TEMA VIII

INSTITUŢII ŞI LOBBY
Societatea umană trebuie privită ca un sistem alcătuit din structuri
instituţionale distincte şi care desfăşoară o gamă diversă de activităţi.
Organizaţia sau instituţia, ca parte componentă a sistemului, creează
cadrul social şi comunicaţional integrării fiecărui membru al societăţii la
nivelul unei activităţi, în scopul realizării obiectivelor propuse.
Deci, caracterul social al muncii reprezintă “motorul” constituirii
organizaţiilor. Omul modern nu se poate manifesta corespunzător decât în
cadrul instituţional. El a devenit mai mult decât un “homo oeconomicus”. El
este “omul modern, omul organizaţional”, cum îl numeşte W. F. Whyte
[vezi C. Russu, Management, Bucureşti, Editura Expert, 1993].
Apariţia şi dezvoltarea organizaţiilor, indiferent de factura lor, este o
necesitate. Ea a fost dictată de imposibilitatea oamenilor de a-şi atinge o
serie de obiective doar prin activitatea lor individuală. Prin urmare,
organizaţia se constituie ”… dintr-un grup de persoane între care se stabilesc
relaţii structurale interpersonale şi pluripersonale, în care indivizii sunt
diferenţiaţi în funcţie de autoritate, status, rol şi care este constituită în
vederea realizării unor obiective sau ţeluri dinainte propuse, urmărindu-se
obţinerea unei eficienţe ridicate” [V. Cornescu, I. Mihăilescu, S. Stanciu,
Managementul organizaţiei, Bucureşti, Editura All Beck, 2003, pag. 36].
Comunicarea instituţională, ca şi eforturile grupurilor spre o
finalitate bine determinată, ţin de un anumit sistem de interese, de anumite
obiective pe care şi le-a propus organizaţia spre a le atinge. Organizaţiile
moderne, de dimensiuni mari, pot supravieţui numai datorită unui
management eficient. Acesta, la rândul său, se bazează pe informaţii
provenite din mediul intern sau extern şi care vor fi cu atât mai folositoare
cu cât comunicarea instituţională internă şi externă este bună.
Organizaţia devine acea formă instituţională care activează ca un
sistem complex, deschis, dinamic, sub acţiunea stimulilor comunicaţionali,
punând în legătură resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale
de care dispun.
Ca orice sistem, şi la nivel comunicaţional organizaţia transmite o
serie de mesaje spre subsistemele sale, acestea din urmă intercondiţionân-
du-se. În acelaşi timp, organizaţia este parte componentă a sistemului
economico-social în care activează şi se află prin intermediul comunicării
instituţionale în relaţii cu alte sisteme. Acestea din urmă alcătuiesc un flux
comunicaţional de intrări-ieşiri, ceea ce-i conferă ulterior organizaţiei
capacitatea de a se adapta rapid la schimbările de mediu.
 Forţa organizaţiei stă în sinergia ei, care este legată de canalele
comunicaţionale şi o face să acţioneze ca un tot unitar.
“Sinergia în organizaţii apare când oamenii lucrează bine pentru a
urmări un scop comun. Ea este facilitată de comportamentul managerial
eficace şi, spunem noi, de o comunicare în afaceri pertinentă” [Gh. Ionescu,
Dimensiunile culturale ale managementului, Bucureşti, Editura Economică,
1996, pag. 28].
În societatea contemporană se evidenţiază trei categorii de
organizaţii:
- organizaţii economice (organizaţii lucrative) a căror activitate are
ca scop final obţinerea profitului;
- organizaţii non-profit, care nu urmăresc realizarea profitului, ci
furnizarea de servicii publice sau apărarea unor cauze;
- organizaţii (instituţii) guvernamentale (agenţii publice), care
oferă servicii în beneficiul public.
Prin cooperarea lor, aceste organizaţii trebuie să se asigure că sunt
satisfăcute nevoile materiale şi spirituale ale membrilor societăţii. În vederea
îndeplinirii acestui deziderat, folosind tehnicile şi metodele de comunicare
instituţională, managerii vor obţine o perspectivă mai bună a afacerii lor
aflată în derulare. Managerii devin vizionari când joacă un rol important în
interpretarea realităţii, creând strategii de dezvoltare dezirabile şi conturând
o anumită imagine asupra viitorului firmei. Fiind cei care dau sens acţiunii,
formulând cu ajutorul empatiei o privire de ansamblu asupra viitorului
afacerii, managerii vor fi cei care vor impune schimbarea.
Pentru a genera schimbarea la nivel instituţional, managerii trebuie
să ţină cont de următoarele aspecte:
• dezvoltarea planificării strategice a afacerii folosind structurile
comunicaţionale-produse audiovizuale; produse mass-media;
• interpretarea şi rezolvarea stărilor situaţionale apărute în firmă;
• dezvoltarea activităţii comunicaţionale a firmei pentru a evidenţia
adevăratele condiţii şi nevoi cu care se confruntă aceasta în mediul
intern şi de afaceri;
• dezvoltarea comunicării interne în organizaţie pentru formularea şi
reformularea de strategii manageriale viabile;
• susţinerea ideilor noi şi îmbunătătirea pe cât posibil a strategiei
manageriale a firmei.
 Spre deosebire de managerii organizaţiilor economice, cei ai
organizaţiilor publice şi non-profit trebuie să fie şi veritabili “conducători
politici”. Această trăsătură managerială apare deoarece toate organizaţiile de
profil au tangenţe şi cu sfera politică şi într-o mare măsură pot implica
decizia politică luată la un moment dat. În calitate de “lideri politici”,
managerii reuşesc sau nu în funcţie de impactul pe care-l generează în
procesul decizional şi implementare. Cheia succesului şi esenţa
managementului politic stă tocmai în înţelegerea modului în care relaţiile de
putere între grupuri pot fi aduse la un anumit consens. În aceste condiţii,
managerii trebuie să fie buni comunicatori şi negociatori. Tot ei sunt
implicaţi şi în ceea ce numim “activitate de lobby”. Activitatea de lobby
conferă un plus de importanţă organismelor non-guvernamentale. Ele aduc
în faţa comunităţii programe, idei, opinii, care, fiind de multe ori contra-
dictorii, stârnesc adversităţi atât în sfera economicului, cât şi în cea a
adoptării politicilor publice. Astfel, “lobby-ul” apare ca un mijloc
comunicaţional interuman şi instituţional folosit de diferitele grupuri de
interes în propagarea anumitor deziderate, în cadrul unui proces decizional.
Modelând comunitatea, generând atitudini comportamentale de cele
mai multe ori vehemente, grupurile de interes se manifestă activ în plan
social. Grupul de interes este privit ca “…acel ansamblu de indivizi cu
interese comune, al cărui scop este susţinerea şi apărarea acestora, prin
influenţa exercitată asupra proceselor decizionale, politice, economice,
profesionale, morale, derulate de anumite, instituţii publice sau persoane ce
ocupă funcţii în cadrul acestora” [Al. Taşnadi, R. Ungureanu, Relaţii
publice, vol. I, Editura ASE, Bucureşti, 2001, pag. 135].
Recunoaşterea activităţii de lobby ţine de îndeplinirea cumulativă a
trei aspecte:
¾ existenţa unui grup de interes;
¾ cuantificarea interesului comun şi propagarea sa prin reprezentare;
¾ exercitarea voinţei grupului de interes, prin acţiuni îndreptate spre
nucleele autorităţii publice, politice sau administrative.
În Europa, activitatea de lobby se axează în principal pe relaţii
stabilite între diverse organisme, fundaţii, grupuri de interes şi instituţiile
Uniunii Europene. Se urmăreşte autonomia şi reprezentarea naţională,
repartizarea fondurilor UE, susţinerea unor interese ale minorităţilor
naţionale. În România, activitatea de lobby este slab formalizată. Ea ar
trebui reglementată printr-un act normativ, urmând a fi susţinută folosind
resurse locale, în special resurse umane (experţi, voluntariat) şi financiare.
La această activitate recurg de multe ori sindicatele şi patronatul în
dezvoltarea relaţiilor cu guvernanţii. Ea exprimă o serie de opinii, idei ce pot
ajuta la rezolvarea rapidă a unor probleme apărute în mediul de afaceri. Prin
urmare, activitatea de lobby se impune ca necesitate în economia
românească, fiind o cale de comunicare între economic, social şi politic, cu
rezultate încurajatoare în ceea ce priveşte adoptarea rapidă a unor acte
normative, îndeosebi în mediul economic.
Activitatea de lobby2 se referă la orice încercare făcută de către
indivizi sau grupuri de interese private (speciale) pentru a influenţa deciziile
instituţiilor guvernamentale.
Într-o anumită măsură, orice sistem politic este supus în mod inevitabil
unor acţiuni de lobby. Prin urmare, lobby-ul poate fi înţeles ca o formă de
presiune exercitată prin mijloace şi tactici de PR asupra unor factori guver-
namentali în scopul de a influenţa o anumită decizie politică. Grupurile care
exercită aceste presiuni trebuie să-şi justifice acţiunile în faţa opiniei
publice, iar acest lucru se realizează prin campanii duse cu mijloace PR.
În România se face lobby din greu. Că i s-a spus oficial consultanţă,
promovare sau că a fost pur şi simplu înţelegere pe sub masă, nu înseamnă
că nu s-a făcut lobby. Dar foarte puţin la modul oficial, deoarece activitatea
nu este încă reglementată. Executivul şi-a asumat răspunderea3 pe un pachet
legislativ care cuprinde şi prevederi ce sancţionează traficul de influenţă.
Încă din anii `93-`94 au existat discuţii pentru a fi reglementată şi activitatea
de lobby.
În SUA, unde există o lege a lobby-ului (de peste opt ani), acesta
este definit ca o acţiune declarată de influenţare a Guvernului, Parlamentului
sau autorităţilor locale.
Potrivit legii, persoana care se ocupă de lobby trebuie să notifice
Senatului şi Camerei Reprezentanţilor când începe o campanie de lobby şi
să depună un raport cu privire la acţiunile întreprinse şi la instituţiile cu care
a luat legătură.
Legea adoptată în SUA interzice unui parlamentar sau altui
funcţionar public să primească bani pentru a susţine o cauză, întrucât atunci
devine suspect de mită şi trafic de influenţă. Tocmai aici intervine rolul
lobby-ului. Prin lege, acesta are dreptul să primească bani pentru a convinge
o autoritate publică să promoveze, să accepte un anumit proiect în
defavoarea altuia.
Campaniile de lobby, care au făcut vâlvă în SUA, s-au dus îndeosebi
în industria tutunului, alcoolului, cafelei şi petrolului, precum şi în domenii

2
a influenţa (lb. engleză)
3
pe 19 martie 2003
sensibile ca armamentul, modernizarea infrastructurii, informatizarea unor
reţele etc.
“În Rusia nu este niciodată suficientă vodcă” spune o glumă din
trecut. Nevoit să transfere întreaga producţie în Letonia, Soiuzprodimport,
producătorul vodcii Stalinskaya i-a angajat pe americani pentru o activitate
de lobby. Celebra firmă Green Tauring a strâns 20 de semnături de la
congresmenii americani împotriva renaţionalizării industriei de vodcă din
Rusia.
În România s-au desfăşurat diverse activităţi având un conţinut
asemănător celor de lobby. Spre exemplu, acţiunile întreprinse de Asociaţia
Crescătorilor de Porci, acţiunile de promovare externă a imaginii României
(inclusiv pe lângă Parlamentul Europei), aprobarea creditelor BEI în urma
strângerii de semnături în rândul locuitorilor Capitalei, menţinerea unor taxe
vamale joase la importul de zahăr (pentru producerea băuturilor alcoolice şi
răcoritoare) etc.
În jurul comisarilor europeni de la Bruxelles “roiesc” o serie de
firme (după unele aproximări, peste 10.000) care susţin interesele diferitor
grupuri.
Prin urmare, în România, pe cine întrebi îţi spune că nu există lobby.
În mod oficial, pentru că nu ar fi legislaţie sau pentru că, pur şi simplu,
există o restricţie în declararea acestui lucru. Paradoxal, pentru că esenţa
lobby-ului constă tocmai în a declara acţiunile întreprinse, de a face
“lumină”.
În ciuda opiniei generale, firme britanice şi americane, specializate
în afaceri publice şi lobby, nu au nici un fel de problemă în a derula
asemenea activităţi în România. Spre exemplu, Central Europe Consulting,
firmă condusă de Guy Burrow, reprezintă în mod oficial, încă din 1995,
interese ale marilor operatori din industria tutunului, alcoolului şi cafelei.
"Obiectivul nostru principal este de a asista companiile în administrarea
eficientă a relaţiilor cu autorităţile”, a declarat Guy Burrow într-un interviu
pentru revista Capital [Dragoş Nedelcu, Manuela Preoteasa – Lobby,
moneda de schimb pentru traficul de influenţă, Capital nr. 11/13.o3.2003].
Firma sa oferă atât servicii de lobby pe chestiuni care necesită
modificarea legislaţiei cât şi de preântâmpinare a unor dificultăţi. Cel mai
bun exemplu este cel al campaniei făcute pentru industria tutunului şi cafelei
în stoparea creşterii accizelor.
În privinţa reglementării, părerile sunt împărţite. În afara firmelor
străine, celelalte organizaţii evită să folosească formula lobby pentru a
denumi activităţile lor, pe care însă le numesc consultanţă, servicii de
promovare sau de consiliere.
 O monitorizare a presei scrise şi audio-vizuale ne duce la concluzia
că în perioada anilor `90-2000 au existat activităţi de influenţare a activităţii
legislative sau executive. Ca exemplu s-ar putea menţiona activităţile unor
organizaţii neguvernamentale sau campaniile de presă.
Cercetările întreprinse în mediul de afaceri, politic sau al mass-
media arată că activitatea de lobby este benefică şi normală pentru
democraţiile moderne. Totodată s-a considerat că profesia de lobby nu ar
trebui reglementată corporatist, iar intrarea/ieşirea de pe o asemenea piaţă n-
ar trebui să fie controlată de autoritatea publică, ea fiind o profesie liberală.
În unele ţări din Europa, lobby-ul este interzis. Spre exemplu, în
Franţa este interzisă constituirea unor firme sau grupuri care să apere
interesele particulare. Francezii consideră că nu este normal ca între
autoritate şi cetăţean să se interpună cineva şi să mai ia şi bani pe deasupra.
În Belgia, Luxemburg, Portugalia sau Grecia nu există reguli cu
privire la activităţile de lobby. Germania, Olanda şi Danemarca permit sau,
mai bine zis, tolerează lobby-ul.
În Marea Britanie nu există liste cu persoanele care fac lobby, dar în
1991 Parlamentul a cerut crearea unui registru al lobby-ştilor şi a unui cod
de conduită. Aplicarea lui merge până la eliminarea din tagma lobby-ştilor a
persoanelor care nu declară toate veniturile de pe urma acestor activităţi.
Potrivit registrului adoptat, jurnaliştii trebuie să declare activitatea pentru
care au fost creditaţi, dar şi toate celelalte ocupaţii pentru care sunt plătiţi în
raport cu accesul lor privilegiat în Parlament.
O activitate intensă de lobby se desfăşoară în SUA. Aici se consideră
că interesul naţional, unul din fundamentele delegării puterii şi ale
suveranităţii, nu este întotdeauna suficient pentru a constitui criteriul perfect
pentru satisfacerea nevoilor colective ale poporului suveran, mai ales pe
măsură ce grupurile sociale se dezvoltă şi se diversifică.
În România nu există la ora actuală o legislaţie specială, însă nici nu
este interzis lobby-ul. Pentru a desfăşura asemenea activităţi, sunt invocate
două legi:
¾ Legea nr. 554/2000 privind accesul la informaţiile publice;
¾ Legea nr. 52/2003 privind transparenţa.
Dezbaterile desfăşurate în această direcţie relevă faptul că traficul de
influenţă are o singură şansă de a fi scos la lumină:
LOBBY-UL OFICIAL, TRANSPARENT ŞI DECLARAT
O mare parte dintre persoanele implicate în dezbatere consideră că
autoreglementarea este cea mai bună soluţie.
 Directorul general al Central Europe Consulting Government
Relations România SRL (CECGR), Guy Burrow, consideră că un lobby
profesionist nu are nici o legătură cu luarea de mită şi nici în mod direct cu
lupta împotriva corupţiei. Un lobby profesionist este, în opinia sa, o parte a
unei democraţii deschise şi transparente, care însă poate contribui la
eliminarea corupţiei. El crede că atât informal, cât şi formal a încercat să
explice celor care iau decizii că cei mai buni consultanţi sunt oamenii de
afaceri care sunt deja în România. Un sector privat sănătos în România este
un câştig pentru toată lumea, iar un lobby profesionist este o parte din acest
sector privat.
Activitatea de lobby presupune pregătirea şi implementarea unei
strategii în afacerile publice şi relaţiile cu autorităţile, bazate pe planurile de
afaceri ale organizaţiilor cu scopul preîntâmpinării dificultăţilor care ar
putea apărea. O firmă de profil, cum este CECGR, oferă şi servicii de lobby
pe probleme specifice, care pot necesita amendamente sau clarificări în
legislaţia existentă, de monitorizare a media şi a iniţiativelor legislative şi
întocmeşte rapoarte pe subiecte specifice.
În acest sens, este nevoie de o strategie de comunicare bine pusă la
punct. Cu anumite “relaţii” problema se poate rezolva, dar numai pentru o
saptămână sau o lună. Şi acest lucru este un risc, deoarece poţi pierde dacă
persoana respectivă este schimbată din funcţie. De aceea, o firmă de lobby
păstrează relaţii bune, dar mai ales profesionale, cu diferite autorităţi pentru
că, adesea, se cere o informaţie de la un minister, administraţie sau o altă
instituţie de stat. O firmă de lobby trebuie să ştie totul despre instituţii,
fiecare cu ce se ocupă şi cine din instituţia respectivă se ocupă de o
problemă sau alta. Acest “cine” este mai mult decât un om, sunt experţi,
consilieri pe care-i contactează loby-stul.
Din punct de vedere economic, o firmă de lobby reduce costurile de
tranzacţie în lumea afacerilor, cu efecte asupra costurilor căutării
informaţiilor şi nivelului “pierderii de timp”, pe care o companie doreşte să
le minimizeze atunci când intră pe o piaţă.