteia în sectorul uleiului de măsline, al fructelor şi al
legumelor. Aceste eforturi se află în prezent în centrul politicii agricole. În toate sectoarele
PAC se depun eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare. Iată câteva
exemple:
 sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de vită, destinate să
permită urmărirea întregului traseu al cărnii din magazin şi până la ferma de origine;
 stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală pentru ca
agricultorii să îmbunătăţească nivelul de calitate a produselor;
 măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura ecologică.
Natura şi calitatea excepţională a unor produse sunt conferite atât de locul în care au
fost produse, cât şi de metodele de producţie folosite. Consumatorii şi comercianţii de produse
alimentare sunt tot mai interesaţi de originea geografică a alimentelor şi de o serie de alte
caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a creat trei tipuri de „sigle de calitate”.

Pentru ca un produs să poarte sigla DOP (Denumire de Origine Protejată), trebuie să aibă
caracteristici verificate ce pot fi conferite exclusiv de terenul şi priceperea producătorilor din
regiunea de producţie cu care este asociat. De exemplu: uleiul de măsline Καλαμάτα
(Kalamata)

91
DOP este produs integral în regiunea Kalamata din Grecia, din măsline din soiurile Koronéïki
și Mastoïdis, tipice pentru această zonă; carnea de miel Shetland Lamb DOP este obținută de
la miei născuți, crescuți și sacrificați în insulele Shetland; vinul spaniol Ribera del Duero
DOP este obținut din struguri cultivați în aria geografică Ribera del Duero, producția
desfășurându-se în aria respectivă6.
Un produs care poartă sigla IGP (Indicație Geografică Protejată) are o serie de caracteristici
sau o reputaţie specifică ce îl asociază cu o anumită zonă, iar cel puţin una din etapele
procesului de producţie este realizată în acea zonă. Ingredientele utilizate nu provin neapărat
din aria geografică în cauză, iar toate produsele IGP respectă un caiet de sarcini precis. De
exemplu: hamsiile Anchois de Collioure IGP sunt tratate manual potrivit unor metode
ancestrale, dar acest pește foarte cunoscut nu este pescuit neapărat la Collioure; jambonul
Westfälischer Knochenschinken IGP este produs în Westfalia prin metode străvechi, dar
carnea utilizată pentru producție nu provine în mod exclusiv din aria geografică respectivă7.
Sigla Specialitate Tradiţională Garantată (STG) se foloseşte pentru produse cu proprietăţi
distincte şi care fie conţin ingrediente tradiţionale, fie sunt obţinute prin metode tradiţionale.
De exemplu: Moules de Bouchot STG sunt midii de crescătorie produse doar pe pari,
cunoscuți sub numele de „bouchots”, destinați în mod special înmulțirii midiilor; brânza
Boerenkaas STG din Olanda, fabricată în fermă din lapte crud, este obținută printr-o metodă
de producție specifică; pizza Napoletana STG este coaptă în cuptoare cu foc de lemne și se
prepară după o rețetă tipică din tradiția napolitană8.
Protejarea acestor indicaţii referitoare la calitate prezintă avantaje deoarece:
 oferă consumatorilor o garanţie privind originea şi metodele de producţie;
 transmit mesaje comerciale eficiente cu privire la produsele cu valoare adăugată
mare;
 sprijină societăţile din zonele rurale care obţin produse de calitate prin protejarea
etichetei împotriva imitaţiilor frauduloase.
Până în primăvara anului 2017, UE înregistrase peste 3300 de indicaţii geografice, denumiri
de origine şi specialităţi tradiţionale garantate.
Agricultura ecologică este o metodă de producţie care conservă structura şi
fertilitatea solului, promovează un standard ridicat de bunăstare a animalelor şi evită utilizarea
produselor autorizate în agricultura convenţională, precum pesticidele sintetice, erbicidele,

6
European Commission, Directorate-General for Agriculture and Rural Development, EU guaranteed quality,
2015.
7
Ibidem
8
Ibidem

92
îngrăşămintele chimice sau stimulatorii de creştere, cum sunt antibioticele, sau organismele
modificate genetic. Agricultorii recurg la tehnici care contribuie la menţinerea ecosistemelor
şi la reducerea poluării. În prelucrarea ecologică a produselor alimentare se poate folosi numai
un număr limitat de aditivi şi auxiliari tehnologici.
Normele UE garantează autenticitatea produselor agricole ecologice indiferent de locul în
care sunt produse şi asigură etichetarea exactă a acestora. Prin lege, utilizarea cuvântului
„ecologic” şi a echivalentelor sale în orice altă limbă pentru clasificarea produselor alimentare
este rezervată exclusiv produselor agricole ecologice. Această utilizare exclusivă reprezintă
pentru consumatori o garanţie cu privire la calitatea şi fiabilitatea produselor ecologice pe care
le cumpără.
Agricultura ecologică din UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, reprezentând, în
anul 2015, o suprafaţă de aproximativ 11,1 milioane de hectare (adică 6,2% din suprafaţa
agricolă totală) aparţinând unui număr de 185 000 de exploataţii9, față de anul 2004, când
statisticile indicau 5,8 milioane de hectare (cca. 3,5% din suprafaţa agricolă totală), respectiv
150 000 de exploataţii .

Sigla ecologică a UE a fost pusă la dispoziţia agricultorilor şi producătorilor de

produse alimentare ecologice pentru a fi utilizată în mod voluntar, iar semnificaţia ei este că:
 cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost obţinute prin metode ecologice;
 produsul respectă normele sistemului oficial de control;
 produsul poartă numele producătorului, al prelucrătorului sau al vânzătorului,
precum şi denumirea sau codul organismului de control.
Din iulie 2010, logo-ul ecologic al UE este obligatoriu pentru toate produsele alimentare
ecologice preambalate din cadrul Uniunii Europene. Logo-ul se poate utiliza și în mod
voluntar pentru produsele ecologice care nu sunt preambalate, fabricate pe teritoriul UE, sau
pentru toate produsele ecologice importate din țări terțe.

9
https://ec.europa.eu/agriculture/organic/eu-policy/data-statistics_ro

93
 Ultima reformă, începută în 2003 şi încheiată în 2008 prin aşa-numitul « control de
sănătate al PAC », a vizat introducerea de noi măsuri menite să ajute agricultura europeană să
facă faţă noilor provocări globale, printre care schimbările climatice. „Controlul stării de
sănătate” modernizează, simplifică şi eficientizează PAC, îndepărtând restricţiile impuse
fermierilor şi ajutându-i astfel să răspundă mai bine semnalelor pieţei şi să facă faţă unor noi
provocări. De exemplu, elimină cerinţa de a nu cultiva 10% din terenul arabil, majorează
treptat cotele de lapte, urmând ca acestea să fie eliminate în 2015 şi utilizează intervenţia pe
piaţă (cumpărarea de către UE a producţiei în exces) ca măsură de siguranţă pentru situaţia în
care preţurile sunt foarte scăzute. În plus, plăţile directe către agricultori vor fi reduse, iar
banii vor fi transferaţi într-un fond pentru dezvoltarea regiunilor rurale.
Politica agricolă a UE a suferit modificări semnificative în ultimii ani, textele juridice
au fost scurtate şi adaptate astfel încât să fie mai uşor de înţeles. Au fost eliminate aproape 80
de documente juridice în cadrul a ceea ce este cunoscut sub denumirea tehnică de
„organizarea pieţei comune unice”.
Dat fiind faptul că, la începutul lui 2013, mai mult de 60% din populaţia UE-27 trăia
în zonele rurale, care acoperă cca. 90% din teritoriu, politica de dezvoltare rurală reprezintă
un domeniu de o importanţă crucială. Agricultura şi silvicultura sunt principalele domenii în
care sunt utilizate terenurile din zonele rurale şi, ca atare, joacă un rol important pentru
comunităţile rurale: reprezintă temelia unei puternice structuri sociale şi viabilităţi economice,
precum şi a gestionării resurselor naturale şi a peisajului. Din numeroase sondaje de opinie
efectuate în statele membre ale UE reiese clar că un mediu rural viu şi durabil are o mare
importanţă pentru cetăţenii europeni.
Politica de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013 a avut la bază trei teme, în
conformitate cu cele trei axe definite în noul regulament privind dezvoltarea rurală:
ameliorarea competitivităţii în sectorul agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea
gestionării terenurilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economiei în zonele
rurale. O a patra axă, „axa Leader”, inspirată din experienţa iniţiativei comunitare Leader, a
urmărit punerea în practică a unor strategii locale de dezvoltare rurală prin parteneriate locale
între sectorul public şi cel privat. Numărul de resurse disponibile pentru dezvoltarea rurală a
crescut în urma reducerii plăţilor directe către ferme şi a transferării acestor fonduri pentru
măsurile de dezvoltare rurală (practică cunoscută sub denumirea de „modulare”). Statele
membre au, astfel, obligaţia de a aplica modularea, care constă într-o reducere (de 5%
începând cu 2007) a tuturor plăţilor directe de peste 5 000 EUR pe an.

94
 Indiferent de reforme, politica agricolă comună este cea mai integrată dintre toate
politicile UE. Prin urmare, absoarbe o parte importantă din fondurile comunitare. Totuşi,
partea din bugetul european care îi este alocată a scăzut în timp de la 70%-75% (în anii 1970)
la cca. 43% (în perioada 2007-2013). Reducerea resurselor bugetare alocate PAC indică faptul
că UE se concentrează pe alte aspecte, cum ar fi reducerea costurilor reformelor şi orientarea
către dezvoltarea rurală, căreia i s-a alocat 11% din buget pentru aceeaşi perioadă.
Cheltuielile agricole sunt finanţate de două fonduri care intră în componenţa bugetului
general al UE: Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA), care finanţează plăţile
directe către agricultori şi măsurile de reglementare a pieţelor agricole, precum intervenţii şi
restituiri la export, în timp ce Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală
(FEADR) finanţează programele de dezvoltare rurală ale statelor membre.
Potrivit reglementărilor de bază în materie de gestionare financiară a PAC, Comisia
răspunde de gestionarea FEGA şi a FEADR. Cu toate acestea, în mod normal Comisia nu
efectuează plăţi direct către beneficiari. Conform principiului gestionării comune, această
sarcină este delegată statelor membre care acţionează, la rândul lor, prin intermediul a 85 de
agenţii de plăţi naţionale sau regionale. Înainte ca aceste agenţii de plăţi să poată solicita
fonduri de la bugetul UE, ele trebuie acreditate pe baza unor criterii stabilite de Comisie.
În contextul dezbaterilor privind noua perspectivă financiară a UE, post 2013, (ex-)
comisarul european Dacian Cioloş a lansat o consultare publică privind viitorul PAC după
2013, în perioada aprilie-iunie 2010, care a precedat lansarea unei comunicări a Comisiei
Europene pe această temă (”PAC la orizontul anilor 2020”), ce a fost făcuta public în 18
noiembrie 2010. în urma consultării desfășurate în 2010 în legătură cu aceste reforme,
europenii au spus că doresc ca UE, prin politica sa agricolă, să îi ajute pe fermieri nu numai să
producă alimente, ci şi să protejeze resursele naturale şi viaţa sălbatică, să amelioreze
bunăstarea animală şi să menţină viabilitatea comunităţilor rurale.
În acest context, în octombrie 2011, Comisia Europeana a prezentat un ansamblu de
propuneri legislative care să conducă la o PAC mai eficienta și care, după dezbateri în cadrul
Parlamentului European și a Consiliului, sa fie adoptate pana la sfârșitul anului 2013,
dorindu-se ca noua PAC, reformată, să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2014.
Printre provocările viitoare la care trebuie sa se adapteze agricultura europeană se
numără dublarea producţiei mondiale de alimente până în 2050 pentru a face faţă creşterii
populaţiei şi cererii consumatorilor de carne, ţinând cont, în acelaşi timp, de efectele
schimbărilor climatice (pierderea biodiversităţii, deteriorarea solului şi a calităţii apei).

95
Pentru aceasta şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, începând din 2013
politica agricolă a UE va pune mai mult accent pe:
 metode agricole durabile
 inovare, cercetare şi difuzarea cunoştinţelor
 un sistem de sprijin mai corect în favoarea agricultorilor europeni.
Bugetul UE pe termen lung (2014-2020) adoptat în Parlamentul European în
noiembrie 2013 consacră 38,90% (adică 373,2 miliarde euro) din totalul plafonului de
cheltuieli pentru PAC și dezvoltarea rurală. Noua PAC va aduce un echilibru mai bun între
securitatea alimentară și protecția mediului și va pregăti mai bine fermierii pentru a putea face
față viitoarelor provocări ale pieței. ”În 2016, bugetul PAC era de circa 61 de miliarde
euro”10. Așa cum am menționat anterior, ”bugetul politicii agricole comune a scăzut drastic în
ultimii 30 de ani, ca pondere din bugetul UE – de la aproape 75 % la mai puțin de 40 %. În
această perioadă, 18 țări au devenit membre ale Uniunii (numărul de agricultori a crescut cu
cel puțin 50 %) și, prin urmare, cheltuielile din bugetul UE alocate fiecărui agricultor sunt
mult mai scăzute în prezent decât erau în trecut”11.
Fiind o ţară cu potenţial agricol semnificativ, România consideră că, în viitor, PAC trebuie să
se fundamenteze în continuare pe un buget consistent, bazat pe cei doi piloni (mecanisme de
piaţă şi dezvoltare rurală), capabil să contribuie la soluţionarea problemelor structurale ale
agriculturii româneşti şi pe mecanisme adaptate la necesităţile specifice ale noilor state
membre UE. Este nevoie de o reformă coerentă la nivel european, pentru a satisface cerinţele
pieţei europene şi a atenua impactul posibilei liberalizări a comerţului agricol mondial asupra
agriculturii comunitare.

4.4. Politica regională a UE

Politica regională urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se
asigure o repartizare mai echilibrată a populaţiei şi activităţilor economice pe ansamblul
teritoriului.
Deşi Uniunea Europeană este una dintre cele mai bogate zone de pe glob, există
diferenţe considerabile între regiunile sale sub aspectul veniturilor şi al oportunităţilor. Prin
politica sa regională, UE transferă resurse din zonele prospere în cele mai sărace. Scopul

10
Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare, Sa înțelegem politicile Uniunii Europene: Agricultura,
Bruxelles, decembrie 2016, p.7
11
Ibidem

96
constă în modernizarea regiunilor mai puţin dezvoltate pentru a le da posibilitatea să ajungă la
nivelul celorlalte regiuni din UE.
Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea repartiţiei
demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi susţinerea eforturilor regiunilor cel mai
slab dezvoltate pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat atenţiei legiutorului
comunitar de-a lungul celor peste cinci decenii de construcție a UE.
Cu toate că Tratatul de la Roma privind crearea CEE a recunoscut, în preambul,
importanţa problemelor regionale şi a fixat obiectivul "unei dezvoltări armonioase prin
reducerea decalajului între diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin
favorizate", el nu a prevăzut o politică regională. Abia Actul Unic European, intrat în
vigoare la 1 iulie 1987, care a introdus în tratat un titlu intitulat "Coeziunea economică şi
socială", a furnizat o bază instituţională dezvoltării unei politici regionale (art.130A). Până în
1975 (anul în care s-a creat un fond structural special - Fondul European de Dezvoltare
Regională (FEDER), Comunitatea nu a jucat un rol activ în acest domeniu.
Criza economică din 1973 şi restructurările economice care au urmat au pus în lumină
diferenţe de dezvoltare între anumite state membre. Aceste disparităţi între regiuni s-au
multiplicat mai ales în urma aderării Marii Britanii şi a Irlandei şi apoi a Greciei, Portugaliei
şi Spaniei.
Începând cu aceste momente, a devenit indispensabilă necesitatea punerii în funcţiune
a unei adevărate politici structurale, astfel încât să fie posibilă reducerea diferenţelor de
dezvoltare şi de nivel de viaţă.
Din 1988, patru principii stau la baza gestiunii şi atribuirii Fondurilor structurale:

- "programarea, care înseamnă planificarea cheltuielilor pentru un anumit număr de

ani în scopul atingerii de obiective strategice (…) şi mai multă coerenţă în politica
urmată şi în proiectele finanţate"; politica de coeziune nu finanţează proiecte
individuale, ci programe naţionale multianuale aliniate la obiectivele şi priorităţile
UE.

- "parteneriatul (…) în conceperea şi punerea în practică a programelor (…) implică

o multitudine de actori ai sectorului privat, în special de pacte sociale, alături de
autorităţile regionale şi locale"; fiecare program este elaborat printr-un proces
colectiv la care participă autorităţile de la nivel local, naţional sau regional şi
european, parteneri sociali şi organizaţii ale societăţii civile. Acest parteneriat se
aplică tuturor stadiilor procesului de programare, de la concepţie, gestionare şi

97
 implementare până la monitorizare şi evaluare. Această abordare are ca scop să
garanteze că acţiunea respectivă este adaptată la nevoile şi priorităţile regionale şi
locale.

- "concentrarea, care înseamnă că fondurile se orientează către regiuni care au cea

mai mare nevoie, şi (care) a crescut de-a lungul timpului". Acest principiu are trei
aspecte:
 Concentrarea resurselor: cea mai mare parte a resurselor puse la
dispoziţie prin fondurile structurale (81,9% pentru perioada 2007-2013,
respectiv, 70% pentru perioada 2014-2020) sunt orientate
către regiunile şi ţările cele mai sărace.
 Concentrarea efortului: efortul investiţional se concentrează pe
anumite aspecte. Pentru perioada 2014-2020 sunt vizate următoarele
priorități cheie de creștere: Cercetarea şi inovarea; Tehnologiile
informaţiei şi comunicaţiilor (TIC); Creşterea competitivităţii
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri); Sprijinirea trecerii la o
economie cu emisii reduse de carbon.

 Concentrarea cheltuielilor: la începutul fiecărei perioade de

programare, se stabileşte o finanţare anuală pentru fiecare program.
Aceste fonduri trebuie cheltuite într-un interval de doi ani de la alocare
(regula lui N+2).
- "adiţionalitatea (…), Fondurile structurale venind mai degrabă să completeze
decât să înlocuiască cheltuielile publice existente". Finanţarea oferită prin
fondurile structurale europene nu poate înlocui cheltuielile efectuate de un stat
membru, la nivel naţional. Comisia convine cu fiecare ţară nivelul cheltuielilor
publice eligibile pentru perioada de programare şi verifică respectarea acestei
condiţii la mijlocul perioadei de programare (2018) şi la sfârşitul acesteia (2022).
Scopul este de a stabili obiective realiste, dar ambiţioase, pentru cheltuielile
publice structurale, în aşa fel încât să se garanteze că fondurile structurale
reprezintă o valoare adăugată reală.
Acestor patru principii de bază, s-ar putea adăuga regula co-finanţării naţionale a
proiectelor, care obligă statele sau regiunile beneficiare să participe la costuri. Amplitudinea
co-finanţării cerută este destul de largă deoarece poate să meargă de la 15% la 85% din suma
investită.

98
 Conceptul de coeziune economică şi socială a fost introdus de Actul Unic European,
însă, din 1992, de la Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht (care face referiri
la coeziunea economică şi socială în preambul şi în articolele 2, 3, 123-125, 130A-130E), el a
devenit unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene, la fel ca şi piaţa unică şi uniunea
economică şi monetară. Efortul de coeziune a fost şi în perioada 2007-2013 o prioritate pentru
UE, care s-a reflectat în plan bugetar.
Politica regională este un instrument de solidaritate financiară şi, în acelaşi timp, un
puternic motor al coeziunii şi al integrării economice.
Există mari diferenţe în ceea ce priveşte nivelul de prosperitate existent între statele membre
ale UE şi în interiorul acestora. Din punctul de vedere al PIB-ului pe cap de locuitor (unitatea
de măsură standard a gradului de bunăstare) cele mai prospere regiuni se situează în mediul
urban – Londra, Bruxelles şi Hamburg. Luxemburgul, cea mai prosperă ţară din UE, este de
aproape cinci, respectiv şase ori mai bogată decât România şi respectiv Bulgaria, cele mai
sărace state membre.

Sursa: www.europa.eu

99
 Decalajele dintre regiuni pot avea diverse cauze. Poate fi vorba despre dezavantaje
persistente cum ar fi amplasarea geografică, despre mai recentele schimbări socio-economice
sau despre o combinaţie între aceşti factori. Adesea, impactul acestor dezavantaje se face
simţit prin excludere socială, învăţământ de slabă calitate, niveluri ridicate de şomaj şi
infrastructuri necorespunzătoare. În cazul anumitor state membre, o parte din decalaje se
datorează fostelor lor sisteme economice centralizate.
Odată cu aderarea acestor ţări, UE a reorganizat şi restructurat cheltuielile pentru
dezvoltarea regională. În perioada 2007-2013, acestea au reprezentat 36% din bugetul UE,
adică aproximativ 350 de miliarde de euro.

Un cadru financiar pentru o

Uniune extinsă (2007-2013)

Fondurile alocate acţiunilor regionale în perspectiva financiară pentru 2007-2013 s-au

concentrat asupra următoarelor trei obiective:
 Convergenţă (81,54%) - Scopul este acela de a ajuta ţările şi regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană prin îmbunătăţirea condiţiilor
pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi
realizat doar investind în capitalul fizic şi uman, în inovaţie, în societatea cunoaşterii,
în adaptabilitatea la nou, în protecţia mediului şi în eficienţa administrativă.
 Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă (15,95%) - Ţinta este
creşterea competitivităţii, a nivelurilor ocupării forţei de muncă şi a atractivităţii

100
 regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puţin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire
a acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice şi sociale şi de a
promova inovaţia, spiritul întreprinzător, protecţia mediului, accesibilitatea,
adaptabilitatea şi dezvoltarea unor pieţe ale forţei de muncă mai favorabile incluziunii
sociale.
 Cooperare teritorială europeană (2,52%). Scopul este de intensificare a cooperării
transfrontaliere, transnaţionale şi inter-regionale. UE urmăreşte prin aceasta
promovarea unor soluţii comune la problemele de aceeaşi natură întâlnite de
autorităţile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală şi costieră, cultivarea
relaţiilor economice şi stabilirea unor reţele între întreprinderile mici şi mijlocii
(IMM).

Aceste obiective sunt finanţate cu fonduri specifice ale UE, care fie se adaugă la
contribuţiile existente ce provin din sectorul privat şi din partea administraţiei naţionale şi
regionale, fie stimulează investiţiile din aceste direcţii. Aceste fonduri sunt cunoscute sub
numele de fonduri structurale şi de coeziune.
 Fondul european de dezvoltare regională (FEDER), primul dintre fondurile
structurale, finanţează consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, prin
reducerea disparităţilor dintre regiuni, prin sprijinirea dezvoltării structurale şi a
ajustării structurale a economiilor regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor
industriale aflate în declin.
 Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural, finanţează iniţiative
destinate formării profesionale şi creării de locuri de muncă.

101
 Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit pentru finanţarea
proiectelor referitoare la infrastructura de transport şi la protecţia mediului înconjurător în
acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din
media UE.
Atenţia se concentrează în special pe statele membre din Europa Centrală şi de Est, la
care se adaugă regiunile cu nevoi speciale din alte state ale UE. Cele 12 ţări care au aderat în
anii 2004 și 2007 aveau alocată o valoare de 51% din bugetul total al politicii de dezvoltare
regională pentru perioada 2007-2013, deşi acestea reprezintă mai puţin de un sfert din
populaţia totală a UE.
Așadar, finanţarea provine din trei surse diferite, în funcţie de tipul de asistenţă şi de
beneficiar:
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) finanţează programele axate pe
infrastructură generală, inovaţie şi investiţii. Banii proveniţi din FEDER sunt destinaţi
celor mai sărace regiuni din UE. FEDER poate să intervină pentru finanțarea celor 3
obiective ale politicii regionale (convergență, competitivitate regională şi ocuparea
forţei de muncă, cooperare teritorială europeană).
 Fondul Social European (FSE) finanţează proiecte de formare profesională şi alte
tipuri de programe de asistenţă în domeniul ocupării şi creării de locuri de muncă. Ca
şi în cazul FEDER, toate ţările din UE pot beneficia de asistenţă prin intermediul FSE.
FSE intervine în finanțarea obiectivelor de convergență și competitivitate regională şi
ocuparea forţei de muncă.
 Fondul de Coeziune susține acțiuni din cadrul obiectivului de convergență, finanţând
proiectele care vizează protecţia mediului, infrastructura de transport şi dezvoltarea în
domeniul surselor de energie regenerabile. De acest tip de finanţare pot beneficia doar
ţările în care standardul de viaţă se situează sub 90% din media înregistrată la nivelul
UE, adică cele 12 state membre care au aderat în 2004 și 2007 la UE, la care se
adaugă Portugalia şi Grecia. Spania, care a beneficiat până acum de asistenţă prin
intermediul Fondului de Coeziune devine, treptat, ineligibilă pentru acest tip de
finanţare.
Cea mai mare parte din cheltuieli este consacrată regiunilor în care PIB-ul se situează
sub 75% din media comunitară, pentru a le ajuta să îşi îmbunătăţească infrastructurile şi să îşi
dezvolte potenţialul economic şi uman. Din această categorie fac parte 17 din cele 27 de state
membre ale UE. Pe de altă parte, toate cele 27 de ţări din Uniune pot beneficia de finanţare
pentru sprijinirea inovaţiei şi cercetării, a dezvoltării durabile şi a formării profesionale în

102
regiunile mai puţin dezvoltate. O mică parte din fonduri sunt destinate proiectelor de
cooperare transfrontalieră şi interregională.
Politica regională trebuie să se înscrie pe drumul trasat de Agenda de la Lisabona şi să
contribuie la promovarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă prin:
 trezirea interesului investitorilor faţă de statele membre şi regiunile acestora, prin
îmbunătăţirea accesibilităţii, furnizarea de servicii de calitate şi protejarea
mediului;
 încurajarea inovaţiei, a spiritului antreprenorial şi a economiei bazate pe
cunoaştere, prin dezvoltarea tehnologiilor informaţiei şi comunicării;
 crearea de noi locuri de muncă, mai numeroase şi oferind condiţii mai bune, prin
atragerea unui număr mai mare de persoane pe piaţa muncii, îmbunătăţirea
capacităţii de adaptare a lucrătorilor şi creşterea investiţiilor în capitalul uman.
În octombrie 2011, Comisia Europeană a adoptat un proiect de pachet legislativ care
va constitui un cadru al politicii de coeziune a UE pentru perioada 2014-2020. Noile
propuneri sunt concepute pentru a consolida dimensiunea strategică a politicii şi a asigura
faptul că investiţiile UE sunt axate pe obiectivele pe termen lung ale Europei în materie de
creştere economică şi locuri de muncă („Europa 2020”).
Prin contractele de parteneriat convenite cu Comisia, statele membre îşi vor asuma
angajamentul de a-şi reduce paleta de priorităţi de investiţii, în conformitate cu aceste
obiective. De asemenea, acest pachet legislativ armonizează normele privind diferite fonduri,
dedicate între altele dezvoltării rurale şi afacerilor maritime şi pescuitului, în vederea sporirii
coerenţei acţiunii UE.

Care sunt noutățile perioadei 2014-2020 pentru politica regională a UE?

 Accent mai puternic pe rezultate: ținte mai clare și măsurabile pentru un grad
sporit de răspundere.
 Simplificare: același set de norme pentru cinci fonduri.
 Condiții: introducerea unor precondiții specifice anterior canalizării fondurilor.
 Consolidarea dimensiunii urbane și combaterea excluziunii sociale: o sumă
minimă din FEDR alocată pentru proiectele integrate la nivelul orașelor și din
FSE pentru susținerea comunităților marginalizate.
 Conexiune cu reforma economică: Comisia poate suspenda finanțarea unui
stat membru care nu respectă normele economice ale UE.

Care sunt prioritățile politicii de coeziune?

Politica de coeziune are 11 obiective tematice destinate creșterii pentru perioada
2014-2020:
1. Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării.

103
 2. Îmbunătățirea accesului la tehnologiile informației și comunicațiilor, precum și
îmbunătățirea utilizării și calității acestora.
3. Sporirea competitivității IMM-urilor.
4. Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon.
5. Promovarea adaptării la schimbările climatice, precum și a prevenirii și gestionării
riscurilor.
6. Conservarea și protejarea mediului și promovarea eficienței resurselor.
7. Promovarea unui transport durabil și îmbunătățirea infrastructurilor rețelelor.
8. Promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și sprijinirea mobilității
lucrătorilor.
9. Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei forme de
discriminare.
10. Efectuarea de investiții în domeniul educației, al instruirii și al învățării pe tot
parcursul vieții.
11. Îmbunătățirea eficienței administrației publice.

 Investițiile din FEDR vor sprijini toate cele 11 obiective, însă obiectivele 1-4
sunt principalele priorități de investiții.
 Principalele priorități ale FSE sunt obiectivele 8-11, cu toate că fondul sprijină,
de asemenea, obiectivele 1-4.
 Fondul de coeziune sprijină obiectivele 4-7 și 11.

Bugetul propus de Uniunea Europeană pentru perioada 2014 - 2020 este de 1025 miliarde
euro, din care:
 376 miliarde euro sunt alocați pentru instrumentele politicii de coeziune,
 40 miliarde euro pentru facilitatea Conectarea Europei care finanțează
proiectele transfrontaliere de energie, transport și tehnologia informației,
 iar 649 miliarde merg către politica de agricultură, cercetare, externe etc.

Sursa: prelucrare Maria Floriana Popescu, http://www.fonduri-structurale.ro/

Parlamentul European și-a exprimat în 19 nov.2013 votul favorabil cu privire la cadrul

financiar multianual (CFM) al UE pentru perioada 2014-2020. Acordul Parlamentului

104
European a deschis calea către aprobarea finală de către Consiliu; s-au încheiat doi ani și
jumătate de negocieri intense, de când Comisia a prezentat propunerile, la 29 iunie 2011.
Cadrul financiar multianual al UE pentru perioada 2014-2020 permite Uniunii Europene să
investească până la 960 de miliarde EUR în credite de angajament (1,00 % din VNB al UE) și
908,4 miliarde EUR în credite de plată (0,95 % din VNB al UE). Instrumentele pentru situații
neprevăzute (precum Rezerva pentru ajutoare de urgență, Fondul european de ajustare la
globalizare, Fondul de solidaritate și Instrumentul de flexibilitate) și Fondul european de
dezvoltare se află în afara plafoanelor CFM. În cazul în care ar fi activate integral, acestea
reprezintă încă 36,8 miliarde EUR (sau 0,04 % din VNB al UE). Cadrul bugetului UE pentru
2014-2020 definește prioritățile în materie de cheltuieli care sunt orientate către creștere
economică durabilă, locuri de muncă și competitivitate, în conformitate cu strategia UE de
creștere economică, „Europa 2020”. De exemplu, în comparație cu cadrul precedent, suma
aferentă rubricii 1a (Competitivitate pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă)
este majorată de la 91,5 miliarde EUR (= 9,2 % din buget) la 125,6 miliarde EUR (13,1 % din
buget).
În ansamblu, politica de coeziune reformată va pune la dispoziție până la 366,8
miliarde EUR12 pentru a se investi în regiunile, orașele și economia reală a Europei. Acesta va
fi principalul instrument de investiții al UE pentru a atinge obiectivele strategiei Europa 2020:
crearea de locuri de muncă și generarea de creștere economică, abordarea problemei
schimbărilor climatice și a dependenței energetice, reducerea sărăciei și a excluziunii sociale.
La aceasta va contribui și definirea mai bună a priorităților-cheie ale Fondului european de
dezvoltare regională, cum ar fi sprijinul pentru întreprinderile mici și mijlocii, obiectivul fiind
de a dubla sprijinul, de la 70 la 140 de miliarde EUR pe durata celor 7 ani. În toate fondurile
structurale și de investiții europene care stimulează proiectele bune va exista un grad mai
mare de orientare spre rezultate, precum și o nouă rezervă de performanță. În fine, în cadrul
politicii de coeziune, al dezvoltării rurale și al fondului pentru pescuit, eficiența va fi corelată,
de asemenea, cu guvernanța economică pentru a încuraja respectarea de către statele membre
a recomandărilor UE din cadrul semestrului european.

4.5. Bibliografia capitolului 4

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente și etape ale constructiei
europene", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.

12
Prețuri curente. Echivalent în prețurile din 2011: 325 de miliarde EUR.

105
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, ediţia a III- a, Ed. Meronia,
Bucuresti;
www.europa.eu

5. Extinderea UE către ţările din Europa

Centrală şi de Est. Aderarea României la UE

5.1. Extinderea UE : condiții, valuri de extindere

Uniunea Europeană de astăzi, cu 28 de state membre şi o populaţie de peste 500 de
milioane de locuitori este rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumătate de
secol, aflat în continuă evoluţie.
Uniunea Europeană manifestă deschidere faţă de ideea aderării oricărei ţări europene
democratice, care dispune de o economie de piaţă şi de capacitatea administrativă necesară
pentru a gestiona drepturile şi obligaţiile care decurg din statutul de membru. Aşadar, procesul
de extindere este un proces aflat în continuă evoluţie.
UE a primit deja noi state membre în sânul ei, acestea aderând în valuri succesive. De

106
asemenea, a creat o piaţă unică şi o monedă unică şi şi-a extins responsabilităţile de la politica
economică şi socială până la politica externă şi de securitate. Cu fiecare extindere, s-a
îmbogăţit şi diversitatea culturală şi lingvistică, marca distinctivă a Uniunii Europene.

Procesul de extindere
Extinderile precedente au arătat cât de bine funcţionează procesul de integrare al
Uniunii Europene. Însă, deseori, o schimbare majoră este o cauză de îngrijorare, cum s-a
întâmplat şi în cazul valului de extindere din 2004.
Pentru a răspunde acestor preocupări, în iunie 2006, liderii UE au convenit că viitoarele
valuri de extindere vor lua în considerare capacitatea de absorbţie a Uniunii, fără ca acest
lucru să reprezinte o condiţie prealabilă pentru aderare.
Ţările candidate trebuie să demonstreze că vor fi capabile să-şi asume în întregime
rolul de membri ai Uniunii. Pentru aceasta trebuie să obţină sprijinul cetăţenilor şi să respecte
standarde şi norme europene stricte de ordin politic, juridic şi tehnic.
Ţările care doresc să adere la UE pot parcurge diversele etape ale procesului de
integrare doar după ce toate condiţiile pentru fiecare etapă au fost respectate. Procedurile de
admitere în UE sunt complexe, garantând că noile state membre aderă numai atunci când
îndeplinesc toate cerinţele şi doar după ce instituţiile UE, guvernele statelor membre şi
guvernele ţărilor în cauză îşi vor fi exprimat acordul în mod activ.. Astfel, perspectiva
integrării acţionează ca un stimulent pentru promovarea reformelor. Politica UE cu privire la
extindere garantează faptul că acest proces este gestionat foarte scrupulos, astfel încât
procesul de aderare să aducă beneficii ambelor părţi implicate, UE şi ţărilor în curs de aderare.

Etapele extinderii UE
În 1951, şase ţări – Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda – au
întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi, ulterior, în 1957, Comunitatea
Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Au urmat mai multe valuri de extindere succesive:
1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit
1981 – Grecia
1986 – Spania şi Portugalia
1995 – Austria, Finlanda şi Suedia

107
2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia
şi Slovacia. A fost o extindere istorică, o reunificare a Europei după zeci de ani de separare.
La 1 ianuarie 2007, au aderat România şi Bulgaria, iar la 1 iulie 2013 Croația.

Condiţiile de aderare
În conformitate cu articolul 49 din Tratatul de la Maastricht - 1992 (actualul art. 49 din
Tratatul de la Lisabona), orice stat european care respectă principiile libertăţii, democraţiei,
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale statului de drept
poate solicita să devină membru al Uniunii.
Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a adus clarificări suplimentare, şefii
de guvern ai statelor membre stabilind condiţiile de bază care trebuie îndeplinite pentru a
putea adera la UE. Până în momentul aderării, noile state membre trebuie să dispună de:
 instituţii stabile care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi
respectarea şi protecţia minorităţilor;
 economie de piaţă funcţională şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi
forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
 capacitatea de a prelua obligaţiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii.
Trebuie să aibă o administraţie publică capabilă să aplice şi să administreze legislaţia
UE în mod concret.

Viitoarele extinderi
Procesul de aderare cuprinde 3 etape (toate trebuie aprobate de statele membre):
1. ţării în cauză i se oferă perspectiva aderării;
2. ţara în cauză devine oficial candidată la aderare;
3. ţara candidată demarează negocierile oficiale de aderare, proces care implică, în mod
normal, reformele necesare adoptării legislaţiei UE în vigoare.
Odată negocierile şi reformele aferente încheiate, ţara poate adera la UE, cu acordul
tuturor statelor membre.
În prezent, UE oferă perspectiva aderării la UE pentru următoarele țări : Albania,
Bosnia şi Herţegovina, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia, Kosovo
(în virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite) şi
Turcia. Aderarea va fi posibilă numai dacă sunt satisfăcute toate criteriile necesare.
Cinci dintre acestea au primit statutul de ţări candidate: Turcia, Serbia, Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru şi Albania.

108
 Negocierile de aderare cu Turcia au început la 3 octombrie 2005. Republica
Iugoslavă a Macedoniei13 a devenit ţară candidată în decembrie 2005, iar în octombrie 2009
Comisia Europeană a recomandat începerea negocierilor de aderare, însă acestea nu au
demarat încă.
Muntenegru a devenit stat candidat în decembrie 2010, iar negocierile de aderare au
fost deschise la 29 iunie 2012. Serbia a obţinut statutul de stat candidat la 2 martie 2012; la
17 decembrie 2013 Consiliul a adoptat cadrul de negocieri cu Serbia, iar la 21 ianuarie 2014 a
avut loc prima conferință interguvernamentală cu Serbia marcând debutul formal al
negocierilor de aderare. Albania a înaintat formal o cerere de aderare la UE pe 24 aprilie
2009, obținând din din partea Consiliului la 27 iunie 2014 statutul de țară candidată la aderare
ca o recunoaștere a eforturilor sale de reformă și a progreselor înregistrate în îndeplinirea
condiționalității prevăzute.

O mențiune specială trebuie făcută în ceea ce privește Islanda. Consiliul European din
17 iunie 2010 a decis începerea negocierilor de aderare cu Islanda, însă guvernul islandez a
anunțat în 12 martie 2015 Președinția letonă a UE printr-o scrisoare scrisă faptul că interesele
sale sunt "mai bine deservite în afara UE" și a solicitat ca ”Islanda să nu fie considerată ca o
țară candidată la aderarea la UE”. De la primirea scrisorii negocierile de aderare au fost
suspendate oficial pentru o perioada de doi ani.(de altfel, încă din 24 februarie 2014, situația
aderării Islandei la UE era pusă sub semnul întrebării, întrucât guvernul de centru-dreapta,
format din două partide eurosceptice, anunţase că va susţine un proiect de lege în faţa
parlamentului pentru retragerea acestei candidaturi; principalul obstacol pentru aderarea
Islandei la UE o reprezintă pescuitul, un subiect care nu a fost discutat în timpul ne gocierilor
dintre Bruxelles şi Reykjavik între iunie 2011 şi ianuarie 2013; divergențele dintre Islanda și
UE, cunoscute și sub denumirea de "războiul macroului", au apărut după ce Islanda a luat
hotărârea unilaterală de a crește în mod considerabil cota sa de macrou. Insula se află în
conflict cu UE și asupra problemei vânătorii de balene). O eventuală retragere formală a
candidaturii va trebui înmânată Consiliului UE (statele membre), moment în care Islanda ar
putea fi rugată să dea înapoi sumele de bani primite ca stat candidat la aderare. Sumele, plătite
în 2013, se ridică la aproximativ 5 milioane de euro. Intre timp, Islanda și UE rămân legate
prin Spațiul Economic European și prin convenția Schengen.

13
Din 12 februarie 2019, numele constituțional este Republica Macedonia de Nord; anterior, numele
constituțional al țării a fost Republica Macedonia, iar denumirea provizorie la nivel international, Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRIM/FYROM).

109
 În 2014 s-a lansat noul Instrument de asistență pentru preaderare (IPA II). Prin
intermediul IPA II, UE va furniza 11,7 miliarde EUR pentru perioada 2014-2020, cu alocări
stabilite de la an la an, în scopul de a sprijini țările implicate în procesul de aderare pe
parcursul pregătirilor lor în vederea aderării, precum și în scopul de a sprijini cooperarea
regională și transfrontalieră14.

Sursa: Prelucrare de către Maria Floriana Popescu după Comisia Europeană,

Să înțelegem politicile Uniunii Europene:Extinderea, noiembrie 2014, Bruxelles

Croaţia este stat membru al UE din iulie 2013. Negocierile de aderare au debutat la
3 octombrie 2005 şi s-au finalizat la 30 iunie 2011. Tratatul de Aderare a Croaţiei la UE a fost
semnat la Bruxelles, la data de 9 decembrie 2011. Aderarea efectivă a fost prevăzută pentru 1
iulie 2013, după finalizarea procedurilor naţionale de ratificare a Tratatului de Aderare de
către toate statele membre şi Croaţia.
Celelalte ţări din Balcanii de Vest sunt considerate ţări potenţial candidate, cu
perspectiva de a deveni state membre ale UE, de îndată ce vor fi pregătite. Bosnia şi
Herţegovina şi-a prezentat solicitarea pentru a obţine statutul de candidat la UE la 15
februarie 2016.
Poziţia României: România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru statele care
au voinţa şi capacitatea de a îndeplini criteriile presupuse de extinderea UE.
Procesul de stabilizare și asociere este un proces stabilit de UE cu toate ţările din
Balcanii de Vest care are drept obiectiv apropierea progresivă a acestora de UE. Datorită
acestui proces, aceste ţări se bucură deja de acces liber la piaţa unică a UE pentru aproape
toate exporturile lor, precum şi de sprijin financiar din partea UE pentru eforturile depuse în

14
Comisia Europeană (COM(2014) 700 final), Strategia de extindere și principalele provocări pentru perioada
2014-2015, Bruxelles, 8.10.2014

110
direcţia realizării reformelor. Piesa centrală a procesului constă în încheierea unui acord de
stabilizare şi asociere, o relaţie contractuală care stabileşte drepturi şi obligaţii reciproce.
Acordurile de stabilizare şi asociere se concentrează asupra respectării principiilor
democratice esenţiale şi a elementelor centrale ale pieţei unice europene.

5.2. Aderarea României la UE

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform
calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor ’90.
România a început drumul său către Uniunea Europeană la 1 februarie 1993, dată la care a
fost semnat Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, document intrat
integral în vigoare doi ani mai târziu. România depunea oficial cererea de aderare la Uniune
în iunie 1995, iar în decembrie 1999, Consiliul European decidea deschiderea negocierilor de
aderare cu România, alături de alte şase state. Oficial, negocierile au fost deschise la 15
februarie 2000.
Evoluţia negocierilor de aderare la UE
În 2000 (pe durata Preşedinţiilor portugheză şi franceză) au fost deschise 9 capitole şi
închise 6 capitole: 16 – Întreprinderi mici şi mijlocii; 17 – Ştiinţă şi cercetare; 18-
Educaţie, formare profesională şi tineret; 26 – Relaţii externe; 27 – Politica externă şi
de securitate comună; 12 – Statistică.
În 2001 (pe durata Preşedinţiilor suedeză şi belgiană) au fost deschise 8 capitole şi
închise 3 capitole: 8 – Pescuit; 23 – Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii; 5 – Dreptul
societăţilor comerciale.
În 2002 (pe durata Preşedinţiilor spaniolă şi daneză) au fost deschise ultimele 13
capitole şi închise 7 capitole : 11 – Uniunea Economică şi Monetară; 13 – Politici
sociale şi ocuparea forţei de muncă; 15 – Politica industrială; 19 – Telecomunicaţii şi
tehnologia informaţiilor; 20 – Cultură şi audiovizual; 25 – Uniune vamală; 30 –
Instituţii.
În 2003 (pe durata Preşedinţiilor greacă şi italiană) au fost închise 6 capitole: 1 –
Libera circulaţie a mărfurilor; 2 – Libera circulaţie a persoanelor; 4 – Libera circulaţie
a capitalului; 9 – Transporturi; 10 – Impozitare; 28 – Control financiar.
În 2004 (pe durata Preşedinţiilor irlandeză şi olandeză) au fost închise ultimele 9
capitole : 3 – Libera circulaţie a serviciilor; 6 – Politica în domeniul concurenţei; 7 –

111
 Agricultură; 14 – Energie; 21 – Politica regională; 22 – Mediu; 24 – Justiţie şi Afaceri
Interne; 29 – Dispoziţii financiare şi bugetare; 31 – Diverse.
Negocierile de aderare au fost încheiate la nivel tehnic în cadrul Conferinţei de
Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, decizie confirmată de Consiliul European
de la Bruxelles din 16-17 decembrie din acelaşi an. În acelaşi timp, Consiliul a reafirmat şi
calendarul de aderare:
aprilie 2005 - semnarea Tratatului de Aderare;
1 ianuarie 2007 - aderarea efectivă.
În perioada 1998-2006, Comisia Europeană a prezentat anual documente de evaluare
privind parcursul european al României, aceste documente fiind de două tipuri: rapoarte
privind stadiul pregătirilor în vederea aderării şi, respectiv, după semnarea Tratatului de
Aderare, rapoarte comprehensive de monitorizare în care era prezentat stadiul îndeplinirii
angajamentelor asumate de România în negocierile de aderare.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de Aderare a României şi
Bulgariei la UE de către România şi Bulgaria şi de către reprezentanţii statelor membre ale
Uniunii. Ulterior semnării, Tratatul a fost supus procesului de ratificare în toate statele
membre UE. După finalizarea procesului de ratificare în toate statele membre, în noiembrie
2006, România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, România a
intrat într-o nouă etapă care presupune pregătirea şi adoptarea măsurilor necesare
eliminării controalelor la frontierele interne, în vederea aderării la Spaţiul Schengen.
Eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii Europene este cel mai vizibil şi mai
important efect al procesului de integrare europeană.
Spaţiul Schengen, a cărui creare reprezintă o realizare istorică unică, nu poate
funcţiona fără solidaritatea celor 26 de state membre în gestionarea frontierelor externe,
concomitent cu asumarea unor responsabilităţi pentru îndeplinirea unui set de măsuri comune
acestor state.
Ca măsuri organizatorice, la nivelul Guvernului României a fost elaborat Planul de
Acţiune Schengen, în vederea transpunerii şi implementării prevederilor comunitare,
completat de Strategia naţională pentru manangementul integrat al Frontierei de Stat
pentru perioada 2010-2012.
In acelaşi context al aderării la Uniunea Europeană, România şi-a asumat
responsabilitatea implementării dispoziţiilor acquis-ului Schengen care sunt obligatorii de la
data aderării (art.4 al Protocolului privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea

112
Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeana, anexat la Tratatul de Aderare al
României şi Bulgariei).
Pentru România, prima etapă a aderării a fost semnarea împreună cu Republica
Bulgaria, în ianuarie 2008, a Declaraţiei Comune privind aderarea la spaţiul Schengen la data
de 30 martie 2011.
Cea de a doua etapă a constat în prezentarea răspunsurilor la Chestionarul de Evaluare
Schengen, în cadrul Grupului de Evaluare Schengen al Consiliului UE.
Ultima etapă constă în evaluarea celor şapte domenii de interes: cooperare
poliţieneasca, protecţia datelor, consulate, frontiere maritime, frontiere aeriene, frontiere
terestre, SIS/SIRENE.
Aderarea presupune încheierea cu succes a procesului de evaluare a României de
către experţi delegaţi de statele membre, Consiliul UE şi Comisia Europeană, prin
îndeplinirea unor condiţionalităţi tehnice, conform unui calendar prestabilit.
Pentru sprijinirea României şi Bulgariei în perioada dintre data aderării şi sfârşitul
anului 2009, a fost constituit instrumentul financiar Facilitatea Schengen destinat finanţării
acţiunilor la noile frontiere ale UE, pentru punerea în aplicare a acquis-ului Schengen şi a
controlului la frontiere (în conformitate cu Art.32, Tratatul de Aderare: PROTOCOL).
Misiunile de evaluare pentru România s-au desfăşurat în perioada martie 2009 –
decembrie 2010 şi au implicat examinarea de către echipe de experţi din statele membre şi din
instituţiile europene a pregătirii României în implementarea corectă şi integrală a prevederilor
acquis-ul Schengen, în ariile conexe cooperării poliţieneşti, protecţiei datelor, vizelor,
frontierelor maritime, terestre, aeriene, a utilizării sistemelor SIS/SIRENE. Aşa cum au
conchis misiunile de evaluare succesive, România îndeplineşte toate criteriile prevăzute de
legislaţia care reglementează aderarea la spaţiul Schengen şi funcţionarea acestuia.
La reuniunea Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne din 9 iunie 2011, de la Luxemburg,
miniştrii de interne ai UE au salutat finalizarea cu succes a procesului de evaluare tehnică a
României şi Bulgariei şi au hotărât ca decizia formală privind aderarea celor două state la
spaţiul Schengen să fie discutată cu ocazia Consiliului UE Justiţie şi Afaceri Interne din
septembrie 2011. Un mesaj politic, de susţinere, a fost transmis şi de Parlamentul European,
care a dat, la 8 iunie 2011, un vot majoritar favorabil aderării României şi Bulgariei la
Schengen.
Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne din 22 septembrie 2011 nu s-a finalizat cu
adoptarea deciziei privind aderarea României (şi Bulgariei) la spaţiul Schengen, din cauza
opoziţiei politice a Olandei şi Finlandei.

113
 Consiliul European din 9 decembrie 2011 a reconfirmat întrunirea tuturor condiţiilor
pentru adoptarea deciziei privind aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen şi a
invitat Consiliul să finalizeze formal acest proces. Problema aderării României (şi Bulgariei)
la spaţiul Schengen, în două etape (în prima etapă, ridicarea controalelor la frontierele
interne aeriene şi maritime şi, ulterior, eliminarea controalelor la frontierele interne
terestre) urma sa fie discutată la Consiliul European din martie 2012. Pentru a facilita
adoptarea deciziei politice, la Consiliul European din 1-2 martie 2012, România s-a angajat să
implementeze o serie de măsuri tehnice. Deşi măsurile respective nu reprezintă o condiţie
prevăzută de acquis, ci doar o cale să faciliteze soluţionarea dosarului, implementarea
acestora a fost finalizată cu succes, demonstrând încă o dată faptul că România este pregătită
să-şi asume statutul de stat membru Schengen. Subiectul aderării României la spaţiul
Schengen a fost abordat în cadrul reuniunii Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne din 25-26
octombrie 2012, prilej cu care Preşedinţia cipriotă a UE a prezentat eforturile României şi
Bulgariei şi a indicat necesitatea adoptării deciziei politice cât mai curând posibil. În cadrul
intervenţiei sale, Comisarul european pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmström a exprimat
susţinerea pentru concretizarea acestui obiectiv.
Finalizarea de către România a măsurilor complementare şi revenirea la subiectul
extinderii Schengen la Consiliul JAI din martie 2013 au fost cuprinse în declaraţia la
minuta Consiliului European din 13-14 decembrie 2012:
În urma solicitării Consiliului European din decembrie 2012, Consiliul JAI din 6 - 7
martie 2013 a revenit asupra dosarului, decizia fiind de a aborda din nou acest subiect până la
sfârşitul anului 2013, în vederea abordării în etape a aderării la spaţiul Schengen a celor două
state.
În conformitate cu articolul 4, alineatul 2 din Tratatul de aderare a României şi
Bulgariei la Uniunea Europeană, decizia Consiliului vizând aderarea României la spaţiul
Schengen se adoptă cu unanimitate, similar deciziilor anterioare privind extinderea spaţiului
Schengen cu noi state membre.

5.3. Bibliografia capitolului 5

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente și etape ale construcției
europene", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, ediţia a III- a, Ed. Meronia,
București;

114
 www.ec.europa.eu
www.euractiv.ro
www.europa.eu
www.mae.ro
www.maeur.ro
www.mai.gov.ro

6. Provocări actuale pentru UE

În prezent UE este confruntată cu o serie de provocări interne și externe fără precedent
care necesită o abordare comună a tuturor statelor membre, bazată pe „elementele esenţiale”,
adică exact pe acele politici care au adus valoare adăugată pentru UE şi cetăţenii săi. Un
recent raport al Economist Intelligence Unit (EIU) intitulat „Europa, forţată până la limită"
arată problemele critice cu care se confruntă continentul european şi identifică şapte factori
majori care zguduie din temelii economia şi stabilitatea politică a Uniunii Europeane. Între
aceștia documentul EIU vorbeşte despre ”Brexit”, dar și despre criza refugiaţilor – ca fiind
cea mai acută de după cel de-al Doilea Război Mondial.

6.1. „Brexit” sau ieșirea Marii Britanii din Uniunea

Europeană
Premierul britanic, David Cameron, a prezentat, în noiembrie 2015, într-o scrisoare
trimisă preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, patru propuneri pentru reforma UE,
propuneri care au vizat guvernanţa economică, competitivitatea, suveranitatea şi imigraţia și
care reprezintă, totodată, condiţii pentru rămânerea Marii Britanii ca membru al UE.
Pe 20 februarie 2016, David Cameron, Primul ministru al Marii Britanii, a stabilit ziua de
23 iunie 2016 ca dată pentru organizarea unui referendum privind rămânerea țării sale în UE.
Anunțul său a urmat după o renegociere prelungită a condițiilor actuale de membru ale Marii
Britanii. Măsura a determinat imediat miniștrii din guvernul actual al Marii Britanii să își
declare sprijinul fie pentru campaniile îndreptate către „rămânerea” în UE, fie pentru cele de
„părăsire” a Uniunii. David Cameron a crezut cu tărie în beneficiile păstrării statutului de stat
membru al UE, dar o mână de parlamentari influenți, inclusiv secretarul justiției, Michael
Gove, și primarul Londrei, Boris Johnson, au promis sprijin pentru campaniile de părăsirea a

115
UE15. Dacă la începutul lui 2015 șansele unui „Brexit” păreau îndepărtate, la 23 iunie 2016,
ziua când s-a desfășurat referendumul, alegerea de a părăsi UE nu a mai fost doar un coșmar,
ci a devenit realitate, în mare parte din cauza crizei migrației din Europa și a dificultăților
interminabile ale monedei unice. La 29 martie 2017 Marea Britanie și Uniunea Europeană au
dat oficial startul pentru Brexit, scrisoarea prin care Marea Britanie a invocat articolul 50 din
Tratatul de la Lisabona fiind înmânată de Ambasadorul Marii Britanii la Uniunea Europeană,
Sir Tim Barrow, preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk. Negocierile de părăsire a
UE vor dura doi ani, iar acordul Brexit va trebui să fie aprobat de majoritatea calificată a
statelor membre, nefiind nevoie de un vot în unanimitate. Totuși, Parlamentul European are
dreptul să blocheze acordul, dacă nu este de acord cu prevederile sale.
Ieșirea Marii Britanii din structura UE este în prim-planul dezbaterilor economice și
politice la nivel european, specialiștii încercând sa cuantifice efectele separării atât pentru
Marea Britanie, cât și pentru UE. În ceea ce privește situația Marii Britanii au existat scenarii
pesimiste care au adus în discuție chiar sfârșitul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord având în vedere că Scoția și Irlanda de Nord au votat pentru a rămâne în Uniunea
Europeană, în timp ce majoritatea englezilor au votat pentru ieșirea din UE. Această scindare
a populației din Regat ar putea duce la ruperea acestuia. Cât despre UE, brexitul va afecta
Uniunea, deja slăbită de neînțelegerile asupra migrației și de viitorul zonei euro, însemnând
practic despărțirea UE de a doua mare economie a sa, de una dintre primele două puteri
militare și, de departe, de cel mai bogat oraș al său, Londra16.
Negocierile oficiale dintre Londra şi Bruxelles privind ieşirea Marii Britanii din UE au
început după alegerile anticipate care au avut loc în această ţară pe 8 iunie 2017., respectiv la
19 iunie 2017. Președintele Consiliului European, DonaldTusk a reafirmat că blocul doreşte o
„viitoare relaţie puternică” cu vecinul său, dar a avertizat că „înainte de a discuta despre viitor
trebuie reglementat trecutul”, reiterându-se astfel o poziție anterioară conform căreia
negocierile privind un acord comercial între Marea Britanie și UE vor avea loc abia după
Brexit17. Schema procesului de ieșire a Marii Britanii din UE este redată mai jos18:

15
The Economist, A background guide to “Brexit” from the European Union, 24 februarie 2016,
http://www.economist.com/blogs/graphicdetail/2016/02/graphics-britain-s-referendum-eu-membership
16
http://www.euractiv.ro/extern/cameron-spune-ca-le-va-permite-ministrilor-sai-sa-faca-propaganda-pentru-
brexit-3151
17
Neagu Bogdan, Liderii UE-27 au adoptat în unanimitate liniile directoare ale negocierilor pentru Brexit, 29
aprilie 2017, disponibil la http://www.euractiv.ro/extern/tusk-brexit-ue-unire-7492
18
Brexit | Planul UE privind negocierile cu Marea Britanie pentru ieșirea țării din blocul comunitar, 31 martie
2017, disponibil la http://www.libertatea.ro/stiri/brexit-ue-prezinta-planul-privind-negocierile-cu-marea-britanie-
pentru-iesirea-tarii-din-blocul-comunitar-1792174

116
117
 Negociatorii britanic (David Davis) și european (Michel Barnier) au convenit ca
negocierile Brexitului să se concentreze - până în octombrie 2017 asupra drepturilor
cetățenilor, un acord financiar și alte probleme legate de acest ”divorț”; de asemenea, s-a
stabilit ca un dialog distinct să fie purtat cu privire la Irlanda de Nord. Limbile de lucru ale
negocierilor sunt engleza și franceza, iar intrerpretări vor fi furnizate de Comisia Europeană
(CE), ambele părți dorindu-și transparența.
Echipele de negociatori trebuie sa ia decizii care vor influenta viețile a milioane de
oameni de pe întreg continentul. Michel Barnier, negociator șef din partea UE a declarat:
“Obiectivul nostru este clar. Trebuie să abordăm în primul rând chestiunile pe care Brexitul
le lasă “în aer”, în primul rând legate de cetățeni, de beneficiarii programelor UE și legate
de granițe, mai ales cea cu Irlanda”; iar cel al Marii Britanii, David Davis că: „Acum începe
munca grea. Trebuie să obținem un acord care să funcționeze pentru toate parțile Marii
Britanii, care ne va permite să devenim cu adevărat o Mare Britanie globală”. 19
Londra a avut mai puțin de doi ani pentru a negocia termenii separării și liniile mari
ale viitoarei relații cu UE, în condițiile în care desprinderea oficială de blocul comunitar ar
trebui să aibă loc la sfarșitul lunii martie 2019. Ambele părți au nevoie de un acord pentru a
permite continuarea comerțului între cel mai mare bloc comercial al lumii și a cincea
economie de pe Glob.
In decembrie 2017, Marea Britanie şi UE au ajuns la o înţelegere privind negocierile
pentru Brexit, Jean Claude Juncker – Președinte al Comisiei Europene şi Theresa May –
Premier al Marii Britanii, anunţând într-o conferinţă de presă la Bruxelles că discuţiile pot
trece în etapa următoare. Cu această ocazie Theresa May a precizat că : „Acordul pe care l-
am încheiat va garanta drepturile a peste trei milioane de cetăţeni europeni care locuiesc în
Marea Britanie şi a aproximativ un milion de cetăţeni britanici care trăiesc în UE. Drepturile
cetăţenilor europeni care locuiesc în Marea Britanie vor fi prevăzute în legislaţia britanică şi
vor fi puse în aplicare de instanţe britanice. Cetăţenii vor putea să trăiască la fel ca înainte
de Brexit. Am spus foarte clar la Florenţa că suntem o ţară care îşi onorează obligaţiile. În
urma unor discuţii dificile, am ajuns acum la un acord care este corect pentru contribuabilul
britanic; asta înseamnă că vom putea să investim mai mult în priorităţile din ţară, precum
şcolile, locuinţele şi sistemul naţional de sănătate. În Irlanda de Nord, vom garanta că nu va
exista o frontieră dură şi vom respecta Acordul de la Belfast. În acest mod, vom continua să
conservăm integritatea constituţională şi economică a Marii Britanii. Pentru a sublinia

19
https://stirileprotv.ro/brexit/prima-zi-a-negocierilor-dure-dintre-londra-si-bruxelles-privind-brexitul-may-nu-
exista-indoiala-iesim-din-ue.html

118
importanţa acestor principii, le voi prezenta astăzi abordarea noastră cetăţenilor din Irlanda
de Nord"20.
Michel Barnier, negociatorul-şef al UE pentru Brexit, a considerat că textul convenit
în decembrie 2017 de Marea Britanie şi UE ar putea constitui baza acordului final privind
ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, deoarece au fost înregistrate "progrese reale" în
ceea ce priveşte drepturile cetăţenilor, frontiera irlandeză şi înţelegerea financiară, declarând
totodată că versiunea finală privind retragerea Marii Britanii din UE ar trebui să fie
disponibilă până în luna octombrie a anului 2018.
La 25 noiembrie 2018, liderii UE27 și premierul britanic Theresa May au ajuns la un
consens politic privind Acordul de retragere al Marii Britanii din UE (Withdrawal
Agreement), în conformitate cu articolul 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Acordul
este însoțit de o declarație politică comună (Political declaration setting out the framework
for the future relationship between the European Union and the United Kingdom) care
prezintă un cadru ambițios pentru relațiile viitoare UE-UK.
Pentru a intra în vigoare, Acordul trebuie ratificat de către Parlamentul britanic și
aprobat de către Parlamentul European înainte de 29 martie 2019.
Negocierile s-au desfășurat pe parcursul a 17 luni, în două etape (iunie-decembrie
2017 și ianuarie-noiembrie 2018). În prima etapă discuțiile s-au concentrat în principal pe trei
teme prioritare (drepturile cetățenilor, decontul financiar și situația frontierei cu
Irlanda)¸urmând ca în cea de-a doua etapă să se negocieze alte aspecte legate de separare și
cadrul general al relațiilor viitoare UE-UK.
Acordul de retragere
Documentul stabilește condițiile retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană și
asigură, totodată, premisele unei ieșiri ordonate și predictibile care va oferi certitudine juridică
cetățenilor și mediului de afaceri, odată ce tratatele Uniunii Europene și legislația subsecventă
vor înceta să se aplice pe teritoriul Marii Britanii.
Acordului de retragere are 585 de pagini, fiind structurat în 6 secțiuni: prevederi
comune, drepturile cetățenilor, alte aspecte care țin de separare, perioada de tranziție , aspecte
financiare, prevederi instituționale și finale. Totodată, documentul include 3 Protocoale
(privind Irlanda, Cipru, Gibraltar), precum și o serie de anexe.

20
UE se declară mulțumită de negocierile privind Brexit, disponibil la
http://www.euractiv.ro/economic/premierul-may-se-grabeste-la-o-intalnire-cu-seful-comisiei-europene-9560 , 8
decembrie 2017

119
 Acordul prevede și o perioadă de tranziție de 21 de luni (până la 31 decembrie
2020). Pe parcursul acesteia, Marea Britanie va respecta în continuare acquis-ul european,
inclusiv Politica Comercială a UE. Pe durata perioadei de tranziție, Marea Britanie nu va
participa la mecanismul decizional și nu va mai fi reprezentată în instituțiile UE. Drepturile
asigurate prin Acordul de retragere vor fi extinse și asupra cetățenilor care se vor stabili în
Marea Britanie în perioada de tranziție.
Acordul dintre Marea Britanie și UE privind drepturile cetățenilor conține
următoarele prevederi21:
1. Cetățenii europeni care au reședința legală în Marea Britanie sau care se vor
stabili în această țară până la sfârșitul perioadei de tranziție (31 decembrie 2020) vor
putea continua să locuiască în Marea Britanie și să beneficieze de drepturile conferite de
legislația europeană, în baza obținerii unui nou statut (settled status). Cererile trebuie
depuse în termen de cel mult 6 luni de la încheierea perioadei de tranziție (30 iunie 2021).
1.1 Cetățenii UE care au avut reședința legală fără întrerupere timp de 5 ani pe
teritoriul Marii Britanii vor putea solicita un drept de ședere pe termen
nedeterminat, respectiv statutul de rezident permanent (settled status).
1.2 Cetățenii UE care nu au acumulat 5 ani de reședință legală vor putea solicita un
drept de ședere temporar, respectiv un permis de reședință temporară (pre-settled
status). Aceștia vor putea să rămână în Marea Britanie și să se bucure de aceleași
drepturi până la acumularea celor 5 ani necesari pentru dobândirea statului de rezident
permanent. După îndeplinirea acestei condiții, aceștia vor trebui să depună o nouă
cerere în vederea obținerii statutului de rezident permanent (settled status).
2. Noul statut va fi acordat pe perioadă nedeterminată, cu condiția ca deținătorii
statutului să nu lipsească din Marea Britanie o perioadă mai lungă de 5 ani consecutivi.
3. Membrii de familie ai cetățenilor UE care locuiesc deja sau se alătură acestora în
Marea Britanie până la finalul perioadei de tranziție vor putea, de asemenea, să solicite
statutul de rezident permanent, în aceleași condiții. După finalul perioadei de tranziție,
membrii apropiați de familie (soți, parteneri civili, părinți și bunici aflați în întreținere, copii
aflați în întreținere) vor putea să se alăture cetățenilor UE și vor putea beneficia de aceleași
drepturi, dacă relația de familie exista la data de 31 decembrie 2020. Statutul membrilor
viitori de familie se află pe agenda negocierilor privind relația viitoare UE-UK.

21
http://www.mae.ro/brexit

120
 4. Cetățenii UE din Marea Britanie care dețin deja un permis de ședere
permanentă trebuie să solicite preschimbarea (gratuită) a acestuia într-un nou document
care să ateste deținerea noului statut special (settled status).
5. Uniunea Europeană și Marea Britanie au ajuns la un acord
privind continuarea aplicării tuturor principiilor de coordonare a sistemelor de
securitate socială pe toată durata vieții beneficiarilor Acordului de retragere, în conformitate
cu Regulamentul nr. 883/2004 și 987/2009 (totalizarea perioadelor de asigurare, exportul
prestațiilor familiale pe toată durata vieții persoanelor, agregarea pensiilor etc.).
6. Toate calificările profesionale obținute sau în curs de obținere înainte de
sfârșitul perioadei de tranziție (31 decembrie 2020) vor fi recunoscute de către cele două părți.
Negocierile cu privire la statutul cetățenilor UE/români care vor dori să se
stabilească în Marea Britanie după 31 decembrie 2020 fac obiectul unui viitor acord
privind relațiile viitoare UE-UK și vor începe efectiv după data retragerii Marii Britanii din
UE.
Alte prevederi ale acordului dintre Marea Britanie și UE 22:
Obligațiile financiare
Marea Britanie va îndeplini toate obligațiile financiare asumate ca membru comunitar,
chiar dacă acestea se extind după Brexit. Nu s-a stabilit o sumă exactă, doar metoda de calcul.
Guvernul britanic estimează un total de 35 până la 39 de miliarde de lire (40,2 până la 44,8
miliarde de euro). Până în 2020, Marea Britanie va mai beneficia de planurile financiare
comunitare, dar ulterior benefciile vor fi sistate, chiar dacă faza de tranziție va fi prelungită.
Statutul special al Irlandei de Nord
Granița dintre provincia britanică Irlanda de Nord și statul comunitar Irlanda este cea
mai complicată chestiune a Brexitului. Acordul de pace de la Belfast din 10 aprilie 1998 (din
Vinerea Mare), prin care s-a pus capăt sângerosului conflict dintre naționaliștii catolici și
protestanții nord-iralndezi, se bazează pe granițe fără control. Brexitul implică reintroducerea
controalelor persoanelor și mărfurilor la graniță, pe care ambele tabere doreau să le evite.
Cele două tabere promit să depună "toate eforturile" pentru a obține un Acord
Comercial, cu șase luni înainte de finalul perioadei de tranziție. Dacă nu au succes, atunci faza
de tranziție poate fi prelungită sau se apelează la un "Backstop", o clauză de salvgardare, prin

22
Jennifer Wagner, Ce prevede proiectul de acord Brexit?, Deutsche Welle, 16.11.2018, disponibil la adresa:
https://www.dw.com/ro/ce-prevede-proiectul-de-acord-brexit/a-46324336

121
care Marea Britanie rămâne în Uniunea Vamală cu UE. Irlanda de Nord ar beneficia de
prevederile pieței interne comunitare, ceea ce ar exclude controlale vamale.

6.2.Criza imigranților din Europa

Pentru actualul executiv european (2014-2019), gestionarea eficientă la nivelul
Uniunii a domeniului migraţiei şi azilului reprezintă un obiectiv prioritar. La preluarea
mandatului de Preşedinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a anunţat migraţia şi
problematica refugiaţilor ca fiind una din cele 10 priorităţi ale programului politic al Comisiei
Europene şi intenţia de a elabora o nouă politică a UE în aceste domenii23.
Gestionarea migraţiei reprezintă un aspect pe cât de complex, pe atât de delicat,
deoarece include o dimensiune internă, care derivă din responsabilitatea comună a statelor
membre, dar şi o dimensiune externă, gestionată în cooperare cu ţările din afara UE, ţări de
tranzit şi de origine a imigranţilor. O soluţie durabilă pentru criza migraţiei necesită o
schimbare majoră în ceea ce priveşte politicile pentru migraţie ale Uniunii, pentru a asigura
graniţe puternice, proceduri corecte şi un sistem capabil să anticipeze problemele. Astfel,
Comisia Europeană a adoptat la 13 mai 2015, o nouă Agendă Europeană pentru Migraţie,
care include atât priorități pe termen scurt, cât și priorități pe termen mediu și lung. Agenda
propune patru direcţii majore de acţiune:
 reducerea factorilor care încurajează migraţia ilegală, cu accent pe abordarea
cauzelor fundamentale ale migraţiei ilegale din ţările terţe şi o mai bună aplicare a
politicilor de returnare;
 salvarea vieţilor şi securizarea graniţelor externe printr-o mai bună gestionare a
graniţei externe şi îmbunătăţirea eficienţei procedurilor la frontieră;
 consolidarea politicii comune de migraţie şi azil;
 dezvoltarea unei noi politici de migraţie legală, având în vedere viitoarele
provocări demografice cu care se va confrunta UE.
Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite a confirmat pe 30 decembrie
2015 că mai mult de un milion de refugiaţi şi imigranţi au ajuns pe continent în 2015,
comparativ cu doar 219.000 care au venit în 201424. Marea majoritate a acestor imigranți au
sosit pe mare, dar unii au ales și calea terestră, în principal prin Turcia și Albania. Cel mai

23
http://www.mae.ro
24
Cristina Andrei, Șapte factori majori care au adus UE în pragul dezastrului, 24 aprilie 2016,
http://www.gandul.info/international/sapte-factori-majori-care-au-adus-ue-in-pragul-dezastrului-
15270816

122
important factor al migrației continuă să fie de departe conflictul din Siria; însă și violențele
care au loc în Afganistan și Irak, abuzurile din Eritreea și sărăcia din Kosovo, îi determină pe
oameni să caute să înceapă o nouă viață în altă parte25.

În mod evident gestionarea migrației este corelată cu necesitatea de a avea frontiere

externe ale UE mai sigure. În acest sens, Comisia Europeană a prezentat, la 15 decembrie
2015, un pachet de măsuri pentru consolidarea frontierelor externe ale UE, în vederea
securizării acestora, pentru un management eficient al migraţiei şi îmbunătăţirea securităţii
interne a UE, inclusiv prin înființarea unei Agenţii de Frontieră şi Pază de Coastă.
De asemenea, în cadrul strategiei actuale a UE de gestionare a migrației, o atenție
deosebită este acordată cooperării UE-Turcia, cooperare ce se derulează în baza Planului
comun de acțiuni adoptat în noiembrie 2015 și a Declarației comune UE-Turcia andosată cu
ocazia CE din 17-18 martie 2016. Obiectivele majore ale cooperării cu Turcia sunt limitarea
migrației ilegale pe ruta Mediteranei de Est/Balcanii de Vest, combaterea rețelelor de trafic cu
migranți și acordarea de sprijin umanitar pentru găzduirea refugiaților sirieni de către Turcia.
Acordul UE-Turcia a demarat la 20 martie 2016, iar rezultatele acestuia sunt constant
monitorizate de Comisia Europeană. Acordul prevede căi legale prin care refugiații pot să intre

25
BBC, Migrant crisis: Migration to Europe explained in seven charts, 4 martie 2016,
http://www.bbc.com/news/world-europe-34131911

123
în Europa. În urma aplicării acordului, numărul de refugiați și de migranți care sosesc din
Turcia a fost redus în mod semnificativ: de la un număr de cca.7 000 de persoane pe zi în
octombrie 2015, numărul mediu de persoane care sosesc a ajuns la 47 pe zi la sfârșitul lunii
mai 201626. În planul asistenței financiare, UE a adoptat o Facilitate pentru refugiații sirieni
din Turcia în valoare de 3 miliarde de euro (2016-2017), cu contribuția bugetului comunitar și
a bugetelor naționale ale statelor membre. Facilitatea este în prezent în curs de
operaționalizare prin intermediul de proiecte concrete în beneficiul celor 2,5 milioane
refugiați sirieni găzduiți de Turcia27. De asemenea, UE a creat o rețea de centre de primire în
Grecia și în Italia pentru a ajuta autoritățile din aceste țări să gestioneze fluxurile de migrație
și va căuta să încheie parteneriate cu țările din care provin refugiații și migranții cu scopul de
a salva vieți, de a crește returnările, de a permite migranților și refugiaților să rămână cât mai
aproape de casă, iar pe termen lung, de a contribui la dezvoltarea acestor țări pentru a trata
cauzele profunde ale migrației neregulamentare. Pentru aceasta UE își propune să aloce 8
miliarde de euro pentru acest program până în 202128.

26
Comisia Europeană, UE și criza refugiatilor, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2016
27
www.mae.ro
28
Comisia Europeană, UE și criza refugiatilor, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2016

124
ANEXE (sursa: www.europa.eu)

125
126
127
128
129
130