ROLUL COOPERĂRII INTERNAŢIONALE ÎN REZOLVAREA

AMENINŢĂRILOR ECONOMICE GLOBALE

Constantin Cristian OPREA, doctorand ULIM

Abstract. The economic cooperation is the key tool in solving the global challenges of
humanity (food issues, environmental, natural resource limit problems etc..), being an
objective necessity in different sectors of the global economy, such as machine building
industry, transport industry , informational and commercial sector.
Keywords: economic globalization, cooperation, international cooperation

Conceptul de cooperare economică internaţională

Ritmurile înalte de dezvoltare ale economiei mondiale şi diversitatea mare a
producţiei în statele lumii au cauzat necesitatea lărgirii cooperării economice ca o
condiţie indispensabilă a evoluţiei economiei mondiale la început de nou secol. Odată cu
formarea lumii multipolare, cooperarea economică generează creşterea eficacităţii
dezvoltării şi repartizării raţionale a elementelor comparative ale economiei mondiale.
Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi sau multilaterale
dintre state sau operatori economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi
conjugate şi pe baze contractuale a unor activităţi complementare eşalonate în timp
în scopul obţinerii unor rezultate comune superioare sumei celor individuale [3].
Cooperarea economică este forma de colaborare internaţională între statele lumii şi
agenţii economici pe baze contractuale, a utilizării comune a resurselor financiare,
materiale şi tehnologice a tuturor partenerilor în scopul obţinerii avantajelor reciproce
Cooperarea economică internaţională a apărut în a doua jumătate a secolului XX, ca
o condiţie obiectivă în cadrul unui proces de relansare şi modernizare a economiei
mondiale. Dinamismul care a caracterizat cooperarea economică internaţională a fost
determinat de interesul manifestat de firme şi asociaţii, de organizaţiile internaţionale
oficiale sau de cele cu caracter regional, subregional, de cercurile guvernamentale.
Primul document internaţional care a înscris cooperarea printre principiile
fundamentale ale dreptului internaţional contemporan a fost „Carta Naţiunilor Unite” din
anul 1945 prin care se consacra obligaţia juridică a statelor de a coopera între ele, fapt
ce-i conferă acestui principiu un caracter normativ, de aplicare universală. Principiul
cooperării internaţionale „este un principiu nou, a cărui apariţie şi dezvoltare se
datorează condiţiilor epocii noastre, în care niciun stat nu poate trăi într-o izolare totală şi
în care e necesar ca eforturile fiecărui stat pentru dezvoltarea sa multilaterală să fie
conjugate cu eforturile celorlalte state, într-o cooperare activă, singura cale de
soluţionare a problemelor majore ale contemporaneităţii”.
După anii '70, noţiunea de cooperare şi-a extins mult conţinutul. Ea se regăseşte
în numeroase documente internaţionale, elaborate de organizaţii internaţionale,
firme, instituţii. Ca urmare, în practica organizaţiilor internaţionale s-a conturat
progresiv o definiţie, la început pentru cooperarea industrială internaţională, de spre
experţii ONU, ca formă mai complexă şi mai răspândită în acea perioadă. Dintre
acestea s-a departajat definiţia practică a Comisiei Economice a ONU pentru
Europa, referitoare la relaţiile est-vest: cooperarea industrială presupune relaţii şi
activităţi economice ce decurg din:
- contracte eşalonate pe mai mulţi ani încheiate între parteneri, aparţinând unor
sisteme economice diferite care merg dincolo de simpla vânzare-cumpărare de
bunuri sau servicii, ori se întrepătrund (la nivelul producţiei, transferului de
tehnologie, al comercializării);
- contracte între astfel de parteneri care au fost desemnate în calitate de contracte
de cooperare industrială de spre guvern în cadrul acordurilor bi- şi multilaterale.
Din punct de vedere al cooperării internaţionale, elaborarea „Cartei drepturilor şi
îndatoririlor economice” a marcat consfinţirea şi recunoaşterea definitivă a
70
contribuţiei pe care cooperarea o poate aduce umanităţii. „Actul final al Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa” semnat la 1 august 1975 la Helsinki s-a
constituit într-o adevărată cartă a relaţiilor intereuropene şi a marcat astfel începutul
procesului edificării şi dezvoltării cooperării pe continentul european.
În „Carta de la Paris pentru o nouă Europă” adoptată în 1990, se accentuează faptul
că „procesul cooperării bazat pe economia de piaţă, constituie un element esenţial al
relaţiilor noastre şi va fi un instrument pentru construirea Europei unite şi prospere” [1].
Abordarea la nivelul diplomatic, multilateral a procesului de cooperare
economică europeană atât în cadrul OSCE, cât şi în cadrul altor organizaţii europene
scoate în evidenţă internaţionalizarea cooperării economice ca factor de stabilitate şi
securitate în Europa, precum şi de dezvoltare economică. În cadrul „Declaraţiei
ONU privind principiile directoare ale cooperării economice internaţionale” din
1990 se stipulează că „Statele-membre sunt ferm hotărâte să promoveze o creştere
suplimentară a economiei mondiale şi să asigure relansarea economiilor statelor în
curs de dezvoltare, în scopul garantării dreptului fundamental al oricărei fiinţe
umane de a trăi eliberată de spectrul foamei, sărăciei şi ignoranţei”.
În cadrul Sesiunii a VIII-a a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare (UNCTAD/1992) care s-a desfăşurat la Cartagena (Columbia) s-a ajuns
la un consens asupra ansamblului de măsuri necesar care să revitalizeze comerţul
internaţional, să contribuie la relansarea dialogului internaţional cu privire la
cooperarea economică internaţională pentru dezvoltare.
Actul final al Sesiunii evidenţiază necesitatea cooperării între toate ţările pentru
ameliorarea sistemelor, structurilor pe care se bazează relaţiile economice
internaţionale. S-a recomandat totodată să se studieze posibilitatea elaborării unui
program pentru promovarea în continuare a cooperării economice între ţări cu
sisteme social-economice diferite
A şaptea reuniune ministerială a Grupului celor 77 din noiembrie 1991, de la
Teheran s-a soldat cu adoptarea „Documentelor finale de la Teheran”. Aceste
documente cuprind o serie de probleme de importanţă deosebită pentru ţările în curs
de dezvoltare. Două dintre capitolele „Documentelor” se referă expres la procesul
cooperării economice internaţionale:
- Platforma de bază a „Grupului celor 77 pentru cooperare internaţională”;
- „Declaraţia miniştrilor cu privire la cooperarea economică între ţările în curs de
dezvoltare”.
Practic, eficacitatea cooperării economice în toate domeniile depinde în mare
măsură de activitatea organizaţiilor internaţionale, regionale sau locale, în mod special
de activitatea instituţiilor financiar-bancare internaţionale, care sunt formele de
cooperare economică internaţională între statele lumii în concordanţă cu principiile
fundamentale ale dreptului internaţionale şi au menirea să promoveze direcţiile
principale de cooperare în soluţionarea problemelor economice stringente ale societăţii,
precum liberalizarea comerţului mondial, lichidarea subdezvoltării multor state etc.
Globalizarea economiei
Globalizarea este un puternic aspect real al noului sistem financiar mondial,
reprezentând una dintre cele mai influente forţe în determinarea viitorului planetei.
După cum ştim, ea are o diversitate de dimensiuni: economică, politică, de
securitate, de mediu, socială, culturală şi altele. În această lucrare ne vom focaliza pe
conceptul de „globalizarea economiei”, termen ce a fost inventat în perioada anilor
1980, conceptul fiind însă unul vechi, interpretat în moduri deosebite de persoane
diferite. În parte, ca rezultat al acestor interpretări diferite, sunt şi reacţii care diferă
în ceea ce priveşte globalizarea. Astfel, unii oameni de ştiinţă văd globalizarea ca pe
o forţă pentru progresul economiei mondiale, alţii o consideră un pericol pentru
sistemul economic mondial.
71
 George Soros defineşte globalizarea drept dezvoltarea pieţelor financiare
globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra
economiilor naţionale.
O altă definiţie este dată de Martin Albrow, care spune că globalizarea se referă
la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură
societate mondială, societatea globală.
Astăzi, globalizarea înseamnă „lumea în mişcare” , adică creşterea
interconexiunilor dintre societăţi, astfel încât evenimentele ce se petrec într-o
anumită parte a lumii influenţează într-o tot mai mare măsură oameni şi societăţi
situate la mare distanţă, într-o altă parte a lumii [5]. O lume globalizată este una în
care evenimentele politice, economice, culturale şi sociale devin din ce în ce mai
interconectate, precum şi una în care aceste evenimente au un impact mai puternic.
Cu alte cuvinte, societăţile şi comunităţile umane sunt afectate într-o manieră tot mai
extinsă şi, totodată, tot mai profundă de evenimentele ce se produc în alte societăţi şi
comunităţi şi care în mod convenţional pot fi împărţite în trei tipuri: sociale,
economice şi politice. Părăsim progresiv o lume în care economiile naţionale erau
relativ izolate între ele prin bariere ridicate în calea fluxurilor comerciale şi
investiţionale transfrontaliere, prin distanţe fizice, diferenţe de fus orar şi de limbă,
prin reglementări guvernamentale, sisteme culturale şi medii de afaceri diferite,
pentru a ne îndrepta spre o lume în care economiile naţionale fuzionează într-un
imens sistem economic interdependent.

Rolul cooperării globale post Război Rece

Unii autori văd globalizarea ca o dezvoltare negativă şi periculoasă,
concentrându-se pe costuri şi potenţialele conflicte, alţii prevăd o dezvoltare
pozitivă, una care oferă oportunităţi fără precedent. Ambele viziuni conţin elemente
de adevăr, dar fiecare ar trebui să fie compensată de cealaltă pentru a putea înţelege
pe de-a întregul impactul globalizării. Sunt mituri gemene în acest caz, cel optimist
care spune că globalizarea duce doar la rezultate pozitive şi cel pesimist conform
căruia globalizarea are doar efecte negative. Totuşi, o analiză obiectivă ar duce la
recunoaşterea ambelor efecte ale globalizării.
Care este rezultatul net al globalizării când luăm în calcul şi beneficiile şi costurile?
Răspunsul depinde crucial de natura sistemului global. Într-o lume care se confruntă cu
conflicte, globalizarea ar avea un impact net negativ. În opoziţie, într-o lume în care se
cooperează, globalizarea ar avea un impact net pozitiv. Deci, globalizarea reprezintă o
provocare majoră şi în acelaşi timp o oportunitate fără precedent în termeni de cooperare
sau conflict. Provocarea este crearea unui nou sistem global ca urmare a Războiului
Rece şi trecerea spre globalizare care ar spori efectele pozitive şi ar minimiza
potenţialele costuri. Cheia spre un asemenea sistem este cooperarea dintre naţiuni şi
inovaţiile dinamice, inclusiv crearea unor noi instituţii.
Provocarea pentru actuala economie globalizată şi post Război Rece este
comparabilă cu provocarea cu care se confruntau naţiunile care câştigau al Doilea
Război Mondial. Vechea lume a fost distrusă şi o nouă lume a trebuit să fie creată. Nu
unul, ci două sisteme au fost create, unul în Vest şi altul în Est. Ambele implicau crearea
unor noi instituţii pentru a le înlocui pe cele distruse de război. Fiecare parte avea propria
sa ideologie şi organizare, adică în Vest cea orientată spre economia de piaţă, iar în Est
cea socialistă. Acum, desigur, divizarea ideologică s-a dizolvat, fiind înlocuită de o
convergenţă a ideologiilor referitoare la valoarea economiei de piaţă [2].
Un grup de americani a participat la crearea unui nou sistem global pentru Vest
în perioada cuprinsă între anii 1945–1955. Dean Cheson, Secretarul de Stat al
Statelor Unite ale Americii în acea perioadă, Will Clapton, care a dezvoltat proiectul
pentru Planul Marshall şi pentru GATT alături de Preşedintele Truman, George
Marshall şi alţii au creat instituţiile care au adus naţiunile devastate ale Europei într-
72
o comunitate globală. Printre respectivele instituţii se numără GATT, care a evoluat
în OMC, Naţiunile Unite, Banca Mondiala şi FMI, Planul Marshall şi OECD,
NATO şi altele. Acestea, alături de noul sistem global pe care l-au creat, au avut cel
mai mare succes în a aduce naţiunile europene împreună, inclusiv foşti duşmani,
într-un nou sistem global care promova reconstrucţia şi dezvoltarea.
Perioada post Războiului Rece are câteva asemănări cu cea care a urmat celui de-al
Doilea Război Mondial în ceea ce priveşte necesitatea creării unui nou sistem global,
care trebuie să ia în calcul noua situaţie de fapt, şi anume, că lumea nu mai este divizată
ideologic şi devine din ce în ce mai integrată. Succesiunea de revoluţii care au fost în
Europa de Est în 1989 a avut ca urmare directă sau indirectă încheierea Războiului Rece,
denunţarea Pactului de la Varşovia, unificarea Germaniei, dizolvarea Uniunii Sovietice
şi o încercare de tranziţie a fostelor state socialiste spre democraţie şi economia de piaţă.
La rândul său, Vestul a reuşit numai în parte să întemeieze structuri ca cele dezvoltate
după al Doilea Război Mondial pentru a aduce Rusia, alte state ex-sovietice, state central
şi este europene în cadrul economiei mondial.
Per ansamblu, provocarea globalizării va necesita adevărate eforturi de cooperare ale
marilor naţiuni, mai ales între noile puteri ale Uniunii Europene, Statelor Unite, Canada,
Japonia, Rusia, China, India, Brazilia şi altele. Activitatea lor comună pentru stabilirea
de noi aranjamente politice şi de noi instituţii ar putea avea drept rezultat rezolvarea
problemelor globale, inclusiv dificultăţile economice care decurg din globalizare. Aşa
cum s-a întâmplat în perioada timpurie a creării noii lumi, va fi necesar să se reinventeze
instituţii sau să fie create unele noi pentru a face faţă provocărilor economice precum
problema distribuirii sau cea a vulnerabilităţii ca efecte ale globalizării. Aceste instituţii
trebuie să aibă deschidere globală şi vor avea nevoie de resurse substanţiale şi de
mecanisme de executare, inclusiv elemente de luare de decizii la nivel supranaţional,
toate acestea însoţite de transparenţă şi responsabilitate.
Vom lua în considerare, de exemplu, cum cooperarea globală şi noile instituţii ar
rezolva diversele probleme identificate anterior ca dificultăţi sau costuri ale globalizării.
Prima dintre acestea a fost cea a distribuirii veniturilor între naţiuni. O instituţie
supranaţională bazată pe cooperare globală ar putea fi soluţia la această problemă. De
fapt, ea ar taxa câştigurile naţiunilor şi ar folosi veniturile pentru a oferi asistenţă
tehnologică şi financiară celor care au pierderi în urma globalizării. Acest proces este
realizat într-un mod oarecum întâmplător de spre Banca Mondială, mai ales prin
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare care furnizează împrumuturi naţiunilor sărace
în termeni mai favorabili decât Banca Mondială. Totuşi, acest lucru ar trebui făcut într-
un mod mai sistematic, care ar necesita ori o nouă instituţie ori o schimbare sau o
expansiune a Băncii Mondiale. Naţiunilor bogate li s-ar cere să sponsorizeze crearea
unei astfel de instituţii sub forma unei investiţii în stabilitatea globală, presupunând că
ele realizează pericolele unui dezechilibru între distribuirea de venituri în lume.
A doua problemă identificată anterior a fost fragilitatea sistemelor economice
internaţionale care poate duce la o vulnerabilitate comună. Din nou, cooperarea
internaţională şi dezvoltarea de noi instituţii sau extinderea celor vechi ar putea soluţiona
problema. FMI ar putea fi instrumentul pentru rezolvarea acestei probleme. FMI a jucat
un rol-cheie în oferirea de ajutor naţiunilor care au cunoscut instabilităţi, aşa cum s-a
întâmplat cu Mexicul în perioada crizei peso-ului sau cazul Coreei de Sud din timpul
crizei financiare din Asia. O asigurare reglementată şi mai credibilă împotriva acestor
riscuri ar necesita o creştere a resurselor FMI. Cooperarea internaţională ar putea duce şi
la implementarea taxei Tobin, o mică taxă pe schimburile de monedă străină care ar
putea juca un rol esenţial în limitarea destabilizării monedelor naţionale şi în acelaşi timp
ar furniza fonduri pentru organizaţiile internaţionale.
A treia problemă identificată a fost aceea că statele percep globalizarea ca pe o
pierdere a suveranităţii guvernelor naţionale. Această idee ar putea conduce la teama
că naţiunile şi-ar pierde abilitatea de a determina propriile lor politici economice şi
73
ar cauza o dezvoltare a unor grupări politice extremiste. Procesul de globalizare nu
trebuie să aibă totuşi ca efect o diminuare a suveranităţii. Din nou, cooperarea
internaţională ar juca un rol în asigurarea suveranităţii guvernelor naţionale şi a
rolului liderilor politici, trăgând o linie între ce se găseşte în sfera guvernului şi
liderilor locali şi ce se regăseşte în sfera organizaţiilor internaţionale şi a
întreprinderilor multinaţionale ori globale. Participarea la crearea noilor instituţii
necesare pentru a se ocupa cu aceste probleme va ajuta prin ea însăşi liderii politici
sa recâştige un control asupra viitorului lor şi a poziţiei lor în comunitatea globală.
În general, sunt mai multe posibile mijloace de cooperare pentru a răspunde
provocărilor globalizării. Unul dintre ele este întărirea instituţiilor internaţionale
existente. Un al mijloc este crearea de noi instituţii, ca în cazul OMC, care are şi un
mecanism de rezolvare a diferendelor. Un al treilea mijloc ar fi stabilirea unor
entităţi supranaţionale, precum Uniunea Europeana, sau asocieri de state care să
trateze problemele precum G8.
Cooperarea globală prin intermediul unor instituţii formale sau informale oferă
un mecanism din ce în ce mai important pentru asigurarea unui tratament
corespunzător problemelor globale, inclusiv celor ce decurg din globalizare. Printr-o
asemenea cooperare ar trebui să fie posibilă asigurarea egalităţii şi stabilităţii într-o
lume globalizată, ducând la creştere economică pentru toţi, tranziţia la o economie
de piaţă pentru fostele state socialiste şi dezvoltarea economică pentru naţiunile
sărace. O astfel de cooperare este şi calea rezolvării problemelor noneconomice ale
globalizării, inclusiv cele legate de mediu, sănătate, crizele politice sau instabilitate,
pace mondială şi securitate internaţională. Provocarea va fi dezvoltarea de noi
moduri de cooperare şi de noi instituţii pentru a face faţă provocărilor globalizării.

Lupta împotriva sărăciei

Prin interdependenţele pe care le creează, globalizarea transformă prin propagare
multe probleme locale în probleme regionale sau chiar mondiale. Una dintre aceste
probleme, care ameninţă securitatea economiei, este sărăcia.
Sărăcia este un concept extrem de complex, aflat în relaţie cu siguranţa locuinţei,
cu venitul minim, cu accesul la alimente, cu speranţa de viaţă, cu gradul de instrucţie
etc. Este un fenomen complex, multidimensional, o problemă cu cauze naţionale şi
internaţionale pentru care nu există soluţii unitare.
Sărăcia înseamnă o viaţă lipsită de şansele de a trăi în cadrul unui anumit standard
minim de nivel de trai. Acest standard este relativ, fiind foarte diferit după ţară sau
regiune. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), organizaţie din cadrul ONU, defineşte
sărăcia ca pe un indice rezultat din raportul dintre venitul mediu pe glob pe cap de
locuitor şi venitul mediu (salariul mediu) pe cap de locuitor al ţării respective. De
exemplu, în Germania, unde există un procent de 60% din salariile medii din Uniunea
Europeană, limita sărăciei a fost considerată în anul 2003 la un venit lunar de 983 euro.
Robert McNamara, om politic american, defineşte sărăcia absolută ca o stare
extremă a existenţei umane când individul în lupta pentru supravieţuire este expus
la lipsuri şi umilinţe de neînchipuit, ce depăşesc fantezia lumii privilegiate [4].
În lume, aproape un miliard (850 de milioane) de oameni suferă de foame sau
subnutriţie din care 170 milioane de copii. La fiecare 5 secunde moare un copil de o
vârstă de sub 5 ani, în total mor anual cca. 30 miloane de oameni din cauza subnutriţiei.
Pe glob, circa 1,4 miliarde de oameni nu au acces la energie electrică, circa 880
de milioane de persoane trăiesc, încă, fără apă potabilă şi 2,6 miliarde de semeni de-
ai noştri nu au canalizare
Cea mai implicată în lupta contra sărăciei este Banca Mondială. Printre
obiectivele pe care Banca Mondială şi ONU şi le propun în acest domeniu se numără
UN Millenium Developement Goals enunţate în septembrie 2000:
- reducerea la jumătate a sărăciei extreme şi a foamei până în 2015;
74
 - educaţia primară universală până în 2015;
- promovarea egalităţii între sexe prin eliminarea disparităţilor – în educaţia
primară şi secundară preferabil până în 2005 şi la toate nivelurile până în 2015;
- reducerea la o treime a mortalităţii la naştere şi a mortalităţii copiilor în vârstă
de până la 5 ani;
- reducerea cu 75% a mortalităţii materne;
- stoparea răspândirii şi inversarea tendinţei de creştere a numărului de cazuri
HIV/SIDA, malarie şi alte boli;
- asigurarea unei dezvoltări sustenabile din punct de vedere ecologic. Acest
obiectiv presupune introducerea principiilor dezvoltării durabile în politicele şi
programele ţărilor, inversarea tendinţei de pierdere a resurselor de mediu, reducerea
la jumătate a numărului persoanelor fără acces la surse sigure de apă potabilă şi
îmbunătăţirea considerabilă, până în 2020, a vieţilor a cel puţin 100 milioane de
persoane care trăiesc în locuinţe mizere;
- crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare. Acest obiectiv presupune, la
rându-i:
a) dezvoltarea unui sistem comercial şi financiar deschis, bazat pe reguli,
previzibil şi non-discriminatoriu, precum şi angajamentul pentru o bună guvernanţă,
pentru o dezvoltare şi reducere a sărăciei atât la nivel naţional, cât şi internaţional;
b) preocuparea pentru problemele speciale ale ţărilor cel mai puţin dezvoltate.
Asta include eliminarea barierelor tarifare şi cantitative din faţa exporturilor acestor
ţări, ştergerea datoriilor ţărilor profund îndatorate, anularea datoriilor oficiale
bilaterale şi acordarea unei asistenţe oficiale pentru dezvoltare mai generoase ţărilor
angajate în lupta contra sărăciei;
c) preocuparea pentru probleme speciale ale ţărilor insulare mici, în curs de
dezvoltare;
d) luarea de măsuri naţionale şi internaţionale pentru asigurararea sustenabilităţii
plăţii datoriilor de spre statele în curs de dezvoltare;
e) cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare pentru asigurarea muncii decente şi
productive pentru tineri;
f) colaborarea cu companiile farmaceutice pentru a asigura accesul la
medicamentele esenţiale în ţările în curs de dezvoltare;
g) cooperarea cu sectorul privat pentru a face posibil accesul la beneficiile noilor
tehnologii, în special informaţionale şi comunicaţionale.
În lupta împotriva sărăciei, Banca Mondială subliniază importanţa creşterii
economice şi a liberului schimb. Pentru a lupta eficient contra sărăciei, săracii
trebuie să aibă posibilitatea de a contribui la creşterea economică şi să profite de
şansele pe care le oferă piaţa mondială. Practic, lupta contra sărăciei devine
legitimarea ultimă a globalizării economiei.
Concluzii
Experţii Băncii Mondiale consideră că sărăcia globală poate fi redusă până în
2015 dacă ţările bogate şi-ar micşora barierele comerciale şi ar mări ajutorul acordat
ţărilor sărace şi dacă acestea din urmă ar investi mai mult în sănătatea şi în educaţia
cetăţenilor lor. Succesul în lupta împotriva sărăciei depinde atât de ţările în curs de
dezvoltare, cât şi de acţiunea ţărilor bogate, care trebuie să-şi îndeplinească sarcinile
prevăzute de Programul de Parteneriat Global pentru Dezvoltare:
- reducerea protecţionismului în agricultură ar ajuta la reducerea sărăciei în curs
de dezvoltare. Acestea ar putea câştiga, până în 2015, aproape 250 miliarde de
dolari, sumă suficientă pentru a scoate din sărăcie 140 milioane de oameni;
- ştergerea reală a datoriilor ţărilor foarte îndatorate;
- accelerarea acţiunii „educaţie pentru toţi”, inclusiv prin crearea a 80 de
milioane de locuri suplimentare în şcolile din Africa, întrucât educaţia este cea mai
bună strategie împotriva sărăciei;
75
 - strângerea de resurse suplimentare pentru lupta împotriva tuberculozei, a
malariei şi HIV/SIDA şi prevenirea bolilor care decimează populaţia ţărilor sărace;
- ţările în curs de dezvoltare trebuie să atace corupţia şi să ia măsurile necesare
pentru încurajarea investiţiilor, a comerţului şi a creşterii care duc la sporirea
numărului locurilor de muncă;
- ţările dezvoltate, împreună cu Grupul Băncii Mondiale şi FMI, trebuie să
mărească cantitatea şi calitatea ajutoarelor pentru dezvoltare;
- ţărilor dornice să facă reforme trebuie să li se acorde resursele de care au
nevoie pentru combaterea analfabetismului, sărăciei şi a bolilor;
- rezolvarea problemelor ţărilor sărace trebuie finanţată în comun. Trebuie
promovate iniţiativele curajoase pentru creşterea fondurilor internaţionale destinate
ajutoarelor, care ar trebui dublate
Bibliografie:
1. Rusu Ion. Organizaţii şi relaţii internaţionale. Bucureşti: Editura LuminaLex, 2002
2. Voinea Gheorghe. Finanţe internaţionale. Iaşi: Editura Sedcom Libris, 2010.
3. Caraiani Gheorghe, Georgescu Constantin. Cooperare economică internaţională.
Bucureşti: Editura ProUniversitaria, 2013.
4. Anton Sorin Gabriel. Instituţii financiar-bancare internaţionale. Bucureşti: Editura
C.H.Beck, 2013.
5. Bari Ioan. Globalizarea economiei. Bucureşti: Editura Economică, 2005.

76