Tema este pentru seminar

Tema 10. Integrarea Europeană în perioada postbelică şi crearea Comunităţilor

Europene

1. Evoluţia relaţiilor intraeuropene după cel de-al doilea război mondial;

2. Rolul SUA în reconstrucţia Europei;
3. Planul Schuman: premise şi efecte pentru dezvoltarea ulterioară a Comunităţii Europene.
Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului;
4. Tratatele de la Roma. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice.

1. Evoluţia relaţiilor intraeuropene după cel de-al doilea război mondial;

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial Europa era devastată şi ruinată. Printre
învingători se află două state ce vor dicta de pe poziţii de forţă redesenarea hărţii politice a Europei
şi vor impune regulile pentru organizarea păcii: Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.
Pacea a fost obiectul unor negocieri încă înainte de terminarea războiului. La Ialta, în februarie
1945, Churchill, Roosevelt şi Stalin s-au întâlnit pentru a discuta situaţia de după război. În pofida
unui climat cordial, între Aliaţii au apărut şi o serie de neînţelegeri: Stalin dorea să-şi mărescă
teritoriul şi să îşi consolideze poziţia în Estul Europei; Churchill, neîncrezător, încerca să
tempereze avântul sovietic şi era preocupat de menţinerea coloniilor în Imperiul britanic;
Roosevelt, care încerca să-i împace cele două puncte de vedere, era de acord cu o decolonizare
accelerată şi preconiza crearea unei Organizaţii a Naţiunilor Unite pentru a înlocui Societatea
Naţiunilor, care s-a dovedit a fi ineficientă. La Potsdam, neînţelegerile s-au agravat, iar semnarea
tratatelor de pace a amânată pentru mai târziu, din cauza absenţei unui acord imediat. A fost
înfiinţat Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe al marilor puteri, care avea misiunea de a elabora
proiectele tratatelor de pace cu statele foste aliate ale Germaniei naziste.

Conferinţa de pace de la Paris din 1946. Între 29 iulie şi 5 octombrie 1946, la Paris şi-a
desfăşurat lucrările Conferinţa de pace, care avea scopul de a discuta şi de a definitiva proiectele
tratatelor de pace dintre puterile învingătoare şi sateliţii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda,
Bulgaria, România şi Ungaria. La Conferinţă au participat delegaţiile a 32 de state. La fel ca şi în
1919-1920, rolul conducător a revenit marilor puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa,
Uniunea Sovietică şi China. Delegaţiile a 16 ţări aveau statutul de invitat, iar altele aveau titlu
consultativ. Din ultima categorie făceau parte şi cele cinci puteri învinse. Proiectele tratatelor de
pace au fost făcute public odată cu publicarea lor simultană la Londra, Paris, Moscova şi
Washington, la 30 iulie 1946.

Tratatele de pace dintre puterile aliate şi asociate şi „sateliţii” Germaniei naziste au fost
semnate la 10 februarie 1947, în prezenţa delegaţiilor celor cinci state învinse: Italia, Finlanda,
Bulgaria, România şi Ungaria. Tratatele erau alcătuite dintr-o parte întroductivă şi din clauze
teritoriale, politice, militare, economice, precum şi unele prevederi privind reparaţiile şi restituirile.

Clauzele teritoriale au fost în centrul atenţiei, prilejuind dezbateri şi confruntări. Ele

prevedeau modificări ale frontierii în favoarea Franţei din contul Italiei; Grecia primea
Dedocanezul; oraşul Trieste era declarat oraş liber; Bulgaria păstra Cadrilaterul; Finlanda ceda
Uniunii Sovietice localitatea Petsamo; Ungaria era readusă la graniţele din 1938. În privinţa
României era legalizată pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei dar era recunoscut dreptul său
asupra Nord-Vestului Transilvaniei.
 Clauzele militare stipulau retragerea trupelor militare din Europa în termen de nouă luni, cu
excepţia celor sovietice din România şi Ungaria. Tratatul de pace cu România recunoştea
participarea activă la coaliţia antihitleristă dar nu-i recunoştea statutul de ţară cobeligerantă, care,
însă, i-a fost recunoscut Italiei. Tratatele au intrat în vigoare la 15 septembrie 1947.

Începutul războiului rece. Războiul, aducând Europa în situaţia de a fi vlăguită şi împărţită

între învingători şi învinşi, a permis consolidarea poziţiei celor două mari puteri: Statele Unite şi
Uniunea Sovietică. Statele Unite beneficiază de poziţia de forţă dobândită după primul război
mondial: superioritatea economică, postura de creditor pentru restul lumii, prestigiul moral pe care
i l-a conferit intervenţia hotărâtoare în favoarea victoriei, precum şi faptul că se aflau în posesia
bombei atomice. Toate acestea i-au permis să deţină un rol important în stabilirea condiţiilor de
încheiere a păcii.

Uniunea Sovietică, spre deosebire de perioada interbelică, a reuşit să se reabiliteze după

război prin rolul său în obţinerea victoriei; se bucura de simpatia a milioane de victime ale
nazismului, iar Armata Roşie, care a reuşit să obţină prima victorie asupra naziştilor la Stalingrad
şi a eliberat trei sferturi din teritoriul Europei şi care continua să staţioneze în ţările Europei de
Est, îi conferă o poziţie dominantă în Europa.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial consfinţeşte împărţirea lumii între Statele
Unite şi URSS, singurele ţări posesoare ale armei atomice (în 1945 şi respectiv 1949), în
defavoarea fostelor puteri europene. Aliaţii din timpul războiului devin adversari şi alcătuiesc două
blocuri ostile care vor domina relaţiile internaţionale în următorii patruzeci de ani. Riscul unei
conflagraţii nucleare le-a determinat pe cele două Mari Puteri să renunţe la o confruntare directă,
însă, opoziţia indirectă va degenera într-un conflict atipic, denumit « război rece ».

« Războiul rece » este termenul folosit pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar
de după 1945 dintre aliaţii occidentali, conduşi de Statele Unite, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică
şi alte ţări comuniste, pe de altă parte. Ca perioadă de desfăşurare, războiul rece este plasat de
analişti după terminarea celui de-al doilea război mondial, până către sfârşitul anilor ‘80.
Divergenţele dintre aliaţi au început să se manifeste încă din timpul războiului, în deosebi după
Conferinţa de la Ialta, când Uniunea Sovietică a impus în ţările din Est guverne-satelite Moscovei.
Stalin fusese în stare să impună frontierile Europei de Est fără să-şi asume un risc ieşit din comun,
deoarece armatele sale ocupau deja zonele respective. De altfel, după cum menţionează Henry
Kissinger, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric
de democraţi şi niciodată într-o manieră care să fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în
serios.

După Conferinţa de la Paris, Uniunea Sovietică putea acţiona fără echivoc pentru instaurarea
unor regimuri comuniste similare celor de la Kremlin, fiind încălcate astfel prevederile Declaraţiei
de la Ialta. În toate ţările unde staţiona Armata Roşie - România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria - echipa conducătoare era instalată de Moscova fiind devotată acesteia. În Albania şi
Iugoslavia, state ce s-au eliberat fără ajutorul Armatei Sovietice, puterea a fost preluată de
comuniştii sprijiniţi de Kremlin.

Statele Unite şi ceilalţi aliaţi au fost nevoite să ia măsuri pentru a stopa expansiunea
sovietică. Winston Churchill, fostul premier britanic, la 5 martie 1946, în prezenţa preşedintelui
SUA, H.Truman, la Fulton, Missouri, a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul
sovietic, descriind o “Cortină de fier” care se lasă din “Stettin, în Baltica,, până în Trieste, în
Andriatic”. Soluţia pe termen lung propusă de el era unitatea europeană, “din cadrul căreia să nu
fie exclusă nici o naţiune”.
 La 12 martie 1947, a fost expusă Doctrina Truman, un program de politică externă a SUA,
care prevedea susţinerea guvernelor Greciei şi Turciei, ameninţate de comunism, şi care era
prezentat ca un program la nivel global a luptei dintre democraţie şi dictatură. În viziunea lui Henry
Kissinger, Doctrina Truman a marcat “o cumpănă a apelor” deoarece, o dată ce America aruncase
« mănuşa morală », avea să termine pentru totdeauna cu genul de Realpolitik pe care Stalin îl
înţelegea cel mai bine, şi negocierea de concesii reciproce avea să fie scoasă din discuţie.

La mai puţin de trei luni după anunţarea Doctrinei Truman, a fost expus planul Marshall,
prin care Statele Unite se angajau să ajute la refacerea economică şi socială a Europei. Planul
urmărea refacerea Europei pentru a evita “tulburările politice” şi “disperarea”, pentru a reface
economia mondială şi pentru a forma instituţii libere. Participarea la Planul Marshall era deschisă
şi guvernelor aflate pe orbita sovietică - o indicaţie recepţionată la Varşovia şi Praga, dar redusă
la tăcere de Stalin.

Uniunea Sovietică a respins Planul Marshall, considerat drept un amestec în afacerile interne
ale statelor comuniste. La baza concepţiilor sale şi ale sateliţilor săi despre lume şi despre relaţiile
internaţionale a fost pusă teza elaborată în septembrie 1947 de A. Jdanov, conform căreia lumea
s-a scindat în « două lagăre », cel « socialist », în frunte cu U.R.S.S., şi cel « imperialist », în frunte
cu SUA.

La 4 aprilie 1949, a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord (NATO), o alianţă în

componenţa căreia au intrat SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia, la care, în 1952, au aderat Grecia şi Turcia, iar
în 1955, R.F.Germană, în 1982, Spania. Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate
geopolitică şi strategică, a determinat Alianţa să-şi extindă porţile către fostele state comuniste. La
12 martie 1999, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în Alianţă, iar la 2 aprilie 2004
au fost primite încă şapte state, printre care şi România. În urma celor două valuri de aderare
numărul membrilor N.A.T.O. se ridică la 26. Scopul primordial al Alianţei este de a asigura
libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare, conform principiilor Cartei
Naţiunilor Unite.

S.U.A. au pierdut monopolul asupra bombei atomice în 1949, când agenţia T.A.S.S. a
anunţat oficial că, la 25 septembrie, Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de
producţie proprie. Drept răspuns, Statele Unite au sporit arsenalul nuclear. În anii ’50, U.R.S.S., a
depus eforturi considerabile în vederea producerii armei termonucleare şi a rachetelor balistice
intercontinentale.

Crearea Tratatului de la Varşovia. În 1955, a fost creat Tratatul de la Varşovia, sub egida
U.R.S.S., drept răspuns la intrarea R.F.G. în N.A.T.O. Tratatul a fost semnat la 14 mai 1955 la
Varşovia de către Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria şi
U.R.S.S. Părţile semnatare pledau pentru asigurarea securităţii şi menţinerea păcii în Europa. În
1968, Albania a părăsit oficial alianţa. În acelaşi an, conceptul de « ajutor reciproc » din Tratat a
fost folosit de Leonid Brejnev ca bază oficială pentru intervenţia forţelor Tratatului de la Varşovia
în Cehoslovacia în scopul de a înăbuşi « Primăvara de la Praga ». Schimbările intervenite în viaţa
politică din Uniunea Sovietică după 1985 şi, ca o consecinţă, sfârşitul războiului rece au dus la
sfârşitul alianţei Tratatului de la Varşovia, fiind dizolvată oficial în mai 1991.

La 1 august 1975, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa care s-a desfasurat la
Helsinki, unde au participat reprezentanţii a 35 de ţări - incluzănd majoritatea puterilor occidentale
importante şi Uniunea Sovietică - au convenit să recunoască frontierile naţionale Est- Europene
postbelice ca permanente (propunând astfel un un fel de tratat de pace care punea capăt celui de-
al doilea război mondial) şi să respecte şi să protejeze drepturile omului din această regiune. În
anii următori, acordurile de la Helsinki au dat naştere unor grupuri de “supraveghere Helsinki”,
care monitorizau respectarea drepturilor omului. Astfel, au apărut “Carta 77” din Cehoslovacia şi
sindicatul “Solidaritatea” în Polonia. Acordurile de la Helsinki au contribuit la lichidarea
hegemoniei sovietice în Europa de Răsărit şi chiar la lichidarea imperiului sovietic.

Concluzii. Tratatele de pace semnate la Paris la 10 februarie 1947 au fost rodul activităţii
Consiliului Miniştrilor de Externe al Marilor Puteri. Ele reflectau natura relaţiilor dintre aliaţii, în
condiţiile în care fiecare urmărea scopuri diferite. Neînţelegerile au început să se manifeste din
timpul războiului, iar în perioada următoare ele vor duce la destrămarea fostei Coaliţii. Un rol
important în organizarea postbelică a lumii îl vor avea cele două Mari Puteri - Statele Unite şi
Uniunea Sovietică. Divergenţele şi neînţelegerile dintre aceste state se vor transforma într-o
confruntare atipică, numită « război rece ». Cele două state, deţinătoare de armă atomică, nu vor
recurge la o confruntare directă, însă, prin intermediul blocurilor militare pe care le vor patrona,
vor menţine o stare conflictuală, tensionată între state, divizate după criterii ideologice. « Cortina
de fier » va juca un rol important în divizarea Europei în două tabere, una « socialistă », sub
conducerea Uniunii Sovietice şi alta « capitalistă » sub tutela Statelor Unite. Relaţiile
internaţionale în această perioadă sunt dominate de relaţile dintre cele două tabere. Destinderea
sau incordarea relaţiilor sunt inflenţate de evoluţia politicii externe a celor două state.

2. Rolul SUA în reconstrucţia Europei;

Planul Marshall a fost pus în aplicare de SUA pentru a ajuta la refacerea Europei. Practic,
după al Doilea Război Mondial, într-o Europă distrusă începuse războiul de influenţă între URSS
şi SUA. Astfel, SUA a promis că o să investească în Europa 20 mld. de dolari (o sumă enormă
pentru vremurile acelea), cât timp fondurile se vor folosi colaborativ de către statele europene.

Statele europene cumpărau din SUA mărfuri plătind în monedele lor naţionale (care erau
extrem de depreciate după război) iar companiile din SUA erau plătite la nivelul real al mărfurilor
în dolari din fondurile alocate planului Marshall. Din păcate doar statele vest europene au
beneficiat de aceste fonduri, statele din estul Europei neavând posibilitatea să participe din cauza
contextului politic.

Practic, planul Marshall a reuşit să facă 3 lucruri importante:

• ţările europene au fost „obligate” să coopereze atât din punct de vedere economic, cât şi
politic
• ţările europene au putut să achiziţioneze bunuri plătind cu o monedă devalorizată (pentru
Germania de Vest fiind o adevărată gură de oxigen, inclusiv pentru achiziţia de alimente)
• a strâns legătura dintre statele din vestul Europei şi SUA

Planul Marshall a devenit un program dedicat exclusiv țărilor care nu se aflau în sfera de
influență sovietică, contribuind la accelerarea scindării Europei. Între 1948 şi 1951, 16 țări
europene și Turcia au beneficiat de credite, mărfuri şi servicii care au însumat aproape 13 miliarde
de dolari americani (circa 130 de miliarde, la valoarea actuală a dolarului).

Secretul succesului Planului Marshall a fost noul sistem de conversie valutară care a condus
la multiplicarea efectelor capitalului investit, notează Deutsche Welle. Mai precis: un importator
german achita contravaloarea comenzii din Statele Unite în marca germană, dar exportatorul
american nu era plătit cu neatractiva monedă germană, ci primea dolari din fondurile alocate
Planului Marshall.

Proiectul fostului secretar de stat american a avut trei consecințe majore:

 • țările europene au fost determinate să coopereze din nou în chestiuni economice şi
politice;
• țările europene au avut posibilitatea să achiziționeze bunuri de investiții plătind cu
valutele lor depreciate după război;
• Planul Marshall a reușit să limiteze influența sovietică în Europa de Vest.

Pentru administrarea Planului Marshall a fost înființată Organizația pentru Cooperare și

Dezvoltare Economică (OECD).

Ajutorul american prin Planul Marshall, în perioada 1948-1951:

• Marea Britanie - 3297 (milioane dolari)

• Franța - 2.296
• Italia - 1.448
• Germania de Vest - 1.204
• Olanda - 1.128
• Belgia și Luxemburg - 777
• Austria - 468
• Danemarca - 385
• Grecia - 376
• Norvegia - 372
• Suedia - 347
• Elveția - 250
• Turcia - 137
• Irlanda - 133
• Portugalia - 70
• Islanda - 43
• Total - 12.731

3. Planul Schuman: premise şi efecte pentru dezvoltarea ulterioară a

Comunităţii Europene. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului;

Declaraţia rostită la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe,
a rămas înscrisă în istoria construcţiei europene drept „declaraţia Schuman”. Textul prevedea
crearea unei Comunităţi a cărbunelui şi oţelului, ai cărei membri urmau să-şi gestioneze împreună
aceste două resurse. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată de Franţa,
Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg, a fost prima dintr-o serie de instituţii
europene supranaţionale care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi.

Context istoric. În 1950, naţiunile Europei făceau încă eforturi pentru a înlătura consecinţele
dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial, care încetase cu 5 ani în urmă. Ţările Europei
erau determinate să caute modalităţi de a evita un alt război. Au ajuns la concluzia că prin punerea
în comun a producţiei de cărbune şi oţel (conform Declaraţiei), un eventual război între Franţa şi
Germania, rivali istorici, „ar fi nu numai de neconceput, ci şi imposibil din punct de vedere
material”.

De bună seamă, reunirea intereselor economice a contribuit la creşterea standardelor de viaţă

şi la crearea unei Europe mai unite. Posibilitatea de a adera la CECO le-a fost oferită şi altor ţări.
 Citate din Declaraţia Schuman

• „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu

pericolele care o ameninţă.”
• „Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări
concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.”
• „Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel...va schimba destinele acelor regiuni
care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai
constante victime ale conflictelor.”

Text integral

Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele
care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este
indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani,
rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu
am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.

Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete
care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică
eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă
în vedere în primul rând aceste două ţări. În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri
imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă.

Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub
o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în
comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de
dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele
acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi
timp, cele mai constante victime ale conflictelor.

Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi

Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea
acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune
bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre
elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale.

Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui
la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare,
Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea
continentului african.

În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă
pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi
mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase. Prin punerea în
comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni
Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze
concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii. Pentru a promova
realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să iniţieze negocieri pornind
de la următoarele considerente.
 Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai
scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătaţirea calităţii acesteia; furnizarea în condiţii
egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din
alte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea
nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.

Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite din statele
membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui
plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor
şi crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia
cărbunelui şi a oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi
afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie
cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate.

Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici restrictive

asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri mari, această
organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei. Principiile şi acţiunile esenţiale
definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state şi înaintat spre ratificare
parlamentelor din fiecare ţară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea
acestor prevederi se vor desfăşura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea
sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunţate şi, în cazul în care
se ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie adoptată.

Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din
personalităţi independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale.
Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa,
Germania şi în celelalte ţări membre. În cazul în care deciziile autorităţii vor fi contestate, se vor
lua măsuri de la caz la caz.

Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va

întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanţ al activităţii noii
organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea obiectivelor acesteia.

Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra

întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare
puterea conferită de Autoritatea Internaţională a Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse
Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.

• Tratatul de la Paris de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului (CECO)

Tratatul a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a reunit

șase țări (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), pentru a organiza libera
circulație a cărbunelui și oțelului și a elibera accesul la sursele de producție.

Un element important a fost instituirea unei Înalte Autorități pentru:

• supravegherea pieței;
• monitorizarea respectării normelor privind concurența; și
• asigurarea transparenței prețurilor.
• Tratatul CECO a reprezentat originea instituțiilor UE de azi. Creată în 1951, în urma celui
de Al Doilea Război Mondial, CECO a fost primul pas în direcția integrării europene.
 Obiective

Obiectivul tratatului, conform articolului 2, a fost de a contribui, prin piața comună a

cărbunelui și oțelului, la expansiunea economică, la ocuparea forței de muncă și la creșterea
nivelului de trai. Astfel, instituțiile au trebuit să asigure o furnizare ordonată a cărbunelui și oțelului
către piața comună, asigurând accesul egal la sursele de producție, stabilirea celor mai mici prețuri
și condiții de muncă îmbunătățite. Toate acestea au trebuit însoțite de intensificarea comerțului
internațional și de modernizarea producției.

Creând o piață comună, tratatul a introdus libera circulație a mărfurilor fără taxe vamale sau
impozite. Acesta a interzis măsurile discriminatorii, subvențiile, ajutoarele de stat sau taxele
speciale impuse de state și practicile restrictive.

Structura

Tratatul a fost împărțit în patru titluri:

1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;

2. instituțiile Comunității;
3. normele economice și sociale; și
4. norme generale.

De asemenea, acesta a cuprins:

• două protocoale, unul privind Curtea de Justiție, iar celălalt privind relațiile CECO
cu Consiliul Europei; și
• o convenție privind normele tranzitorii, care viza punerea în aplicare a tratatului,
relațiile cu țările neparticipante la CECO și garanții generale.

Instituțiile

Tratatul instituia o Înaltă Autoritate, o Adunare, un Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție.

CECO avea personalitate juridică.

• Înalta Autoritate, precursoarea actualei Comisii Europene, era organismul executiv

colegial independent care avea sarcina de a atinge obiectivele stabilite în tratat și de a acționa în
interesul general al CECO. Aceasta cuprindea nouă membri (dintre care cel mult doi puteau fi de
aceeași naționalitate), numiți pentru șase ani. A fost cu adevărat un organism supranațional cu
putere de decizie. Înalta Autoritate supraveghea:
• modernizarea și îmbunătățirea producției;
• furnizarea de produse în condiții identice;
• dezvoltarea unei politici de export comune; și
• îmbunătățirea condițiilor de muncă în industria cărbunelui și oțelului.

Înalta Autoritate lua decizii, formula recomandări și adresa avize. Aceasta era asistată
de Comitetul Consultativ (precursorul actualului Comitet Economic și Social European), compus
din reprezentanți ai producătorilor, ai lucrătorilor, ai consumatorilor și ai distribuitorilor.

• Adunarea, precursoarea Parlamentului European, era compusă din 78 de membri, care

reprezentau propriile parlamente naționale. Erau câte 18 membri pentru Germania, Franța și Italia,
10 pentru Belgia și Țările de Jos și patru pentru Luxemburg. Tratatul a conferit putere de control
acestei Adunări.
 • Consiliul, precursorul actualului Consiliu al Uniunii Europene, era format din șase
reprezentanți ai guvernelor naționale. Președinția Consiliului era deținută prin rotație de către
fiecare țară membră a CECO pentru o perioadă de trei luni. Rolul acesteia era de a armoniza
activitățile Înaltei Autorități și politica economică generală a guvernelor. Aprobarea acesteia era
necesară pentru deciziile luate de Înalta Autoritate.
• Curtea de Justiție, precursoarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, era formată din șapte
judecători numiți pentru șase ani printr-un acord comun între guvernele țărilor CECO. Aceasta
asigura interpretarea și aplicarea corectă a tratatului.

Atribuții

• Pentru a-și urmări obiectivele, CECO:

• culegea informații de la companiile și asociațiile din industria cărbunelui și
oțelului;
• se consulta cu diferitele părți (companii din industria cărbunelui și oțelului,
lucrători etc.); și
• avea competența de a efectua verificări pentru a verifica informațiile primite.
• Când companiile din industria cărbunelui și oțelului nu respectau aceste competențe, Înalta
Autoritate putea impune amenzi (maximum 1 % din cifra de afaceri anuală) și penalități (5 % din
cifra de afaceri medie zilnică pentru fiecare zi de întârziere).
• Pe baza informațiilor pe care le aduna, Înalta Autoritatea pregătea previziuni pentru a
îndruma activitățile celor implicați și a determina cum va acționa CECO. În completarea
informațiilor primite de la companii și asociații, CECO desfășura studii proprii privind tendințele
prețurilor și comportamentul pieței.

Aspecte privind finanțarea

• Bugetul CECO era finanțat din taxele asupra producției de cărbune și oțel și prin
contractarea de împrumuturi. Taxele erau menite să acopere cheltuielile administrative, ajutorul
nerambursabil pentru recalificarea lucrătorilor, precum și cercetarea tehnică și economică (care
trebuia încurajată). Banii primiți din împrumuturi se puteau utiliza numai pentru acordarea de
credite.
• În domeniul investițiilor, în plus față de acordarea de credite, CECO putea garanta credite
contractate de companii cu terțe părți. De asemenea, CECO avea competența de a oferi orientări
privind investiții pe care nu le finanța.

Producția

CECO îndeplinea mai ales un rol indirect, subsidiar, prin cooperarea cu guvernele și
intervenția în ceea ce privește prețurile și politica comercială. Cu toate acestea, în caz de declin al
cererii sau de penurie, aceasta putea lua măsuri directe, prin impunerea unor cote cu scopul de a
limita producția într-un mod organizat sau, în cazul penuriei, prin întocmirea unor programe de
producție în care stabilea priorități de consum, determina cum ar trebui repartizate resursele și
stabilea nivelurile de export.

Fixarea prețurilor și concurența

• Tratatul interzicea practicile care aduceau prejudicii din punctul de vedere

al prețului, practicile comerciale neloiale și practicile discriminatorii care implicau aplicarea unor
condiții inegale la tranzacții comparabile. Aceste norme se aplicau și transporturilor.
• Mai mult, în anumite cazuri, precum cel al unei crize evidente, Înalta Autoritate putea
fixa prețuri maxime sau minime fie în cadrul CECO, fie în raport cu piața de export.
 • Pentru a asigura respectarea liberei concurențe, Înalta Autoritate trebuia informată cu
privire la orice acțiuni ale țărilor CECO care erau susceptibile de a o pune în pericol. În plus,
tratatul se ocupa în mod specific de cele trei cazuri care puteau denatura concurența:
• acordurile;
• concentrările; și
• abuzul de poziție dominantă.

Acordurile sau asocierile între întreprinderi puteau fi anulate de către Înalta Autoritate dacă
împiedicau, restricționau sau denaturau în mod direct sau indirect concurența normală.

Aspecte privind lucrătorii

• Deși salariile lucrătorilor rămâneau în sfera de competență a țărilor CECO, Înalta

Autoritate putea să intervină, în anumite condiții, în cazul unor salarii anormal de scăzute și al
unor reduceri de salarii.
• Înalta Autoritate putea să acorde ajutor financiar programelor pentru a contracara
posibilele efecte negative ale progreselor tehnologice din industrie asupra forței de muncă
(compensații, alocații și reconversie profesională).
• În legătură cu circulația lucrătorilor calificați, țările CECO au avut obligația de a elimina
restricțiile privind angajarea bazate pe naționalitate. Pentru celelalte categorii de lucrători și în
cazul unor penurii ale tipului de muncă respectiv, țările erau invitate să efectueze modificările
necesare ale normelor privind imigrarea pentru a permite angajarea lucrătorilor din alte țări.

Politica comercială

• Tratatul viza și politica comercială a CECO față de țările din afara CECO. Deși se
mențineau competențele guvernelor naționale, CECO avea mai multe competențe, precum
stabilirea ratelor maxime și minime ale taxelor vamale și supravegherea acordării de licențe de
import și de export. De asemenea, CECO avea dreptul de a fi informată în legătură cu acordurile
comerciale referitoare la cărbune și oțel.
• În plus, Înalta Autoritate putea interveni în caz de dumping, adică în situația utilizării, de
către întreprinderile din industria cărbunelui și oțelului aflate în afara sferei de competență a
CECO, a unor mijloace concurențiale contrare tratatului și a unor creșteri substanțiale ale
importurilor care puteau amenința grav producția CECO.

DE CÂND S-A APLICAT TRATATUL?

Tratatul s-a aplicat din 1952, a fost în vigoare timp de 50 de ani și a expirat în 2002. Piața
comună creată prin tratat s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru cărbune, minereu de fier și fier
vechi și la 1 mai 1953 pentru oțel.

CONTEXT

Înainte de expirare, tratatul a fost modificat în mai multe rânduri prin următoarele tratate:

• Tratatul de fuziune (Bruxelles, 1965) – care a fuzionat organismele executive ale

CECO, ale Comunității Economice Europene (CEE) și ale Euratom;
• tratatele de modificare a anumitor prevederi financiare (1970 și 1975);
• Tratatul privind Groenlanda (1984);
• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992);
• Actul Unic European (1986);
• Tratatul de la Amsterdam (1997);
 • Tratatul de la Nisa (2001); și
• tratatele de aderare: 1972 (Danemarca, Irlanda și Regatul Unit (1)), 1979 (Grecia),
1985 (Spania și Portugalia) și 1994 (Austria, Finlanda și Suedia).
• Când a expirat Tratatul CECO, normele privind industria cărbunelui și a oțelului au fost
integrate în tratatele de instituire a Comunității Europene – Tratatul de la Roma.
• La Tratatul de la Nisa este anexat un protocol referitor la consecințele financiare ale
expirării Tratatului CECO și la Fondul de cercetare pentru cărbune și oțel. Acest protocol prevede
transferarea tuturor activelor și pasivelor CECO la Comunitatea Europeană și utilizarea valorii
nete a acestor active și pasive pentru cercetare în sectoarele legate de industria cărbunelui și
oțelului.
• Unele decizii din februarie 2003 conțin măsurile necesare pentru punerea în aplicare a
articolelor protocolului, a orientărilor financiare și a articolelor referitoare la Fondul de cercetare
pentru cărbune și oțel.

4. Tratatele de la Roma. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Prin esecul Comunitatii Europene a Apararii, tentativele de unificare europeana sufereau un

puternic recul. Dupa un an de resemnare, in iunie 1955 ministrii de externe ai statelor membre ale
CECO puneau din nou in discutie crearea unei Europe unite, constienti ca era in interesul tarilor
lor ca procesul inceput prin CECO sa fie continuat.

Astfel, pentru Republica Federala Germania participarea la aceasta opera de unificare

343i84d echivala din punct de vedere politic cu o reintegrare in comunitatea natiunilor. Sub aspect
economic, in calitate de tara exportatoare, Germania ramanea (si ramane) tributara pietelor
europene, astfel incat prin crearea unei Comunitati Economice Europene care sa unifice o buna
parte din aceste piete, dependenta Germaniei fata de exterior devenea mult mai putin preocupanta.

Pentru Franta, integrarea Germaniei era expresia politica a vointei sale de reconciliere si a
aspiratiei pentru o pace durabila in Europa. In ceea ce priveste propria sa dezvoltare, apartenenta
la Comunitatea Economica Europeana ii permitea sa accelereze acest proces iar aparitia unui vast
spatiu economic comun deschidea noi piete de desfacere pentru produsele sale agricole, de natura
sa asigure vitalitatea acestui sector.

In ceea ce priveste Belgia, dependenta sa economica de comertul exterior o facea la fel de

tributara, ca si Germania, fata de existenta unor piete sigure de export.Interesul pentru o
interpenetrare economica era cu atat mai mare in anii ’50 cu cat economia belgiana se baza atunci
aproape exclusiv pe industria carbunelui si otelului. Crearea unei piete interne europene avea deci,
si pentru aceasta tara, o importanta aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea si
dezvoltarea unor noi sectoare industriale.

Italia, care facuse deja cu succes eforturi de industrializare, era si ea interesata de

posibilitatile de crestere economica oferite de o piata europeana comuna, sperand totodata sa poata
obtine credite pentru dezvoltarea regiunilor sale defavorizate din sud si sa reduca astfel rata ridicata
a somajului.

La randul sau, Olanda realiza ca o participare la opera de unificare Europeana va da un nou

impuls eforturilor sale de industrializare. Avand porturi maritime importante si o infrastructura
corespunzatoare, ea vedea astfel deschizandu-i-se noi posibilitati in domeniul transporturilor de
marfuri in Europa, sector in care detinea deja un loc avansat.
 Cat despre Luxemburg, care datorita pozitiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei
consecintele rivalitatilor dintre natiunile mari, el vedea in politica de unificare europeana un mijloc
de garantare a intereselor sale politice, economice si sociale. Avand in vedere multitudinea de
interese aflate in joc, era logic ca ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare ale CECO sa
opteze pentru continuarea operei de unificare europeana in domeniul economic, unde pasiunile
nationale erau mai putin intense. Acesta a fost si scopul Conferintei de la Messina, din 1955, care
a incredintat sarcina studierii posibilitatii unei integrari progresive in acest domeniu unei comisii
prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak .

Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda au aprobat, la 29 mai 1956, raportul
politicianului belgian, Paul Henri Spaak, pe tema unei uniuni economice generale si a unei uniuni
in domeniul utilizarii pasnice a energiei nucleare. Acest lucru a dus la semnarea “Tratatelor de la
Roma”, la data 25 martie 1957, de catre cele sase tari . “Tratatele de la Roma” au pus bazele
Comunitatii Economice Europene (CEE) si ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA
sau Euratom).Cele doua tratate au intrat in vigoare,dupa ce au fost ratificate de cele sase state
membre,la 1 ianuarie 1958.

Tratatul de la Roma privind C.E.E defineste un anumit numar de finalitati, printre care:

• eliminarea progresiva a taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea

marfurilor;
• indepartarea obstacolelor din calea liberei circulatii a persoanelor,capitalurilor si
serviciilor;
• aplicarea unor proceduri ce permit coordonarea politicilor economice;
• apropierea legislatiilor nationale.

Art.4 stipuleaza ca realizarea sarcinilor incredintate Comunitatii este asigurata de o Adunare,

un Consiliu, o Comisie si o Curte de Justitie.

Tratatul de la Roma privind C.E.E.A. semnat in acelasi timp cu cel privind C.E.E.(25 martie
1957-Roma) da prioritate dezvoltarii energiei nucleare in scopuri pasnice urmarindu-se in special:

• transmiterea de cunostinte tehnice;

• construirea de instalatii, realizarea de materiale si echipamente speciale;
• stabilirea normelor de securitate;
• controlul utilizarii produselor;
• exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile.

Tratatele europene urmaresc promovarea dezvoltarii economice si ridicarea nivelului de trai

al oamenilor, evitarea razboiului si asigurarea pacii si libertatii; ele au scopul de a crea o legatura
cat mai stransa intre popoarele Europei . La inceput, Comunitatile – CECO pe de o parte, CEE si
Euratom pe de alta parte – aveau institutii proprii. Ele s-au unit in 1967 si au format actuala
Comunitate Europeana, cunoscuta in prezent sub numele de Uniunea Europeana (UE) de la 1
noiembrie 1993. Desi o perioada au existat, in paralel, 2 sisteme institutionale internationale, inca
de la intrarea in vigoare a “Tratatelor de la Roma”, in 1958 (de constituire a CEE si EURATOM)
s-a avut in vedere reunirea institutiilor celor 3 Comunitati, in institutii unice, deci realizarea unui
sistem institutional unic. Acest lucru s-a finalizat in anul 1965 prin “Tratatul de la Bruxelles”.

Astfel :

• Inalta Autoritate – devine Comisia Comunitatilor europene;

 • Institutia Interguvernamentala – ramane Consiliul de Ministri (fostul Consiliu Special de
Ministri);
• Adunarea Comuna – devine Parlamentul European (care nu se confunda cu Adunarea
Parlamentara a Consiliului Europei);
• Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene – ramane fost Curte de Justitie, insa,
completata.