Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE MARKETING
2008
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
CUPRINS
2
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
POLITICA VAMALĂ
- se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a
mărfurilor şi care implică:
• controlul mărfurilor, al documentelor însoţitoare şi al mijloacelor de transport cu ocazia
trecerii frontierii vamale;
3
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
4
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
T f xV f − Tm xVm
Te = x100
V f − Vm
• factorii ce influenţează rata protecţiei efective sunt: nivelul taxei vamale la produsul finit
şi la materia primă; dispersia tarifară (= diferenţa dintre nivelul taxelor vamale pe grupe de
produse în funcţie de gradul lor de prelucrare); gradul de prelucrare al produsului.
Teritoriul vamal
= acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un anumit regim vamal, o anumită legislaţie
vamală.
Restrângerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamală) = exceptarea de la regimul vamal în
vigoare a unei porţiuni dintr-un stat naţional (denumită generic zonă liberă) în care nu se percep
taxe vamale de import.
Mărfurile străine introduse temporar în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale până la
precizarea ulterioară a destinaţiei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.
5
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
În aceste zone mărfurile pot suferi anumite operaţiuni de prelucrare, transformare, recondiţionare,
selectare, măsurare/porţionare, (re)ambalare etc., în urma cărora pot fi:
- orientate spre piaţa internă (în teritoriul vamal), fiind în acest caz supuse impunerii
vamale;
- ieşi din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state, rămânând
scutite de plata taxelor vamale de import;
- introduse în procesul productiv în zona liberă unde au fost depozitate temporar,
caz în care rămân scutite de plata taxelor vamale de import.
Antrepozitele vamale = depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate (sau mărfuri
străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de import, dar cu
plata taxelor de antrepozitare.
a) antrepozite reale = construcţii special amenajate în vederea depozitării şi păstrării în
condiţii corespunzătoare (temperatură, umiditate) a mărfurilor pentru o perioadă
limitată de timp (în general, max. 2 ani); sunt administrate de birouri vamale care
urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor în/din aceste antrepozite.
b) antrepozite nominale (fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc
absolut toate condiţiile pentru păstrarea produselor respective ⇒ nu pot fi păstrate
decât produse care se deteriorează mai greu ⇒ taxele de antrepozitare sunt mai mici
decât la cele pentru antrepozitele reale.
6
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
7
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Pot fi bilaterale sau multilaterale în funcţie de numărul ţărilor participante la astfel de înţelegeri.
Pentru ca măsura să aibă rezultate condiţia este ca ţara (ţările) importatoare să fie pieţe însemnate de
desfacere pentru ţara (ţările) exportatoare la produsul pt. care se cere restrângerea "voluntară" a
exportului.
Ex: SUA - Japonia ⇒ pt. produsele industriei uşoare (textile, pielărie), produse siderurgice,
automobile, produse ale industriei electrotehnice şi electronice.
CEE - Japonia ⇒ produse siderurgice, automobile, produse ale industriei electrotehnice şi
electronice.
e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor = înţelegeri bi sau multilaterale care
intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a comerţului internaţional cu
anumite produse/grupe de produse. Presupun: autolimitări la export, prevederi referitoare la limitele de
preţ şi la clauza de salvgardare ("safeguards"), de care pot face uz ţările importatoare când interesele
lor comerciale sunt lezate.
Ex: Aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile - "Aranjamentul Multifibre" ( din
1973; prelungit de mai multe ori, ultima ediţie expirând în timpul derulării Rundei Uruguay, când s-a
convenit ca, până în 2005, comerţul cu textile să fie reintegrat sub incidenţa regulilor şi disciplinei
conduitei comerciale multilaterale) - a scos de sub incidenţa regulilor general aplicabile ale
GATT/OMC comerţul internaţional cu produse textile.
II. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul
preţurilor
8
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
industrială/agricolă vizată; nerespectarea lor ⇒ anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor
măsuri antidumping; preţurile maxime de import = se utilizează atunci când unele firme, care
dispun de un semnificativ avantaj competitiv (îndeosebi tehnologic) şi pe fondul lipsei de
concurenţă, încearcă o ridicarea artificială a preţurilor la anumite produse pe care le exportă; ca
răspuns autorităţile din ţările importatoare stabilesc preţuri maxime de import la produsele
respective la un nivel care să nu depăşească preţurile produselor substituibile indigene sau să le
depăşească cu un anumit procent (2-6%); astfel de preţuri pot fi folosite pt. a contracara practicile
intracorporative ce urmăresc transferul profiturilor în străinătate pt. a evita impozitarea lor sau
obligaţia de fi reinvestite; efectul acestor preţuri = limitarea importului şi reducerea preţurilor de
export la produsele respective; ca regulă generală pot recurge la stabilirea de preţuri maxime de
import acele ţări care au un rol însemnat ca importatori pe piaţa mondială la produsele respective.
c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră): ajustările
fiscale la frontieră = regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite de impozitele
indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca şi cele indigene ⇒
negocierea de convenţii privind evitarea dublei impuneri. Discriminarea mărfurilor de import
poate avea loc prin stabilirea discreţionară a bazei de impunere şi a ordinei perceperii taxelor: pt.
produsele indigene impozitele se percep la preţurile cu ridicata; pt. produsele de import, ele se
calculează la preţul CIF majorat cu TV şi cu alte taxe percepute cu ocazia importului ⇒ creşterea
preţului produsului importat peste nivelul produsului indigen. Forme ale ajustărilor fiscale la
frontieră : TVA, taxa în cascadă, taxa de acciză, taxele oculte (ascunse), taxe portuare, taxe
statistice, taxe sanitare, taxe consulare etc.
d) Taxele de retorsiune (antidumping şi compensatorii) - GATT ⇒ 2 coduri de conduită adoptate
la Runda Tokio şi revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping şi Acordul privind subvenţiile
la export şi taxele compensatorii) – gestionate în prezent de OMC : pentru ca măsurile de răspuns
faţă de politicile comerciale neloiale să fie instituite, potrivit acestor coduri, trebuie declanşată o
procedură de anchetă prin care să se facă dovada că aceste politici au cauzat ţării importatoare un
prejudiciu grav. În perioada cât durează această anchetă sunt sistate practic relaţiile comerciale cu
firmele acuzate de astfel de politici neloiale (în aceasta constă natura netarifară a acestor măsuri).
e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import ⇒ au proliferat la sfârşitul deceniului
şapte şi începutul deceniului opt când o serie de ţări dezvoltate erau confruntate cu dezechilibre
cronicizate în balanţele comerciale şi de plăţi; sunt reglementări potrivit cărora firmele
importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor lor o anumită cotă-
parte (până la 50%) în valută din valoarea probabilă a viitorului import, cu un anumit interval de
timp predeterminat (poate ajunge şi la 6 luni) de autorităţile monetare de resort; acest depozite nu
sunt, de regulă, purtătoare de dobânzi sau sunt constituite la dobânzile curente ⇒ importatorul,
dacă nu va renunţa la import, va căuta să recupereze pierderea înregistrată: fie prin ridicarea
9
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
preţului la produsul importat, fie prin solicitarea unor reduceri de preţ din partea exportatorului; de
regulă, eliberarea licenţelor este condiţionată de dovedirea prin extrase de cont a constituirii
depozitului valutar; această măsură mai constituie şi o creditare a statului, pe termen scurt, fără
dobândă sau cu niveluri reduse, îndeosebi în perioadele de penurie de mijloace de plată exprimate
în valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor bal. com şi de plăţi.
a) Evaluarea valorii mărfurilor în vamă = art.VII din GATT a prevăzut ca evaluarea vamală să se
facă pornind de la preţul facturat (preţ CIF), cu condiţia ca acesta să fie un preţ real plătit sau de
plătit, iar transformarea acestuia din valuta străină în care s-a tranzacţionat afacerea în moneda
naţională a ţării importatoare, să se facă la un curs agreat de FMI; Codul de evaluare vamală
(negociat în cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat în prezent de OMC) prevede ca atunci când
există indicii privind o subfacturare să se folosească în ordine:
- preţul unor mărfuri idenţice importate din aceeaşi sursă de provenienţă;
- preţul unor mărfuri similare în aceleaşi condiţii comerciale;
- preţul la care se revând mărfuri identice sau similare pe piaţa internă a importatorului adus
în condiţia de livrare franco-frontiera vamală;
- o valoarea calculată folosindu-se corespunzător elementele de cost.
b) Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import - au existat preocupări pe plan
internaţional (Camera Internaţională de Comerţ, GATT, Consiliul de Cooperare Vamală de la
Bruxelles) pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor legate de circulaţia
mărfurilor pe plan internaţional şi s-au înregistrat şi o serie de progrese; totuşi, numărul mare de
documente şi formalităţi cerute la import, formatul, uneori diferit al acestora, reguli dificile de
completare, penalizări aplicate pentru efectuarea de greşeli în completare = adevărate obstacole;
alte aspecte ce constituie bariere: perioadele de staţionare în punctele vamale ca urmare a
personalului insuficient/calificării îndoielnice; îndeplinirea formalităţilor vamale pt. importul
anumitor produse numai în anumite puncte vamale dotate necorespunzător sau cu program de
lucru f. redus în raport cu volumul de tranzacţii ce trebuie procesate; solicitarea de documente,
necomunicate în prealabil; nerecunoaşterea certificărilor tehnice, sanitare şi fitosanitare eliberate
de anumite instituţii specializate şi solicitarea unora noi care sunt îndelungate, costisitoare etc.
10
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
de produsele străine atunci când, în baza unor reglementări în vigoare în anumite state, firmele
naţionale au prioritate deplină faţă de cele străine în realizarea lor. Modalităţi: interzicerea în mod
explicit a accesului companiilor străine la contractele de anvergură efectuate prin achiziţii
guvernamentale; oferirea de tratament comercial şi financiar preferenţial unor companii care se
angajează să utilizeze cantităţi însemnate de produse interne în procesul de executare a
contractelor guvernamentale; impunerea unor condiţii şi cerinţe discriminatorii faţă de ofertanţii
externi participanţi la licitaţiile pentru obiectivele finanţate din bani publici cu scopul înlăturării
concurenţei externe şi al promovării industriei indigene. La Runda Tokio (GATT) a fost negociat
Acordul privind achiziţiile guvernamentale (intrat în vigoare la 1 iunie 1981) ; acesta a fost
revizuit ⇒ Noul acord a fost semnat în aprilie la Marrakesh şi a intrat în vigoare la 1 ian. 1996
b) Comerţul de stat = totalitatea operaţiunilor de vâzare-cumpărare efectuate de întreprinderile
aflate integral sau majoritar în proprietatea statului; constituie obstacol atunci când, statul oferă
acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură (acces privilegiat la
comenzile publice, bonusuri la preţ, facilităţi fiscale, acces preferenţial la liniile guvernamentale
de credit, obţin uşor licenţe de import etc.) în raport cu firmele străine sau cele aflate în proprietate
privată.
c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse - instituirea monopolului de stat
asupra importului anumitor produse permite limitarea importului la produsele respective şi
stabilirea preţului de vânzare cu amănuntul la acestea (de regulă f. ridicate pt. a restrânge
consumul); uneori este justificat de motive legate de asigurarea stării de sănătate a populaţiei, a
animalelor, prezervarea unor moduri de viaţă tradiţionale, protecţia mediului înconjurător.
V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor
indigene (obstacole tehnice)
Reglementările tehnice pot deveni bariere netarifare atunci când nu sunt aplicate standardele
internaţionale, atunci când reglementările naţionale în acest domeniu sunt extrem de diferite, se
modifică frecvent şi nu sunt suficient de transparente.
În cadrul GATT, la Runda Tokio a fost adoptat Acordul privind obstacolele tehnice în calea
comerţului, iar la Runda Uruguay a fost revizuit şi extins. Separat a fost negociat un Acord privind
aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare.
Principalele forme sunt:
a) Normele sanitare şi fitosanitare
b) Normele de securitate
c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea
d) Norme privind reclama şi publicitatea
e) Norme privind protecţia mediului înconjurător
11
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
MĂSURI PROMOŢIONALE
1. Negocierea şi încheierea unor tratate de comerţ şi navigaţie, a unor acorduri comerciale şi de
plăţi sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental - pot conţine clauze care să
favorizeze schimburile: CNF, clauza regimului naţional, clauza privind evitarea dublei impuneri
etc., aranjamente privind regulile de origine sau condiţii în care se pot folosi măsurile de
salvgardare ş.a. ⇒ fac mediul comercial mai previzibil, presupun avantaje tarifare şi netaritafe,
reduc costurile de tranzacţie ale firmelor exportataoare sau importatoare, conferă continuitate şi
stabilitate schimburilor comerciale reciproce
2. Sprijinirea directă sau indirectă a firmelor pentru a participa la târguri şi expoziţii
internaţionale - autorităţile publice pot prelua, mai ales pt. IMM în funcţie de produsele pe care
ele doresc să le promoveze prioritar pe anumite pieţe, o parte din costurile legate de închirierea
spaţiilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestări a unor produse cu volum mare şi costuri
ridicate de transport, suportarea integrală sau parţială a costurilor unor campanii publicitare etc.
3. Reprezentarea comercială în străinătate - permite o mai bună cunoaştere a pieţei ţărilor
partenere, o informare promptă cu privire la noile oportunităţi de afaceri prin culegerea de
informaţii referitoare la evoluţiile în domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin
contactarea potenţialilor parteneri pt. firmele din propria ţară, prin colectarea invitaţiilor la
licitaţiile internaţionale etc. Aceste informaţii sunt remise departamentelor de comerţ exterior care
le vor înainta gratuit sau în condiţii de favoare firmelor care au interese comerciale în zona
respectivă.
4. Sprijinirea activităţilor promoţionale ale Camerelor de Comerţ, Industrie (şi Agricultură) -
CCI(A) sunt structuri asociative care desfăşoară acţiuni promoţionale şi de consultanţă pentru
membrii lor; autorităţile publice pot stimula activităţile acestor entităţi prin facilităţi fiscale şi de
altă natură, prin adoptarea unei legislaţii care să ţină seama de sugestiile exprimate de mediul de
afaceri reprezentat de ele etc.
5. Prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de
consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora - prin constituirea de compartimente
specializate în cadrul ministerelor de resort, prin finanţarea unor institute de matketing şi
conjunctură, a centrelor specializate de comerţ exterior pot fi puse la dispoziţia firmelor străine
baze de date, studii etc.
MĂSURI DE STIMULARE
12
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
13
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
1
C. Cristureanu (1999), "Economia imaterialului: tranzacţiile internaţionale cu servicii", p.39.
14
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
2. Cererea pentru servicii a devenit mai exigentă, mai informată, mai omogenă şi mai receptivă faţă
de oferta companiilor specializate;
3. Tendinţa de externalizare a serviciilor publice, devenite servicii comercializabile: exemplu ⇒ în
unele ţări accesul la infrastructura de transport rutier este supus plăţii unui tarif sau obţinerea unor
documente, autorizaţii etc. eliberate de autoritatea publică sau serviciile educaţionale;
4. Intensificarea utilizării de tehnologii informatice şi extinderea acestora ca modalitate de
internaţionalizare spre servicii considerate necomercializabile ;
5. Facilitarea accesului prestatorilor de servicii la telecomunicaţii (acestea reprezentând una din
componentele cele mai costisitoare ale sferei serviciilor) ⇒ tot mai mult utilizate ca modalitate de
distribuţie la distanţă a serviciilor şi bunurilor;
6. Asocierea, în proporţie tot mai mare, a serviciilor la bunurile exportate şi tranzacţionarea acestora
în acelaşi pachet comercial (Albert Bressand şi A. Palmer le-a denumit "compacks");
7. Includerea informaţiilor, considerate resurse strategice, în categoria serviciilor comercializabile,
etc.
Pentru selecţionarea celor mai potrivite modalităţi de internaţionalizare a serviciilor putem utiliza
clasificarea lor în 6 sectoare 2 în funcţie de combinaţia a 2 variabile de bază:
1. Gradul de tangibilitate (servicii pure cu tangibilitate redusă; servicii asociate bunurilor sau
livrate odată cu bunurile; servicii cuprinse în bunuri)
2. Gradul de interacţiune al producătorului cu consumatorul de servicii (scăzut; înalt).
2
S. Vandermerwe, M. Chadwick (1989), "The Internationalisation of Services", The service Industrial Journal
vol.9, No.1, January.
15
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Gradul de interacţiune
Gradul de
Consumator - Producător
tangibilitate
Scăzut Înalt
SECTOR 1 SECTOR 4
Servicii •servicii de
pure, •poşta internă engineering
tangibilitate •servicii gospodăreşti •consulting
scăzută •servicii curierat •management
•publicitate
•educaţie 3
•asigurări
•servicii medicale
SECTOR 2 SECTOR 5
Servicii •servicii bancare
asociate
bunurilor
sau livrate •comerţ cu amănuntul •transport de
odată cu •transport aerian pasageri
bunurile •hotelărie •întreţinere, service
transport maritim
•fast-food
2
SECTOR 3
SECTOR 6
•informaţii pe internet
•teleshopping
•poştă electronică
Servicii
cuprinse
în bunuri •dischete software
•casete filme/ CD/
DVD
•cărţi educative
1 •reviste/presă
•informaţii pe internet
NOTA: 1 = EXPORT
2 = INTERMEDIERE
3 = ISD (Investiţii străine directe)
16
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
GRUPA 1 = EXPORT (minimum de investiţii, control şi prezenţă) : ofertantul de servicii îşi poate
externaliza activitatea fără să părăsească ţara de origine, exportând serviciile prin intermediul
mărfurilor, folosind reţeaua de distribuţie de pe piaţa externă sau încheind contracte de intermediere a
vânzării cu ofertanţii locali de servicii; vânzarea se poate realiza şi direct către utilizatori (ex. firma
McGraw Hill expediază prin poştă dischete cu informaţii financiare internaţionale).
17
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
şi, într-o anumită măsură, controlul prestării şi distribuţiei serviciilor. În acest caz, obiectivul este de a
menţine şi controla calitatea serviciilor prestate (exemple clasice de servicii în care se practică
internaţionalizarea prin intermediar: transportul - maritim, aerian, rutier, lanţurile de restaurante,
inclusiv fast-food-uri şi lanţurile hoteliere, teleshopping-ul etc.).
În general, dimensiunile şi structura sectorului de servicii (există şi excepţii) au fost într-o măsură
mai mică rezultatul unor decizii şi acţiuni ale statelor sau nu au făcut obiectul unor acţiuni de
politică economică distinctă în nici o ţară unde sectorul terţiar reprezintă un domeniu principal de
activitate, fiind mai degrabă rezultatul acţiunii forţelor pieţii.
Excepţiile vizează mai ales serviciile publice, necomerciale, deoarece statele au adoptat, în diferitele
stadii de dezvoltare socială, măsuri economice referitoare la dezvoltarea învăţământului, asistenţei
sanitare, justiţiei, apărării etc.
18
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Există de asemenea şi excepţii care cuprind şi servicii comerciale considerate ca strategice cum ar fi:
serviciile portuare şi aeroportuare, transporturile aeriene, maritime, unele servicii de telecomunicaţii,
serviciile bancare, asigurările, serviciile audiovizuale. În aceste cazuri, activităţile sunt plasate sub
controlul unor organisme care aparţin administraţiei publice (uneori cu rang de minister), sunt
protejate prin măsuri directe sau indirecte şi fac obiectul unor strategii de punere în aplicare a politicii
economice a statului. Tot la nivelul administraţiei publice sunt alocate şi investiţiile, uneori de mari
dimensiuni, iar prin politica de comerţ exterior, respectiv prin instrumentele de politică comercială, se
urmăreşte atingerea obiectivelor propuse.
La nivel naţional şi internaţional, după 1990, odată cu extinderea internaţionalizării serviciilor, au fost
adoptate o serie de principii şi norme pe baza cărora să se poată desfăşura relaţiile comerciale între
ţări.
Datorită acestor particularităţi ale politicii comerciale din domeniul serviciilor, instrumentele
utilizate pentru liberalizarea schimburilor / protejarea ofertanţilor de servicii de pe piaţa
naţională pot fi împărţite în:
1. Instrumente care reglementează accesul pe piaţă (deschid accesul permiţând concurenţa sau
limitează accesul) ⇒ exemple: aplicarea contingentelor (interzicerea navelor străine de a efectua
servicii de cabotaj = contingent 0); cote obligatorii la consumul anumitor servicii (programe de
televiziune care să cuprindă o cotă maximă de producţii străine); controlul deplasării
consumatorilor în exteriorul ţării (limitarea numărului de vize turistice); împiedicarea unui
prestator de servicii de a-şi desfăşura activitatea într-o altă ţară decât cea de reşedinţă
(interzicerea intrării băncilor străine în unele ţări sau dreptul de a presta numai o gamă restrânsă de
operaţiuni).
2. Instrumente care reglementează acordarea tratamentului naţional (extind sau restrâng
acordarea tratamentului naţional) ⇒ vizează protejarea prestatorilor naţionali; exemple: acordarea
19
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
unui avantaj de cost (subvenţii directe); dezavantajarea concurenţilor externi care trebuie să
suporte costuri suplimentare pentru a putea presta un anumit serviciu (limitarea accesului la
sistemele de rezervare computerizată în cazul companiilor aeriene străine; fixarea valorii minime a
capitalului social pentru o bancă cu capital străin la un nivel mai ridicat decât în cazul unei bănci
cu capital naţional; acordarea de avantaje fiscale în funcţie de ţara de provenienţă a capitalului în
cazul societăţilor de asigurare).
3. Alte măsuri care cuprind instrumente ce reglementeză dreptul de proprietate intelectuală
sau protejează consumatorii (indirect se protejează şi piaţa naţională).
Grupele 1 şi 2 de instrumente au acţiune directă asupra tranzacţiilor cu servicii şi sunt mai uşor de
cunoscut; grupa 3 cuprinde o gamă largă de măsuri cu efect difuz, fiind mai greu de identificat
caracterul lor protecţionist.
20
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
21
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
22
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
sistem dual de tarifare în hoteluri, spitale, mijloace de transport, servicii şcolare etc.), măsuri care
limitează dreptul vizitatorilor unei ţări (studenţi, pensionari, rude ale rezidenţilor) de a presta o
activitate remunerată pe parcursul sejurului etc.
3. Alte măsuri: reglementări cu privire la comportamentul şi conduita vizitatorilor (ţinută,
respectarea uzanţelor alimentare), cu privire la dreptul de a fi protejaţi şi reprezentaţi în
justiţie în calitate de consumatori.
23
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
3
Strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorbţia altor întreprinderi, în scopul
creşterii capacităţii de concurenţă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor, Dicţionar Enciclopedic, vol. III (H-
K), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
24
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Integrarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale spre realizarea unor
obiective ca: ridicarea prosperităţii tuturor părţilor, menţinerea păcii prin reducerea şansei de conflict
armat între parteneri.
Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiinţelor economice, defineşte
integrarea ca fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea
obstacolelor artificiale din calea funcţionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor
elementelor necesare coordonării şi unificării”. El face distincţia între conceptele de integrare
negativă (eliminarea tuturor discriminărilor şi restricţiilor din calea circulaţiei mărfurilor şi a
mijloacelor de producţie) şi integrare pozitivă (modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente
precum şi crearea unora noi, formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea
realizării unor obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor).
Accepţiunilor de mai sus acordate termenului de integrare li se adaugă şi distincţia care este
făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrarea formală (ce presupune schimbări ale
reglementărilor juridice şi de altă natură în direcţia compatibilizării reciproce şi atingerii
funcţionalităţii eficiente a comunităţii) şi integrarea informală (care se referă la dinamica producţiei,
a comerţului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de comunicaţie). Dacă integrarea formală depinde
direct de iniţiative politice, integrarea informală se desfăşoară mai mult prin forţa mecanismelor
civilizaţiei europene actuale (Andrei Marga - Filosofia unificării europene).
In afara simplei zone preferenţiale (ce implică reduceri ale taxelor vamale şi a anumitor bariere
comerciale, cum ar fi contingentele), Bela Balassa distinge cinci grade (stadii sau trepte) ale
integrării clasate în ordine crescătoare din punct de vedere al intensităţii, fiecare grad reţinut fiind
constituit din precedentul la care se adaugă un nou element:
1. zona de liber schimb - se caracterizează prin faptul că ţările membre elimină (dintr-o dată sau
treptat) taxele vamale şi restricţiile cantitative care frânează libera circulaţie a mărfurilor între ele,
fiecare ţară participantă păstrându-şi protecţia iniţială faţă de terţi şi deci propria ei politică
comercială faţă de restul ţărilor lumii;
2. uniunea vamală – se distinge de forma precedentă de integrare prin adoptarea unui tarif vamal
comun si prin practicarea unei politici comerciale comune faţă de terţi . Atât zonele de liber
schimb cât şi uniunile vamale pot fi perfecte (sau complete) când vizează toate produsele care se
schimbă reciproc şi cu terţii sau imperfecte (incomplete) când se referă numai la o parte din
produsele care se schimba reciproc şi cu terţii;
25
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
3. piaţa comună (piaţă unică sau piaţă internă unică în cazul Comunităţii Europene) – este o formă
de organizare a relaţiilor economice internaţionale mult mai ambiţioasă, ea presupunând în plus
faţă de o uniune vamală trei elemente: libera circulaţie a persoanelor (favorizată prin anumite
măsuri ce asigură echivalarea diplomelor, elimină discriminările bazate pe naţionalitate în
domeniul angajărilor, al remunerării, al condiţiilor de lucru); libera circulaţie a capitalurilor (prin
armonizări fiscale şi prin eliminarea tuturor măsurilor de control al cursurilor de schimb);
libertatea de stabilire a întreprinderilor pe întregul teritoriu al pieţei comune. Piaţa comună
amplifică substanţial legăturile între economii pentru că se unifică nu numai pieţele bunurilor, dar
şi cele ale capitalurilor, serviciilor financiare şi forţei de muncă. Astfel, se măreşte câmpul
efectelor benefice ale concurenţei internaţionale şi ale lărgirii pieţelor, pentru că libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi lucrătorilor ca şi libertatea de stabilire a întreprinderilor
creează condiţiile pentru ca activităţile de producţie a bunurilor şi serviciilor să fie realizate acolo
unde ele sunt cel mai eficiente;
Urmarea logică a integrării economice este uniunea politică. Integrarea politică presupune o politică
externă şi de apărare comune, precum şi instituţii cu caracter supranaţional, acceptate de toate statele
participante.
OBSERVAŢII :
1. Dominique Redor - economist francez, consideră că piaţa comună şi piaţa unică reprezintă grade
diferite ale integrării economice, piaţa unică fiind un stadiu superior celui al pieţei comune ; în
acest sens, piaţa comună presupune « libera mişcare a lucrătorilor şi a capitalurilor », în timp ce
piaţa unică « armonizează pentru toţi agenţii economici din zonă, toate condiţiile de acces către
pieţele ţărilor membre, şi implică un anumit nivel de coordonare a politicilor economice şi a
politicii cursului valutar ».
2. Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut ca un
proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la următorul.
Tranziţiile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna definite cu
claritate.
26
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi elemente ale
pieţei unice sau ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună, apoi mai târziu
Sistemul Monetar European).
Teoriile integrării ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind
uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condiţia sine qua non a tuturor
formelor de integrare economică.
Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale funcţionării unei uniuni vamale a
fost economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie Endowment for
International Peace, New-York, 1950); el schiţează cadrul analitic ce permite să se vadă dacă astfel de
uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau nu să amelioreze bunăstarea
generală în raport cu liberul schimb universal.
27
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din aceste ţări sunt
eliminate; în consecinţă, anumite bunuri, pentru care costurile de producţie sunt mai mici în B decât în
A, pot fi importate în ţara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul de creare de comerţ.
Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ţara A, ce aplica taxe vamale identice pentru
bunurile din ţările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de producţie sunt inferioare
celor din B.
Dacă eliminarea taxelor vamale între ţările A şi B face ca ţara A să importe bunul respectiv din B şi nu
din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnare de comerţ.
Preponderenţa unuia sau altuia din cele două efecte identificate depinde de :
- elasticitatea curbelor cererii şi ofertei;
- de nivelul taxelor vamale înlăturate prin constituirea uniunii vamale;
- de nivelul prevăzut în tariful vamal comun faţă de terţi.
Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de creare şi
deturnare de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală conduce la o creare
netă de comerţ, atunci ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a bunăstării.
J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătăţească, fie să deterioreze alocarea de resurse,
adică să conducă fie la creare de comerţ, fie la deturnare de comerţ; cele două efecte de creare şi
deturnare de comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când producătorul mai eficient se situează în
afara uniunii vamale: dacă producătorii din uniunea vamală îşi dezvoltă vânzările în zona de integrare
peste cantităţile importate anterior de la producătorii eficienţi din afara uniunii vamale, partea din noile
schimburi ce se substituie în mod riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comerţ, iar
partea ce corespunde creşterii vânzărilor reprezintă o creare de comerţ.
J. Viner admite, în ultimă instanţă, că numai studiul concret al zonelor integrate permite să se vadă
dacă integrarea regională generează efecte de creare de comerţ superioare celor de deturnare de
comerţ.
28
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Cadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratatele fundamentale, are la bază
"un triunghi instituţional" alcătuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Parlamentul
European. Aceste instituţii sunt actorii procesului decizional, lor alăturându-li-se Consiliul European,
care defineşte orientările politice generale. Aplicarea normelor UE este supravegheată de Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene, iar partea financiară a activităţilor este verificată de Curtea
Europeană de Conturi. Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate, cu rol
financiar, consultativ etc.
1. Cadrul instituţional al UE
29
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Consiliul European 4
După semnarea Tratatelor de la Roma (1957), care nu prevedeau nimic despre reuniunile la
nivel înalt, şefii de stat şi de guvern din cele şase ţări membre de atunci au început să se întâlnească,
formal şi punctual, pentru a schiţa un bilanţ al construcţiei europene.
În 1974, ca urmare a iniţiativelor franco-germane, aceste reuniuni la vârf s-au transformat în
Consilii Europene, oficiale şi periodice. Crearea Consiliul European a fost anunţată la 10 decembrie
1974 la Conferinţa la nivel înalt de la Paris, de către Valéry Giscard d'Estaing, preşedintele de atunci
al Franţei, care a propus "instituţionalizarea acestor reuniuni […] de trei ori pe an şi ori de câte ori se
impune o cooperare politică" 5 .
Oficializarea Consiliului European a fost realizată prin Actul Unic European în 1987, care în
art.2 îi determină cu precizie organizarea: "Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai
statelor membre şi pe preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de către Miniştri
Afacerilor Externe ai statelor membre şi de un membru al Comisiei".
În Tratatul de la Maastricht, care continuă şi aprofundează procesul demarat prin Actul Unic
European, se stipulează în articolul D că, mai mult ca oricând, Consiliul European are o misiune de
orientare (orientări politice generale) şi de impuls politic (necesar dezvoltării Uniunii şi adoptării
deciziilor). Consiliul European are un rol important în definirea orientărilor politice, economice şi
sociale generale, intervine în deblocarea unor situaţii de criză sau pentru soluţionarea unui dezacord
între statele membre. De asemenea, Consiliul European poate fi arbitru pentru conflictele între
instituţiile Uniunii. În cadrul Consiliului European sunt stabilite priorităţile şi calendarul construcţiei
europene: reforma Tratatelor, poziţia Uniunii Europene pe plan internaţional, finanţările oferite prin
bugetul Uniunii etc.
Consiliul European se reuneşte cel puţin de 2 ori pe an (în iunie şi în decembrie, în ţara care
deţine preşedinţia şi în Consiliu extraordinar, ori de câte ori este necesar); reuniunile se desfăşoară, în
general, pe parcursul a două zile; preşedinţia este deţinută de fiecare stat membru timp de 6 luni, prin
rotaţie, iar deciziile sunt luate de obicei prin consens. Deciziile luate în cadrul Consiliului European
sunt foarte importante din punct de vedere politic, însă nu au valoare juridică; pentru a putea fi puse în
aplicare este necesară îndeplinirea procedurii de adoptare a textelor juridice comunitare.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la încheierea fiecărei reuniuni,
precum şi un raport anual scris cu privire la progresele înregistrate de Uniune.
4
Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (fondat în 1949), care are membri din întreaga Europă şi se axează
pe cooperarea culturală şi drepturile omului, în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1954) şi a
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
5
G. Ferréol (coord.) (2001), Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, p.215-216.
30
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
31
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Comisia Europeană
Comisia Europeană este instituţia executivă a UE, cu sediul la Bruxelles, fiind organizată
după modelul unui guvern; este un organ permanent, care a fost alcătuit pentru UE "în formula celor
15 state" din 20 de comisari: câte 2 pentru cele mai mari ţări (Germania, Spania, Franţa, Italia şi Marea
Britanie) şi câte unul pentru cele mai mici. Începând cu noiembrie 2004, după preluarea noului mandat
şi ca urmare a extinderii de la 1 mai 2004 a UE la 25 de state, Comisia nu va mai avea în structura sa
decât câte un comisar naţional pentru fiecare ţară membră. Comisarii sunt desemnaţi "de comun
acord" de către guvernele statelor membre, după aprobarea prin vot de către Parlament, pentru un
mandat de 5 ani, reînnoibil. Comisarii nu trebuie să reprezinte guvernul lor şi nici să primească
instrucţiunii din partea acestuia. Ei sunt aleşi datorită "competenţei lor generale", îşi exercită funcţia
independent, fiind garanţii interesului general comunitar. Fiecare comisar are în sarcina sa un sector
specific şi conduce serviciul sau serviciile aferente 6 . Comisia este responsabilă în mod colectiv în faţa
Parlamentului, care o poate constrânge să demisioneze prin votul unei moţiuni de cenzură (cu
majoritate de 2/3). Deciziile Comisiei sunt luate cu majoritate din membri care o alcătuiesc.
Comisia are practic monopolul în privinţa propunerilor de măsuri legislative. Aceste
propuneri de măsuri legislative pot fi:
- regulamentul (lege cu caracter obligatoriu, direct aplicabilă în toate statele membre după
adoptarea sa de către Consiliul de Miniştri fără să fie necesară adoptarea unei legislaţii
naţionale în acest sens);
- directiva (lege cu caracter obligatoriu pentru statele membre în privinţa obiectivelor şi
rezultatelor, care lasă la latitudinea instanţelor naţionale alegerea formei şi mijloacelor
pentru transpunerea sa în dreptul naţional);
- alte măsuri (decizia - are caracter obligatoriu pentru compania sau statul membru
căreia/căruia i se adresează şi nu necesită adoptarea unei legislaţii naţionale;
recomandarea - poate avea o influenţă considerabilă, însă nu are caracter obligatoriu).
6
De exemplu, noua Comisie Europeană care a început să funcţioneze din noiembrie 2004 are ca Preşedinte pe
José Manuel Barroso (Portugalia), ca Vice-Preşedinte şi Comisar pentru Relaţii Instituţionale şi Strategie de
Comunicare pe Margot Wallström (Suedia), ca Vice-Preşedinte şi Comisar pentru Întreprinderi şi Industrie pe
Günter Verheungen (Germania) etc.
32
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
33
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Comisia este cea mai mare instituţie a UE din punctul de vedere al efectivului său; ea numără
în prezent cca. 24000 de funcţionari europeni repartizaţi astfel: cca. 25% din personal lucrează în
domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 75% din angajaţi în cadrul direcţiilor generale (DG relaţii
externe, a afacerilor economice şi financiare, a concurenţei, a agriculturii, a Pieţei unice etc.) şi al
serviciilor descentralizate. Ea este condusă de un preşedinte ce dispune de prerogative destul de largi,
care s-au accentuat în timp, iar Tratatul de la Amsterdam accentuează şi mai mult supremaţia
preşedintelui asupra celorlalţi membri ai Comisiei. Astfel, preşedintele dispune de o "putere de
orientare" care se reflectă în responsabilitatea sa în problemele de organizare, în dreptul său de a
participa la selectarea celorlalţi membri ai Comisiei şi în calitatea sa de membru al Consiliului
European.
Parlamentul European
În viziunea Tratatului de la Roma din 1957, Parlamentul Eurpean (PE) reprezintă "popoarele
statelor reunite în cadrul Comunităţii" (art. 189, primul alineat, din tratatul privind CE).
Parlamentul este instrumentul de control democratic al UE. Este alcătuit din deputaţi aleşi prin
vot universal direct din 1979 (la origine membri săi erau desemnaţi prin sufragiu universal indirect de
către parlamentarii diferitelor state). Fiecare stat membru dispune de un număr de locuri care este în
funcţie de importanţa sa relativă (economică şi demografică). De la 1 ianuarie 1995, după aderarea
Austriei, Finlandei şi Suediei, PE a avut 626 de membri; ca urmare a extinderii UE cu încă 10 state de
la 1 mai 2004, pentru legislatura 2004-2009 au fost prevăzuţi 732 de membri (785 pentru perioada de
tranziţie 2007-2009, incluzând România – 35 locuri şi Bulgaria – 18 locuri); membri săi au un mandat
de 5 ani, reînnoibil. Statele sunt libere să aleagă sistemul lor electoral (majoritar în Marea Britanie,
proporţional pentru alte state). Locurile în PE nu sunt în funcţie de apartenenţa lor naţională, ci în
funcţie de grupările politice 7 .
Organizarea internă a PE este asemănătoare celei a unui parlament naţional: îşi alege biroul
(format din preşedinte, vicepreşedinţi şi chestori) şi îşi votează preşedintele pentru o durată de 2,5 ani;
preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile internaţionale,
prezidează sesiunile plenare ale PE, precum şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor;
preşedinţii grupărilor politice constituie Conferinţa Preşedinţilor, aceasta fiind organul politic al
Parlamentului, cu rolul de a stabili organizarea lucrărilor Parlamentului (stabileşte ordinea de zi a
şedinţelor plenare, componenţa şi numărul comisiilor şi delegaţiilor parlamentare), de a hotărî în
problemele aferente relaţiilor interinstituţionale şi a celor cu instituţiile extracomunitare. Deputaţii sunt
7
În octombrie 2006 distribuţia celor de locuri 785 pe formaţiuni politice în PE era următoarea:
Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică 41;Grupul Socialist 219; Grupul Verzilor/ Alianța Liberă
Europeană 42; Independență și Democrație 28; Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa 103; Partidul
Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni 278; Uniunea pentru Europa Națiunilor 30;
Membri neafiliați și locuri temporar neocupate 44.
34
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
constituiţi în grupuri politice. Numărul minim pentru constituirea unui grup este de 29 dacă ei aparţin
unui singur stat, 23 pentru 2 state, 18 pentru 3 state şi 14 pentru 4 sau mai multe state.
Puterile PE au crescut în timp. Deţine puterea de codecizie bugetară (Parlamentul poate
propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate în anumite secţiuni ale bugetului;
Parlamentul adoptă forma finală a bugetului UE, de regulă în luna decembrie şi tot el este cel care
acordă Comisiei descărcarea de gestiune pentru bugetul anului precedent) şi, parţial după Tratatul de la
Maastricht, puterea de codecizie legislativă.
PE nu exercită funcţii de control decât faţă de Comisia Europeană: acest control rezidă
îndeosebi în obligaţia Comisiei de a răspunde Parlamentului, de a-şi explica poziţiile în cadrul
sesiunilor plenare publice şi de a-i prezenta în fiecare an un "raport general privind activitatea
Comunităţilor Europene". Parlamentul poate să răstoarne Comisia printr-o moţiune de cenzură (cu
majoritate de 2/3) şi deţine puterea de a o investi: intervine în procedura de numire a membrilor
Comisiei; se pronunţă în privinţa alegerii viitorului preşedinte al Comisiei şi a celorlalţi comisari
printr-un vot de aprobare. Posibilitatea de control politic al PE a fost întărită considerabil prin alte
mecanisme de control introduse de Tratatul privind Uniunea Europeană: Parlamentul poate constitui
comisii temporare de anchetă cu scopul de a examina alegaţiile de infracţiune sau de proastă
administrare în aplicarea dreptului comunitar; în plus, orice cetăţean al Uniunii, persoană fizică sau
juridică rezidentă sau cu sediul într-un stat membru are dreptul să prezinte petiţii la Parlament, care
sunt examinate de comisia permanentă de petiţii; de asemenea, PE numeşte un Mediator European
(Ombudsman), care are misiunea de a primi plângeri de la cetăţeni, firme, asociaţii sau alte organisme
înregistrate oficial în UE, în litigii cu instituţiile şi organismele UE (cu excepţia Curţii de Justiţie şi a
Tribunalului de Primă Instanţă), în urma căroa examinează cazurile de proastă administrare. În fiecare
an, Mediator European prezintă un raport Parlamentului în legătură cu rezultatele anchetelor sale.
Funcţia legislativă a Parlamentului European este concretizată în participarea sa la
adoptarea regulamentelor, directivelor sau a altor măsuri de către Consiliu după 4 modalităţi:
- procedura de consultare impune Consiliului să ceară avizul PE de fiecare dată când
tratatul o prevede; presupune trimiterea propunerii de către Comisie atât la Consiliu, cât şi
la Parlament, acesta din urmă fiind însă consultat oficial de către Consiliu. În cadrul
acestei proceduri, consultarea Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativă, în funcţie
de cazurile prevăzute în Tratat. Această distincţie este importantă pentru determinarea
consecinţelor juridice ale neconsultării Parlamentului de către Consiliu sau ale unei
proceduri de consultare neconforme cu Tratatul. Consultarea obligatorie şi conformă a
Parlamentului în cazurile prevăzute de Tratat constituie o condiţie formală a cărei
nerespectare de către Consiliu antrenează nulitatea actului, conform unei hotărâri a Curţii
de Justiţie a Comunităţilor europene dată în 1980. Procedura de consultarea se
caracterizează în esenţă prin faptul că Parlamentul nu procedează decât la o singură
lectură. În cadrul acestei proceduri, PE poate adopta sau respinge propunerea Comisiei sau
35
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
poate cere amendamente, care trebuie studiate de către Comisie, hotărând dacă le acceptă
sau nu şi trimiţând textul cu modificări, Consiliului. Printr-o decizie luată în unanimitate,
acesta poate adopta textul cu modificările respective sau poate introduce alte modificări.
Această procedură se foloseşte în adoptarea textelor din următoarele domenii: revizuirea
Tratatelor, cetăţenia europeană, agricultură, cooperare poliţienească şi judiciară în materie
penală etc.
- procedura de cooperare permite Parlamentului amendarea unor texte înainte de a fi
adoptate de Consiliu; această procedură a fost introdusă în Actul Unic European şi a intrat
în vigoare la 1 iulie 1987, fiind prevăzută pentru domenii specifice cum ar fi adoptarea
actelor comunitare referitoare la funcţionarea Pieţei Interne (art.100A). Această procedură
era destinată garantării recurgerii la regula majorităţii calificate în cadrul Consiliului şi
întăririi participării Parlamentului la deciziile referitoare la Piaţa Unică. Procedura de
cooperare prevedea o dublă lectură a propunerilor Comisiei în cadrul Parlamentului şi
Consiliului.
- procedura de codecizie dă PE puterea de a împiedica adoptarea unui text; presupune
trimiterea propunerii legislative de către Comisie atât la Consiliu, cât şi la Parlament,
aceasta făcând obiectul a două lecturi şi dezbateri în fiecare din cele două instituţii. Dacă
nu se pun de acord, este convocat « un comitet de conciliere », compus dintr-un număr
egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai PE. La reuniunile acestui Comitet participă şi
reprezentanţi ai Comisiei. Odată ce Comitetul a ajuns la un acord, textul este trimis la PE
şi la Consiliu pentru o a treia lectură. Amendamentele propuse trebuie să fie ratificate cu
majoritate absolută de Parlament şi cu majoritate calificată de Consiliu. Dacă nici un acord
nu este găsit de Comitet, textul legislativ poate fi adoptat cu majoritate calificată de
Consiliu (incluzând eventualele amendamente), însă Parlamentul poate anula această
decizie printr-un vot cu majoritate absolută. Această nouă procedură întăreşte puterea
Parlamentului în raport cu cea a Consiliului (putând de acum înainte să se opună unei
decizii a acestuia), dar şi în raport cu Comisia (care nu mai are decât un rol consultativ).
Procedura de codecizie este folosită în domenii precum : interdicţia discriminării pe bază
de naţionalitate, ocuparea forţei de muncă, educaţie, sănătate, cercetare, protecţia
mediului, statistică etc.
- procedura de aviz conform dispune ca PE să aprobe (cu majoritate absolută) sau nu
totalitatea unui text, fără posibilitatea de a-l amenda ; Consiliul trebuie să obţină avizul
conform al Parlamentului înainte de a adopta o decizie. Avizul conform nu este o
procedură de codecizie pentru că PE nu are capacitatea de a modifica textul. Nu dispune
decât de un drept de veto putând să incite Consiliul în modificarea eventuală a textului.
Este folosită în domenii ca : aderarea sau asocierea la UE, Fondurile Structurale şi Fondul
de Coeziune, responsabilitaţile specifice Băncii Centrale Europene etc.
36
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a fost instituită în 1952 prin Tratatul de la
Paris, cu sediul în Luxemburg. S-a considerat că, într-o comunitate de state, regulile comune ar risca
să fie interpretate şi aplicate diferit în funcţie de ţări, dacă ele ar fi supravegheate de jurisdicţii
naţionale şi, în consecinţă, dreptul comunitar ar putea să nu fie aplicat uniform. Aceasta este motivaţia
care a stat la baza instituirii unei Curţi de Justiţie încă de la crearea CECO.
Curtea de Justiţie este alcătuită din 25/27 judecători, respectiv câte un judecător din fiecare
ţară membră 8 şi 8 avocaţi generali. Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor
sale, prezentând în şedinţe deschise, în cadrul "concluziilor lor", o propunere de decizie, ce se bazează
pe o examinare în condiţii de completă independenţă şi imparţialitate a problemelor de drept ridicate
de speţa respectivă. Avocaţii generali nu pot influenţa hotărârea Curţii decât prin puterea concluziilor
lor, ei neluând parte la deliberări sau la votarea hotărârilor. Din 1989, a fost creat şi Tribunalul de
Primă Instanţă (numără câte un judecător din fiecare ţară membră), care este parte integrantă CJCE
din punct de vedere instituţional şi al cărui rol este de a degreva munca CJCE. Tratatul de la Nisa
prevede împărţirea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă (TPI), pentru
a nu întârzia termenele de judecată, fapt posibil ca urmare a extinderii UE. Membri acestor instanţe
(CJCE şi TPI) sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani (cu posibilitatea prelungirii mandatului), de comun
acord de către guvernele statelor membre, dintre personalităţile independente, susceptibile să ocupe în
ţara lor de origine cele mai înalte funcţii jurisdicţionale.
CJCE are ca misiune să asigure respectarea dreptului în aplicarea şi interpretarea tratatelor
constitutive (tratatele stipulează că legea Uniunii prevalează în faţa legii naţionale). Această descriere
generală a sarcinilor CJCE acoperă trei domenii fundamentale:
8
Numărul va mai putea creşte o dată cu aderarea de noi state la UE. Se apreciază în unele lucrări că faptul
creşterii numărului de judecători ar putea avea şi un efect negativ asupra unităţii de scop care este pretins Curţii
de Justiţie (W. Cairns în O. Manolache, Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003,
p.124.
37
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
38
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Comunităţile Europene au încercat, de-a lungul timpului, să creeze instituţii care să le confere
aspectul unui viitor stat european şi care să le permită o funcţionare corespunzătoare, iar un număr
mare din acestea, care nu existau decât la nivel naţional, s-au impus mai târziu cu prilejul încheierii
unor tratate. Este şi cazul Curţii Europene de Conturi, care a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles
din 22 iulie 1975, când a înlocuit Comisia de control CEE-CEEA. Ea are sediul la Luxemburg, unde a
fost instalată în octombrie 1977 şi a devenit instituţie a UE, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de
la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, fără să se fi operat schimbări esenţiale în privinţa atribuţiilor sale 9 .
Curtea Europeană de Conturi este alcătuită în prezent din 27 membri 10 ; aceştia sunt numiţi pe
o perioadă de 6 ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului) printr-o decizie unanimă a Consiliului
UE, după consultarea cu PE.
Ea verifică din punct de vedere financiar legalitatea şi corectitudinea întregii activităţi,
urmărind buna gestionare a resurselor financiare. Curtea de Conturi are funcţia de verificare a
conturilor şi a execuţiei bugetului UE, de control financiar al instituţiilor sale şi al agenţiilor,
fundaţiilor, institutelor şi al altor organisme de acest fel care aparţin de UE, cu scopul de a îmbunătăţii
gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor UE cu privire la utilizarea fondurilor publice
de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune. Independenţa Curţii de Conturi în raport cu alte
instituţii comunitare şi cu statele membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit.
Ea are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit,
ca şi în privinţa alegerii obiectului şi a metodei de control. Persoanele private pot şi ele să-i se supună
controlului, de exemplu atunci când verifică dacă subvenţiile ce provin din resurse comunitare sunt
utilizate de către beneficiarul privat în conformitate cu dreptul comunitar.
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă
nereguli, inclusiv fraudă, sunt informate imediat organismele comunitare competente pentru ca acestea
să poată lua măsurile necesare.
Singurul adevărat atu al Curţii de Conturi este efectul publicităţii. După încheierea fiecărui
exerciţiu, rezultatele activităţilor sale sunt consemnate într-un raport anual, care este publicat în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene şi astfel pus la dispoziţia opiniei publice europene. Curtea
mai poate adopta rapoarte speciale asupra unor probleme particulare, poate formula opinii, furniza
informaţii şi acorda asistenţă.
Comitetul Economic şi Social (CES), înfiinţat prin Tratatul de la Roma din 1957, este un
organ pur consultativ cu sediul la Bruxelles, în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii ale
9
G. Ferréol (coord.) (2001), Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, p.57.
10
La Consiliul European de la Bruxelles din 10-11 decembrie 1993 a fost confirmat principiul desemnării
membrilor, câte unul din fiecare stat membru şi s-a decis mărirea numărului de membri în funcţie de viitoarele
extinderi.
39
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
vieţii economice şi sociale; Comitetul are rolul unui forum de dezbatere şi reflecţie, atât la nivel
european cât şi la nivelul statelor membre.
În formula UE cu 15 state, CES avea un număr de 222 membri (consilieri) 11 care proveneau
din trei grupuri: patronat, salariaţi şi activităţi diverse (agricultori, meşteşugari, consumatori,
profesiuni liberale etc.). Membri CES sunt numiţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre, pe
o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Avizul CES este solicitat cu titlu
obligatoriu (în domenii de interes direct: agricultură, libera circulaţie a lucrătorilor, transporturi,
educaţie, formare profesională, sănătate publică, politică socială etc.) sau facultativ de către Consiliul
UE sau de către Comisia Europeană. După Tratatul de la Amsterdam, şi Parlamentul European poate
să-l consulte.
CES organizează numeroase colocvii, audieri, rapoarte etc. cu scopul de a îmbunătăţii relaţiile
dintre cetăţeni şi instituţiile UE. Are rolul de a identifica lacunele şi obstacolele din funcţionarea Pieţei
Interne Unice şi de a propune soluţii. De asemenea, CES are posibilitatea de a emite un aviz/opinie,
din proprie iniţiativă, dacă consideră că este oportun. Avizele emise la iniţiativa Comitetului au, de
multe ori, o dimensiune politică considerabilă, după cum o ilustrează avizul din 22 februarie 1989
referitor la drepturile sociale fundamentale în Comunitate, care a pus bazele "Cartei sociale" propusă
de Comisie (şi adoptată de 11 state membre). În medie, sunt emise circa 170 de opinii pe an. Avizele
sunt adoptate în şedinţele plenare lunare şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene.
Pe plan internaţional, CES are legături cu Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi
Sociale şi are întâlniri cu reprezentanţii mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.
Comitetul Regiunilor
Creat prin Tratatul de la Maastricht şi funcţional de la 9 martie 1994, acest comitet este legat
de structura specifică a unor state membre (Germania, Belgia, Italia, Spania etc.) şi de revendicările
unor entităţi federale sau puternic regionalizate, care doreau să fie antrenate în mecanismul
funcţionării UE 12 . Comitetul regiunilor a fost precedat de existenţa unui Consiliu consultativ al
colectivităţilor, creat încă din 1988 şi care era format din 42 de membri, ce beneficiau de un mandat
electiv local şi care erau numiţi la propunerea unanimă a Adunării regiunilor, a Uniunii internaţionale
a oraşelor şi a Consiliului Comunelor.
Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, în UE-15, Comitetul regiunilor a avut 222 de
reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, însă numărul membrilor nu va putea depăşi 350 în
condiţiile noilor aderări la UE. În Declaraţia privind extinderea, inclusă în Actul final al Conferinţei
11
Tratatul de la Nisa prevede ca numărul maxim să fie de 350 membri (317 membri pentru UE-25 şi 344 de
membri într-o Uniune cu 27 de state membre).
12
G. Ferréol (coord.) (2001), Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, p.44-45.
40
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
care a adoptat Tratatul de la Nisa, s-a stabilit că poziţia comună ce urmează a fi adoptată de către
statele membre în timpul conferinţelor de aderare în ceea ce priveşte structura Comitetului regiunilor
va corespunde unui număr de 344 membri pentru o Uniune de 27 de state membre 13 . Membri
Comitetului regiunilor sunt numiţi pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a
mandatului, de către Consiliul UE, în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor
membre. Funcţia de membru în Comitetul regiunilor este incompatibilă cu cea de Parlamentar
European.
Comitetul regiunilor nu dispune decât de o putere de aviz consultativ. Este obligatorie
consultarea lui de către Comisie sau Consiliu în numeroase domenii care afectează interesele locale
şi regionale (mai ales în educaţie, tineret, cultură, sănătate publică, coeziune economică şi socială,
reţele transeuropene de transporturi, de telecomunicaţii şi energie). Tratatul de la Amsterdam a
introdus posibilitatea consultării Comitetului regiunilor de către Parlamentul European, extinzând şi
numărul domeniilor în care acesta este consultat în mod obligatoriu: mediu înconjurător, ocuparea
forţei de muncă, formarea profesională, Fondul Social European, cooperarea transfrontalieră si
transporturi. Comitetul Regiunilor poate formula opinii şi din proprie iniţiativă.
El are, în fond, rolul unui "paznic" al principiului subsidiarităţii, conform căruia deciziile
trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni. Îşi desfăşoară activitatea în 5
sesiuni plenare pe an, cadru în care adoptă avizele adresate Consiliului UE şi Comisiei Europene (la
acestea se adaugă activitatea din 8 comisii şi 4 subcomisii); ca organism de reprezentare a intereselor
locale şi regionale, Comitetul contribuie la întărirea legăturii dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la
apropierea şi implicarea lor în deciziile UE.
Cu toate acestea, resursele sale limitate, diviziunea între reprezentanţii locali şi regionali,
apariţia grupurilor politice şi geografice, natura sa consultativă şi tendinţa de a oferi avize într-o sferă
largă de domenii, au limitat capacitatea Comitetului de a obţine rezultate 14 .
Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma (art. 130) ca
instituţie financiară de care Comunitatea dispune pentru "dezvoltarea sa echilibrată şi fără obstacole".
Membri băncii sunt statele membre. Este o instituţie non-profit, iar fondurile nu provin din bugetul
UE, ci din credite pe pieţele financiare şi de la acţionari – statele membre UE. Contribuţia fiecărui Stat
Membru la capitalul BEI reflectă ponderea sa economică în UE.
BEI are misiunea (art. 198 E din Tatatul de la Maastricht) de a contribui, făcând apel la
pieţele de capitaluri şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi fără obstacole a pieţei comune
13
O. Manolache, Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.150.
14
J. Mitchell, P.Mc. Aleavy, Promoting Solidarity and Cohesion în Developments in the European Union (Ed.
by Laura Cram, D.Dinan, N. Nugent), p.178; O. Manolache, op.cit., p.150.
41
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
în interesul Comunităţii. În acest sens, ea facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii, fără
să urmărească un scop lucrativ, finanţarea proiectelor menţionate mai jos, în toate sectoarele
economiei:
a) proiecte ce au în vedere punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate;
b) proiecte ce vizează modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi
activităţi ca urmare a stabilirii progresive a pieţei comune, care prin amploarea şi natura
lor, nu pot fi în întregime acoperite prin diversele mijloace de finanţare existente în fiecare
din statele membre;
c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care, prin amploarea sau natura
lor, nu pot fi în întregime acoperite prin diversele mijloace de finanţare existente în fiecare
din statele membre.
În îndeplinirea misiunii sale, BEI facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură cu
intervenţiile Fondurilor Structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comunităţii.
BEI acordă împrumuturi statelor membre, statelor candidate din Europa Centrală şi de Est,
statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, statelor mediteraneene, dar şi pentru proiecte de interes reciproc
în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia 15 .
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, luând locul
Institutului Monetar European în 1998. Este cea mai nouă instituţie a UE. Ea se află în centrul Uniunii
Economice şi Monetare, este responsabilă de stabilitatea monedei europene, euro, autorizează
emiterea de bancnotelor şi hotărăşte volumul emisiunilor de euro.
Pentru a-i permite BCE să-şi îndeplinească misiunea, numeroase dispoziţii îi garantează
independenţa. Nici BCE şi nici o bancă centrală naţională nu pot să solicite sau să accepte instrucţiuni
de la instituţiile sau organele comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la orice alt organism.
Instituţiile şi organele comunitare, ca şi guvernele statelor membre se angajează să nu caute a o
influenţa (art. 107 din Tratatul de la Maastricht). În scopul asigurării independenţei BCE, membri
Directoriului sunt numiţi de comun acord de către statele membre, la recomandarea Consiliului UE şi
după consultarea Parlamentului, dintre persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în
domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute, pentru un mandat de opt ani ce nu poate fi reînnoit
(art.109 A din Tratatul de la Maastricht).
BCE are obligaţia de a informa instituţiile Uniunii despre măsurile luate. Ea formează
împreună cu băncile centrale ale statelor membre Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
15
În 2004, BEI a acordat împrumuturi în valoare totală de 43,2 mld. Euro (faţă de 42,3 mld Euro în 2003), din
care 39,66 mld. Euro pentru proiecte în Statele Membre ale UE-25 (3,8 mld. Euro au fost pentru cele 10 noi
State Membre), iar 3,54 mld. Euro în afara UE. Împrumuturile acordate României şi Bulgariei au avut un total de
119 milioane Euro.
42
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Obiectivul principal al SEBC este cel de menţinere a stabilităţii preţurilor. Fără a prejudicia
obiectivul de stabilitate a preţurilor, SEBC sprijină politicile economice generale în Comunitate.
SEBC are rolul de a defini şi pune în practică politica monetară a Comunităţii, de a conduce
operaţiunile de schimb valutar, de a deţine şi gestiona rezervele oficiale ale statelor membre şi de a
promova buna funcţionare a sistemelor de plăţi din Comunitate.
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa cuprindea o serie de modificări şi la nivel
instituţional, dintre acestea cele mai importante fiind următoarele:
- apariţia funcţiei de Ministru al Uniunii pentru Afaceri Externe prin fuzionarea celei de Înalt
Reprezentant pentru PESC cu cea de Comisar pentru Relaţii Externe; aceasta urma să fie
ocupată de unul dintre vicepreşedinţii Comisiei; responsabilităţile postului erau legate de
reprezentarea UE pe scena internaţională, în special de PESC şi de Politica Europeană de
Securitate şi Apărare;
43
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Afaceri Externe asigura coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii în baza liniilor directoare ale
Consiliului European fiind prezidat de către Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe;
- Comisia urma să cuprindă până în 2014 câte un comisar pentru fiecare stat membru (inclusiv
preşedintele şi Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe), pentru ca ulterior să fie formată
dintr-un număr de Comisari egal cu maxim 2/3 din numărul statelor membre; mecanismul de
rotaţie a membrilor Comisiei se baza pe faptul că toate statele membre sunt egale în ceea ce
priveşte reprezentarea în Comisie, fiind deja stipulat în Tratatul de la Nisa;
- Parlamentul European urma să cuprindă maximum 750 membri, numărul de locuri alocate
fiecărui stat membru în Parlament fiind stabilit până la viitoarele alegeri europene; acesta
urma să fie cuprins însă între 6 şi 96 locuri;
- numărul maxim de membri în CES şi CR urma să fie de 350, iar mandatul membrilor celor
două organisme consultative de 5 ani ca şi în cazul membrilor Parlamentului European;
La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel
mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.
44
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Parlamentul European
Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Tratatul de la Lisabona sporeşte
competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor
internaţionale. De asemenea, Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor
europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre
se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus, deputaţii din ţările cu cei mai
mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât deputaţii din ţările cel mai puţin
populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6
deputaţi şi de maxim 96.
Consiliul european
Consiliul european, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor, devine, la rândul său,
o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de
Preşedinte al Consiliul european. Acesta este ales de Consiliul european pentru un mandat de doi
ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului
european şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului
european nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.
Consiliul
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare măsură neschimbat.
Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va
menţine rolul central în materie de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare
a politicilor economice.
45
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune (de
exemplu, imigrarea sau cultura).
Comisia Europeană
Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general european. Tratatul de
la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale între
statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două
treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul
membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi.
Altă schimbare importantă: Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între rezultatele
alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei.
46
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Celelalte instituţii
Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la Curtea de Conturi
nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul
de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală
şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale.
Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale care, deşi nu fac
parte din cadrul instituţional al Uniunii, joacă un rol important în funcţionarea acesteia.
Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea un impact
semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte „permanent” al
Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate de reînnoire, precum
şi a unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi
vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa acţiunilor externe ale
Uniunii. Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai
coerent pe plan internaţional. Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv
diplomaţia, securitatea, comerţul, dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale,
Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi organizaţiile din întreaga
lume.
Intervenţia UE va avea un impact şi mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu european
pentru acţiune externă. Acesta se va sprijini pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor membre
pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.
Unul din obiectivele Tratatului privind Uniunea Europeană făcea referire la promovarea unui
progres economic şi social, echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin
47
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
întărirea coeziuni economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare. Însă,
până la stadiul actual de uniune economică şi monetară, a fost necesar ca UE să parcurgă un drum ce a
presupus în primul rând realizarea unei uniuni vamale şi apoi construcţia unei Pieţe Interne Unice.
16
Sută N. (coord.) (1999), "Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane", vol.I, Editura
Independenţa Economică, Brăila, p.154-157; 166-168.
48
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
treptată a taxelor vamale de import, au fost efectuate trei ajustări ale tarifelor vamale naţionale la
nivelul tarifului vamal comun faţă de terţi. Astfel, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful
vamal comun faţă de terţi. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare
(cantităţi de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care ţările membre CEE le puteau importa din
exteriorul comunităţii cu scutire de plată a taxelor vamale de import), în conformitate cu
angajamentele asumate de CEE în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). O
politică comercială comună a CEE faţă de terţi mai implică, pe lângă adoptarea unui tarif vamal
comun, şi o serie de alte măsuri şi reglementări comunitare care stau la baza relaţiilor comerciale
cu ţările terţe. Astfel, în 1961, organele comunitare au adoptat hotărârea ca, la încheierea noilor
acorduri comerciale cu ţările terţe, statele membre ale CEE să ceară introducerea "clauzei
comunităţii" între prevederile acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obligă să
recunoască limitele impuse de Tratatul de la Roma în ce priveşte măsurile de politică comercială
care se refereau la schimburile comerciale intracomunitare. Ulterior, în 1962, organele
comunitarea au elaborat şi adoptat un memorandum cu privire la politica comercială în căruia
relaţiile comerciale ale CEE cu ţările terţe erau împărţite în trei categorii: relaţii comerciale cu
ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi ale GATT; relaţii comerciale cu ţările în curs
de dezvoltare, membre ale GATT; relaţii comerciale cu alte ţări, inclusiv cu ţările socialiste (faţă
de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu în comparaţie cu celelalte ţări terţe). Pe
baza acestui memorandum, în cursul anului 1964, a fost elaborat un program concret de măsuri,
care să ducă până la sfârşitul perioadei de tranziţie (1968) la stabilirea şi aplicarea unei politici
comerciale comunitare faţă de terţi.
Un alt aspect important al instituirii politicii comerciale comunitare faţă de terţi l-a constituit
adoptarea, în iunie 1971, a Sistemului generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi
nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare - SGP. CEE a fost primul grup de
ţări dezvoltate care a pus în aplicare, la 1 iulie 1971, în baza recomandărilor ONU privind
strategia internaţională pentru cel de-al doilea deceniu al dezvoltării, o schemă de preferinţe
vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Această schemă
se revizuieşte anual atât în ceea ce priveşte lista produselor ce intră sub incidenţa sa, cât şi a
beneficiarilor. În a doua jumătate a anilor '90, erau eligibile pentru a beneficia de SGP cca. 130 de
ţări. Pentru ţările ACP (peste 70 de ţări din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din
schema SGP au avut şi au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevăzute prin
Acordurile de la Lomé (I-IV) sau prin Convenţia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai
substanţiale.
O altă măsură de politică comercială, care a vizat domeniul promoţional şi de stimulare a
exporturilor, a fost adoptată la începutului deceniului opt şi s-a referit la armonizarea
reglementărilor din statele membre în privinţa acordării creditelor de export, asigurării şi
49
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Cu toate că Tratatul de la Roma (25 martie 1957) stabilise încă de la bun început principiul
unei pieţe comune (fixa în articolul 3 ca obiectiv pentru noua Comunitate Economică Europeană
abolirea obstacolelor dintre statele membre pentru libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, lucrătorilor
şi capitalurilor), realizarea concretă a acesteia nu a fost fără dificultăţi. Îndeosebi criza anilor '70 şi
creşterea a ceea ce s-a numit atunci "euroscleroză" (termen utilizat pentru a ilustra situaţia de blocaj în
construcţia europeană - economiile naţionale europene, din ce în ce mai puţin competitive, erau prea
rigide şi fragmentate, iar ţările CEE nu reuşeau să ajungă la acorduri unanime indispensabile pentru a
schimba situaţia), au favorizat reîntoarcerea vechilor reflexe protecţioniste şi au încetinit punerea în
practică a pieţei comune, multiplicând obstacolele 17 .
Experţii Michel Albert şi James Ball, într-un raport publicat în 1983, au ajuns la concluzia că,
în ciuda înlăturării definitive a taxelor vamale în 1968, pieţele ţărilor membre au rămas separate, ceea
ce împiedica în mod serios Europa să facă faţă crizei şi să beneficieze de avantajele economice ale
unei pieţe mari. Ïntr-adevăr, limitele Pieţei comune apăreau atât în circulaţia persoanelor (cu ocazia
trecerii frontierelor, acestea erau încă supuse controalelor poliţiei de frontieră - uneori lungi - şi nu
aveau impresia de apartenenţă la aceeaşi comunitate), cât şi a bunurilor (libera circulaţie a bunurilor
era înfrânată de obstacole netarifare, constituite mai ales prin multiplicarea normelor tehnice şi prin
17
A. Figliuzzi (2003), L'économie européenne, Editions Bréal, Rosny, p.26-27.
50
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Evaluarea consecinţelor unei Pieţe Interne integrate a făcut obiectul a numeroase studii. Printre
studiile importante, trebuie menţionat şi cel efectuat de Comisie despre "Costul non-Europei" -
19
raportul Cecchini - care a ajuns la concluzia unor câştiguri economice de mare amploare pentru
ansamblul Comunităţii (între 3 şi 7 % din PIB) etalate pe parcursul mai multor ani. Acest interval a
fost confirmat de studiile ulterioare realizate de organisme independente. Toate studiile au evidenţiat
18
Ch. Hen, J. Léonard (2003), L'Union européenne, Editions La Découverte, Paris, p.25-30.
19
Cecchini, P. - "1992 : le défi. Nouvelles données économiques de l'Europe sans frontières", Flammarion, Paris,
1988.
51
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
necesitatea realizării unor profunde restructurări industriale pentru ca statele membre să obţină de
la piaţa internă câştiguri importante 20 .
Studiile consacrate "costului non-Europei" s-au axat în special pe mecanismele de ameliorare
a bunăstării cu ajutorul liberalizării schimburilor intracomunitare: mai buna alocare a resurselor printr-
un proces de specializare bazat pe avantajele comparative ; reducerea iniţială a costurilor datorită
înlăturării obstacolelor tehnice şi a formalităţilor vamale; scădera costurilor prin economiile de scară şi
procesul de învăţare; restrâgerea marjelor de beneficiu sub efectul unei intensificări a concurenţei;
câştiguri de bunăstare datorate procesului de inovare, lărgirii gamei de produse, schimbărilor
organizatorice.
Acest proces de eliminare a barierelor poate să fie însoţit de o reîmpărţire a pieţelor naţionale sub
efectul unor comportamente anticoncurenţiale (carteluri, abuz de poziţie dominantă, ajutoare de stat).
In această privinţă, politica de concurenţă este esenţială pentru evitarea unor astfel de comportamente
şi pentru traducerea câştigurilor de eficienţă în preţuri mai scăzute şi într-o calitate mai bună, şi toate
acestea în interesul consumatorilor.
Ideea de bază din Tratatul de la Roma şi din Actul Unic European era că libera circulaţie a
persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor înlătură numeroasele costuri legate de procedurile
vamale şi că întărirea concurenţei între firme este favorabilă dinamismului lor. De aici, ar trebui să
rezulte în mod normal două efecte majore pentru firme :
- o tendinţă de mărire datorită lărgirii pieţei lor. Acest efect de dimensiune este generator de
economii de scară (reduceri de costuri de producţie prin creşterea fabricării de produse în
serie şi etalarea costurilor fixe);
- o incitare în ameliorarea competitivităţii prin eforturi de eficacitate, inovare, investiţie,
modernizare şi adaptare la cerinţele clientelei lor efective şi potenţiale (alegerea şi
calitatea produselor, reducerea şi respectarea termenelor de livrare, eficacitatea serviciilor
post-vânzare, etc ).
In plus, realizarea uniunii economice şi monetare şi instaurarea unei monede unice, înlătură
costurile de convertibilitate şi face din Comunitate una din primele puteri monetare ale lumii
favorizând în continuare dezvoltarea schimburilor între ţările membre.
Conform studiilor despre "costul non-Europei", realizarea Pieţei Unice ar trebui să provoace o
21
scădere a inflaţiei, o accelerare a creşterii economice şi crearea de locuri de muncă . Astfel, câteva
dintre efectele benefice macroeconomice ale institurii Pieţei Unice ce au putut fi constatate sunt:
- o inflaţie cu 1-1,5% mai mică decât în lipsa Pieţei Unice şi o creştere a venitului
comunitar cu 1,1-1,5 puncte procentuale (un câştig de 60-80 miliarde Euro); o creştere a
investiţiilor cu 1-3%; jumătate din aceste efecte provin ca urmare a întăririi concurenţei şi
20
Euzéby, A. -"La protection sociale en Europe: tendances et défis", în Issues in Market Economies, European
Centre, 25oct.-5nov.1993, Erasmus Universiteit Rotterdam.
21
Cecchini, P., (1988), op;cit.
52
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Această evoluţie se datorează efectelor conjugate a aderării lor la Comunitate (în special
pentru Spania şi Portugalia), a contribuţiei crescânde a Fondurilor structurale şi de
coeziune ca şi a Pieţei Unice;
- reducerea cheltuielilor comercianţilor şi transportatorilor europeni cu peste 5
miliarde de Euro datorită desfiinţării formalităţilor vamale;
- schimburile intra-comunitare au crescut cu 20-30% în volum pentru produsele
manufacturate; această creştere nu s-a făcut în defavoarea producătorilor extra-comunitari,
care şi ei au beneficiat de realizarea Pieţei Unice; importurile extra-comunitare de produse
manufacturate au crescut cu 12-14% în perioada 1980-1993; şi din punct de vedere al
structurii schimburilor intra-comunitare, pentru cele 12 state ale UE (exclusiv noile ţări
intrate în 1995) se constată o creştere continuă a comerţului intra-ramură în perioada
1980-1994; comerţul inter-ramură a scăzut sensibil trecând de la 47% din totalul
schimburilor în 1980 la 38% în 1994; comerţul cu produse diferenţiate vertical a crescut
cel mai mult trecând de la 35% la 42% din total, în timp ce comerţul cu produse
diferenţiate orizontal a crescut cu 2%, de la 18 la 20% din total schimburi intra-
comunitare 23 ; această specializare preponderent intra-ramură arată că statele membre
tind să fie prezente pe ansamblul sectoarelor de activitate, poziţionându-se pe segmente
diferite din punct de vedere al preţului şi al calităţii, consumatorii putând să beneficieze
astfel de o gamă de produse mai largă.
- în privinţa investiţiilor străine directe (IDS), Piaţa Unică a făcut ca UE să fie mai
atractivă, absorbind la începutul anilor ’90 44% din fluxurile de investiţii străine directe
din lume, faţă de 28% la mijlocul anilor ’80; o parte importantă a fluxurilor IDS a fost
22
I. Georgescu, « Modelul irlandez », Capital nr.46/18 nov.1999.
23
D. Redor (1999), « Economie européenne », Hachette Livre, Paris, p.119-120.
53
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
consacrată fuziunilor şi achiziţiilor care s-au multiplicat odată cu Piaţa Unică; de exemplu,
între 1986 şi 1995, numărul fuziunilor şi achiziţiilor a trecut de la 720 la 2.296 în industrie
şi de la 783 la 2.602 în servicii; faptul că 70% din operaţiunile de fuziune şi achiziţie
rămân de natură naţională, exprimă voinţa întreprinderilor de a dezvolta, cel puţin într-o
primă etapă, o strategie defensivă la nivel naţional, procesul de restructurare la nivel
european urmând să continue în anii viitori; după 1997, numărul de achiziţii şi fuziuni a
crescut şi mai mult, însă mişcarea a devenit mai mult transnaţională;
- restructurările deja realizate au condus la o întărire a concentrării în UE, în paralel cu o
diminuare a concentrării la nivel naţional, chiar dacă dimensiunea medie a întreprinderilor
a rămas relativ stabilă; această situaţie poate fi explicată printr-o diminuare a ponderii
întreprinderilor dominante pe piaţa lor naţională ca urmare a întăririi concurenţei şi printr-
o creştere a ponderii aceloraşi întreprinderi la nivel comunitar prin pan-europenizarea
activităţii lor; volumul de activitate a marilor grupuri a crescut global la nivel european,
dar repartizarea geografică a acestei activităţi s-a modificat, diminuându-se în mod relativ
pe piaţa naţională şi crescând pe alte pieţe europene; această evoluţie era, în 1997, mult
mai puţin evidentă în activităţile de servicii, în special cele care rămăseseră puternic
reglementate, unde s-a constatat mai curând o concentrare pe plan naţional.
A face un bilanţ al Pieţei Unice este un exerciţiu delicat. Cu toate acestea, Comisia Europeană
a dat publicităţii o sinteză a realizărilor Pieţei Interne în decursul a zece ani de funcţionare fără
frontiere 24 . Documentul prezintă o serie de avantaje pentru întreprinderi şi pentru cetăţeni, dar şi limite
ce au putut fi constatate în această perioadă.
Avantajele unei Europe fără frontiere sunt multiple. Estimările calculate de Direcţia Generală
"Economie şi finanţe" a Comisiei cu ajutorul modelelor sale econometrice au arătat că în 2002, PIB al
UE câştigase datorită Pieţei Interne 1,8%, adică 164,5 miliarde euro. Şi locurile de muncă au crescut
cu 1,46% ceea ce însemnă circa 2,5 milioane de locuri de muncă suplimentare. În cursul celor zece ani
de funcţionare (1992-2002), Piaţa Internă a permis o creştere totală a PIB de 877 miliarde euro (prin
adunarea creşterilor din fiecare an, ceea ce reprezintă în medie 5700 euro/gospodărie. Aceste cifre sub-
estimează probabil impactul global al Pieţei Interne Unice (PIU), deoarece nu ţine cont în totalitate de
impactul asupra sectorului de servicii. În ciuda imperfecţiunilor care mai subzistă, datorită PIU, au
putut fi puse în evidenţă şi alte efecte macroeconomice, cum ar fi:
• dezvoltarea capacităţii întreprinderilor europene de a înfrunta concurenţa pe pieţele mondiale:
exporturile UE spre ţările terţe au crescut de la 415 mld. euro în 1992 la 985 mld. euro în
2001, iar investiţiile UE în aceste ţări au crescut exponenţial: de la 18 mld. euro la 206 mld.
euro;
24
Commission européenne, Le Marché intérieur - Dix années sans frontière, Bruxelles, janvier 2003.
54
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
• UE a devenit mai atractivă pentru investitorii străini: investiţiile străine directe (ISD) în UE au
fost în 2001 de 4 ori mai mari decât în 1992, în ciuda faptului că 2001 a fost un an slab pentru
ISD;
• din 1992, se observă o convergenţă considerabilă între preţurile diferitelor state membre, cea
mai mare parte fiind în scădere; totuşi, mai persistă anumite diferenţe foarte pronunţate între
statele membre (convergenţa a fost mult mai puternică pentru bunuri, îndeosebi pentru
produsele alimentare, decât pentru servicii);
• coeficientul de variaţie al preţurilor (care măsoară gradul de variaţie între preţurile medii în
UE ale consumului final privat şi preţurile în ţările cele mai ieftine şi în ţările cele mai
scumpe) era în 1990 de 21,4%; în 1998 acesta scade la 14,4% stabilizându-se la acest nivel;
este posibil ca introducerea euro să accentueze convergenţa pe termen mediu şi să permită o
comparare mai uşoară a preţurilor; totuşi, nu se poate spera ca preţurile să fie exact aceleaşi
peste tot: ele suportă influenţa ratelor diferite de impozitare a întreprinderilor şi a vânzărilor, a
costurilor de transport, a economiilor de scară la nivelul comerţului "en detail", a bugetelor
publicitare, a imaginii de marcă etc.
25
Ancheta s-a derulat în 2002, la ea participând 7500 de cetăţeni ai UE.
55
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
• 1 million de tineri au terminat o parte din studiile lor într-un alt stat membru datorită
Programului Erasmus;
• persoanele care îşi fac cumpărăturile într-o altă ţară membră decât cea de origine beneficiază
din plin de drepturile consumatorilor;
• guvernele au mai multe fonduri pe care le pot consacra sănătăţii şi educaţiei datorită
miliardelor de euro economisiţi prin intermediul pieţelor publice mai deschise şi mai
competitive (de ex., preţul materialului rulant feroviar a scăzut cu 40%).
În ceea ce priveşte aprecierea firmelor comunitare 26 cu privire la impactul PIU, cele care au
afirmat că efectele au fost pozitive sunt de patru ori mai numeroase (46%) decât cele a căror opinie
este negativă (11%). În general, se constată diferenţe substanţiale de apreciere între statele membre:
26
Au fost chestionate 5900 de firme din UE.
56
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
întreprinderile britanice sunt cele mai puţin entuziaste (numai 26% au constatat efecte pozitive), în
timp ce întreprinderile din Irlanda şi Grecia sunt cele mai favorabile (69%), poate datorită faptului că
pieţele lor naţionale sunt în mod evident mai reduse. Firmele exportatoare au o apreciere mai bună
(76% din firmele care exportă în mai mult de cinci state membre ale UE consideră că Piaţa Internă a
avut un impact pozitiv asupra activităţilor lor) decât cele care nu exportă, însă marea majoritate (84%)
a întreprinderilor consideră că îmbunătăţirea funcţionării PIU ar trebui să fie o prioritate esenţială
pentru UE. Faptul că 42% din întreprinderi apreciază că, în mod global, PIU n-a avut nici un impact
asupra activităţii lor, arată că UE mai are încă multe de făcut, nu numai pentru eliminarea obstacolelor
ce au mai rămas în calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, ci şi pentru informarea
întreprinderilor (mai ales IMM) despre posibilităţile transfrontaliere care li se deschid.
Este de la sine înţeles că realizarea PIU este un proces continuu şi că mai subzistă încă
numeroase imperfecţiuni, îndeosebi în sectorul serviciilor. PIU acuză încă slăbiciuni în domeniul
serviciilor, deşi serviciile reprezintă 70% din PIB al UE şi din locurile de muncă. Un raport al
Comisiei, publicat în iulie 2002, concluziona că mai există încă numeroase obstacole în sectorul
serviciilor. Exemple de obstacole în activităţile transfrontaliere menţionate în Raportul Comisiei:
- numărul de autorizări cerute, durata şi complexitatea formalităţilor administrative, puterea
discreţionară pe care o au autorităţile locale, faptul că întreprinderile sunt obligate frecvent
să îndeplinească în ţările unde doresc să opereze aceleaşi formalităţi ca cele pe care le-au
îndeplinit deja în statul lor de origine, membru al UE;
- un anumit număr de restricţii vizeză detaşarea lucrătorilor într-un alt stat membru,
utilizarea de echipamente sau de materiale de către prestatari în afara propriului lor stat
membru al UE, recurgerea de servicii transfrontaliere pt. întreprinderi (cum ar fi: servicii
contabile, asigurări, publicitate etc.);
- în plus, pt. numeroase servicii, activităţile promoţionale transfrontaliere sunt penalizate
prin diferenţele considerabile care există între diferitele legislaţii naţionale în materie de
comunicare comercială (restricţii care "lovesc" conţinutul acestor comunicări, ba chiar
interzicerea pur şi simplu a serviciilor de publicitate pentru profesiunile libere).
- existenţa preţurilor fixe sau recomandate pentru anumite servicii, ca şi regulile privind
vărsarea şi rambursarea TVA, sau responsabilitatea şi asigurarea profesională crează
bariere suplimentare.
Alte limite sau slăbiciuni constatate în funcţionarea PIU au în vedere următoarele aspecte:
• deseori este dificil de obţinut informaţii precise despre cadrul de reglementare, autorităţile
competente şi procedurile de respectat în alte state membre. Pentru de a permite mai uşor
întreprinderilor să beneficieze de pe urma PIU, Comisia a lansat recent (iulie 2002)
reţeaua SOLVIT. SOLVIT tratează cazurile de aplicare greşită a regulilor PIU de către
57
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
administraţiile naţionale şi locale (de ex., refuzul de a recunoaşte o diplomă valabilă sau
de a autoriza punerea pe piaţă a unui produs conform cu exigenţele directivelor europene).
Victimele unei probleme de acest tip pot să prezinte cazul lor pe un site Web sau
telefonând la centrul SOLVIT din statul lor, care examinează problema cu autoritatea ţării
unde s-au produs faptele. Principalul avantaj este rapiditatea: reţeau îşi acordă un termen
de 10 săptămâni pentru a rezolva plângerile şi a găsi soluţiile pentru peste 70% din situaţii.
Recurgerea la SOLVIT este inegală: Germania, Portugalia şi Olanda sunt ţările care
utilizează cel mai activ reţeaua pentru propriile întreprinderi şi cetăţeni;
Timp mediu (zile) necesar SOLVIT pt. rezolvarea unui caz - la 15 aprilie 2003
I DK IRL FIN Su UK Sp NL Gr L P F Ger B ISL Medie
101 100 93 83 77 73 62 61 58 57 56 48 45 40 37 64
58
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
posibilităţi pentru întreprinderi. Pieţele publice reprezintă 16,2% din PIB al UE. Ultima
estimare disponibilă a valorii pieţelor de furnituri transfrontieră în procente din ansamblul
pieţelor publice era, în 1998 de 10% faţă de 6% în 1987. Acest procent include atât pieţele
publice transfrontaliere directe (contractele sunt atribuite contractanţilor din alte ţări), cât
şi cele obţinute prin intermediul filialelor societăţilor din alte state membre stabilite în ţara
unde contractul este atribuit;
• economiile ţărilor membre nu se vor adapta la schimbări decât dacă stimulările pentru
inovaţie sunt importante. Este deci important ca statele membre să aprobe propunerea
Comisiei referitoare la brevetul comunitar, care ar permite inventatorilor să obţină un
singur brevet valabil din punct de vedere juridic în toată UE. În prezent, un brevet tip
valabil în 8 state membre costă de 3 până la 5 ori mai mult decât brevetele japonez sau
american.
• tabelul de afişare a rezultatelor PIU (la 5 mai 2003) evidenţiază o agravare a întârzierilor
statelor membre în aplicarea dreptului comunitar; după mulţi ani de progrese neîntrerupte
(în 1992 "deficitul de transpunere pe stat membru era de 21,4%), tendinţa de deficit de
transpunere s-a inversat în mod sensibil în ultimul timp: în mai 2003 deficitul (în medie la
nivelul UE) este de 2,4%, faţă de 1,8% în 2002. Acesta este procentul directivelor care nu
au fost transpuse în dreptul naţional după expirarea termenului fixat în acestă privinţă.
Numai 5 state membre (Danemarca, Suedia, Finlanda, Spania şi Marea Britanie) atingeau
în mai 2003 obiectivul fixat de Consiliul European, respectiv de 1,5%. Italia ocupa ultimul
loc al clasamentului, precedată fiind de Portugalia şi Irlanda.
59
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Pentru o mai bună funcţionare a PIU, Comisia Europeană a publicat strategia sa pentru Piaţa
Internă 2003-2006. Acesta este un plan ce cuprinde 10 domenii de acţiune şi anume: îmbunătăţirea
punerii în practică a regulilor Pieţei Unice, aspect ce intră în sarcina atât a Comisiei Europene, cât şi a
statelor membre; integrarea pieţelor de servicii; îmbunătăţirea liberei circulaţii a bunurilor;
soluţionarea problemelor legate de procesul de îmbătrânire a populaţiei (adoptarea rapidă a directivei
privind fondurile de pensii; problema presiunii asupra serviciilor de sănătate); asigurarea unor servicii
esenţiale mai bune (energie, transport, telecomunicaţii, servicii poştale); îmbunătăţirea cadrului
operaţional al întreprinderilor (brevetul comunitar, exerciţiul dreptului de proprietate intelectuală,
facilitarea fuziunilor transfrontaliere, transferul de sediu al societăţilor etc.); simplificarea mediului de
reglementare; reducerea obstacolelor fiscale; asigurarea unor pieţe publice mai deschise; o informare
mai bună a cetăţenilor şi întreprinderilor.
Îndeplinirea acestui plan strategic de ameliorare a funcţionării PIU este esenţială, dacă UE
doreşte să atingă obiectivul pe care şi l-a stabilit, şi anume, acela de a deveni "cea mai competitivă şi
dinamică economie a lumii până în 2010".
Comunitatea Europeană a realizat deja paşi importanţi pe calea UEM. De la întâlnirea la nivel
înalt de la Haga din 1969, UEM este obiectivul central al Comunităţii.
Conceptul de uniune economică se bazează pe patru fundamente :
- constituirea pieţei interne unice (fapt realizat de Comunitate de la 1 ian. 1993);
- întărirea politicii de concurenţă;
- dezvoltarea de noi "politici comune vizând ajustarea structurală şi dezvoltarea regională" ;
- coordonarea politicii macroeconomice ;
iar conceptul de uniune monetară presupune :
- garantarea unei convertibilităţi totale şi ireversibile a monedelor statelor membre între ele;
- liberalizarea completă a mişcărilor de capital şi integrarea completă a pieţelor bancare şi a
celorlalte pieţe financiare;
- eliminarea marjelor de fluctuaţie şi fixarea irevocabilă a parităţilor monedelor (este etapa
esenţială care implică punerea în practică a unei politici monetare unice şi crearea unei
instituţii supranaţionale pentru elaborarea şi gestionarea centralizată a acesteia).
60
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea unei UEM între toate sau o parte din statele
membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.
Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat, conform calendarului prevăzut, la 31
decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertăţii totale de mişcare a capitalului între cele 12 state şi a
fost însoţită de planuri de ajustare structurală pentru reducerea dezechilibrelor şi obţinerea unei
convergenţe a evoluţiilor şi structurilor macroeconomice naţionale, în ţările cu importante dezechilibre
economice 27 .
Comunitatea Europeană a intrat în etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La
această dată a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un
dispozitiv de tranziţie către viitoarea Bancă Centrală Europeană. Inlocuind Comitetul Guvernatorilor
Băncii centrale şi preluând activităţile Fondului European de Cooperare Monetară (F.E.C.O.M.),
institutul avea ca principale sarcini întărirea coordonării politicilor monetare naţionale, supravegherea
funcţionării Sistemului Monetar European şi pregătirea instrumentelor viitoarei politici monetare
unice. De asemenea, intrarea în etapa a II-a a UEM înseamna interzicerea accesului privilegiat al
sectorului public la instituţiile financiare şi al finanţării monetare a deficitelor publice, precum şi o
convergenţă mai mare a economiilor ţărilor membre.
Trecerea la etapa a III-a care implică utilizarea unei monede unice şi crearea unei Bănci
Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru ţările considerate apte de către Consiliul European de la
Bruxelles, la 1 ian.1999.
Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poată fi făcută numai
de state ale căror economii şi politici economice vor converge în mod considerabil şi durabil. Din acest
punct de vedere se pot distinge convergenţa reală şi convergenţa nominală.
Convergenţa reală desemnează apropierea nivelurilor de viaţă în materie de venit şi
productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferenţelor structurale care influenţează
competitivitatea ţării. Conform Tratatului de la Maastricht, convergenţa reală ar desemna “procesul de
lungă durată al reducerii disparităţilor între nivelurile de viaţă, care constituie un obiectiv fundamental
al Comunităţii”, făcând trimitere la nivelurile de dezvoltare economică şi socială (W. Andreff,
1997) 28 .
Convergenţa nominală priveşte evoluţia variabilelor de costuri şi preţuri şi a determinanţilor
lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publică). Criteriile înscrise în
tratatul de la Maastricht vizează convergenţa nominală a ţărilor UE, această convergenţă urmând a fi
apreciată pentru fiecare ţară de Consiliul European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM.
Condiţiile de convergenţă (art. 109J) necesare pentru înfăptuirea UEM sunt următoarele:
27
Terrasse, Y. - "Le budget de la Communauté Européenne", Masson, Paris, 1991.
28
W. Andreff (1997), « Pays de l’Est et Union européenne : convergence ou congruence ? », în « Convergence
et diversité à l’heure de la mondialisation », coordonné par J-P. Faugère, G. Caire, B. Bellon, B. Chavance, C.
Voisin, Edition Economica, Paris, avril 1997.
61
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Pactul de stabilitate ratificat la Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, a urmărit
să schimbe hotărârea statelor UE de a opta pentru deficite bugetare excesive în cadrul UEM. Astfel, au
fost aduse precizări privind definirea deficitelor excesive şi privind eventualele sancţiuni pentru statele
care depăşesc valorile de referinţă de 3% din PIB pentru deficitul bugetar şi de 60% din PIB pentru
datoria publică. Un deficit de peste 3% din PIB era în mod normal considerat ca fiind excesiv; totuşi
erau prevăzute două posibilităţi în care statele s-ar afla în faţa unor “circumstanţe excepţionale şi
temporare”:
- dacă depăşirea rezulta dintr-o “circumstanţă neobişnuită independentă de voinţa statului
membru vizat” – în acest caz, “depăşirea valorii de referinţă este considerată ca temporară,
dacă previziunile bugetare stabilite de Comisie indică o scădere a deficitului sub valoarea
de referinţă atunci când circumstanţa neobişnuită sau recesiunea gravă vor fi dispărut”;
- dacă depăşirea este consecutivă unei recesiuni grave adică, “în principiu”, o scăderea
anuală a PIB de 2% sau mai mult.
29
Bîrsan, M. - "Integrarea economică europeană. Introducere în teorie şi practică", vol.I, Editura Carpatica, Cluj-
Napoca, 1995.
62
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Apoi, Consiliu UE trebuia să decidă cu o majoritate calificată a tuturor membrilor săi (inclusiv
nemembrii Uniunii monetare şi statul în cauză), dacă un deficit de peste 3% din PIB este excesiv. Ca
urmare a observaţiilor prezentate de statul vizat, Consiliul putea judeca dacă un recul inferior valorii
de 2% constituia totuşi o recesiune gravă. Statele membre se angajau “în principiu” să nu invoce
această ultimă posibilitate dacă ele au suferit un recul de mai puţin de 0,75% din PIB.
Dacă un deficit este judecat ca excesiv, Consiliul poate să adreseze recomandări de politică
economică statului respectiv şi, în situaţia în care aceste recomandări nu vor fi urmate, el poate
decide aplicarea de sancţiuni. Consiliul păstrează în acest domeniu o putere discreţionară totală,
decizia fiind votată cu o majoritate de 2/3, ţările participante la UEM fiind singurele ce pot vota, statul
vizat fiind exclus.
Dacă decizia de a aplica sancţiuni este luată, Consiliul cere “în principiu” un depozit
nepurtător de dobândă din partea statului sancţionat, echivalent cu 0,2% din PIB, la care se adaugă un
element variabil în funcţie de amploarea depăşirii, depozitul maxim ridicându-se la 0,5% din PIB.
Dacă în următorii doi ani ce urmează depăşirea nu este corectată, depozitul este “în principiu”
transformat în amendă. 30 Trebuie remarcată utilizarea de nenumărate ori a termenului “în principiu”
care dă o mai mare libertate de decizie Comisiei şi Consiliului, chiar dacă Pactul de stabilitate a fost
descris de unii specialişti ca un sistem de reguli foarte constrângătoare. Până în prezent nu a fost
aplicată nici o amendă (vezi cazul Franţei şi al Germaniei privind respectarea Pactului de stabilitate şi
creştere).
În 2002, deficitul bugetar al Germaniei a depăşit valoarea de referinţă de 3%, atingând 3,6%
din PIB, iar datoria publică a ajuns la 60,8% (deci peste nivelul de 60%). La 19 noiembrie 2002
Comisia Europeană a adoptat un raport referitor la situaţia finanţelor publice în Germania, care a
stabilit că acest deficit nu este datorat unor situaţii excepţionale, independente de statul membru. La 21
ianuarie 2003, Consiliul a decis să urmeze recomandarea Comisiei, adoptând recomandări ce au fost
adresate guvernului german, prin care se solicita Germaniei să ia de urgenţă măsuri cu privire la
corectarea deficitului şi încadrarea în prevederile Pactului de stabilitate.
O altă situaţie de delanşare a procedurii de atenţionare a Comisiei este cea legată de Franţa,
care şi ea a depăşit în 2002 pragul de 3% din PIB în privinţa deficitului bugetar (-3,1%); şi pentru ea,
Consiliul a emis recomandări, solicitând măsuri pentru încadrarea în prevederile Pactului de stabilitate.
Atât Franţa cât şi Germania, au fost invitate la Consiliul ECOFIN din 25 noiembrie 2003 să
plătească penalităţi pentru încălcarea Pactului de Stabilitate şi Creştere. Prin sistemul de vot al
ECOFIN, propunerea Comisiei nu a fost validată. Aceasta a dus la proteste din partea ţărilor care
plătesc un preţ prea mare pentru a se menţine în limitele criteriului bugetar. Cazul a fost înaintat la
Curtea Europeană de Justiţie. Miniştrii de finanţe din Marea Britanie, Franţa şi Germania au cerut
reinterpretarea Pactului de stabilitate şi de creştere, considerând că acesta ar trebui şă ia în considerare
condiţiile structurale şi ciclice specifice fiecărui stat membru.
Decizia miniştrilor de finanţe ai ţărilor zonei euro de a suspenda procedurile angajate
împotriva Franţei şi Germaniei a determinat Banca Centrală Europeană să convoace o reuniune
30
D. Stasavage, « Le pacte de stabilité de l’UEM : crédible et efficace ? », Problèmes économiques n°2.573/17
juin 1998.
63
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
extraordinară, la sfârşitul căreia Consiliul Guvernatorilor BCE a publicat un comunicat în care se arată
că această decizie a misiştrilor de finanţe europeni "…comportă grave pericole. Nerespectarea
regulilor şi procedurilor prevăzute în Pactul de stabilitate şi de creştere riscă să submineze
credibilitatea cadrului instituţional european şi încrederea într-o gestionare riguroasă a finanţelor
publice ale statelor membre ale zonei euro".
Comisia Europeană este hotărâtă să susţină în continuare Pactul de stabilitate, ea fiind
sprijinită în această direcţie de Banca Centrală Europeană.
Franţa şi Germania s-au angajat ferm ca, în 2005, să reducă deficitul bugetar până la 3% din
PIB, obţinând un răgaz de 1 an pentru a realiza acest lucru.
64
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
65
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
SME bis
Sursa: Ch. Hen, J. Léonard (2003), L'Union européenne, 11e édition, La Découverte, Paris, p.100.
32
Rezultatul referendumului din 28 septembrie 2000 privind intrarea Danemarcei în UEM a fost negativ.
33
A. Balls, V. Bakhshi, « Les exclus de l’euro », Problèmes économiques, n° 2.597/30 décembre 1998.
34
Un sondaj al Institutului Wickert din Germania publicat la 22 nov.1995 în Berliner Morgenpost arăta că 35%
din germani preferau numele de ECU, faţă de 26% care au indicat numele Euromark şi 12% care susţineau
denumirea de EURO. Mai departe, în sondaj urmau: Euro-Taler 8%, Euro-dollar 5%, Eurofranken 2% (Sources
say . . . An ECCO News No.1062/22.XI.1995, Brussels).
66
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Scenariul prevedea trei etape distincte şi patru date cheie. Procesul urma să debuteze la începutul
anului 1998 şi să se încheie la 1 iulie 2002.
Prima etapă a demarat la începutul anului 1998, cu un an înainte de adevărata începere a
uniunii monetare, având ca punct forte desemnarea de către şefii statelor UE a ţărilor care vor participa
la proces. Această etapă a fost parcursă conform prevederilor şi a fost marcată de o "efervescenţă
legislativă" în ţările participante pentru respectarea întocmai a Tratatului de la Maastricht.
Conform planurilor IME, etapa a II-a începea la 1 ian.1999, odată cu debutul fazei a III-a a
UEM. Cursurile de schimb au fost fixate irevocabil în 1999 (vezi tabelul nr.3.5), ele fiind valabile în
momentul trecerii la moneda unică. Astfel, de la 1 ianuarie 1999, prin fixarea irevocabilă a cursurilor
de schimb ale monedelor ţărilor participante, Euro a devenit în mod oficial moneda comună celor 11
ţări 35 desemnate să intre în a treia fază a UEM. Insă, pe parcursul unei perioade tranzitorii de 3 ani
(1999-2001) consumatorii nu au utilizat decât o monedă europeană în stare virtuală (un euro scriptural
– sub forma viramentelor, a cecurilor, a cardurilor bancare). Băncile centrale naţionale şi Banca
Centrală Europeană şi-au realizat politica lor monetară în moneda unică şi au promovat-o pe pieţele de
schimb internaţionale.
Etapa a III-a, de la 1 ian.2002, a fost cea mai "tangibilă" pentru publicul larg care poate
utiliza în sfârşit moneda unică (euro fiduciar, sub forma biletelor şi monezilor). Moneda naţională şi
moneda unică au "coabitat" timp de 6 luni. Apoi, începând cu 1 iulie 2002, în circulaţie a rămas numai
moneda europeană unică 36 .
Care sunt consecinţele introducerii monedei unice, Euro?
35
Din 2001 numărul ţărilor din "Euroland" ajunge la 12 prin participarea Greciei. De la 1 ianuarie 2007
numărul statelor care au adoptat moneda unică – Euro – a devenit de 13 ca urmare a intrării Sloveniei
în « Zona Euro », iar din 1 ianuarie 2008 de 15 state prin intrarea Ciprului şi Maltei în zona euro.
36
« L’euro et le consommateur », Problèmes économiques, n° 2.585/7 octobre 1998.
67
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Moneda unică întăreşte unicitatea pieţei comunitare: nu mai este nevoie ca cetăţeanul ce
trece dintr-o ţară în alta să schimbe devize, nu mai sunt cheltuieli de tranzacţionare şi nici incertitudini
legate de riscul valutar care îngrădesc mişcarea bunurilor, capitalurilor şi serviciilor; astfel,
transparenţa costurilor şi preţurilor este totală.
Câştigurile de care se pot bucura participanţii la euro, deşi destul de dificil de cuantificat,
constă în:
- îmbunătăţirea în mod semnificativ a funcţionării pieţei europene şi a competitivităţii
economiei europene;
- conduce la o creştere a concurenţei, a schimburilor şi o adâncire a specializării în zona
euro;
- permite dispariţia distorsiunilor de concurenţă care mai rezultă din fluctuaţiile cursurilor
de schimb şi din reajustările de parităţi;
- reduce factorul aleator din previziune, simplifică problemele contabile şi deci, poate
favoriza pentru IMM comerţul cu ţările comunitare;
- datorită ei piaţa europeană devine o realitate mai accesibilă pentru toţi, ceea ce îi conferă
o nouă dimensiune.
Moneda europeană – Euro devine, mai ales, un concurent credibil pentru dolar pe piaţa
monetară internaţională. S-a considerat încă de la lansare că euro ar putea, orice ar fi, să accelereze
mişcarea de basculare a dolarului către euro, cu toate că o astfel de evoluţie nu intervine în general
decât pe termen lung şi în mod gradual. Deja, la peste doi ani de la lansarea sa, Euro a devenit a doua
monedă cea mai utilizată după dolarul american şi înaintea yenului japonez. Această situaţie reflectă
moştenirea "vechilor monede naţionale" ale ţărilor din zona euro, care au fost înlocuite de Euro şi
rezultă şi din ponderea economică a Eurolandului în economia mondială.
Dincolo de toate acestea, există şi o dimensiune simbolică foarte puternică, în sens politic, a
monedei europene. Pentru prima dată, unul din elementele constitutive ale identităţii naţionale dispare.
Un tarif vamal şi o politică agricolă nu sunt deloc elemente constitutive ale identităţii naţionale; însă
moneda este unul din simbolurile de unitate naţională, de imagine a colectivităţii. Moneda europeană,
Euro, nu va adăuga un simbol de unitate europeană simbolului naţional menţinut, ci se va substitui
acestuia 37 .
Dar, moneda unică are şi un cost: acesta constă în special în pierderea independenţei în
fixarea ratelor de dobândă.
In etapa a III-a a UEM, moneda unică este administrată de o bancă centrală europeană
(BCE), iar marile orientări ale politicii monetare sunt hotărâte de această bancă centrală. Astfel, la 1
37
Mai multe sondaje realizate în septembrie 2000 în Germania, arătau că numai 15% din germani acceptă euro,
în timp ce 55% preferau să păstreze ca monedă marca în care au încredere; de asemenea, o anchetă a agenţiei
Dimap a evidenţiat că un german din trei nu are încredere în euro şi că 51% din persoane au numai o încredere
limitată în moneda unică (Adevărul Economic nr.40 (446)/ 11-17 octombrie 2000).
68
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
ianuarie 1999 BCE 38 a preluat ca sarcină politica monetară a economiilor din zona euro. In aceste
condiţii, băncile centrale naţionale au devenit simple reprezentante ale BCE; BCE decide politica ce
trebuie urmată, iar băncile centrale naţionale o aplică. Impreună BCE şi băncile centrale naţionale
formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul principal al BCE, obiectiv care, dacă se va realiza
va contribui la stimularea activităţii economice. BCE este independentă faţă de guvernele naţionale,
faţă de autorităţile politice naţionale. Pentru a putea răspunde condiţiilor naţionale, directivele asupra
BCE lasă deschisă posibilitatea ca anumite reguli să fie aplicate cu grade diferite de stringenţă.
Preşedintele şi Consiliul executiv au fost alese de către Consiliul European de la Bruxelles (2-
3 mai 1998): în funcţia de preşedinte a fost numit Wim Duisenberg pentru un mandat complet de 8
ani, dar acesta a propus în mod “voluntar” să părăsească postul la sfârşitul primilor 4 ani pentru a
permite lui Jean-Claude Trichet, guvernatorul Băncii Franţei, de a ocupa locul său. Consiliul executiv
(Directoriul), format din preşedintele BCE, un vicepreşedinte şi patru membrii, nu va putea fi înlăturat
pe motive politice. Organele de decizie ale BCE sunt Directoriul şi Consiliul guvernatorilor (alcătuit
din Directoriu şi din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor din zona euro).
BCE are rolul de emisiune a monedei unice şi de gestionare a rezervelor valutare. Tot ea
gestionează şi cursurile monedei europene în raport cu celelalte monede. Insă, Consiliul de Miniştri
are dreptul să încheie acorduri privind sistemul de cursuri valutare care să lege moneda uniunii de
celelalte monede. Deciziile luate cu o majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri pot impune
BCE să acţioneze într-un anumit mod, ceea ce din punct de vedere formal reprezintă o încălcare a
principiului independenţei băncii centrale.
Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezervarea unui sistem ce permite o
concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic.
Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurenţe loiale,
adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şi
mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat.
De fapt, concurenţa trebuie să fie întotdeauna loială, aceasta presupunând ca unităţile economice să se
comporte pe piaţă cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite.
38
BCE şi-a preluat în mod oficial funcţiile la 1 iunie 1998 la Frankfurt, înlocuind IME.
69
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Private Publice
70
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Politica de concurenţă
Articole 81, 82, 86 şi 87
Concurenţa pe
piaţa internă unică
71
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Tratatul prevede totuşi şi o serie de derogări pentru acordurile care: contribuie la "ameliorarea
producţiei sau a distribuţiei produselor" şi la "promovarea progresului tehnic sau economic" şi
care, în acelaşi timp permit "utilizatorilor să obţină o parte echitabilă din profitul care rezultă".
Astfel de situaţii sunt tolerate doar dacă producătorii îşi menţin capacitatea de a oferi bunuri sau
servicii competitive. Exceptarea este de natură individuală şi se practică atunci când Comisia
autorizează în mod expres o înţelegere verificată în prealabil (de exemplu, cf. Hotărârii 94/894
din 13.12.1994 se autoriza acordul între Euro-Tunel, British Railway şi SNCF, convenţia
respectivă prevăzând o repartizare egală a capacităţii de utilizare a legăturii prin tunel). Un alt tip
de derogări au caracter colectiv şi se aplică unei serii întregi de acorduri, fiind necesar un
regulament conceput de Consiliu şi care să precizeze anumite cerinţe. Este, de exemplu, cazul
acordurilor privind: licenţierea brevetelor (reglementarea 2389/84 din 23 iulie 1984),
specializarea (reglementarea 417/85 din 19 decembrie 1984), de cercetare-dezvoltare
(reglementarea 418/85 din 19 decembrie 1984);
2. abuzurile de poziţie dominantă (interzise prin articolul 82, ex.art.86 din Tratatul de la Roma).
Acest articol nu reglementează concentrările, ci se limitează la interzicerea faptului de a exploata
într-un mod abuziv o poziţie dominantă, fiind mai mult corectiv decât preventiv. În acest caz,
nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuţie, ci doar faptul de a obţine un
avantaj excesiv din această poziţie este criticat : "este incompatibil cu piaţa comună şi interzis,
în măsura în care comerţul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe
întreprinderi de a exploata în mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa comună sau pe o
partesubstanţială a acesteia". Pentru a determina dacă o întreprindere este sau nu într-o poziţie
dominantă, indiferent dacă ea aparţine Comunităţii sau unei ţări terţe, se judecă în primul rând
cota de piaţă deţinută (care trebuie să fie mai mare de 50%, iar întreprinderea trebuie să aibă
capacitatea de a o menţine). Când întreprinderea ocupă 70-80%, calificarea este automat făcută,
iar dacă nu este cazul, atunci intervin alte elemente complementare, cum ar fi: reputaţia, marca
produsului, eficienţa reţelei comerciale, avansul tehnologic, puterea economică a concurenţilor,
72
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
existenţa unei concurenţe latente, accesul la resurse şi la tehnologie. Etapa următoare constă în
stabilirea abuzului, dacă acesta există, luându-se în considerare numai efectele
comportamentului firmei şi excluzându-se orice acuzaţie de intenţie de fraudă.
Tratatul prezintă mai multe situaţii:
• impunerea de condiţii neechitabile (preţuri prea mari sau prea mici pentru eliminarea unor
producători concurenţi);
• limitarea producţiei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul consumatorului;
• aplicarea unui tratament discriminatoriu pertenerilor comerciali.
Nu este prevăzută nici o derogare ca în cazul înţelegerilor, iar sancţiunea este pronunţată de
Comisie care, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situaţiei constatate şi-i poate
aplica o amendă;
concentrarea - nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat întotdeauna că
aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a poziţiei dominante. Reglementările din decembrie
1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989) şi din septembrie 1990 au acoperit această
lacună, impunând o notificare obligatorie a proiectelor de fuziuni şi achiziţii la Comisia Europeană;
astfel, se instituie un control preventiv al Comisiei, care poate să interzică operaţiunile de
concentrare ce prezintă o dimensiune europeană, dacă ele riscă să conducă la o poziţie
dominantă susceptibilă să obstrucţioneze în mod semnificativ concurenţa. Astfel se permite
politicii de concurenţă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces de concentrare, aprobând sau
interzicând alianţele avute în vedere. Controlul preventiv se aplică următoarelor tipuri de operaţiuni:
fuzionare, preluare de control, creare de entităţi comune, pornind de la un prag minim. Acest prag
minim a fost modificat de mai multe ori, ultima fiind în 2004 prin regulamentul Consiliului 139/2004.
Succint criteriile introduse de acesta sunt următoarele:
1. CIFRA DE AFACERI
Situaţia I
• Când cifra de afaceri TOTALĂ realizată pe plan MONDIAL de TOATE
ÎNTREPRINDERILE vizate reprezintă o valoare mai mare de 5 mld. Euro
• Când cifra de afaceri TOTALĂ realizată INDIVIDUAL ÎN UE de cel puţin 2 din
întreprinderile vizate reprezintă o valoare mai mare de 250 mil. Euro, cu EXCEPŢIA
CAZULUI în care fiecare din întreprinderile vizate realizează mai mult de 2/3 din
cifra de afaceri totală din UE în interiorul unui singur stat membru
Situaţia II – Dacă:
• cifra de afaceri TOTALĂ realizată pe plan MONDIAL de TOATE
ÎNTREPRINDERILE vizate reprezintă o valoare mai mare de 2,5 mld. Euro;
• În fiecare din cel puţin 3 state membre, cifra de afaceri TOTALĂ realizată de TOATE
ÎNTREPRINDERILE vizate este mai mare de 100 mil. euro;
• În fiecare din cel puţin 3 state membre, cifra de afaceri totală realizată INDIVIDUAL
de cel puţin 2 din întreprinderile vizate este mai mare de 25 mil. euro;
• cifra de afaceri totală realizată INDIVIDUAL ÎN UE de cel puţin 2 din întreprinderile
vizate reprezintă o valoare mai mare de 100 mil. Euro, cu EXCEPŢIA CAZULUI în
care fiecare din întreprinderile vizate realizează mai mult de 2/3 din cifra de afaceri
totală din UE în interiorul unui singur stat membru
2. Criteriul „Tipului 3+” - prevede o competenţă exclusivă a Comisiei când toate statele
membre sau cel puţin 3 dintre ele formulează o cerere de retrimitere la Comisie;
73
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
3. Alte criterii – ce însoţesc acum noul criteriu de retrimitere la autorităţile competente ale
statelor membre
În acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta având însă şi
posibilitatea să-l suspende. Practic, Comisia apreciază dacă există sau nu o poziţie dominantă care să
constituie o piedică semnificativă pentru concurenţă şi hotărăşte aprobarea sau interzicerea acordului.
Astfel, de exemplu, a fost posibilă unirea activităţilor în domeniul armamentului dintre Thomson CST
şi Deutsche Aerospace în cadrul unei societăţi comune, Thomson DASA (hotărârea din 2 decembrie
1994).
CAZ: în Franţa, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii societăţi
controlul unor pieţe ale produselor petroliere în Franţa, ceea ce ar fi antrenat costuri mai ridicate
pentru distribuitori şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat 55% din capacităţile de
rafinare şi ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru rezolvarea problemelor de
concurenţă evidenţiate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptat să cedeze către concurenţi o parte
importantă a operaţiunilor vizate. Noua societate ar fi dobândit, de exemplu, o poziţie dominantă
în vânzările de carburanţi pe autostrăzi (ar fi deţinut 2/3 numărul de benzinării de pe autostrăzi ⇒
piaţă specifică cu preţuri ridicate). Cu scopul de a menţine o piaţă competitivă în acest sector, în
interesul consumatorilor, Comisia Europeană a obligat TotalFina şi Elf să vândă cca. 70 se
benzinării din cele 214 de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a
trebuit să renunţe la controlul depozitelor care alimentează reţeaua de oleoducte, obiectivul fiind
acela de a păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură, posibilitatea
pentru concurenţi de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.
Analiza poziţiei se face pornindu-se de la noţiunea de piaţă relevantă care în opinia Comisiei
ia în considerare:
• Piaţa produselor respective – cuprinde toate produsele şi/sau serviciile pe care Consumatorul
le consideră ca interschimbabile sau substituibile ţinând cont de caracteristicile lor, de preţul
lor şi de utilizarea / funcţia lor;
ŞI
• Clientul are posibilitatea de a alege între o gamă mai mult sau mai puţin vastă de produse cu
caracteristici similare (pb. este de a şti dacă clienţii produsului respectiv au posibilitatea de a
accede imediat şi eficient la un produs similar, în condiţiile unei variaţii lejere, dar constante a
preţului curent de 5-10%)
74
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
şi dacă :
• Furnizorul nu întâmpină bariere în furnizarea de produse sau servicii pe o piaţă dată (se
verifică dacă alţi furnizori au posibilitatea de a-şi reorienta imediat şi eficient producţia şi
comercializarea lor pe piaţa respectivă).
Comisia Europeană tinde să înlăture discriminările ce pot rezulta din existenţa monopolurilor de stat
cu caracter comercial (art.31, ex.art.37), iar "ajutoarele acordate de către state sau cu resurse de stat,
sub orice formă, care denaturează sau periclitează concurenţa" sunt considerate ca incompatibile cu
piaţa comună. Participările statului la capitalul întreprinderilor pot fi considerate ca ajutoare de stat, iar
ajutoarele (subvenţiile) la export sunt şi ele prohibite.
Cu toate acestea există derogări pentru ajutoarele regionale şi pentru cele sectoriale.
1. Ajutoarele publice (art.87, ex.art.92) - sunt interzise ajutoarele publice care falsifică sau perturbă
concurenţa favorizând anumite întreprinderi sau anumite producţii.
• În februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare în valoare totală de 1,89 milioane euro în favoarea
dezvoltării IMM din turism în regiunea Doñana în sudul Spaniei. Aceste ajutoare au fost acordate
pentru a încuraja investiţiile în noi iniţiative turistice şi pentru crearea de locuri de muncă, contribuind
astfel la dezvoltarea durabilă a unei regiuni relativ sărace a Europei, Andaluzia.
• Datorită evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi a paralizării spaţiului aerian atlantic care a urmat,
guvernele europene au fost autorizate să verse companiilor lor naţionale subvenţii având ca motiv de
"circumstanţele excepţionale".
75
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Art.88 (ex. art.93) impune statelor membre obligativitatea informării Comisiei cu privire la măsurile
pe care acestea le au în vedere. Acest articol încredinţează astfel Comisiei sarcina supravegherii şi
aprecierii ajutoarelor de stat, pe care guvernele trebuie să le declare. Împreună cu acestea, Comisia
examinează compatibilitatea cu piaţa comună, însă numai ea singură hotărăşte în final. Acest control al
subvenţiilor publice este făcut pentru a se asigura că aceste ajutoare nu servesc finanţării unor
"campioni naţionali" sau nu conferă anumitor întreprinderi un avantaj nefondat faţă de concurenţii lor.
Comisia a avut, până la jumătatea anilor '90, un comportament relativ permisiv. Astfel, de exemplu,
din cele 527 de cazuri studiate în 1994, ea a acceptat dintr-o dată 440 şi n-a antamat urmăriri decât în
40 de cazuri. Totuşi, încă de la începutul anilor '90, Comisia a încercat să aplice regula "one time, last
time", adică să stabilească cu guvernele respective un acord ce interzice ajutoarele viitoare sau
reînnoite. În măsura în care cazurile cele mai delicate privesc întreprinderi cu capitaluri publice, ea
poate uneori să ceară privatizarea întreprinderilor implicate (cum a fost cazul Renault şi Crédit
Lyonnais în Franţa).
76
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Serviciul public 39 poate fi definit din punct de vedere economic ca fiind: "un serviciu a cărui
producţie se face conform randamentelor crescânde (adică situaţiile în care costul unitar de
producţie descreşte o dată cu creşterea cantităţilor produse), ceea ce ar justifica organizarea sa în
monopol, ca şi punerea în practică a unor tarife administrate şi a unor mecanisme fiscale. Existenţa
unor puternice externalităţi (adică situaţii în care deciziile unui agent economic au consecinţe în
termeni de cost şi de bună-stare asupra celorlalţi agenţi) ar conferi şi un anumit caracter public
serviciului, deoarece corectarea acestor externalităţi poate cere o importantă intervenţie a statului".
Intervenţia autorităţilor europene în serviciile publice de reţele s-a accelerat în anii '80 şi '90.
Ïn general, dispozitivele puse în practică disting în mod clar ce ţine de monopol şi ce ţine de
concurenţă, dezvoltând modelul conform căruia se distinge :
- infrastructura, care datorită economiilor de scară, trebuie să rămână obiectul unui
monopol,
şi
- serviciile, care pot fi furnizate de mai mulţi prestatori în concurenţă.
Coexistenţa sectorului public cu cel privat este organizată, fiind create autorităţi independente de
reglementare.
La baza acestui model stă teoria pieţelor contestabile.
O piaţă este contestabilă dacă intrarea pe piaţă este liberă (crarea de întreprinderi) şi dacă ieşirea de
pe piaţă se efectuează la un cost scăzut. O intrare liberă presupune absenţa barierelor în pătrunderea
pe piaţă şi accesul la un preţ rezonabil la infrastructurile disponibile care constituie "facilităţi
esenţiale" pentru a produce. Astfel, ameninţarea din partea sosirii de noi concurenţi este credibilă.
EX. :
• un nou operator vrea să utilizeze reţeaua de fibră pentru a vinde servicii de comunicaţii ⇒ a
nu deschide accesul la această reţea constituie o barieră în intrarea pe această piaţă şi deci un abuz
de poziţie dominantă; o ieşire la un cost scăzut înseamnă că riscul pe care şi-l asumă întreprinderea
39
C. Stoffaês, services publics: question d'avenir, Editions Odile Jacob, La Documentation française, 1995.
77
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
• Transportul aerian reprez. prototipul pieţei contestabile, cu mult înainte de deschiderea sa către
concurenţă în cadrul UE la 1 aprilie 1997 ⇒ pe piaţa europeană între ian. 1993 şi aug. 1996 au
existat 83 de tentative de intrare, din care 35 s-au dovedit infructuoase (avioanele care sunt cea
mai mare parte a costului de intrare pe piaţă pot fi cumpărate în leasing şi sunt vandabile în cazul
încetării activităţii ⇒ riscul asumat nu este considerabil pentru companiile ce încearcă să se
stabilească).
Teoria pieţelor contestabile conduce la separarea gestiunii echipamentelor fixe ce sunt costuri
ireversibile ale activităţilor de reţele (infrastructuri) de expoatarea acestor echipamente
(serviciile) ⇒ Infrastructurile ce sunt în situaţia de randamente crescânde justifică controlul
acestui segment de piaţă printr-un monopol pentru a evita duplicarea reţelelor, în timp ce mai
multe întreprinderi pot fi puse în concurenţă pentru serviciile furnizate plecând de la aceste
infrastructuri pentru a permite o scădere a costurilor de revenire şi a preţului de vânzare către
consumatori, ca şi pentru o diversificare a prestaţiilor propuse.
78
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Serviciile de interes general sunt definite în comunicarea Comisiei Europene din 1996 ca fiind
"activităţile de servicii, comercializabile sau nu, considerate de interes general de către
autorităţile publice, şi supuse din această cauză unor obligaţii specifice se serviciu public".
Acestea includ serviciile de interes economic general definite ca "activităţi de servicii
comercializabile ce îndeplinesc misiuni de interes general şi supuse, datorită acestui fapt de către
statele membre, unor obligaţii de serviciu public. […] Este cazul în special al serviciilor de reţele
de transport, de energie, de comunicaţii". Se precizează că aceste servicii de interes general "răspund
unor nevoi fundamentale", având "o dimensiune simbolică" şi constituind "un element de identitate
culturală pentru toate ţările europene".
În câmpul mai larg al serviciului de interes economic general intră serviciul universal, ce este definit
ca "un serviciu minim oferit, a cărui calitate este specificată, pentru orice utilizator, la un preţ
accesibil".
Criteriile de serviciu universal se bazează pe principii ca:
• Universalitate : impune un acces pentru orice persoană, în orice loc, la un preţ abordabil;
• Egalitate : înseamnă că toţi utilizatorii au dreptul la un tratament identic;
• Continuitate : însemnă furnizarea unui serviciu fără întrerupere
• Adaptabilitate : reprezintă siguranţa că serviciul va evolua în funcţie de progresul tehnic
şi de cererea consumatorilor
79
Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană
Introducerea concurenţei în sectoare unde ea nu exista, menţinerea unui monopol în anumite segmente
ale activităţii şi punerea în practică a unui serviciu public minim ridică problema autorităţii care să
definească şi să facă să fie respectat "caietul de sarcini" ⇒ au fost create autorităţi de reglementare
independente de stat şi de monopolurile istorice, care să garanteze o concurenţă echitabilă şi să
asigure o bună funcţionare a serviciului universal. Sarcini ce revin acestor organisme:
• atribuirea resurselor rare pentru a (se) produce (licenţe, tranşe orare, frecvenţe, autorizaţii);
• controlarea accesului la facilităţile esenţiale pentru noii veniţi într-un sector de activitate
(tarificare, bariere tehnice, plaje orare);
• supravegherea coexistenţei activităţilor de monopol cu cele concurenţiale în cadrul
aceleiaşi întreprinderi (subvenţii încrucişate);
• supravegherea tarifelor finale astfel încât ele să fie conforme cu intereselor
consumatorilor;
• vegherea pentru respectarea obligaţiilor de serviciu universal.
Atunci când autorităţile publice naţionale acordă drepturi speciale, îndeosebi de drepturi de monopol,
unei întreprinderi însărcinate cu furnizarea de servicii de interes public, Comisia trebuie să vegheze la
faptul ca aceste drepturi speciale să nu depăşească ceea ce este necesar prestaţiei efective a serviciului.
De exemplu, drepturile speciale pot fi justificate dacă ele garantează tuturor faptul de a beneficia de o
calitate a serviciului acceptabilă la preţuri abordabile. Aceste drepturi nu ar fi fondate dacă obiectivul
ar fi pur şi simplu de a împiedica o concurenţă loială.
O legislaţie ce vizează deschiderea pieţei telefoniei mobile a fost pusă în practică în 1996. Comisia a
constatat că al 2-lea operator de telefonie mobilă din Spania, Airtel Móvil, a trebuit să plătească o
sumă de cca. 510 milioane euro pentru a obţine dreptul de a opera pe piaţa spaniolă, în timp ce
Telefónica, exploatant public, nu plătise nimic. Comisia a solicitat guvernului spaniol să-i returneze
banii lui Airtel Móvil sau să propună măsuri de corectare a situaţiei.
80