Lect.univ.dr.

Alina Teodora CIUHUREANU

MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR
NONPROFIT
- note de curs -

Sibiu
 TEMA 1

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND ORGANIZAŢIILE NONPROFIT1

1.1. Elemente introductive

În cadrul societăţii, de-a lungul istoriei, din punct de vedere politic, au fost deosebiţi două
categorii de actori: statul pe de o parte şi, societatea civilă pe de altă parte. Datorită acestui model
societatea era împărţită în două sectoare: sectorul public şi sectorul privat. Această diferenţiere
clasică este reflectată în sistemul juridic continental prin existenţa a două ramuri de drept: drept
privat şi drept public. Dar cu trecerea timpului această diferenţiere s-a dovedit a fi perimată. În
societăţile moderne s-a manifestat din ce în ce mai accentuat o nouă diferenţiere în cadrul societăţii
civile: un sector orientat spre obţinerea profitului şi un altul care nu urmăreşte acest lucru (sector
non-profit, aşa numitul cel de-al treilea sector).
După cel de-al doilea război mondial guvernele naţionale, mai ales cele din vestul Europei
au recunoscut importanţa sectorului nonprofit în asigurarea stabilităţii democratice. Ca urmare a
acestei recunoaşteri s-a trecut la elaborarea unui cadru juridic unitar pentru a reduce influenţa
statului asupra acestui sector şi pentru a aduce un plus de transparenţă în activitatea organizaţiilor
nonprofit.
Dacă acceptăm acea idee că societatea este “ordinea continuă şi structurată a relaţiilor dintre
oameni”, atunci trebuie să remarcăm că această ordine este cu două sensuri. O ordine care este
impusă de sus de la nivelul statului şi o ordine venită de jos care derivă din iniţiativele cetăţeneşti, o
ordine “spontană”. Această ordine spontană este instituită de către societatea civilă. Cele două
ordini nu se află întotdeauna în consens, de foarte multe ori existând între ele o stare conflictuală.
Tratarea acestor stări conflictuale într-un mod sănătos are însă efecte benefice asupra dezvoltării
democraţiei.

1.2. Sectorul nonprofit

În anul 2005 s-a adoptat legea nr. 246 de adoptare a Ordonanţei nr. 26/2000 (cu modificările
şi completările ulterioare) care vorbeşte însă de trei tipuri de organizaţii nonprofit: asociaţii,
fundaţii şi federaţii. Pe lângă cele trei forme asociative amintite mai sus există o serie de alte
structuri asociative pe care le numim ONG-uri atipice şi acestea sunt:
a. cooperativele - asociaţii cu caracter economic, constituite pe baza consimţământului
liber exprimat al persoanelor care devin membri pentru a desfăşura activităţi în comun cu
mijloace de producţie în proprietate comună sau închiriate;
b. casele de ajutor reciproc (CAR) - asociaţii fără scop lucrativ organizate pe liberul
consimţământ al membrilor cu scopul întrajutorării financiare a membrilor;
c. organizaţiile patronale;
d. sindicatele - sunt organizaţii care protejează, apără şi promovează interesele
profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor (Legea 54/2003);
e. Societatea Naţională de Cruce Roşie;
f. cluburile sportive;
g. fundaţiile de tineret;
h. Camerele de Comerţ şi Industrie a României şi cele teritoriale2.

3
 Sectorul cuprinde toate organizaţiile care operează în afara statului sau aparatului
guvernamental, care nu distribuie profitul conducătorilor sau “proprietăţilor” lor şi care mobilizează
contribuţia voluntarilor într-o măsură semnificativă (de exemplu, implicând voluntarii ca membrii ai
consiliilor de administraţie). O definiţie completă a fost formulată în anul 1992 de către Lester
Salmon şi Helmut Anheier în lucrarea lor intitulată “ Social Origins of Civil Society”. Ei au stabilit
şapte criterii care în opinia lor caracterizează sectorul nonprofit, respectiv

instituţionalizarea;

separarea de stat;

non-distribuţia profitului;

autonomia;

voluntariatul;

nemisionarismul religios;

apolitismul.

1.3. Funcţiile sectorului nonprofit

Sectorul nonprofit are două funcţii principale. Prima funcţie este cea de prevenire şi de
corecţie, care încearcă să prevină şi să corecteze eventuale probleme, lipsuri în funcţionarea
sectorului de stat şi cel de afaceri. O a doua funcţie este cea de dezvoltare, prin care ajută la
dezvoltarea societăţii civile, a societăţii în general prin apărarea valorilor civile, prin întărirea
colaborării şi prin crearea cadrului activităţilor comune.
Organizaţiile neguvernamentale sunt înfiinţate cu scopul de a furniza servicii publice pentru
comunităţile în care îşi desfăşoară activitatea. Ele nu se situează nici în sectorul public dar nici în
cel privat astfel poziţia pe care o au le oferă o anumită flexibilitate în cadrul activităţilor pe care le
desfăşoară, dar totuşi se impune ca organizaţia să beneficieze de un management eficient pentru a
persista în timp.
Mai specific se poate spune că ONG-le îndeplinesc câteva funcţii cum ar fi:

Intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi;

Facilitarea integrării sociale şi politice a cetăţenilor (organizaţiile reprezintă un cadru de
participare civică);

Furnizarea de bunuri şi servicii către comunitate;

Reprezentarea intereselor unor grupuri din cadrul societăţii3.

Misiunea este cea prin care organizaţiile neguvernamentale se diferenţiază. Misiunea trebuie
să fie îndreptată spre cetăţean. Ea este cea care ghidează boardul organizaţiei, personalul
organizaţiei şi voluntarii. De asemenea fiecare organizaţie trebuie să aibă stabilite un set de
obiective astfel încât să poată respecta misiunea organizaţiei. Cei din interiorul organizaţiei trebuie
să cunoască misiunea organizaţiei, ce activităţi desfăşoară aceasta. Activităţile desfăşurate în cadrul
unei organizaţii trebuie să fie astfel stabilite încât aceasta să îşi poată evalua succesul păstrându-şi
misiunea de a lungul timpului.
În domeniul managementului organizaţiilor nonprofit există câteva noţiuni, concepte
specifice. În cadrul acestora putem enumera acele concepte care prezintă anumite poziţii din cadrul
ONG-lor. Iată câteva exemple: board - consiliu director, echipa/staff, voluntary.

1
Capitol realizat după Conf. univ. dr. Călin Hinţea, Asist. univ. drd. Balogh Márton – Introducere în managementul
organizaţiilor neguvernamentale. Suport de curs pentru învăţământ la distanţă, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea
de Ştiinţe Politice şi Administrative, Cluj-Napoca, 2003
2
*** - Proiectul „Închiderea Minelor, Refacerea Mediului şi Regenerare Socio - Economică”, Crearea capacităţii
instituţionale la nivelul comunităţilor. Suport de curs. Modulul 2: Crearea şi dezvoltarea ONG-urilor, 2008,
www.comunitati-miniere.ro/.../Modul_2_Crearea_si_managementul_ONGurilor.doc -, accesat 18 noiembrie 2009
3
Seria Biblioteca ONG – Ong –uri neguvernamentale, Ghid practic, p. 12, Timişoara, 2002,
4
 Board-ul unei fundaţii sau asociaţii reprezintă un grup de indivizi care aparţin comunităţii şi
care la modul ideal ar trebui să reprezinte interesele beneficiarilor. Ei ar trebui motivaţi în a servi
comunitatea (de aceea se află în board), nu sunt persoane remunerate pentru activitatea pe care o
desfăşoară, sunt persoane voluntare.
În cadrul unei organizaţii nonprofit board-ul trebuie să:

determine scopul şi viziunea pe care o va urma organizaţia;

realizeze o analiză internă şi externă a mediului în care organizaţia îşi va desfăşura
activitatea deoarece astfel vor fi identificaţi posibili factori interesanţi de activitatea
organizaţiei, competitorii şi posibili colaboratori;

identifice obstacolele strategice;

stabilească scopurile, obiectivele, sarcinile;

determine mijloacele financiare şi a capitalul uman necesar pentru a realiza sarcinile;

aloce resursele necesare;

implementeze sarcinile trasate;

revizuiască sau să redefinească obiectivele şi sarcinile ţinând cont de obstacolele
strategice care pot să apară;

identifice persoanele care se vor implica în realizarea misiunii organizaţiei prin
activităţile lor.

Board-ul unei este cel care poate să delege activităţile manageriale unei persoane din cadrul
personalului organizaţiei (staff), care este numit director executiv. Board-ul nu poate renunţa la
responsabilităţile sale legislative şi financiare.
Director executiv într-o fundaţie sau asociaţie este persoana care duce la îndeplinire
obiectivele strategice trasate de board - managerul de zi cu zi care se ocupă de managementul
operaţional.
Staff echipa administrativă din cadrul unei organizaţii se subordonează directorului executiv
şi realizează activităţile de teren din cadrul comunităţii.
Voluntarii sunt persoane care nu primesc salarii pentru ceea ce fac şi care asistă stafful unei
organizaţii (fac munca executivă sau consiliază staff-ul/directorul executiv).

1.4. Globalizarea sectorului nonprofit4

Acest raport rezumă rezultatele iniţiale ale primei părţi a unei triple cercetări întreprinsă
asupra dimensiunii, structurii, finanţării şi rolului sectorului nonprofit în diferite zone ale lumii.
Scopul acestei prime părţi a cercetării a fost acela de a măsura mărimea şi structura generală
a sectorului nonprofit în peste douăzeci de ţări. În cadrul proiectului a fost analizat, în prealabil,
sectorul nonprofit din cadrul unui grup de opt ţări (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Suedia,
Ungaria, Japonia). Studiul a fost extins asupra a 28 de ţări, din care 22 au încheiat culegerea datelor,
fiind cuprinse în cadrul acestui raport.

A. Cadrul general

Peste tot în lume, în ultimii ani am fost martorii unei creşteri considerabile a interesului
pentru o categorie largă de instituţii sociale care operează în afara limitelor stricte ale pieţei şi
statului. Cunoscut sub diverse denumiri, precum sectorul ,,nonprofit”, ,,voluntar”, ,,terţiar”,
,,independent”, acest set de instituţii include un ansamblu uneori deconcertant de entităţi - spitale,
universităţi, cluburi sociale, organizaţii profesionale, centre de îngrijire de zi, grupuri pentru

4
Lester M. Salamon, Helmut K. Anheier şi asociaţii – Globalizarea sectorului nonprofit: o teorie revizuită, 1998,
Center for Civil Society Studies, The Johns Hopkins University, Baltimore, USA
5
protecţia mediului, agenţii de consiliere familială, cluburi sportive, centre de formare profesională,
organizaţii pentru apărarea drepturilor omului şi multe altele. În pofida diversităţii lor, aceste
entităţi prezintă trăsături comune, respectiv:

Organizaţii, au o prezenţă şi o structură instituţională;

Private, sunt separate de stat din punct de vedere instituţional;

Nedistribuitoare de profit, nu împart profiturile managerilor lor sau unui grup de
“proprietari”;

Autoguvernate, deţin controlul propriilor operaţii;

Voluntare, apartenenţa la ele nu este cerută prin lege, ele putând să atragă un anumit
volum de contribuţii voluntare de timp sau bani.

Datorită poziţiei lor unice, în afara pieţei şi a statului, dimensiunii relativ reduse, legăturilor
cu cetăţenii, flexibilităţii lor, capacităţii de a canaliza iniţiativa privată în sprijinul aspiraţiilor
publice şi a contribuţiilor lor redescoperite la construirea “capitalului social”, organizaţiile
nonprofit au apărut ca participanţi de importanţă strategică la căutarea unei “căi de mijloc”
între încrederea exclusivă acordată pieţei şi încrederea exclusivă acordată statului.

B. Rezultatele principale

Principalele rezultate ale acestui demers privind dimensiunea, structura, finanţarea şi rolul
sectorului nonprofit la nivel internaţional pot fi grupate în cinci capitole majore, respectiv:

Organizaţiile nonprofit, o forţă economică majoră;

Variaţii dimensionale în funcţie de ţări şi regiuni;

Sector dominat de serviciile publice;

Surse principale de venituri;

Generarea de locuri de muncă.

I. O forţă economică majoră

În primul rând, făcând abstracţie de importanţa sa socială şi politică, sectorul nonprofit apare
a fi o forţă economică semnificativă în majoritatea regiunilor examinate, ceea ce explică proporţia
importantă pe care o deţine în forţa de muncă şi cheltuielile naţionale. Mai precis, au fost constatate
următoarele:

O industrie de 1.100 miliarde $. Chiar dacă excludem congregaţiile religioase, sectorul
nonprofit reprezintă în cele 22 de ţări examinate o industrie de 1.100 miliarde $, care
foloseşte echivalentul a aproape 19 milioane de salariaţi cu normă întreagă. Cheltuielile
sectorului nonprofit în aceste ţări se cifrează în medie la 4,6% din produsul intern brut iar
forţa de muncă ocupată în sectorul nonprofit reprezintă aproape 5% din totalul forţei de
muncă neagricole, peste 10% din forţa de muncă ocupată în servicii şi 27% din totalul
forţei de muncă ocupate în sectorul public.

A opta economie a lumii. Pentru a pune aceste cifre în context, dacă sectorul nonprofit
din aceste ţări ar constitui o economie naţională distinctă, aceasta ar fi pe locul opt în
lume, înaintea Braziliei, Rusiei, Canadei şi Spaniei.

Mai mulţi angajaţi decât în cele mai mari firme private. Ocuparea forţei de muncă în
sectorul nonprofit din aceste ţări depăşeşte ocuparea cumulată a forţei de muncă în cele
mai mari companii private din aceste ţări cu un factor de 6:1 (19,0 milioane de lucratori
în sectorul nonprofit vs. 3,3 milioane total lucratori în cea mai mare întreprindere privată
din fiecare din aceste 22 de ţări).

Surclasează numeroase sectoare economice. În sectorul nonprofit din aceste 22 de ţări
lucrează mai multe persoane decât în sectorul utilităţilor, industria textilă, industria

6
 hârtiei şi tipografică sau industria chimică din aceste ţări şi aproape la fel de multe
persoane ca în transport şi telecomunicaţii.

Contribuţii voluntare. Atrage o cantitate considerabila de efort voluntar. În medie 28%
din populaţia acestor ţări îşi dedică din timpul lor organizaţiilor nonprofit. Aceasta se
traduce în echivalentul a încă 10,6 milioane de angajaţi cu normă întreagă, ceea ce ridică
totalul echivalentului angajaţilor cu normă întreagă la 29,6 milioane. În aceste condiţii,
sectorul nonprofit reprezintă astfel, în medie, 7% din totalul forţei de muncă neagricole
din aceste ţări, 14% din forţa de muncă din sectorul serviciilor şi un frapant 41% din forţa
de muncă din sectorul public.

Religia. Includerea congregaţiilor religioase ar spori categoric cifrele de mai sus.

II. Variaţii mari de dimensiune în funcţie de ţări şi regiuni

Deşi sectorul nonprofit este o forţă economică semnificativă, mărimea sa variază

considerabil de la o zona la alta.

Dimensiune mai mare în ţările mai dezvoltate. În general, sectorul nonprofit este mai
extins în ţările mai dezvoltate şi mult mai puţin evidenţiat în ţările Americii Latine şi ale
Europei Centrale şi de Est. Astfel, în comparaţie cu o medie de 4,8% pentru toate ţările,
organizaţiile nonprofit grupează aproape 7% din totalul forţei de muncă neagricole din
Europa Occidentală şi în alte ţări dezvoltate examinate, însă numai 2,2% în America
Latina şi 1,1% în Europa Centrala şi de Est.

Distanţele cresc prin adăugarea voluntarilor. Europa Occidentală apare ca regiunea cu
cel mai dezvoltat sector voluntar şi nonprofit. Este de asemenea izbitor nivelul relativ
scăzut al voluntariatului formal pe care datele îl relevă pentru America Latina.

Sfârşitul mitului predominanţei S.U.A. Câteva ţări vest europene (Olanda, Irlanda şi
Belgia), precum şi o altă ţară dezvoltată (Israelul) au sectoare nonprofit mai mari decât
Statele Unite, măsurate ca proporţie în totalul forţei de muncă. Cu alte cuvinte, Statele
Unite, privite multa vreme ca terenul predilect al activităţii nonprofit, nu mai are în cele
din urmă cel mai mare sector nonprofit din lume, cel puţin din perspectiva proporţiei în
totalul forţei de muncă. În acelaşi timp, în vreme ce un număr de ţări vest europene
depăşesc Statele Unite şi media generală a tuturor ţărilor în privinţa forţei de muncă din
sectorul nonprofit, alte câteva ţări occidentale (Finlanda, Austria, Spania şi Germania) şi
cel puţin încă o alta ţară dezvoltată (Japonia) se plasează pe un nivel mai mic sau egal cu
respectiva medie.

Impactul voluntarilor. Includerea voluntarilor ar ridica două din ţările vest europene
(Franţa şi Germania) deasupra mediei generale, dar restul configuraţiei ar rămâne în mare
neschimbat.

Cheltuielile guvernamentale pentru protecţie socială şi mărimea sectorului
nonprofit. Având în vedere obiectivele sectorului nonprofit, ne aşteptăm ca acesta să fie
mai redus pe măsură ce amploarea protecţiei sociale guvernamentale este mai mare. În
realitate, însă, datele obţinute în urma studiului nu sprijină aceasta teorie. Dintre cele
zece ţări studiate care au un nivel relativ scăzut al cheltuielilor guvernamentale pentru
protecţie socială (sub nivelul mediu al celor 22 de ţări), doar două au sectoare nonprofit
relativ mari (cu o forţă de muncă ocupată în sectorul nonprofit peste nivelul mediu al
celor 22 de ţări). Pe de alta parte, dintre cele 12 ţări cu niveluri relativ ridicate de
cheltuieli guvernamentale pentru protecţie socială, şapte au sectoare nonprofit relativ
mari. Rezultatele infirmă teoria în mai mult de jumătate din cazuri. Este evident că
variaţia de la o zonă la alta a mărimii sectorului nonprofit este determinată de un factor
mai complex decât relaţia formulată în aceasta teorie.

7
 III. Un sector dominat de serviciile publice

În ciuda diferenţelor de mărime de la o zonă la alta, sectorul nonprofit se caracterizează prin

câteva similarităţi importante în privinţa structurii şi compoziţiei interne, chiar dacă şi acestea, la
rândul lor, diferă oarecum de la o zonă la alta.

Două treimi din forţa de muncă se găsesc în trei domenii tradiţionale ale serviciilor
publice: educaţia, cu 30% din total, sănătatea, cu 20% şi serviciile sociale, cu 18%. În
plus, domeniul culturii şi recreării nu este foarte departe, cu 14% din totalul forţei de
muncă din sectorul nonprofit.

Configuraţia se modifică prin includerea voluntarilor. Aceasta configuraţie se
schimbă considerabil dacă sunt luate în considerare şi contribuţiile voluntare. Astfel, 55%
din timpul activităţilor voluntare sunt investite în două domenii principale: recrearea
(inclusiv sportul) şi serviciile sociale. În plus, organizaţiile din domeniile protecţiei
mediului, civic şi dezvoltării atrag o parte din timpul activităţilor voluntare. Aşadar, prin
includerea voluntarilor, proporţia forţei de muncă din sectorul nonprofit ocupată în
domeniile sănătăţii, educaţiei şi serviciilor sociale scade de la 68% la sub 60%, în timp ce
proporţia în domeniile culturii şi recreării, protecţiei mediului, dezvoltării şi influenţării
politicilor creşte de la 23% la 30%.

Variaţii regionale semnificative. În pofida câtorva similarităţi generale, compoziţia
sectorului nonprofit varieză în funcţie de regiune:
- În Europa Occidentală. În medie, trei sferturi din forţa de muncă din sectorul
nonprofit al ţărilor vest europene examinate lucrează în organizaţii din domeniile
educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale. Spre exemplu, în Irlanda, unde influenţa
Bisericii Catolice este deosebit de puternică, forţa de muncă ocupată doar în şcolile
din sectorul nonprofit reprezintă 6% din forţa de muncă neagricolă a ţării. În alte ţări
(Germania, Olanda, Belgia), asociaţiile nonprofit sunt considerate a fi în prima linie
de apărare împotriva problemelor sociale, iar intervenţia statului, atunci când are loc,
este de aşteptat să se producă împreună cu şi prin intermediul acestor grupuri. Deşi
organizaţiile nonprofit operează şi în alte domenii, cum ar fi cultura şi recrearea,
protecţia mediului, dezvoltarea, influenţarea politicilor, reprezentarea intereselor
profesionale şi ale mediului de afaceri, ponderea forţei lor de muncă în totalul forţei
de muncă din sectorul nonprofit în aceasta regiune este considerabil mai redusă.
Totuşi, prin luarea în calcul a voluntarilor, se reflectă implicarea substanţială a
acestora în domenii precum sportul şi recrearea, precum şi în acţiuni civice şi de
influenţare a politicilor. Astfel, prin includerea voluntarilor, ponderea serviciilor
publice în totalul forţei de muncă din sectorul nonprofit scade de la 77% la 62%, în
timp ce cultura şi recrearea aproape că îşi dublează ponderea de la 10% la 19%, iar
ponderea deţinută de protecţia mediului / influenţarea politicilor creşte de la 3,3% la
6,1%.
- În Europa Centrală, este în desfăşurare o cu totul altă dinamică. În această regiune,
recrearea şi cultura joacă un rol mult mai important în ocuparea forţei de muncă din
sectorul nonprofit. Mai mult de o treime din echivalentul de lucrători cu normă
întreagă ai sectorului nonprofit din aceste ţări activează în asociaţiile din domeniile
culturii şi recreării. Aceasta reflectă probabil puternica subvenţionare a unor astfel de
asociaţii în perioada comunistă. De asemenea, este notabilă concentrarea a aproape
11% din totalul forţei de muncă a sectorului nonprofit al ţărilor central şi est
europene în asociaţii profesionale şi patronale, ceea ce constituie din nou o reflectare
parţială a trecutului comunist, care a încurajat formarea de uniuni ale scriitorilor,
asociaţii ale inginerilor şi ale multor altor grupuri profesionale. Europa Centrală mai
este de remarcat pentru amploarea semnificativă a personalului implicat în
organizaţiile nonprofit din domeniile protecţiei mediului şi influenţării politicilor.
Acestea par a fi organizaţii mai noi, care au apărut ca parte a tranziţiei la democraţie

8
 şi care au atras finanţarea Occidentală. Serviciile publice tradiţionale - sănătate,
educaţie şi servicii sociale - angajează în proporţii mult mai reduse forţa de muncă
nonprofit din Europa Centrala şi de Est deoarece statul rămâne încă preferat pentru
furnizarea acestor servicii. Dacă punem şi voluntarii în ecuaţie, această configuraţie
specifică Europei Centrale şi de Est suferă doar schimbări marginale deoarece
contribuţia voluntariatului se îndreaptă în cea mai mare parte spre organizaţiile din
acelaşi domeniu al culturii şi recreării, care absorb cea mai mare parte a forţei de
muncă angajate.
- În America Latina, educaţia ocupa poziţia dominantă în distribuţia forţei de muncă
din sectorul nonprofit. Aceasta reflectă rolul proeminent al Bisericii Catolice în
domeniul educaţiei în această regiune, dar şi înclinaţia claselor mijlocii şi superioare
către componentele mai formale ale sectorului nonprofit, dat fiind că educaţia privată
a tins sa fie puternic finanţată prin taxe, fiind prin urmare accesibilă în special
claselor amintite. În acelaşi timp, studiul a evidenţiat nivelul peste medie al
componentei organizaţiilor active în domeniul dezvoltării. Mai mult, luând în
considerare şi voluntarii, aceasta componentă devine şi mai ampla. Astfel, în medie
peste 44% din timpul voluntarilor din ţările Americii Latine investigate se îndreaptă
către activităţi din sfera serviciilor sociale, în parte prin agenţii de asistenţă cu afiliere
religioasă, dar, într-o măsură din ce în ce mai mare, prin organizaţii activând în
domeniul dezvoltării la nivelul comunităţilor.
- În alte ţări dezvoltate cuprinse în proiect (Statele Unite, Japonia, Australia şi
Israelul), domeniul major de ocupare a forţei de muncă din sectorul nonprofit este cel
al sănătăţii, care număra, în medie, 35% din total, urmat îndeaproape de educaţie, cu
29%. Acest rezultat este în mare parte o reflectare a situaţiei din Statele Unite şi
Japonia, în care activitatea nonprofit este puternic concentrată în domeniile sănătăţii
şi învăţământului superior. Astfel, în ambele ţări doar sănătatea include aproape
jumătate (46% şi respectiv 47%) din întreaga forţa de muncă a sectorului nonprofit,
iar educaţia, în special la nivelul învăţământului superior, cuprinde alte 22%. Prin
contrast, domeniul serviciilor sociale, care se ridică la aproape 27% din forţa de
muncă a sectorului nonprofit în Europa Occidentală, absoarbe numai 14-17% în
Statele Unite şi Japonia. Această situaţie sugerează o destul de puternică orientare a
sectorului nonprofit din cele două ţări către confort şi clasa mijlocie. Situaţia
celorlalte două ţări introduse în acest grup - Israelul şi Australia - diferă oarecum de
configuraţia americană şi japoneză. În Israel, poziţiile relative ale educaţiei şi
sănătăţii ca pondere în ansamblul forţei de muncă ocupate în sectorul nonprofit sunt
inversate, cu educaţia - mai ales cea elementară şi secundară - concentrând 50%, iar
sănătatea, 27%. În Australia, complexul serviciilor publice domină sectorul nonprofit,
însă aici cele trei componente principale - sănătate, educaţie şi servicii sociale - se
afla într-un echilibru strâns, fiecare deţinând 19-23% din totalul forţei de muncă a
sectorului. În ceea ce priveşte voluntariatul, aproape 40% din volumul considerabil de
activitate voluntară desfăşurată în Statele Unite se îndreaptă către serviciile sociale şi
alte 10%, spre activităţile civice şi de influenţare a politicilor ceea ce determină o
estompare a supremaţiei sănătăţii în sectorul nonprofit. Australia manifestă un nivel
substanţial al voluntariatului în aria serviciilor sociale, însă aici sportul şi recrearea
absorb în cea mai mare proporţie timpul voluntarilor.

Cinci configuraţii. Într-un mod mai general, se pot distinge cinci configuraţii ale
structurii sectorului nonprofit din cele 22 de ţări examinate:
- Modelul orientat spre educaţie. Poate că cea mai comună configuraţie a activităţii
nonprofit este cea încorporată în modelul ”orientat spre educaţie”. Opt din cele 22 de
ţări se conformează acestui model. Trăsătura distinctivă a acestui model este
concentrarea puternică a forţei de muncă din sectorul nonprofit în sfera educaţiei. În

9
 aceste ţări, media forţei de muncă ocupate în acest domeniu este de 48%. În cazul
ţărilor latino-americane, precum în cel al Belgiei şi Irlandei, aceasta reflectă prezenţa
proeminentă a Bisericii Catolice şi implicarea sa în educaţia elementară şi secundară.
Educaţia afiliată religios explică şi prezenţa substanţială a activităţilor nonprofit în
domeniul educaţiei în Israel, chiar dacă aici este vorba de iudaism şi nu de catolicism.
În Regatul Unit, concentrarea forţei de muncă a sectorului nonprofit în domeniul
educaţiei apare la nivelul învăţământului superior şi reflectă trecerea unor segmente
importante ale sistemului britanic de învăţământ superior de la un statut public la unul
privat, nonprofit în timpul guvernării Thatcher.
- Modelul orientat spre sănătate. Un al doilea model ce poate fi distins în ceea ce
priveşte structura sectorului nonprofit este cel prezent în Statele Unite, Japonia şi
Olanda. Ceea ce distinge acest model este amploarea ocupării forţei de muncă din
sectorul nonprofit în domeniul sănătăţii. În medie, 45% din totalul forţei de muncă
din sector se concentrează în acest domeniu în cele trei ţări. În plus, aceste trei ţări
mai au în comun o prezenţă apreciabilă a sectorului nonprofit în domeniul educaţiei,
fiind vorba de învăţământul superior în Statele Unite şi Japonia şi de cel elementar şi
secundar în Olanda.
- Modelul orientat spre servicii sociale. Al treilea model al activităţii nonprofit îşi
găseşte expresia în patru ţări vest europene - Austria, Franţa, Germania şi Spania.
Aceste ţări au de asemenea în comun un fundal al influenţei catolice care s-a diminuat
în sfera educaţiei şi a rămas puternică în special în domeniul serviciilor sociale
personale. În medie, 44% din forţa de muncă a sectorului nonprofit se află, în aceste
ţări, în domeniul serviciilor sociale, deşi în două din aceste ţări (Franţa şi Spania) este
vizibilă o prezenţă nonprofit apreciabilă şi în domeniul educaţiei, iar în Germania
sănătatea aproape egalează serviciile sociale din perspectiva forţei de muncă pe care o
concentrează.
- Modelul orientat spre Cultură / Recreare. Reflectă moştenirea erei comuniste din
aceste ţări, în timpul căreia asociaţiile sportive şi recreative au fost activ încurajate. În
plus, această configuraţie s-a dezvoltat prin transformarea fondurilor culturale în
fundaţii imediat după încetarea controlului comunist în aceste ţări.
- Modelul echilibrat. În sfârşit, câteva ţări prezintă o configuraţie mai echilibrată a
distribuţiei forţei de muncă în sectorul nonprofit, fără a genera un subsector
predominant. În fiecare din aceste ţări (Australia, Columbia şi Finlanda), între 14 şi
26% din totalul forţei de muncă din sectorul nonprofit este ocupat în aceste trei
domenii ale educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale, dar nici unul dintre domenii nu
deţine mai mult de 26% din total.

Nu se produce nici o schimbare importantă prin introducerea activităţilor strict

religioase. Profilul general al sectorului nonprofit nu se schimbă semnificativ prin
includerea activităţilor strict religioase. Congregaţiile religioase deţin în medie
aproximativ 6% din forţei de muncă ocupată în sectorul nonprofit din cele 16 ţări pentru
au putut să fie adunate date.

În concluzie, sectorul nonprofit nu este un obiect uniform. Mai curând, el ia forme diferite
în locuri diferite, reflectând specificul forţelor culturale, politice şi economice care actionează.

IV. Principala sursa de venituri – cotizaţiile şi sectorul public, nu filantropia

Nu numai ca sectorul nonprofit ia forme diferite în diferite locuri, ci are de asemenea o

structură distinctă a veniturilor. În urma studiului, s-au remarcat următoarele:

10

Sprijinit limitat din partea filantropiei. Filantropia privată nu este sursa majoră a
veniturilor sectorului nonprofit. Dimpotrivă, filantropia privata reprezintă în medie doar
11% din venitul sectorului nonprofit.

Cotizaţii şi sprijinul sectorului public. Prin contrast, sursele majore ale venitului
sectorului nonprofit sunt cotizaţiile şi sprijinul sectorului public. Numai cotizaţiile şi alte
venituri comerciale acoperă aproape jumătate (48%) din tot venitul sectorului nonprofit,
în timp ce plăţile sectorului public reprezintă 41%.

Variaţia între ţări. Aceasta configuraţie generală se verifică în majoritatea ţărilor
investigate, chiar dacă unele variaţii semnificative sunt de asemenea vizibile:
- Ţări în care predomină veniturile din cotizaţii. Cotizaţiile sunt sursa predominanta
în 12 din cele 21 de ţări în care s-au putut asambla date detaliate despre venituri.
Ponderea cotizaţiilor în veniturile totale în aceste ţări variază de la un maxim de 85%
în Mexic la 47% în Cehia. În general, veniturile din cotizaţii este important mai ales
în America Latină, în Europa Centrală şi de Est şi în ţările dezvoltate din afara
Europei Occidentale (Australia, Japonia şi Statele Unite).
- Ţări în care predomină veniturile din sectorul public. În celelalte 9 ţări, sursa
majoră de venituri ale sectorului nonprofit e constituită din granturi şi contracte din
partea sectorului public. Sunt incluse aici şi plăţile unor terţi din partea asigurărilor
sociale şi programelor de sănătate ale sectorului public. Fiecare ţară vest-europeană,
cu excepţia Spaniei şi Finlandei, prezintă aceasta configuraţie. Situaţia reflectă
tradiţia care recunoaşte rolul important al statului în finanţarea serviciilor sociale, dar
apelează pe scară largă la organizaţii private, nonprofit, pentru furnizarea acestora.
- Filantropia privată. În mod semnificativ, sectorul nonprofit nu este în nicio ţară
sprijinit în primul rând de filantropia privata. În acelaşi timp, contribuţiile private
sunt destul de importante în anumite zone. Este interesant că acest lucru se remarcă
cu precădere în Europa Centrală şi de Est, unde contribuţiile private au un aport de
21% din veniturile sectorului nonprofit, considerabil mai mare decât în alte regiuni.
Totuşi, trebuie să menţionăm că situaţia este reflectată procentual, nu în sume
efective.

Variaţii în funcţie de domenii. Faptul ca structura finanţării sectorului nonprofit variază
de la o ţară la alta este în parte rezultatul faptului că sursele de venit variază considerabil
în diferite domenii ale activităţii nonprofit:
- Domenii în care predomina cotizaţiile. În şase din cele 10 domenii analizate,
cotizaţiile şi taxele sunt sursa de venit dominanta a sectorului nonprofit: organizaţii
patronale şi profesionale, domeniul culturii şi recreării., domeniul dezvoltării,
protecţia mediului.
- Domenii în care predomină sprijinul sectorului public: sănătate, educaţie şi
servicii sociale – unde sprijinul sectorului public se încadrează între 46% şi 57% din
total.
- Domenii în care predomina filantropia. În asistenţa internaţională filantropia
privata este sursa dominantă de venituri. Mai mult, contribuţia privată este principala
sursa de venit a congregaţiilor religioase.

Structura veniturilor cu includerea voluntarilor. Configuraţia veniturilor sectorului

nonprofit se schimbă semnificativ dacă luăm în considerare voluntarii. Deşi ordinea
relativă a celor trei surse majore de venituri nu se schimbă prin includerea voluntarilor,
proporţia filantropiei creşte substanţial, de la 11% la 27%, iar proporţiile cotizaţiilor şi
ale sectorului public descresc proporţional, la 40% şi respectiv 33%. În acelaşi timp,
predominanţa cotizaţiilor în domeniul culturii şi recreării cunoaşte o scădere
semnificativă, de la 64% la 46%, în timp ce ponderea contribuţiilor private creşte de la
14% la 40%. În plus, în alte patru domenii filantropia devine predominanta odată cu

11
 includerea voluntarilor: protecţia mediului, civic şi influenţarea politicilor, intermediere
filantropică şi servicii sociale.

Diferenţe minore prin includerea activităţilor strict religioase (de cult religios). Prin
includerea activităţilor strict religioase, imaginea de ansamblu a veniturilor sectorului
nonprofit nu se schimbă în mod semnificativ În ceea ce priveşte veniturile financiare,
includerea acestor activităţi sporeşte ponderea filantropiei private în totalul veniturilor de
la o medie de 10% la 12%, în cele 16 ţări pentru care se deţin date.

V. Sectorul nonprofit, un generator major de locuri de muncă

Nu numai ca sectorul nonprofit este o forţă economică mai mare decât se recunoaşte de
obicei, dar el a fost de asemenea un sector neobişnuit de dinamic în ultimii ani, depăşind mult
economiile naţionale ale majorităţii ţărilor cuprinse în proiect din punctul de vedere al generării
locurilor de muncă.

Creşterea numărului locurilor de muncă în sectorul nonprofit vs. economiile
naţionale în ansamblu. Ocuparea forţei de muncă în cele nouă ţări pentru care am putut
asambla date evolutive a crescut în medie cu peste 4% pe an. În comparaţie, ocuparea
generală a forţei de muncă în aceste ţări a crescut în aceeaşi perioadă cu doar 2% pe an.
Prin urmare, sectorul nonprofit a depăşit ritmul general de creştere a ocupării forţei de
muncă în aceste ţări.

Creşterea viguroasa a ocupării forţei de muncă în sectorul nonprofit în special în
Europa Occidentală. S-a înregistrat o creştere puternică a numărului de locuri de muncă
în sectorul nonprofit mai cu seama în Europa Occidentală. În cele patru ţări pentru care
există date (Belgia, Franţa, Germania şi Regatul Unit) ocuparea forţei de muncă în
sectorul nonprofit a crescut în medie cu 24%, ceea ce reprezintă 20% din creşterea totală
a ocupării forţei de muncă (3,8 milioane de locuri de muncă echivalent normă întreaga).
În celelalte trei ţări dezvoltate pentru care se deţindate (Japonia, Israel şi Statele Unite),
creşterea a fost, în medie, de 20%, reprezentând totuşi doar 11% din cele 16 milioane de
locuri de muncă echivalent norma întreaga nou create.

Sănătatea şi serviciile sociale – sursele dominante ale creşterii sectorului nonprofit.
Majoritatea covârşitoare a noilor locuri de muncă apărute în sectorul nonprofit au fost
generate de două domenii: sănătatea şi serviciile sociale. Primul dintre ele a absorbit 40%
din creşterea numărului de locuri de muncă şi al doilea, 32%.

Serviciile sociale – sursa dominantă a creşterii în Europa Occidentală. În Europa
Occidentală, serviciile sociale ocupă cea mai mare pondere în creşterea totală a ocupării
forţei de muncă în sectorul nonprofit (50% creştere şi 16% pondere). În plus,
organizaţiile vest-europene din domeniul dezvoltării au înregistrat o creştere de 38% a
numărului de locuri de muncă şi au o pondere de 11% în creşterea totala a locurilor de
muncă din sectorul nonprofit. Foarte probabil, aceste cifre reflectă investiţia facută de
Comîşia Europeana, precum şi de guvernele naţionale, în programele de instruire şi
dezvoltare a forţei de muncă în regiunea europeană.

1.4. Societatea civilă

Cei mai mulţi oameni folosesc noţiunea de societate civilă în mod eronat sau restrictiv,
referindu-se ori la noţiunea de civil (ca opus al celei de militar) ori numai la organizaţiile
neguvernamentale. Astfel, in ultimii ani s-a simţit nevoia unei completări aduse noţiunii, denumită
acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societăţii, unde primele două sunt instituţiile
fundamentale ale statului şi sectorul de afaceri.

12
 1.4.1. Concepte

Societatea modernă se structurează prin trei componente:

componenta economică

componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului)

componenta societăţii civile, sectorul non-profit, care legitimează sau amendează
celelalte două componente.

Societatea civilă reprezintă acel ansamblu de instituţii nonprofit diverse, suficient de

puternice pentru a contrabalansa statul şi care, fără a-l împiedica să-şi îndeplinească rolul de
menţinere a păcii şi de a judeca imparţial cu privire la interesele majore, este totuşi capabil să-l
împiedice să domine restul societăţii.”
Societatea civilă5 este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt
părţi ale unei instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile
neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii
civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le
influenţa, in sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.
Societatea civilă este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri,
care implică cetăţeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizaţie nonprofit, într-un
sindicat sau într-o organizaţie patronală.
Societatea civila este formată din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi
interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienţă pentru a-şi promova şi apăra aceste
drepturi şi interese.
Instituţiile nonprofit nu sunt obligatoriu formale, societatea civilă cuprinzând şi:

grupurile mici, care, în interiorul comunităţilor, oferă un cadru de socializare, recreare,
discuţie, ajutorare etc.;

grupurile de interese, create pentru susţinerea unor scopuri clare şi precise;

vecinătatea, acel grup social constituit în special în mediile cu orientare comunitară (sate
tradiţionale, comunităţi etnice), structurat pe baza unor relaţii puternice de întrajutorare şi
intercunoaştere, a unor proiecte comune de acţiune şi a unor roluri specializate;

asociativitatea, ce poate fi alcătuită din asociaţii locative, profesionale, recreative etc.;

mişcările sociale, definite prin acţiunile sociale provocate de grupuri mari de oameni care
se manifestă împreună deliberat, se orientează după aceleaşi valori şi ideologii şi folosesc
aceleaşi metode în vederea realizării unor scopuri comune sau similare;

antreprenoriatul social, bazat pe microcredite şi credite sociale;

sfera publică deschisă, transparentă, activă în microcomunităţi şi care se dezvoltă în
relaţie cu spaţiul public securizant pentru persoana individuală;

civilitatea, ca sumă de sacrificii, iniţiative, acţiuni eficiente pe care fiecare şi le asumă
pentru creşterea calităţii vieţii comunitare;

familia, ca instituţie de bază a societăţii civile.

Exemple de instituţii ale societăţii civile:

organizaţii nonguvernamentale (ONG-uri)

organizaţii comunitare (eng. Community-Based Organizaţions)

asociaţii profesionale

organizaţii politice

cluburi civice

sindicate

organizaţii filantropice

cluburi sociale şi sportive

5
http://ro.wikipedia.org/wiki/Societate_civil%C4%83, accesat noiembrie 2009
13

instituţii culturale

organizaţii religioase

mişcări ecologiste

media

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetăţenilor noi roluri şi
relaţii sociale, prin diferite modalităţi de participare la viaţa publică.
Societatea civilă este, pe de o parte, un instrument de analiză a raportului existent între
social şi politic, şi, pe de altă parte, ea are rolul de a forma şi conserva o sferă publică autonomă,
capabilă să garanteze libertatea individuală şi să prevină sau să împiedice abuzurile statului.
În concluzie, societatea civilă este cea mai simplă noţiune folosită pentru a descrie un întreg
sistem de structuri, ce implică cetăţeanul în diferitele sale ipostaze: ca membru al familiei, al
satului, al comunei, al oraşului, al comunităţii etnice şi religioase sau ca membru într-o organizaţie
nonprofit, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală sau într-un alt tip de asociaţie, organizaţie,
fundaţie etc. Societatea civilă este formată din cetăţeni asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi
interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a promova şi apăra aceste
drepturi şi interese.

1.4.2. Rolul societăţii civile

În contextul socio-politic actual este deosebit de important să ne întrebăm: Care este rolul
societăţii civile?
Prin unele dintre formele sale organizatorice, societatea civilă poate contribui substanţial şi
decisiv la dezvoltarea democraţiei prin realizarea unor funcţii esenţiale la nivel macro-social6:

asigurarea manifestării pluralităţii de interese ale indivizilor şi colectivităţilor într-un
cadru adecvat, în care fiecare grup (asociaţie, organizaţie, fundaţie etc.) semnalează
celorlalte interesele lui, ia la cunoştinţă interesele celorlalte grupuri, realizează distincţia
dintre interesele comune şi cele diferite etc;

realizarea unui mecanism social viabil, de comunicare a cunoştinţelor şi a informaţiilor
distribuite în masa colectivităţii, de cumulare şi de verificare reciprocă a lor;

stimularea comportamentelor participative, prin crearea unor reţele asociative puternice,
bazate pe sisteme de valori care generează şi susţin interacţiuni sociale liber consimţite ce
sporesc gradul de integrare socială;

formarea şi dezvoltarea unei culturi civice – pentru buna funcţionare a unei societăţi
organizată pe baza modelului democratic, este necesară existenţa unor organizaţii
puternice ale societăţii civile care, prin permanenta supraveghere a instituţiilor statului,
prin acţiunile de sancţionare a ilegalităţilor comise, împiedică alunecarea către
totalitarism;

formarea ideii de supremaţie a dreptului şi de guvernământ limitat trebuie să aibă în
vedere aplicarea principiului fundamental conform căruia se poate da o ordine acţiunilor
umane, folosind tot mai mult iniţiativele individuale ale membrilor societăţii şi recurgând
cât mai puţin la constrângere.

Din succinta enumerare a funcţiilor societăţii civile reiese că, în trecerea de la o logică
totalitară la una a democraţiei, dezvoltarea sistemului organizaţiilor non-guvernamentale (ONG-uri)
reprezintă o dimensiune fundamentală. Ele sunt necesare în primul rând pentru articularea
preocupărilor societăţii civile cu interesele particulare. Ele pot colecta şi difuza informaţii, pot face
lobby pentru o legislaţie corespunzătoare, pot evalua public programele şi realizările proprii sau ale
altor grupuri ş.a.m.d. Esenţial este faptul că organizaţiile non-guvernamentale pot realiza şi meţine
6
*** - Raporturile armată-societate civilă (studiu introductiv), http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/armata_si_societatea_civila.pdf,
accesat 01.12.2009, pp. 4-7
14
un echilibru dinamic între interesele individuale sau de grup, pe de o parte, şi interesele societăţii,
pe de altă parte, între nevoile şi aspiraţiile exprimate în grup şi proiectele societăţii.
Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea
unei ţări, relaţiile internaţionale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În
acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizaţii "specializate" în cât mai
multe domenii care privesc organizarea şi administrarea societăţii umane. Aceste instituţii trebuie să
cunoască politicile curente şi propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii
politici sau economici respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.

1.4.3. Societatea civilă - condiţie a unei societăţi democratice

În România, rolul societăţii civile este încă puţin semnificativ în influenţarea deciziilor
politice, economice sau/şi de interes public. În ţările dezvoltate, organizaţiile societăţii civile
participă la dezbateri publice pe teme precum: politica de imigraţie, măsurile de protecţie a
persoanelor defavorizate, mergând până la aspecte relativ abstracte, care ţin de starea "morala" a
societăţii. În regimurile totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă întrucât influenţarea
deciziilor politice sau economice de către cetăţeni este de neconceput. Aşadar, rolul societăţii civile
este foarte important în statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumului către
democraţie, rolul său este în mod special important, întrucât influenţarea deciziilor politice şi
economice constituie un exerciţiu democratic fundamental.
Lunga perioadă de tranziţie a României a fost însoţită de inerţia sau subdezvoltarea societăţii
civile. În acest context, consolidarea societăţii civile prin înfiinţarea mai multor ONG-uri cu scopuri
clare care să acopere întreaga paletă a activităţilor sociale, constituie calea pentru revigorarea
societăţii româneşti. Există alte două modalităţi de întărire şi diversificare a instituţiilor societăţii
civile. În primul rând, racordarea la instituţii ale unei societăţi civile internaţionale (de ex., Crucea
roşie, Amnesty Internaţional, Greenpeace etc.), a căror putere şi arie de acţiune sunt mult mai
extinse. În al doilea rând, crearea unei societăţi civile virtuale, prin intermediul Internet-ului ar
putea creşte coeziunea socială, ar facilita accesul la informaţie şi participarea populaţiei la diferite
acţiuni.
"Datorită specificului său, societatea civilă întăreşte legitimitatea democraţiei, multiplică
mijloacele de expresie a intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea cetăţenilor în puterea lor,
permite recrutarea şi formarea de noi lideri. (…) Persoanele active în cadrul societăţii civile, în
calitate de patroni, muncitori din sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc.,
pot fi regăsite ca agenţi ai societăţii politice, îndeplinind funcţii politice. Alte persoane rămân, însă,
doar agenţi ai societăţii civile." (Sergiu Tamas, "Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura
civică", Editura Academiei Române, 1993).

1.4.4. Cele patru dimensiuni ale societăţii civile româneşti7

Perioada comunismului a făcut imposibilă existenţa sectorului nonprofit în România,
deşi Legea cadru a asociaţiilor şi fundaţiilor din 1924 nu a fost abrogată în toată această perioadă. În
plus, împreună cu Decretul-lege nr. 31/1954, Legea cadru pentru persoane juridice a stat la baza
fiinţării legale a unor organizaţii tolerate în general de autorităţile comuniste. Membrii unora
dintre aceste organizaţii s-au asociat în susţinerea unor interese speciale (filatelia, de exemplu) sau
a unor interese legate de ocupaţiile tradiţionale (stupăritul sau creşterea animalelor). Existau şi
organizaţii ce aveau ca grupuri-ţintă persoanele handicapate. Alte tipuri de asociaţii au fost cele de
locatari şi casele de ajutor reciproc. Toate aceste organizaţii însă nu au putut forma în România
7 7
*** - Raporturile armată-societate civilă (studiu introductiv), http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/armata_si_societatea_civila.pdf,
accesat 01.12.2009, pp. 5-10, pp. 35-37

15
un sector nonprofit autentic. Multe dintre acestea beneficiau de autonomie formală, chiar dacă
nu au fost subordonate propriu-zis unor instituţii ale statului. Faptul este explicabil prin
limitarea drastică a libertăţii de a iniţia şi pune în practică proiecte, prin exercitarea controlului
asupra acurateţii ideologice presupusă de activitatea organizaţiilor. Pretenţia statului de a fi
singura sursă a bunăstării a îngrădit exercitarea uneia dintre cele mai importante funcţii a sectorului
nonprofit: furnizarea serviciilor sociale.
În ansamblu, deceniile de istorie comunistă au însemnat un mare pas înapoi pentru
societatea civilă românească şi cu atât mai mult pentru mişcarea voluntară.
Falimentul comunismului în Europa de Est a readus în discuţie conceptul de societate civilă.
În România, după 1989, societatea civilă a început să se reconstituie, formând zeci de mii
de noi asociaţii, partide politice, sindicate muncitoreşti, ziare, cluburi ecologiste, societăţi literare,
biserici, grupuri ale minorităţilor naţionale şi altele de acelaşi fel. Extinderea sectorului privat a fost
un mare pas spre transformarea societăţii româneşti către democratizare: organizaţiile de afaceri şi
întreprinzătorii au ajutat la regenerare societăţii civile.
Cea mai indicată abordare a societăţii civile este aceea a diamantului societăţii civile ce
permite o interpretare complexă, dar şi intuitivă a stadiului curent al sistemului. Complexitatea
societăţii are patru dimensiuni ale căror valori indică gradul de dezvoltare a subsistemului (cu cât
valoarea unei dimensiuni este mai ridicată, cu atât starea societăţii civile respective este mai bună pe
acea dimensiune):
1. structura organizaţiilor societăţii civile este definită prin relaţiile dintre organizaţiile
societăţii civile, dintre acestea şi administraţia publică locală, centrală şi sectorul privat, cu restul
comunităţii şi cu proprii membri. Aici, mai sunt luate în considerare şi alte elemente: distribuţia
geografică, sursele de fonduri şi factorii ce orientează activitatea organizaţiilor societăţii civile
(managementul intern, diversitatea culturală, activismul etc.);
2. spaţiul în care organizaţiile societăţii civile îşi desfăşoară activitatea, studiat pe două
direcţii principale:

legile şi politicile ce influenţează dezvoltarea organizaţiilor societăţii civile (înfiinţarea şi
tratamentul fiscal);

normele socio-culturale care favorizează sau împiedică dezvoltarea societăţii civile.

3. valorile pe care societatea civilă le reprezintă şi le promovează, normele pe care le aplică

în modul ei de funcţionare internă;
4. impactul, ca evaluare a contribuţiei societăţii civile la rezolvarea problemelor specifice în
plan social, economic şi politic.

Pentru fiecare dintre aceste patru dimensiuni a fost dezvoltat un set de indicatori, dintre care
unii sunt aplicabili universal, în timp ce alţii surprind aspecte specifice ale diferitelor contexte
culturale.
În cele ce urmează, va fi prezentată structura societăţii civile româneşti pe cele patru
dimensiuni în funcţie de valorile obţinute pentru fiecare dintre acestea, precum şi concluziile ce
decurg de aici.

Cele patru dimensiuni ale societăţii civile româneşti

1. Structura organizaţiilor societăţii civile:

a. organizarea intrasectorială:
- în ţară, există cel puţin o reţea de organizaţii ale societăţii civile;
- cooperarea între organizaţiile societăţii civile este împiedicată de conflictele
intrasectoriale (primează competiţia neloaială, propriul interes şi nu rezolvarea
problemelor de interes comun).

16
b. relaţiile organizaţiilor societăţii civile cu sfera guvernamentală:
- administraţia publică nu se implică suficient în colaborarea cu societate civilă;
- este tolerată existenţa organizaţiilor non-guvernamentale fictive, a celor care comit
ilegalităţi şi a celor care “vânează proiecte” în interesul propriu;
- colaborarea cu administraţia publică centrală şi locală, cu partidele politice are un
caracter ad-hoc, fiind determinată în mare măsură de contactele personale;
- reprezentanţii societăţii civile consideră că aceasta va putea fi definită ca democratică
numai atunci când organizaţiile sale vor avea posibilitatea de a prelua unele dintre
responsabilităţile ce revin sferei guvernamentale, în timp ce reprezentanţii acesteia
din urmă opun rezistenţă unei astfel de idei.

c. relaţiile organizaţiilor societăţii civile cu cetăţenii şi cu proprii membri:

- baza membrilor este activă;
- membri organizaţiilor societăţii civile sunt mai puţin dispuşi să se afilieze la alte
alianţe în interesul cetăţenilor, dar sunt mult mai dispuşi la formarea de alianţe pentru
a promova interesele comune ale sectorului.

d. distribuţia geografică:
- organizaţiile societăţii civile nu sunt distribuite în mod uniform în regiunile din ţară.
Datele culese în ultimii ani relevă o concentrare a acestora, în ordine, în: Transilvania,
Bucureşti (din punct de vedere statistic, este mult mai eficientă considerarea Capitalei
independent de regiunea din care face parte) şi Moldova.

e. resurse financiare:
- reprezintă factorul decisiv pentru funcţionarea organizaţiilor societăţii civile: există
astfel de organizaţii care şi-au încetat activitatea din cauza lipsei de fonduri;
- organizaţiile societăţii civile nu depind exclusiv nici de resursele financiare ale
sectorului privat românesc, nici de fondurile publice româneşti;
- politicile de finanţare stabilite de administraţia publică locală şi centrală coincid în
prea mică măsură cu nevoile organizaţiilor societăţii civile.

f. factori care orientează activitatea organizaţiilor societăţii civile:

- managementul intern este decisiv în derularea activităţilor societăţii civile;
- la baza structurii organizaţiilor societăţii civile stă diversitatea culturală;
- în ceea ce priveşte activismul, organizaţiile societăţii civile nu recurg la demonstraţii
violente ca mijloace curente pentru promovarea intereselor proprii în sfera publică.

2. Spaţiul în care îşi desfăşoară activitatea organizaţiile societăţii civile:

a. cadrul legislativ şi politicile ce influenţează înfiinţarea şi finanţarea organizaţiilor

societăţii civile:
- deşi birocraţia încetineşte derularea activităţilor, înfiinţarea organizaţiilor societăţii
civile este, în mare măsură, neproblematică;
- legislaţia curentă nu încurajează sponsorizările şi donaţiile din partea companiilor
comerciale, în sensul că facilităţile acordate donatorilor ridică în continuare probleme
în ciuda modificărilor suferite de legea sponsorizării;
- cu toate că organizaţiile sunt scutite de impozite pe veniturile din donaţii, ele nu sunt
scutite pentru veniturile realizate din activităţile economice.

b. normele socio-culturale:
- există presiuni asupra organizaţiilor societăţii civile de a se alătura sau sprijini
grupările politice;

17
 - comportamentul instituţiilor statului şi ale sectorului privat este o reflecţie a unei
norme sociale care nu valorizează activismul în societate şi nici acţiunile unui
cetăţean de a se alătura vreunei organizaţii;
- nu este valorizată pozitiv implicarea în programe filantropice.

3. Valorile organizaţiilor societăţii civile:

- arată o preocupare profundă faţă de problematica generală a drepturilor omului;

- nu încurajează conflictele între grupurile culturale şi religioase diferite şi, reciproc,
diferendele etnice, politice şi culturale nu constituie surse de conflict în interiorul
organizaţiilor societăţii civile;
- nu tolerează rasismul;
- sunt insuficient mediatizate;
- grad mic de transparenţă (organizaţiile pun la dispoziţia publicului informaţii despre
activitatea lor, nu şi despre situaţia financiară pe care o consideră confidenţială).

4. Impactul organizaţiilor societăţii civile:

- activităţi eficiente: furnizarea de bunuri şi servicii în beneficiul public şi

îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor pentru care lucrează organizaţiile societăţii
civile;
- se constată un raport inegal între capacitatea organizaţiilor de a răspunde priorităţilor
şi nevoilor membrilor societăţii civile şi capacitatea de a promova interesele acestora
prin influenţarea politicilor publice;
- organizaţiile societăţii civile nu sunt invitate în mod regulat să participe la iniţierea
unor proiecte de legi şi la discutarea lor.

Valoarea sintetică a fiecărei dimensiuni prezentate a fost obţinută prin realizarea mediei
simple a valorii indicatorilor componenţi (cei mai importanţi sunt prezentaţi mai sus). Valoarea
fiecărui indicator este media răspunsurilor la chestinarele aplicate (228 de răspunsuri valide).
În final, valorile obţinute au fost următoarele:
a. structura: 55;
b. spaţiul: 46;
c. valorile: 67;
d. impactul: 53.

18
 Structura

100

100
Spaţiul Valoarea
100

100

Impactul
Diamantul societăţii civile româneşti

Conform rezultatelor, starea societăţii civile româneşti este mai bună pe dimensunea
valorilor şi mai slabă în ceea ce priveşte structura, impactul şi spaţiul.
Datele prezente relevă faptul că societatea civilă românească nu are putere, nu este
respectată şi nu influenţează semnificativ viaţa societăţii în ansamblul ei. Notabilă este opinia
reprezentanţilor organizaţiilor care declară că societatea civilă românească va fi democratică
numai atunci când va putea prelua unele dintre responsabilităţile ce revin sferei
guvernamentale. Trebuie recunoscut faptul că principalul element de care depinde dezvoltarea
societăţii civile este statul, deşi este adevărată şi afirmaţia conform căreia ea există oarecum
independent de el pentru a-l contrabalansa. Tot ce se întâmplă în interiorul unui stat depinde în
foarte mare măsură de acesta; societatea civilă depinde însă atât de legislaţia care creează anumite
oportunităţi de susţinere şi de politicile publice pe care statul alege să le urmeze. Relaţia optimă
dintre stat şi societatea civilă este aceea de parteneriat, ca dezvoltare a colaborării sau cooperării
dintre organizaţiile sectorului guvernamental şi cele ale sectorului non-profit. Parteneriatul
presupune desfăşurarea în colaborare a unor proiecte sau programe, în cadrul cărora partenerii
au drepturi egale cu privire la stabilirea obiectivelor, a mijloacelor de implementare, a evaluării
rezultatelor. În România, parteneriatul se desfăşoară cu mare greutate, deşi cadrul legal este
reglementat. Cauzele constau nu atât în lipsa unei metodologii de lucru clare, în incoerenţa şi
inconsecvenţa legislaţiei, cât mai ales în insuficienţa disponibilităţii politice, în birocraţia ce
încetineşte desfăşurarea activităţilor şi, mai ales, în persistenţa, la nivelul întregii societăţi, a
normelor şi valorilor ce nu promovează activismul social şi civilitatea. De aceea, nu este
surprinzător faptul că spaţiul de desfăşurare a activităţilor organizaţiilor societăţii civile
româneşti (cadrul normativ şi cel al normelor socio-culturale) are cel mai mic punctaj.
Structura societăţii civile şi impactul pe care aceasta îl are în societate se bucură de un
punctaj mai mare. Corelând aceste date cu cele anterioare referitoare la spaţiu, reiese că societatea
civilă românească este oarecum dezvoltată numai la nivelul organizării interne şi al ritmului
de creştere cantitativă a organizaţiilor sale; în schimb, dimensiunea relaţiilor bilaterale cu
administraţia publică locală, centrală şi cu partidele politice este prea puţin dezvoltată.
Organizaţiile societăţii civile au o capacitate scăzută de promovare a intereselor proprii prin
influenţarea politicilor publice sectoriale, în sensul că administraţia publică locală şi centrală nu le
solicită să se implice în formularea şi aplicarea politicilor, iar accesul acestor organizaţii la forul
legislativ pentru a-şi susţine punctul de vedere este limitat.
19
 TEMA 2

CONSTITUIREA ASOCIAŢIILOR ŞI FUNDAŢIILOR8

Persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes
general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot
constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe.
Asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit Ordonanţei 26/2000 sunt persoane juridice de
drept privat fără scop patrimonial.
Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase nu intra sub incidenţa acestei ordonanţe.

2.1. Concepte

Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei
înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor
în muncă pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în
interesul lor personal nepatrimonial. Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi
are sediul.
Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui
act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent
şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.
Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie sa includă bunuri în natura sau în numerar, a
căror valoare totală sa fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data
constituirii fundaţiei. În cazul fundaţiilor al căror scop exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale
judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziţia
altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea din urma, activul
patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe
economie.
Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie. Asociaţiile sau
fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul
patrimoniu. În cazul dizolvării federaţiilor, dacă nu se prevede altfel în lege sau în statut, bunurile
rămase în urma lichidării se transmit, în cote egale, către persoanele juridice constituente.
Retragerea din federaţie se poate face numai în urma aprobării de către cenzori sau experţi
independenţi a unui raport cu privire la exerciţiul financiar.

2.2. Înfiinţarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

2.2.1. Constituirea şi înscrierea asociaţiei

În vederea dobândirii personalităţii juridice, membrii asociaţi încheie actul constitutiv şi

statutul asociaţiei, în formă autentică sau atestată de avocat.
Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a. datele de identificare a membrilor asociaţi: numele sau denumirea şi, după caz,
domiciliul sau sediul acestora;
b. exprimarea voinţei de asociere şi precizarea scopului propus;
c. denumirea asociaţiei;

8
Ordonanţa nr. 26 din 30 ianuarie 2000 (*actualizată*) cu privire la asociaţii şi fundaţii, M. Of. 39/31 ianuarie 2000
20
 d. sediul asociaţiei;
e. durata de funcţionare a asociaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului, sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f. patrimoniul iniţial al asociaţiei; activul patrimonial, în valoare de cel puţin un salariu
minim brut pe economie, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură
şi/sau în bani al asociaţilor. În cazul aportului în natură, forma autentică a actului
constitutiv şi a statutului este obligatorie;
g. componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
asociaţiei;
h. persoana sau, după caz, persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i. semnăturile membrilor asociaţi.

Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a. elementele prevăzute anterior, cu excepţia celor precizate la lit. g) şi h);
b. precizarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei;
c. modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
d. drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
e. categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei;
f. atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei;
g. destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării asociaţiei.

Oricare dintre membrii asociaţi, pe baza unei împuterniciri. poate formula o cerere de
înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei
circumscripţie teritorială urmează să-şi aibă sediul.
Cererea de înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a) actul constitutiv;
b) statutul asociaţiei;
c) actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial;
d) dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul
motivat al eliberării acesteia.

Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a unor sintagme sau cuvinte susceptibile să
creeze confuzie cu denumirea unor autorităţi sau instituţii publice de interes naţional ori local.
Asociaţia devine persoana juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor. În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor aferente,
judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin
încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Odată cu efectuarea înscrierii,
încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică din oficiu, pentru evidenţa fiscală, organului
financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei, cu menţionarea numărului de
înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
În cazul în care cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite, judecătorul,
îl va cita, în camera de consiliu, pe reprezentantul asociaţiei, punându-i în vedere, în scris, să
remedieze neregularităţile constatate. În situaţia în care, la termenul fixat, neregularităţile sunt
înlăturate, judecătorul va lua act despre aceasta prin încheiere, dispunând înscrierea asociaţiei în
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. În cazul în care neregularităţile nu au fost înlăturate sau, deşi
legal citat, reprezentantul asociaţiei lipseşte în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de
înscriere prin încheiere motivată.
Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai recursului.
Termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la data pronunţării, pentru cei care au fost prezenţi, şi
de la data comunicării, pentru cei care au lipsit. Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, în
camera de consiliu.

21
Înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor se efectuează în ziua rămânerii irevocabile a
încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului asociaţiei sau mandatarului
acesteia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de
funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. În relaţiile cu terţii
dovada personalităţii juridice se face cu certificatul de înscriere.
Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri,
organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei.
Filialele sunt entităţi cu personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte juridice
în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de
dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director
al asociaţiei. Filiala se constituie prin hotărârea adunării generale a asociaţiei. Personalitatea juridică
se dobândeşte de la data înscrierii filialei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociaţiei va depune cererea de înscriere,
împreună cu hotărârea de constituire a filialei, statutul, actul constitutiv, actele doveditoare ale
sediului şi patrimoniului iniţial ale acesteia, la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială
urmează să-şi aibă sediul filiala.
Asociaţia îşi poate constitui sucursale, ca structuri teritoriale fără personalitate juridică.
Sucursalele se constituie prin hotărâre a adunării generale şi desfăşoară activităţile date în
competenţa lor de către asociaţie.
Dacă asociaţia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmează să desfăşoare
activităţi pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizaţii administrative prealabile, aceste
activităţi nu vor putea fi iniţiate, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, decât după
obţinerea autorizaţiilor respective.

2.2.2. Constituirea şi înscrierea fundaţiei

În vederea dobândirii personalităţii juridice, fondatorul sau fondatorii încheie actul

constitutiv şi statutul fundaţiei, în forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Actul constitutiv al fundaţiei cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a. datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: numele sau denumirea
şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;
b. scopul fundaţiei;
c. denumirea fundaţiei;
d. sediul fundaţiei;
e. durata de funcţionare a fundaţiei - pe termen determinat, cu indicarea expresă a
termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;
f. patrimoniul iniţial al fundaţiei;
g. componenta nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;
h. persoana sau persoanele împuternicite sa desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice;
i. semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor.

Statutul cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute:

a. elementele prevăzute anterior, cu excepţia celor de la lit. g) şi h);
b. explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei;
c. categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei;
d. atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei;
e. procedura de desemnare şi de modificare a componentei organelor de conducere,
administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;
f. destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei.

22
 Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul. Cererea de
înscriere va fi însoţită de următoarele documente:
a. actul constitutiv;
b. statutul;
c. acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.
d. dovada disponibilităţii denumirii eliberată de Ministerul Justiţiei sau, după caz, refuzul
motivat al eliberării acesteia.

Fundaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotărârii consiliului
director, prin care le este alocat patrimoniul. Filiala este condusă de un consiliu director propriu,
alcătuit din cel puţin 3 membri.
Moştenitorii şi creditorii personali ai fondatorilor au faţă de fundaţie aceleaşi drepturi ca şi
în cazul oricărei alte liberalităţi făcute de fondator.
După înscrierea fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, nici fondatorii şi nici
moştenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, după înscriere, actul constitutiv nu
mai poate fi atacat nici de către creditorii personali ai fondatorilor.

2.2.3. Ghid pentru înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor

Pasul 1. Rezervarea denumirii

Primul pas este obţinerea dovezii că denumirea aleasă de voi este conformă cu legea şi că nu
există coincidenţă de nume cu alt ONG. Dovada disponibilităţii denumirii se obţine de la Ministerul
Justiţiei, Serviciul de Relaţii cu Publicul şi Evidenţă ONG, strada Apolodor nr. 17, sector 5,
telefon/fax: (021)312.40.23, email relatiipublice@just.ro.
Întâi plătiţi taxa de 5 lei la Trezoreria sectorului (a oricărui sector, dacă locuiţi în Bucureşti)
sau oraşului în care locuiţi, în contul Ministerului Justiţiei.
La registratura Ministerului Justitiei depuneţi cererea-tip la care anexaţi dovada plăţii taxei
(chitanţa). Dacă nu sunteţi din Bucureşti, trimiteţi prin poştă cererea şi dovada plăţii taxei.
Termen: 4 zile lucrătoare de la data depunerii cererii în cazul în care ridicaţi cererea
personal, sau 10 zile lucrătoare, dacă optaţi pentru răspunsul prin poştă.
Valabilitate: 3 luni de la data emiterii.
Observaţie 1: Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a denumirilor specifice
autorităţilor şi instituţiilor publice.
Observaţie 2: Dovada se poate prelungi, în caz de nevoie; în această situaţie trebuie să
depuneţi cererea de prelungire cel târziu în ziua expirării dovezii iniţiale.

Pasul 2. Întocmirea actului constitutiv şi al statutului

În vederea dobândirii personalităţii juridice, vă sunt necesare un Statut (care defineşte

scopul şi obiectivele asociaţiei, patrimoniul, sediul, drepturile membrilor etc.) şi un Act constitutiv.
Actul constitutiv şi statutul se încheie în formă autentică (în faţa notarului) sau atestată de
avocat, în mai multe exemplare (preferabil, câte 5-6 din fiecare).
Costuri: între 150 şi 300 lei, în funcţie de notar şi de numărul exemplarelor autentificate.

Pasul 3. Dovada sediului

Legea prevede necesitatea existenţei unui sediu (social) pentru asociaţie. Cel mai simplu
este să stabiliţi drept sediu locuinţa unuia dintre membrii fondatori (cu condiţia să fie în proprietatea

23
acestuia). Ulterior, în funcţie de obiectul de activitate, veţi putea căuta un alt sediu, în care să vă
puteţi desfăşura activitatea.
E de la sine înţeles că dacă doriţi, spre exemplu, înfiinţarea unui club pentru promovarea
sportului, vă ajunge o simplă locuinţă ca sediu, însă va trebui să găsiţi o sală de sport unde să
desfăşuraţi activitatea propriu-zisă.
Proprietarul imobilului/apartamentului stabilit ca sediu autentifică la notariat o declaraţie
prin care pune la dispoziţie spaţiul respectiv ca sediu pentru asociaţie.
Costuri: 25-40 lei noi, funcţie de notar. Durata: pe loc.
Observaţii:
a. Este posibil ca Judecătoria să vă solicite în plus un Contract de împrumut de folosinţă,
numit şi Contract de Comodat. Acesta NU este necesar să fie autentificat (este un act sub semnătură
privată).
b. Daca aveţi la dispoziţie un spaţiu închiriat, veţi avea nevoie de contractul de închiriere, în
copie autentificată, şi de acordul proprietarului. În cazul imobilelor aflate sub ipotecă, se cere
acceptul oficial al băncii creditoare.
c. Dacă sediul este stabilit într-un imobil ce cuprinde mai multe proprietari (bloc, vilă), se
mai cer următoarele:
- acordul vecinilor cu pereţi comuni cu apartamentul-sediu (un simplu tabel cu
semnături cum că sunt de acord cu funcţionarea sediului Asociaţiei în apartamentul
respectiv).
- acordul Asociaţiei de Proprietari (Locatari, după caz). Acordul se dă pe un formular
tip, care este pus la dispoziţie de Uniunea Naţională a Asociaţiilor de Proprietari.
Adresaţi-vă administratorului imobilului.

Pasul 4. Constituirea patrimoniului

Va trebui acum să constituiţi patrimoniul iniţial minim necesar infiinţării ONG-ului. Se

constituie prin depunerea banilor la o unitate bancară/CEC "în consemn, pe seama şi la dispoziţia
Asociaţiei...". Trebuie să completaţi un formular, să anexaţi o copie xerox după actul constitutiv
autentificat şi să achitaţi o taxă de deschidere de cont, în valoare de circa 10 lei. Veţi primi un extras
de cont doveditor.
Banii rămân blocaţi până la obţinerea hotărârii de înfiinţare, când veţi putea transfera banii
într-un cont bancar.
Dacă doriţi, puteţi constitui patrimoniul iniţial din sume mai mari, sau din sume mai mari şi
bunuri mobile/imobile, lucru care va fi menţionat în Statut.

Pasul 5. Obţinerea Cazierului fiscal pentru membri fondatori

Fondatorii (asociaţii) trebuie să obţină şi să depună la Judecătorie, Cazierul Fiscal, eliberat

de Ministerul Economiei şi Finanţelor (prin administraţiile teritoriale).
Atenţie: Cazierul Fiscal are valabilitate doar 30 zile de la data eliberării! Cost: 20 lei.

Pasul 6. Depunerea dosarului de înscriere

Puneţi într-un dosar actele de la punctele 1-5 (adică: actul constitutiv; statutul; actele
doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial; dovada disponibilităţii denumirii eliberate de
Ministerul Justiţiei; cazierul fiscal al asociaţilor) plus o cerere adresată preşedintelui Judecătoriei, şi
mergeţi cu dosarul la judecătorul de serviciu de la Judecătoria pe raza căreia se află sediul, pentru
verificare. Vedeţi ce vi se spune, dacă dosarul este complet, sau ce mai trebuie adus.
Daca este în regulă, achitaţi o taxă de timbru (20 lei) la Administraţia Finanţelor Publice
Locale pe raza căreia se află Judecătoria.

24
 Reveniţi apoi la Judecătorie şi depuneţi dosarul complet, însoţit de un timbru judiciar de 50
de bani. Veţi fi înştiinţaţi despre termenul la care să vă prezentaţi în faţa instanţei (de obicei în 5-10
zile). Nu lipsiţi din sală, la termen! În mod normal pronunţarea se poate face şi în absenţă, dar
dacă Preşedintele completului doreşte să vă mai întrebe ceva, sau să vă anunţe că dosarul este
incomplet, e bine să fiţi de faţă.
Sfat: Pentru cei care nu au mai fost într-o sală de tribunal: trebuie sa fiţi prezenţi în holul
Judecătoriei în dimineaţa zilei anunţate, cu un act de identitate; verificaţi la avizier numărul
completului de judecată care analizează dosarul şi numărul de ordine al acestuia din urmă. Mergeţi
în sală şi fiţi atent la grefier, care strigă dosarele în ordinea numerică. În momentul în care vă auziţi
strigat, spuneţi "prezent" şi ieşiţi din bancă. Veţi fi întrebat ce anume solicitaţi şi veţi spune:
"solicităm recunoaşterea personalităţii juridice a asociaţiei... conform cu cererea depusă la dosar".
Daca totul e în regulă, în aceeaşi şedinţă se va da încheierea judecatorească (sentinţa civilă)
de înscriere a asociaţiei în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, aflat la grefa Judecătoriei.
După pronunţare, trebuie să treacă 5 zile până ce sentinţa să devină definitivă şi irevocabilă
(termenul juridic este "definitiv prin nerecurare").

Pasul 7. Eliberarea copiei de pe sentinţa civilă şi înscrierea în Registrul asociaţiilor şi

fundaţiilor

La maxim 2 săptămâni (termenul de transcriere a senţintelor în Registrul Judecătoriei) după

pronunţare, depuneţi o cerere la Judecătorie pentru eliberarea Sentinţei civile (încheierea
judecatorească pronunţată în şedinţa publică de judecător) şi a Certificatului de înscriere în
Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, aflat la grefa Judecătoriei.
Plătiţi taxa pentru eliberarea unui număr de copii autentificate după Sentinţa civilă şi
Certificatul de înscriere în Registru. (Sfat: e bine să cereţi 4-5 copii). Cost: circa 2 lei/exemplar.

Pasul 8. Certificatul de înregistrare fiscală

Pentru a putea desfăşura orice operaţiuni financiare aveţi nevoie de un Certificat de

Înregistrare Fiscală, numit popular şi Cod Fiscal.
La Administraţia Finanţelor Publice de care aparţine locaţia în care aveţi sediul, depuneţi un
dosar cuprinzând: Statut, Act constitutiv, Sentinţa civilă, Certificatul de înscriere în Registrul
Asociaţiilor şi Fundaţiilor (toate în copie; trebuie însă să aveţi şi originalele pentru conformitate),
timbru fiscal 3 lei, două cereri "cod 010" (pe care vi le dă inspectorul fiscal) completate. Termen:
maxim 10 zile.
Observaţie: organizatiile nonprofit nu primesc număr de înregistrare în Registrul
Comerţului, asa cum au societăţile comerciale.

Pasul 9. Ştampila

Ştampila este necesară pentru a certifica practic orice act semnat în numele organizaţiei. La
comandă prezentaţi o copie de pe Codul Fiscal.

Pasul 10. Deschiderea contului bancar

Deschideţi-vă cont la orice bancă vă convine. Contul se deschide pe loc: să aveţi la voi
Statutul şi Actul Constitutiv, Sentinţa civilă, Certificatul de Înregistrare Fiscală, în original sau
copie legalizată (care vi se va inapoia) şi încă o copie xerox (care se reţine) şi stampila. Vi se va
cere câte un specimen de semnătură de la fiecare din cei pe care îi desemnaţi pentru a efectua
operaţiuni bancare (dintre asociaţi, evident); aşadar aveţi grijă să fie prezenţi şi ei. Apoi, transferaţi
prin ordin de plată la bancă, banii din patrimoniul iniţial depuşi în consemn.

25
 2.3. Organizarea şi funcţionarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

2.3.1. Organizarea şi funcţionarea asociaţiei

Organele asociaţiei sunt:

a) adunarea generală;
b) consiliul director;
c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor.

Competenţa adunării generale cuprinde
a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei;
b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;
c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director;
d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;
e) înfiinţarea de filiale;
f) modificarea actului constitutiv şi a statutului;
g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după
lichidare;
h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

Adunarea generală se întruneşte cel puţin o data pe an şi are drept de control permanent
asupra celorlalte organe de conducere.
Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului
sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au
votat împotrivă.
Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse în
statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la
adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal
de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data
când a avut loc şedinţa, după caz. Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către
judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai
recursului.

Consiliul director asigura punerea în executare a hotărârilor adunării generale. El poate fi

alcătuit şi din persoane din afară asociaţiei, în limita a cel mult o pătrime din componenţa sa. În
exercitarea competenţei sale, consiliul director are următoarele atribuţii:
a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea
bugetului de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi
proiectul programelor asociaţiei;
b) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei;
c) aprobă organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu se prevede
altfel;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.

Regulile generale privind organizarea şi funcţionarea consiliului director se stabilesc prin

statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
Nu poate fi membru al consiliului director, iar dacă era, pierde aceasta calitate orice
persoană care ocupă o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii publice, dacă asociaţia
respectivă are ca scop sprijinirea activităţii acelei instituţii publice.
Deciziile consiliului director, contrare legii, actului constitutiv sau statutului asociaţiei pot fi
atacate în justiţie.

26
 Dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15, numirea unui cenzor este obligatorie. Acesta
poate fi o persoană din afara asociaţiei. În cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui
cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru al consiliului director poate exercita dreptul de
control.
Pentru asociaţiile cu mai mult de 100 de membri înscrişi până la data întrunirii ultimei
adunări generale, controlul financiar intern se exercită de către o comisie de cenzori. Comisia de
cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri. Membrii consiliului director nu pot fi
cenzori. Cel puţin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil. Regulile
generale de organizare şi funcţionare a comisiei de cenzori se aprobă de adunarea generală. Comisia
de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.
Atribuţiile cenzorului sau comisiei de cenzori:
a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei;
b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale;
c) poate participa la şedinţele consiliului director, fără drept de vot;
d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea generală.

2.3.2. Organizarea şi funcţionarea fundaţiei

Organele fundaţiei sunt:

a) consiliul director;
b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia.

Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de
fondatori, la momentul constituirii fundaţiei.
Asigură realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei, exercitând următoarele atribuţii:
a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei;
b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil;
c) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de cenzori;
d) înfiinţarea de filiale;
e) încheierea de acte juridice, în numele şi pe seama fundaţiei;
f) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
g) aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei;
h) modificarea statutului fundaţiei;
i) îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator sau de majoritatea

fondatorilor în viaţa. Dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă, schimbarea scopului
fundaţiei se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului
director. În toate cazurile, schimbarea scopului fundaţiei se poate face numai dacă acesta a fost
realizat în totalitate sau în parte ori dacă acesta nu mai poate fi îndeplinit.

2.4. Recunoaşterea caracterului de „utilitate publică”

Prin utilitate publică se înţelege orice activitate care se desfăşoară în domenii de interes
public general sau al unor colectivităţi.
O asociaţie sau o fundaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate
publică dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau al unor colectivităţi, după caz;
b) funcţionează de cel puţin 3 ani;

27
 c) prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfăşurarea unei activităţi anterioare
semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoţit de situaţiile
financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii
cererii privind recunoaşterea statutului de utilitate publică;
d) valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puţin
egală cu valoarea patrimoniului iniţial.

Guvernul României poate să acorde o dispensă de la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la lit.

a) şi b) dacă:
a) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii sau
fundaţii preexistente; şi,
b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă
ar fi formulat solicitarea în mod independent.

Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii de utilitate publică se face prin hotărâre a
Guvernului şi se acordă pe durata nedeterminată. În cazul în care nu se mai îndeplineşte una sau mai
multe dintre condiţiile care au stat la baza recunoaşterii utilităţii publice, Guvernul, la propunerea
autorităţii administrative competente sau a Ministerului Justiţiei, va retrage actul de recunoaştere.
O federaţie poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă cel
puţin două treimi din numărul asociaţiilor şi fundaţiilor care o alcătuiesc sunt recunoscute ca fiind
de utilitate publică.

În scopul recunoaşterii ca fiind de utilitate publică, asociaţia sau fundaţia interesată

adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează, în termen de 15 zile,
ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de
competenţă îşi desfăşoară activitatea. Cererea va fi însoţită, pe lângă dovada îndeplinirii condiţiilor
amintite anterior de următoarele documente:
a) copii de pe actul constitutiv şi de pe statutul asociaţiei sau fundaţiei;
b) copie de pe dovada dobândirii personalităţii juridice;
c) dovada privind bonitatea asociaţiei sau fundaţiei, emisă de banca la care are deschis
contul;
d) copie de pe dovada privind situaţia juridică a sediului asociaţiei sau fundaţiei;
e) numele şi adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanelor juridice, cu
care asociaţia sau fundaţia colaborează în mod frecvent în vederea realizării obiectului său de
activitate pentru care aceasta solicită recunoaşterea statutului de utilitate publică.

Recunoaşterea utilităţii publice conferă următoarele drepturi şi obligaţii:

a) dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile proprietate publică;
b) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte ca asociaţia sau fundaţia
este recunoscuta ca fiind de utilitate publică;
c) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au determinat
recunoaşterea;
e) obligaţia de a comunica autorităţii administrative competente orice modificări ale actului
constitutiv şi ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale;
autoritatea administrativă are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice
persoană interesată;
f) obligaţia de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic,
rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-
a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial.

28
 2.5. Dizolvarea asociaţiilor şi fundaţiilor
Asociaţiile şi federaţiile se dizolvă:
a) de drept;
b) prin hotărârea judecătoriei sau a tribunalului;
c) prin hotărârea adunării generale.

Fundaţiile se dizolvă:
a) de drept;
b) prin hotărârea judecătoriei.

A. Asociaţia şi fundaţia se dizolva de drept prin:

a) împlinirea duratei pentru care a fost constituită;
b) realizarea sau, după caz, imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită,
dacă în termen de 3 luni de la constatarea unui astfel de fapt nu se produce schimbarea acestui scop;
c) imposibilitatea constituirii adunării generale sau a consiliului director în conformitate cu
statutul asociaţiei, dacă această situaţie durează mai mult de un an de la data la care, potrivit
statutului, adunarea generală sau, după caz, consiliul director trebuia să se constituie;
d) reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu a fost complinit
timp de 3 luni (valabil doar pentru asociaţii).

Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripţie se

afla sediul asociaţiei, la cererea oricărei persoane interesate.

B. Asociaţia şi fundaţia se dizolvă, prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei

persoane interesate:
a) când scopul sau activitatea asociaţiei a devenit ilicită sau contrară ordinii publice;
b) când realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
c) când asociaţia urmăreşte un alt scop decât cel pentru care s-a constituit;
d) când asociaţia a devenit insolvabilă;
Instanţa competentă să hotărască dizolvarea este judecătoria în circumscripţia căreia
asociaţia îşi are sediul.

C. Asociaţia se poate dizolva şi prin hotărârea adunării generale. În termen de 15 zile de

la data şedinţei de dizolvare, hotărârea adunării generale se depune la judecătoria în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are sediul, pentru a fi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

În cazul dizolvării asociaţiei sau fundaţiei, bunurile rămase în urma lichidării nu se pot
transmite către persoane fizice. Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept
privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul
asociaţiei sau al fundaţiei.

2.6. Lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor

Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice, autorizate în condiţiile legii.
Mandatul consiliului director încetează o dată cu numirea lichidatorilor.
Imediat după intrarea lor în funcţie, lichidatorii vor face inventarul şi vor încheia un bilanţ
care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului asociaţiei sau ale fundaţiei.
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi sa păstreze registrele şi orice alte acte ale asociaţiei
sau fundaţiei. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei
acestora. Mandatul se îndeplineşte sub controlul cenzorilor.
29
 Lichidatorii sunt obligaţi să continue operaţiunile juridice în curs, sa încaseze creanţele, să
plătească creditorii şi, dacă numerarul este insuficient, să transforme şi restul activului în bani,
procedând la vânzarea prin licitaţie publică a bunurilor mobile şi imobile.
Lichidatorii răspund solidar pentru daunele cauzate creditorilor din culpa lor.
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa ceara radierea asociaţiei sau fundaţiei din
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Asociaţia sau fundaţia încetează a fiinţa la data radierii din
Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Radierea se face în baza actului constatator eliberat lichidatorilor, prin care se atestă
descărcarea acestora de obligaţiile asumate.

30
 TEMA 3

VENITURILE ŞI CHELTUIELILE ORGANIZAŢIILOR NONPROFIT

3.1. Venituri
Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:
a) cotizaţiile membrilor;
b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;
c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;
d) venituri realizate din activităţi economice directe;
e) donaţii, sponsorizări sau legate;
f) resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;
g) alte venituri prevăzute de lege.

În ce priveşte fundaţiile, veniturile sunt aceleaşi, cu excepţia cotizaţiilor.

Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute de
asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi comerciale, dacă nu se reinvestesc în
aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei,
fundaţiei sau federaţiei. Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot desfăşura orice alte activităţi
economice directe dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal
al persoanei juridice.
În categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume
propriu din activităţi curente, cât şi câştigurile din orice alte surse. Activităţile curente sunt orice
activităţi desfăşurate de o entitate, ca parte integrantă a obiectului său de activitate, precum şi
activităţile conexe acestora.
Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice care pot apărea sau nu ca rezultat
din activitatea curentă, dar nu diferă ca natură de veniturile din această activitate.
Contabilitatea veniturilor persoanei juridice fără scop patrimonial se ţine distinct pe feluri
de activităţi, respectiv:

activităţi fără scop patrimonial;

activităţi cu destinaţie specială potrivit legii;

activităţi economice, iar în cadrul acestora pe feluri de venituri, după natura lor.

Veniturile din activităţile fără scop patrimonial cuprind:

venituri din cotizaţiile şi contribuţiile băneşti sau în natură ale membrilor şi
simpatizanţilor;

venituri din taxele de înregistrare stabilite potrivit legislaţiei în vigoare;

venituri din donaţii şi sume sau bunuri primite prin sponsorizare;

venituri din dobânzile şi dividendele obţinute din plasarea disponibilităţilor rezultate din
activităţile fără scop patrimonial;

venituri pentru care se datorează impozit pe spectacole;

resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale şi subvenţii pentru
venituri;

venituri din acţiuni ocazionale, utilizate în scop social sau profesional, potrivit statutului
de organizare şi funcţionare;

venituri rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea persoanelor
juridice fără scop patrimonial, altele decât cele care sunt sau au fost folosite în activitatea
economică;

alte venituri din activităţile fără scop patrimonial, care cuprind:

31

venituri din cote-părţi primite potrivit statutului;

ajutoare şi împrumuturi nerambursabile din ţară şi din străinătate şi subvenţii pentru
venituri;

venituri din despăgubiri de asigurare - pagube şi din subvenţii pentru evenimente
extraordinare şi altele similare;

venituri din diferenţe de curs valutar rezultate din activităţile fără scop patrimonial;

venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare;

venituri financiare din ajustări pentru pierdere de valoare;

venituri obţinute din vize, taxe şi penalităţi sportive sau din participarea la competiţii şi
demonstraţii sportive;

veniturile obţinute din reclamă şi publicitate, potrivit legislaţiei în vigoare;

alte venituri din activităţile fără scop patrimonial.

Veniturile cu destinaţie specială, cuprind venituri reglementate de legi speciale şi cuprind:

venituri cu destinaţie specială din aplicarea timbrului literar, cinematografic, teatral,
muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment;

alte venituri cu destinaţie specială, potrivit legii.

Veniturile din activităţi economice cuprind:

a. venituri din exploatare:

venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;

venituri din variaţia stocurilor, reprezentând variaţia în plus (creştere) sau în minus
(reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi
producţie în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale ale produselor
şi producţiei în curs, neluând în calcul ajustările pentru depreciere reflectate;

venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şi cheltuielilor
efectuate de entitate pentru ea însăşi, care se înregistrează ca active imobilizate
corporale şi necorporale;

venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru acoperirea
diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care
beneficiază entitatea;

alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanţe recuperate şi
alte venituri din exploatare.

b. venituri financiare:

venituri din imobilizări financiare;

venituri din investiţii pe termen scurt;

venituri din creanţe imobilizate;

venituri din investiţii financiare cedate;

venituri din diferenţe de curs valutar;

venituri din dobânzi;

venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;

alte venituri financiare.

c. venituri extraordinare (de exemplu, venituri rezultate din compensaţiile primite pentru
cheltuieli sau pierderi din calamităţi sau alte evenimente extraordinare).

3.2. Cheltuieli
Cheltuielile entităţii reprezintă valorile plătite sau de plătit, aferente activităţilor fără scop
patrimonial, activităţilor cu destinaţie specială, potrivit legii şi activităţilor economice, pentru:

32

consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază entitatea;

cheltuieli cu personalul;

executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc.

Pierderile reprezintă reduceri ale beneficiilor economice şi pot rezulta sau nu ca urmare a
desfăşurării activităţii curente a entităţii. Acestea nu diferă ca natură de alte tipuri de cheltuieli.
Contabilitatea cheltuielilor privind activităţile fără scop patrimonial, activităţile cu destinaţie
specială şi activităţile economice se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura lor, astfel:
a. cheltuieli de exploatare, care cuprind:

cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de achiziţie al
obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute
direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; valoarea
animalelor şi păsărilor; costul mărfurilor vândute şi al ambalajelor;

cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune şi
chirii; prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de
terţi (colaboratori); comîşioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi
publicitate; transportul de bunuri şi personal; deplasări, detaşări şi transferări;
cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii, servicii bancare şi altele;

cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli cu
personalul, suportate de entitate);

alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri,
amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; ajutoare şi împrumuturi
nerambursabile; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital etc.);

b. cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe legate de participaţii; cheltuieli
privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile de curs valutar; dobânzile
privind exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate clienţilor; pierderi din creanţe de
natură financiară şi altele;
c. cheltuieli extraordinare (calamităţi şi alte evenimente extraordinare).

În cadrul categoriilor de cheltuieli după natura lor, conturile de cheltuieli se dezvoltă

obligatoriu în analitice distincte pe feluri de activităţi, respectiv activităţi fără scop patrimonial,
activităţi cu destinaţie specială potrivit legii, şi activităţi economice, iar în continuare se pot
dezvolta în analitic în funcţie de necesităţile impuse de anumite reglementări sau potrivit
necesităţilor proprii ale persoanei juridice fără scop patrimonial;
Excedentul/profitul sau deficitul/pierderea se stabileşte cumulat de la începutul exerciţiului
financiar.

Sunt scutite de la plata impozitului pe profit următoarele entităţi9:

a. fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;
b. cultele religioase, pentru: venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi
produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, venituri obţinute din chirii, alte
venituri obţinute din activităţi economice, venituri din despăgubiri în formă bănească,
obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea
dreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent
şi/sau în anii următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrări
de construcţie, de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor
ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat,
de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi

9
Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare
33
 nonprofit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor.
c. instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru veniturile
utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea finanţării
învăţământului superior, cu modificările ulterioare;
d. asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari
recunoscute ca asociaţii de proprietari, potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, pentru veniturile obţinute din activităţi
economice şi care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a
eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;

Conform prevederilor Codului fiscal, organizaţiile non-profit, organizaţiile sindicale şi

organizaţiile patronale sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru următoarele tipuri de
venituri:
- cotizaţiile şi taxele de înscriere ale membrilor;
- contribuţiile băneşti sau în natură ale membrilor şi simpatizanţilor;
- taxele de înregistrare stabilite potrivit legislaţiei în vigoare;
- veniturile obţinute din vize, taxe şi penalităţi sportive sau din participarea la competiţii şi
demonstraţii sportive;
- donaţiile şi banii sau bunurile primite prin sponsorizare;
- dividendele şi dobânzile obţinute din plasarea disponibilităţilor rezultate din venituri
scutite;
- veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;
- resursele obţinute de la bugetul de stat si bugetele locale sau din finanţări
nerambursabile;
- veniturile realizate din acţiuni ocazionale precum: evenimente de strângere de fonduri cu
taxă de participare, serbări, tombole, conferinţe, utilizate în scop social sau profesional,
potrivit statutului acestora;
- veniturile excepţionale rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea
organizaţiilor nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite într-o activitate
economică;
- veniturile obţinute din reclamă şi publicitate realizate de organizaţiile nonprofit de
utilitate publică, potrivit legilor de organizare si funcţionare, din domeniul culturii,
cercetării ştiinţifice, învăţământului, sportului, sănătăţii, precum.
- sumele primite ca urmare a nerespectării condiţiilor cu care s-a făcut
donaţia/sponsorizarea, potrivit legii, sub rezerva ca sumele respective să fie utilizate de
către organizaţiile nonprofit, în anul curent sau în anii următori, pentru realizarea
scopului şi obiectivelor acestora, potrivit actului constitutiv sau statutului, după caz;
- veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare pentru pagubele produse
la activele corporale proprii, altele decât cele care sunt utilizate în activitatea economică;
- sumele primite din impozitul pe venit datorat de persoanele fizice

Organizaţiile nonprofit, sunt scutite de la plata impozitului pe profit şi pentru veniturile din
activităţi economice realizate într-un an fiscal care nu depăşesc minimum dintre:
- echivalentul în lei a 15.000 Euro;
- 10% din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit.

Acestea datorează impozit pe profit pentru partea din profitul impozabil ce corespunde
veniturilor, altele decât cele menţionate anterior.

34
 3.3. Managementul financiar

Ajută organizaţia în atingerea misiunii sale fiind o componentă puternic legată de activitatea
de strângere de fonduri. Este important să ne gândim la aspecte precum respectarea reglementărilor
legale, planificarea şi controlul resurselor financiare. Un management financiar eficient ajută la
estimarea cu uşurinţă a costurilor pentru diferitele activităţi.

A. Activitatea de bugetare

Bugetarea, activitate esenţială în managementul financiar al organizaţiilor nonprofit, se

referă la întocmirea unor bugete anuale, în care se cuantifică şi se alocă resursele necesare,
stabilindu-se responsabilităţile pentru realizarea misiunii şi obiectivelor organizaţiei. Astfel,
managementul prin bugete este sistemul ce asigură previziunea, controlul şi evaluarea activităţilor şi
ale principalelor sale componente, procesuale şi structurale, cu ajutorul bugetelor10.
Bugetul de bază face parte din bugetul anual şi permite acoperirea costurilor de bază ale
organizaţiei. În acest capitol bugetar pot fi incluse costuri de comunicaţie ( telefon, fax, Internet,
corespondenţă), costuri de personal, costuri administrative (chirie sediu, cheltuielile legate de
utilităţi), cheltuieli legate de întreţinerea mijloacelor de transport din dotare.
Bugetul de programe este cel căruia trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie, el este cel
care susţine întreaga activitate a organizaţiei.
Bugetul de investiţii aici sunt trecute sumele alocate realizări unor achiziţii majore de lungă
durată ale organizaţie.
Bugetul pentru echipament include sumele necesare achiziţionării de echipament necesar
organizaţiei cum ar calculatore, copiator, imprimanta, etc.

B. Stabilirea şi atragerea surselor de finanţare

Stabilirea surselor de finanţare este necesară pentru strategia de atragere a fondurilor

deoarece permite segmentarea pieţei. În funcţie de localizarea geografică se ţine cont atât de sursele
interne de finanţare dar şi cele externe. De asemenea, este foarte important să fim la curent cu
domeniile în care se acordă finanţări pentru a vedea dacă organizaţia noastră se încadrează în
cerinţele lor, ce tipuri de activităţi finanţează.
Tipul finanţatorilor

Fundaţii individuale sau familiale,

Fundaţiile unor corporaţii,

Fundaţiile comunitare,

Fundaţii mixte care îşi obţin fondurile atât din fonduri de la buget cât şi de la persoane
fizice,

Agenţiile guvernamentale,

Programe internaţionale,

Programe guvernamentale,

Asociaţii religioase,

Instituţii,

Organizaţii neguvernamentale,

Firme,

Persoane particulare.

Metodele de atragere a fondurilor sunt variate iar dintre acestea cel mai des folosite în
România sunt următoarele:

10
Nicolescu Ovidiu. Verboncu Ion – Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 356
35

Cererea de finanţare,

Solicitarea directă,

Sponsorizările,

Activităţi comerciale,

Cotizaţiile membrilor,

Campania de 2%.

Cererea de finanţare este un documentul prin care se cere o sumă de bani care urmează să
fie folosiţi pentru soluţionarea unei probleme identificate de organizaţie, urmăreşte realizarea unor
obiective prestabilite pentru o perioadă de timp limitată şi care implică anumite costuri. Poate avea
mai multe componente, o scrisoare de intenţie care să însoţească cererea, prezentarea organizaţiei,
rezumatul proiectului, scopul şi obiectivele stabilite, metodele de evaluare, bugetul proiectului,
sustenabilitatea proiectului, şi anexele necesare.
Cererea de finanţare este instrumentul financiar cel mai des folosit în momentul de faţă în
România. Principalii paşi parcurşi în elaborarea unei cereri de finanţare sunt următorii:
1. identificarea subiectului pentru care se cere finanţarea,
2. planificarea activităţilor şi a bugetului,
3. identificarea surselor de finanţare,
4. redactarea propriu zisă a cereri de finanţare.

Solicitarea directă este scrisoarea adresată unui posibil finanţator, care poate să fie
persoană fizică sau juridică. În cadrul scrisorii trebuie clar explicat motivul pentru care se solicită
sprijinul financiar şi în ce constă această sumă. Trebuie identificat un grup ţintă căruia să îi fie
trimise scrisorile, al cărui profil să se potrivească cu scopul proiectului pe care vrem să îl
desfăşurăm. Acestea pot fi personalizate şi trebuie trimise în număr mare deoarece există
posibilitatea ca nu toată lumea să le citească.
Sponsorizările – atunci când se cere o donaţie de la o firmă trebuie să se ţină cont de mai
multe elemente, în primul rând trebuie să explicăm de ce solicităm banii şi să menţionăm ce va avea
firma de câştigat dacă ne oferă bani. Scrisorile nu trebuie să fie mai lungi de trei pagini. Pot fi
solicitate donaţii atât în bani sau în produse.
Activităţile comerciale pot să se desfăşoare în două modalităţi. Prima o reprezintă
activităţile comerciale desfăşurate de ONG-uri. În baza legislaţiei în vigoare activitatea este
disponibilă numai asociaţiilor nu şi fundaţiilor. A doua modalitate se referă la desfăşurarea de
activităţi prin intermediul unui agent economic, deoarece conform legii, organizaţiile
neguvernamentale, fie ele asociaţii sau fundaţii au dreptul sa înfiinţeze societăţi comerciale. Scopul
acestor societăţi comerciale îl reprezintă realizarea unui profit care poate fi direcţionat către
necesităţile organizaţiei.
Cotizaţiile de membru, reprezintă suma pe care fiecare membru o plăteşte anual pentru a
sprijini organizaţia.
Campania de 2%, este cea mai nouă formă de finanţare pusă la dispoziţia organizaţiilor
româneşti, această prevedere oferă posibilitatea contribuabililor, persoane fizice să-şi direcţioneze o
parte din impozitul pe venit către o organizaţie neguvernamentală înfiinţată conform ordonanţei
26/2000. Astfel pentru sponsorizarea unei organizaţii neguvernamentale, contribuabilii depun la
administraţia financiară de domiciliu, formularul 230, iar persoanele care obţin pe lângă salarii şi
alte venituri, trebuie să completeze formularul 200.

36
 3.4. Cum să strângem bani11
“Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană! Fii profesionist, ce dracu’!”
spunea Dinică intr-un rol memorabil din Filantropica. Şi avea dreptate. Cauza nu e de ajuns.
Trebuie să ai o poveste bine gândită, bine construita şi, cel mai important, personalizată. Povestea
nu trebuie doar să-l emoţioneze pe eventualul binevoitor şi să-l facă să empatizeze. Trebuie să îi
arăţi ca şi el va avea de câştigat de pe urma actului de caritate. E valabil şi în cerşetorie (trebuie să-l
convingi ca aşa îşi va satisface nevoia de milostenie) şi în sponsorship (să-l asiguri ca acţiunea lui
va avea vizibilitate exact acolo unde sponsorul ar vrea să aibă). Deşi la prima vedere, cerşetoria şi
sponsorshipul par asemănătoare, pentru că ambele implică o acţiune de donare de pe urma căreia
donatorul nu obţine, în aparenţă nimic, în esenţă, ele sunt diferite. O primă diferenţă fundamentală
între cele două constă în aceea că atunci când dai bani unui cerşetor nu simţi neapărat nevoie să ai
vizibilitate, dar în cazul companiilor care oferă sponsorizări, vizibilitatea este esenţială. O altă
diferenţă este aceea că ong-iştii se luptă să strângă bani pentru o cauza nobilă, pe când cerşetorul în
scop personal. Aşa că, oricât de impresionantă şi de revoluţionară ar fi cauza pentru care luptă un
cerşetor sau un ONG, ambii trebuie să fie foarte atenţi la modul în care îşi construiesc povestea.

PRIMII PAŞI – din practica unor organizaţii nonprofit şi a finanţatorilor

ONG: “Căutarea punctelor slabe ale societăţii şi încercarea de a le corecta. Apoi căutarea
grupului/grupurilor ţintă şi posibilităţile de aplicare ale proiectului.” – acesta ar fi primul pas pe
care ar trebui să-l facă un ONG atunci când vrea să obţină finanţare. (Ana Szekely, Director
Executiv, Tasuleasa Social) Următorii paşi îi reprezintă redactarea proiectului, stabilirea
partenerilor media, a partenerilor instituţionali, căutarea companiilor finanţatoare şi verificarea
criteriilor de eligibilitate, iar ultima etapă trimiterea proiectului. În cazul unui răspuns favorabil,
urmează eventualele întâlniri cu reprezentanţii companiilor.

Finanţator: „Într-o prima etapă, vom stabili o întâlnire cu un reprezentant al organizaţiei

pentru a ne prezenta activitatea şi proiectele pe care le propune pentru anul care urmează. Toate
aplicaţiile care se depun în anul 2009, vor urmări finanţarea proiectelor din 2009 - 2010. Mai
departe, vom analiza proiectele propuse şi vom stabili dacă sunt compatibile cu direcţiile stipulate
de programul Citi Foundation (fundaţia din cadrul Citi care se ocupă, la nivel global, de
gestionarea şi finanţarea proiectelor propuse de ONG-uri). Dacă îndeplinesc condiţiile menţionate,
următorul pas va fi completarea unui formular de aplicare. De cele mai multe ori, colaborăm
îndeaproape cu ONG-urile în completarea acestor formulare şi le oferim sugestii. Uneori, este
nevoie de mici modificări în proiecte pentru a îndeplini într-o mai mare măsură direcţiile urmărite
de Citi Foundation. In următoarea etapă, formularele sunt trimise la reprezentanţii Citi Foundation
de la Londra pentru evaluare şi aprobări finale. După ce obţinem avizul de principiu de la Londra,
aplicaţia este transmisă la New York pentru a fi evaluată şi aprobată de către Citi Foundation.”
(Cristina Constantinescu, Director de Comunicare Citibank România)

Finanţator: „Orice organizaţie care doreşte să colaboreze cu compania noastră trebuie să

facă o cerere in scris, transmisă, preferabil, prin e-mail sau prin fax. Cererea trebuie să conţină o
scurtă prezentare a proiectului, perioada desfăşurării proiectului şi un buget estimativ, data până
la care e util să se primească un răspuns şi datele de contact ale organizaţiei respective.”( Laura
Sgarcitu Public Affairs & Communication Specialist, Community Programs, Coca-Cola HBC
România)

11
Preluări de la Gala Societăţii Civile
37
 De reţinut. După ce ONG-ul a identificat o problemă la nivelul unei comunităţi, trebuie să
găsească cele mai eficiente soluţii, să redacteze proiectul, apoi să identifice o companie care să fie
interesată de domeniul respectiv, să se asigure că respectă criteriile impuse de aceasta şi să
întocmească un dosar în concordanţă cu cerinţele viitorului finanţator.

CRITERII DE ELIGIBILITATE

Pentru ca ONG-ul doritor de finanţare să îşi sporească şansele de obţinere a sponsorizării,

acesta trebuie să se asigure că respectă îndeaproape cerinţele companiei. De aceea, e important ca
înainte să trimită proiectul să le cunoască criteriile de eligibilitate. Am selecţionat răspunsurile a
câtorva companii care au fost întrebate care ar fi aceste condiţii.

Western Union România. Sunt selectate doar acele organizaţii eligibile care prezintă
propuneri vizând domeniile de interes ale fundaţiei şi care sunt conforme cu următoarele criterii:
• Organizaţii non-profit si neguvernamentale (ONG-uri) a căror misiune principală este
ajutorarea grupurilor de emigranţi şi de imigranţi
• ONG-uri care îşi desfăşoară activitatea în ţările în curs de dezvoltare, unde reduc
gradul de sărăcie şi oferă programe de dezvoltare economică.
Pentru a primi finanţare, propunerile trebuie să fie în stadiul de proiect definit. Nu sunt
acceptate proiectele în curs de desfăşurare. Organizaţiile pot aplica o singură dată pe an”,

CSR & Cultural Sponsorships UniCredit Tiriac Bank. „Înainte de a solicita sprijinul
unei companii pentru un proiect, o organizaţie trebuie să stie foarte clar ce intenţionează să facă,
care îi este scopul Atât reputaţia cât şi experienţa unui ONG sunt deopotrivă importante. În acelaşi
timp suntem extrem de interesaţi şi orientaţi către proiecte şi nu către anumite organizaţii.”.

JT International România. „Alături de legalitate şi legitimitate care sunt condiţii

esenţiale, ONG-ul trebuie să aibă o reputaţie impecabilă. Aceste criterii ce ţin de statutul fiecărui
ONG nu se vor modifica nici pentru anul 2010 şi nici pentru anii următori, fiecare asociaţie sau
fundaţie ce înaintează o cerere de sponsorizare companiei JTI având astfel obligaţia de a prezenta
o documentaţie care să confirme statutul de entitate non-profit şi înregistrarea acesteia cu
îndeplinirea dispoziţiilor legale (inclusiv lista cu consiliul de administraţie / sau altă structură de
conducere, cele mai recente situaţii financiare auditate sau cel mai recent raport anual) fiind de
preferat şi anexarea unei liste care să cuprindă actualii sponsori.”

Avon Cosmetics Romania.

- „Să activeze în domeniile in care suntem implicaţi (diagnosticarea precoce a
cancerului de sân şi combaterea violenţei domestice)
- Să activeze în linie cu obiectivele celor două campanii Avon.
- Să utilizeze fondurile primite de la Avon exclusiv pentru susţinerea acestor cauze, în
termenii agreaţi prin contract.
- Să aibă un consiliu director care supervizează implementarea regulilor de bună
practică avute în vedere de organizaţia noastră.
- Să respecte normele legale, să fie responsabile din punct de vedere fiscal
- Să nu fie implicate politic.
- Reputaţia este un criteriu de selecţie important. La fel şi istoricul activităţilor sale.
- Să permită monitorizarea utilizării fondurilor primite. Să fie în favoarea comunicării
transparente, a furnizării de documente şi a evaluării constante a statusului proiectelor
implementate.
- Să se supună procedurii de audit Avon, prin furnizarea documentelor legale şi
financiar-contabile cerute.”;

38
 DIFICULTĂŢI

Atunci când aplică pentru o sponsorizare, principala problema cu care se confrunta ONG-
urile este retragerea finanţării pe motiv de buget insuficient: „2009 este un an dificil, mulţi dintre
partenerii noştri au bugetele reduse sau chiar desfiinţate.” (Miruna Cugler, fost Director de
Comunicare la MaiMultVerde) Dar asta nu înseamnă ca proiectul trebuie să eşueze. Acesta este
momentul în care reprezentanţii ONG-urilor pornesc o nouă etapă de căutare a finanţării, încercând
să abordeze alte companii.

„În general companiile au prezentat interes pentru susţinerea unui proiect social, dar au
existat situaţii în care bugetul companiei nu permitea modificări prin care să susţină un astfel de
proiect.” (Andreea Biji, Coordonator Programe, Salvaţi Copiii)

„Consider că una din dificultăţile întâmpinate a fost finalizarea completării dosarului şi

obţinerea de feedback consistent înainte de depunerea dosarului, cel mai probabil şi datorită
faptului că de unele finanţări am aflat mai greu ca de obicei.” (Raluca Samsonov, Preşedinte
AIESEC)

CUM TREBUIE CONCEPUT UN PROIECT

ONG-ul trebuie să se asigure înainte să trimită proiectul că viitorul investitor va citi acolo
tot ce se aşteaptă să citească.
Miruna Cugler fost Director de Comunicare, MaiMultVerde, crede că proiectul „trebuie
scris impecabil, trebuie să fie concis şi la obiect, să corespunda priorităţilor şi obiectivelor
partenerilor implicaţi şi că trebuie să promită şi să livreze rezultate cuantificabile. Vizibilitatea e
un factor din ce în ce mai important pentru orice sponsor.”

„În primul rând să fie un proiect viabil, cu rezultate măsurabile, care să genereze şi o
schimbare de comportament în rândul publicului vizat. Sunt multe ONG-uri care se limitează la a
face campanii de informare pe diverse subiecte, fără a gestiona sau nici măcar a măsura şi efectele
acestei informări. Proiectele trebuie gândite şi implementate pentru a aduce beneficii maxime
publicului sau comunităţii căreia se adresează. De asemenea, cred că ONG-urile trebuie să-şi
cunoască bine beneficiarii, partenerii cu care lucrează, astfel încât sponsorul să fie ales in funcţie
de nevoile acestora şi nu invers. Sunt din ce în ce mai multe companii care doresc să se implice în
proiecte iar acest lucru ar trebui încurajat şi de ONG-uri. O companie este o sursă nu numai
financiară ci şi de know-how, angajaţii ei pot fi un public pentru proiectul tău etc. Pot fi explorate
toate aceste posibilităţi de implicare a companiilor în proiecte.” (Anca Ştefan, Preşedinte
Executiv Asociatia REACT)

Anamaria Bogdan, ex- PR&Campaigning Manager, Salvaţi Dunărea şi Delta este de

părere că: „Proiectul trebuie să răspundă la toate întrebările pe care şi le-ar pune un posibil
sponsor: ce? cum? de ce? unde? când? etc. Evident, unele răspunsuri nu vor fi în proiect, dar vor fi
oferite ulterior. Este important ca un proiect să menţioneze şi beneficiile sponsorului, ce ar avea
acesta de câştigat de pe urma proiectului, precum şi experienţa pe care aplicantul o are în
implementarea sau desfăşurarea unor proiecte.”

De reţinut. Un proiect trebuie să fie realist, aplicabil şi să se plieze cerinţelor şi nevoilor

societăţii. ONG-ul trebuie să conceapă proiectul în aşa fel încât să poate duce la bun sfârşit şi să
pună în practică ce şi-a propus. Dar, cel mai important, proiectul trebuie să îi explice companiei ce
ar avea de câştigat de pe urma investiţiei.

39
 PERIOADA OPTIMĂ DE DEPUNERE A PROIECTULUI

Pe lângă cum începi, ce criterii trebuie să respecţi, de ce trebuie să te fereşti, cum trebuie să
scrii proiectul, e foarte important şi când îl depui.

Pentru un prim exemplu, pe site-ul celor de la Western Union este afişat calendarul cu
termenele limită pentru depunerea cererilor de finanţare:
In 2009 au loc 2 runde de finanţări:
2 martie 2009 – Depunerea scrisorii de intenţie adresată Fundaţiei prin procesul online.
10 aprilie 2009 – Notificare în cazul acceptării sau respingerii scrisorii de intenţie.
8 mai 2009 – Termenul limită pentru trimiterea propunerii complete.
30 iunie 2009 – Notificare de primire sau de refuz al finanţării.
şi
28 August - Depunerea scrisorii de intenţie (LOI) adresată Fundaţiei prin procesul online.
30 Septembrie – Notificare în cazul acceptării sau respingerii scrisorii de intenţie.
23 Octombrie - Termenul limita pentru trimiterea propunerii complete.
31 Decembrie - Notificare de primire sau de refuz al finanţării.

Vlad Şandru, Manager Comunicare Provident Financial Romania: “Nu există o

anumită dată până la care primim propuneri de sponsorizare. Cu toate acestea, ne-ar ajuta foarte
mult dacă acestea ar fi trimise în cel de-al treilea semestru al anului, moment în care pregătim
strategia pentru anul următor.”

“Intervalul optim în care un ONG trebuie să transmită proiectul este cu cel puţin 3 luni
înaintea datei la care acesta urmează să debuteze, cu precizarea că toate solicitările prezentate în
scris vor primi un răspuns scris, în cel mult 20 de zile de la momentul primirii acestora.” Gilda
Lazar - Corporate Affairs Director, JT International România

„De obicei în august-septembrie se face bugetarea activităţilor pentru anul care urmează,
se stabilesc tipurile de proiecte care vor susţine strategiile pentru anul următor, se alocă resursele
de toate tipurile. Proiecte se pot depune în orice perioadă. Propunerea va avea succes în măsura în
care obiectivul proiectului se întâlneşte cu strategia companiei şi exista resursele solicitate.”
Laura Sgarcitu Public Affairs&Communication Specialist, Community Programs, Coca-Cola
HBC Romania.

Cosmina Frincu, CSR Coordinator BRD Groupe Societe Generale: „Pentru sumele de
până în 10 000 EUR, ONG-urilor să ne transmită cererile cu cel puţin 2 luni înainte de demararea
proiectelor. Pentru sume mai mari, procesul decizional este mai complex. Parteneriatele mari le
discutam cu cel puţin 6 luni / 1 an înainte pentru a fi prinse în buget din timp.”

Reprezentanţii Romtelecom, Petrom, RBS Romania, AdPharma şi Romstal au declarat

că pentru a obţine finanţare de la compania pe care o reprezintă nu există o perioada prestabilită în
care ONG-urile trebuie să depună proiecte, iar cererile de finanţare sunt acceptate pe tot parcursul
anului.

În concluzie, ONG-ul trebuie să se documenteze cu atenţie înainte de a depune proiectul

pentru a se asigura că respecta termenele pe care fiecare companie le impune.

40
 SFATURI UTILE LA FINAL

Chiar dacă anul 2010 se anunţă un an mai dificil din punct de vedere financiar decât anii
trecuţi, ONG-urile trebuie să dea acum dovadă de şi mai mult profesionalism şi să găsească toate
modalităţile de a-şi eficientiza acţiunile. Sunt redate câteva sfaturi pentru 2010 de la ONG-uri cu
experienţă care au avut parte de succese.

Raluca Samsonov, Preşedinte AIESEC “Cred că sunt 3 lucruri importante pentru a primi
finanţare în anul 2010:
- pregătirea persoanelor care se ocupă de partea asta şi alocarea persoanelor potrivite
pentru a se ocupa de aceste activităţi
- cercetare foarte amănunţită a tuturor finanţărilor pentru a o găsi pe cea mai potrivită
pentru activităţile concepute
- feedback pe aplicare.”

Anca Ştefan, Preşedinte Executiv Asociaţia REACT. „Să gândească proiecte integrate,
adaptate la condiţiile economice şi sociale actuale. Să aibă o strategie de foundrasing bazată pe
flexibilitate şi să fie deschise la oportunităţile noi de finanţare – fondurile private, donatori
persoane fizice, fondurile europene. Să îşi mărească bugetele de comunicare per proiect” -

Miruna Cugler, fost Director de Comunicare, MaiMultVerde „În loc de concluzii, aş

formula o serie de îndemnuri pentru doritorii de finanţare. Sunt lucruri pe care sunt convinsă că
le-ţi auzit de nenumărate ori, dar care sunt un produs prin excelenţă neperisabil:
- informaţi-vă!
- cultivaţi relaţii cu toţi actorii reprezentativi din sectorul în care activaţi!
- ajutaţi atunci când puteţi!
- răspundeţi prompt la solicitări!
- fiţi activi şi prezenţi!
- fiţi sau faceţi-vă vizibili şi relevanţi!
- ŞI NU UITAŢI SĂ ZÂMBIŢI!
Pentru restul există fonduri publice sau private care vă pot ajuta.”

ÎN CONCLUZIE: „Nu-i nicio ruşine să ceri, ruşine e să nu primeşti!” (Gh. Dinică).

41
 TEMA 4

SECTORUL NONPROFIT ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ12

4.1. Austria
A. Asociaţii

Regimul juridic al asociaţiilor cu scop nonprofit este definit de o lege din 1951 “Actul
Asociaţilor”(Vereinsgesetz). Această lege a fost amendată succesiv în 1954, 1962 si 1987. Dreptul
de asociere este recunoscut şi de Constituţie.
Pentru a primi personalitate juridică asociaţia trebuie să depună statutul (în trei exemplare)
la sediul Poliţiei provinciale, “Sicherheitsdirektion”, în raza căreia se află sediul asociaţiei.
Statutul trebuie sa conţină anumite menţiuni obligatorii, respectiv:

nume;

sediu;

descrierea scopurilor;

activităţile prevăzute;

organele asociaţiei:

drepturile si obligaţiile membrilor;

modalităţile de dizolvare.

Un exemplar al deciziei Poliţiei este trimis către Ministerul de Interne, care controlează în
special conformitatea scopurilor asociaţiei cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. O decizie
trebuie să fie luată în decurs de şase luni. Tăcerea este percepută ca fiind o aprobare tacită.
O asociaţie are in general următoarele organe de conducere:

Adunarea Generală în care participă cu drept de vot toţi membrii asociaţiei;

un Consiliu de administraţie format din trei membrii care conduc asociaţia;

un organ care supervizează finanţele asociaţiei;

un grup de arbitraj în caz de dispute în interiorul asociaţiei.

Nu există un Registru al asociaţiilor. Oricine are acces la statutul unei asociaţii, la secţia de
Poliţie a provinciei sau la oficiile competente ale Poliţiei Federale.
Dizolvarea unei asociaţii se poate face pe două căi:

voluntară

dictată de poliţie atunci când este încălcat statutul.

B. Fundaţii (Stiftungen)

Regimul juridic al fundaţiilor este definit de Actul Fondator al fundaţiilor (Bundes-Stiftungs

und Fondsgesetz) din 27 octombrie 1974. Fundaţiile private sunt guvernate de legea din 14
octombrie 1993 (Privatstiftungsgesetz).
Fundaţiile sunt definite ca fiind înzestrate cu personalitate juridică, în scopul prestării unei
activităţi caritabile sau în beneficiul general. Fundaţiile private sunt entităţi juridice în care
fondatorul a transferat bunuri pentru un scop precis.
Patrimoniul unei fundaţii trebuie să se ridice în permanenţă la 1 milion de şilingi (1 şiling =
13,7603 euro).

12
Sibian, Eugen Ionuţ – legislaţie cu privire la sectorul nonprofit în ţările Uniunii Europene,
http://www.fdsc.ro/documente/17.pdf, accesat noiembrie 2009
42
 În Austria se disting următoarele tipuri de fundaţii:

fundaţii federale;

fundaţii de Land: sunt subiectul legislaţiei Landului în care îşi au domiciliul; înfiinţarea
lor trebuie sa fie cerută la Guvernatorul Bundeslandului, care este abilitat să acorde statut
fundaţiilor;

fundaţii religioase care cad sub incidenţa Actului Fundaţiilor, în caz că religia este
recunoscută şi acceptată;

fundaţii de drept public sunt create la nivel federal, care nu sunt guvernate de Actul
Asociaţilor ci de instrumentul lor fondator;

fundaţiile private, apărute în 1993, care pot fi create pentru orice durata de timp şi pentru
orice scop autorizat de lege;

fonduri (Fonds).

Cea mai înaltă autoritate pentru asociaţii şi fundaţii este Ministerul Afacerilor Interne.

4.2. Belgia
A. Asociaţii

Asociaţiile nonprofit sunt definite prin legea din 27 iunie 1921, ca un organism care nu se
consacră activităţilor industriale sau comerciale sau care nu caută să obţină pentru aderenţii săi
beneficii materiale.
Pentru a obţine personalitate juridică, asociaţiile trebuie să îndeplinească anumite condiţii în
ce priveşte formalităţile de înregistrare si de publicitate:
• redactarea statutului
• numărul minim de membrii (care nu trebuie sa fie mai mic de trei)
• menţionarea domiciliului legal al asociaţiei
• definirea scopului în care a fost constituită
• numele şi adresele membrilor
• rolul organelor asociaţiei.

Este obligatorie publicarea statutului şi a identităţii administratorului în anexele Monitorului

Oficial pentru ca asociaţia să primească personalitate juridică. Indicarea menţiunii “asociaţie
nonprofit” pe toate actele, facturile, publicaţiile şi alte acte este de asemenea obligatorie.
Dizolvarea asociaţiei poate fi “judiciară”: este pronunţată de tribunalul civil de zonă, la
cererea eventuală a Ministerului Public.
Capacitatea legală a asociaţiilor nonprofit este mult mai restransă decât a persoanelor
juridice sub incidenţa legislaţiei ordinare. Aceste restricţii sunt legate de achiziţionarea de
proprietăţi pe de o parte şi de capacitatea de a primi donaţii pe de altă parte. Donaţiile mai mari de
200 000 de franci (1 euro = 40,3399 franci belgieni) trebuie autorizate prin decret regal.
Organizaţiile nonprofit angajate in activităţi de afaceri auxiliare sunt subiectul TVA-ului.

B. Fundaţii

Acestea sunt persoane juridice create cu un scop definit: pentru urmărirea unei opere cu
caracter filantropic, religios, ştiinţific, artistic, pedagogic, exercitată în scop nonprofit si astfel
recunoscuta ca fiind de utilitate publică.
Înfiinţarea unei fundaţii:
a. Poate fi înfiinţată inter vivos sau mortis causa;
b. Pentru a înfiinţa o fundaţie, statutul trebuie elaborat sub forma unui document înregistrat

43
oficial care să enumere scopurile pentru care se constituie fundaţia, numele fundaţiei, domiciliul
legal, numele, adresa şi naţionalitatea membrilor bordului;
c. Declaraţia de înfiinţare trebuie trimisă către guvern pentru aprobare;
d. Orice modificare în statut trebuie publicată în Monitorul Oficial.

4.3. Spania

A. Asociaţii

Procedura de înfiinţare a asociaţiilor este administrativă. Decizia aparţine guvernatorului

provinciei, Ministrului de Interne sau Consiliului de Miniştrii la cererea Ministrului de Interne.
Actul de constituire şi statutul trebuie să fie depuse pe lângă guvernământul civil al
provinciei în decurs de 5 zile de la înfiinţare. Administraţia ia o decizie motivată pentru a autoriza
înregistrarea. Plecând de la data de la care este luată decizia administrativă de recunoaştere,
asociaţia dispune de o lună pentru a se înscrie în diferitele registre (provincial şi naţional) ale
asociaţilor.

B. Fundaţii

Fundaţiile primesc personalitate juridică odată cu constituirea lor, însă este recomandat să
fie întocmit un act notarial şi să se înscrie în registrul fundaţiilor.

Legea din 24 noiembrie 1994 şi decretul de aplicare din 19 iulie 1996, descriu condiţiile care
trebuie îndeplinite de către o asociaţie sau fundaţie pentru a fi recunoscute ca fiind de utilitate
publică:
• urmărirea unui bun de interes public: social, civic, educativ, cultural, protecţia mediului,
ştiinţific, sănătate, sportiv, cooperare pentru dezvoltare. Aceste activităţi trebuie prestate
pentru beneficiul public;
• să consacre 70% din resursele sale pentru realizarea acestui bun timp de trei ani de la
crearea sa;
• activitatea principală să nu fie una comercială;
• să depună în fiecare an situaţia financiară la autoritatea publică care a autorizat înscrierea
in registru.

Asociaţiile şi fundaţiile spaniole înregistrate în Registrul Agenţiei Spaniole de Cooperare

Internaţională de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe, sunt recunoscute automat ca fiind de
utilitate publică.
Celelalte asociaţii şi fundaţii, înainte de a fi recunoscute, trebuie să obţină un certificat de la
serviciul fiscal provincial care să ateste că asociaţia sau fundaţia îndeplineşte condiţiile fiscale
pentru a fi declarată de utilitate publică.
Dosarul cu cererea pentru recunoşterea de utilitate publică, care trebuie depus la Ministerul
de Interne trebuie sa conţină următoarele documente:
• statutul;
• numele asociaţiei sau fundaţiei;
• numele beneficiarilor activităţilor;
• inventarul patrimoniului;
• bugetele pe ultimii doi ani şi cel în curs;
• acreditările care justifică că asociaţia sau fundaţia are ca scop prestarea unei activităţi în
interesul general.

44
 Dispoziţiile legii din 1964 nu se aplică când comunităţile autonome în care asociaţia are
sediul sunt recunoscute competente în materie asociativă şi au instituită o procedură de înregistrare
diferită (spre exemplu Catalonia).

4.4. Franţa

A. Asociaţii

Există două tipuri: nedeclarate şi declarate.

a. Asociaţiile nedeclarate sunt considerate ca fiind simple convenţii şi nu pot beneficia de
capacitate juridică. Pot primi cotizaţii şi se pot apăra in justiţie.
b. Asociaţiile declarate dispun de un ansamblu de drepturi ataşate la capacitatea juridică.
Petru a obţine această capacitate, reprezentantul legal al asociaţiei este obligat să depună la
prefectură sau la subprefectură, statutul în doua exemplare aprobat de fondatori (cel puţin două
persoane fizice). Personalitatea juridică a asociaţiei este dobândită prin publicarea în JURNALUL
OFICIAL. Cererea de publicare trebuie să intervină în timp de o lună după declararea la Prefectură.

B. Fundaţii

Reprezintă un patrimoniu dotat cu personalitate juridică proprie. Fundaţiile sunt definite de

legea din 23 iulie 1987 şi trebuie să îndeplinească trei obligaţii:
• sa aibă un scop de interes general;
• sa aibă o dotare care să garanteze un mod de finanţare propriu;
• un consiliu de administraţie care să gestioneze organizaţia.

Pentru ca sa fie recunoscute de utilitate publică, o asociaţie trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
• să aibă cel puţin trei ani de existenţă
• să posede bunuri mobile in valoare de cel puţin 1000 de franci (1 euro = 6,55957 franci)
• să aibă cel puţin între 150 şi 200 de membri
• să adopte statutul tip
• să presteze un bun de utilitate publică

Cererea este adresată Ministerului de Interne (Biroul Grupurilor şi Asociaţilor) care decide
dacă dosarul poate fi transmis spre Consiliul de Stat pentru aviz consultativ. Toate prefecturile
dispun de un birou însărcinat cu viaţa asociativă. La nivel naţional există un Consiliu Naţional al
Vieţii Asociative.

4.5. Marea Britanie

Nu există o structură care să fie abilitată cu înfiinţarea organizaţiilor nonprofit. De asemenea
nu există o înregistrare centralizată sau un organ de reglementare pentru acestea. Oricum, există
câteva reguli pentru diferite tipuri de organizaţii, depinzând de structura lor constituţională.
Următoarele tipuri de organizaţii au o structura relevantă pentru sectorul nonprofit:
A. Asociaţii. Se disting două tipuri de asociaţii:
• asociaţiile non benevole (sindicate, uniuni profesionale)
• asociaţii benevole: Companii cu răspundere limitata încorporate sub Legea Companiilor

45
din 1985( Limited Liability company incorporated under the Companies Act 1985), Societăţi de
ajutor reciproc (Incorporeted Friendly Societies), Societăţile Industriale şi de Întrajutorare
(Industrial and Provident Society)

a. Companiile cu răspundere limitată. Responsabilitatea membrilor este limitată de plata

unei garanţii care trebuie să fie de cel puţin 1 £ per membru. Sunt tratate la fel ca oricare companie.
Ele trebuie înregistrate în Registrul Companiilor.
b. Societăţile Industriale şi de Întrajutorare. O organizaţie poate fi înregistrată ca SII
dacă urmăreşte unul dintre următoarele obiective: industrial, afaceri sau comerţ şi este fie o
societate cooperatistă fie intenţionează să se afle în slujba beneficiului companiei.
c. Societăţi de ajutor reciproc. Sunt societăţi de ajutor mutual care distribuie ajutor
financiar pe baza contribuţiilor voluntare ale membrilor. Au o vocaţie non comercială, nu deţin o
personalitate juridică distinctă de cea a membrilor.

B. Alte forme juridice

Multe dintre ONG-uri sunt clasificate ca fiind Charities (echivalentul statutului de utilitate
publică), având statut de utilitate publică, deoarece ele se bucura de multe avantaje cum ar fi un
regim fiscal special.
O organizaţie poate să fie considerată ca fiind charity nu în funcţie de structura legală ci de
obiectivele pentru care există. O charity poate exista pentru unul sau mai multe dintre scopurile
următoare:
• eradicarea sărăciei;
• scopuri religioase;
• educaţie;
• utilitate publică;
• alte scopuri pentru beneficiul comunităţii intr-o maniera recunoscută ca fiind caritabilă de
către lege.

De asemenea, organizaţia trebuie să obţină aprobarea unui organism public de supraveghere

şi control numit Comisia organizaţiilor de caritate.
Comisia Organizaţiilor de Caritate este compusă din cinci membri, desemnaţi şi remuneraţi
de către Ministerul de Interne, care nu păstrează totuşi şi dreptul de a determina activitatea acestora.
Independenţa Comisiei rezultă şi din faptul că Ministerul de Interne sau Parlamentul nu pot fi
chestionaţi asupra activităţii acesteia. Comisia este responsabilă însă în faţa Înaltei Curţi.

4.6. Germania
A. Asociaţii

Libertatea de asociere este prevăzută de articolul 9 din Constituţia germană. Un statut

special reglementează supervizarea de către stat a asociaţiilor: Legea cu privire la asociaţii din
1964.
În Germania exista diferite tipuri de asociaţii: cluburi sociale, cluburi sportive dar şi grupări
cum ar fi sindicatele, asociaţii ale angajaţilor, partide politice, etc.
Conform legii germane, o asociaţie este un grup de persoane al cărui scop comun nu este
unul de prestare a vreunei activităţi economice. Aceasta definiţie negativă are rolul de a delimita o
asociaţie de o companie comercială. Linia de divizare a devenit oarecum neclară, deoarece multe
asociaţii derulează activităţi cu caracter economic. Acest fapt este tolerat atâta timp cât această
activitate este auxiliara ţi subordonată unui scop principal non-economic.
Legislaţia germană distinge două tipuri de asociaţii:
46
 1. Asociaţiile declarate. Pentru crearea unei asociaţii sunt necesari patru paşi:
• Cel puţin 7 persoane trebuie sa cadă de acord asupra semnării unei charte şi să aleagă un
Consiliu Executiv;
• Charta şi protocolul cu privire la Consiliul Executiv trebuie depuse la Registrul asociaţiilor
de pe lângă tribunalul civil local;
• Tribunalul examinează cele două documente din punct de vedere al îndeplinirii cererilor
statutare, iar apoi o copie este trimisă autorităţilor administrative pentru un control preventiv. Ele
verifica daca statutul asociaţiei nu încalcă constituţia.
• Dacă nu există obiecţii din partea administraţiei, asociaţia este înregistrată în Registrul
Asociaţiilor, ţinut pe lângă tribunalul de instanţă, de care aparţine sediul asociaţiei. Odată cu
înregistrarea, asociaţia primeşte personalitate juridică.

2. Asociaţii nedeclarate nu sunt înregistrate şi nu sunt deci subiectul supervizării statului ca

şi creare a lor.

B. Fundaţii

Fundaţiile germane sunt un fond identificat de activităţi, devotat scopului anunţat.

Fundaţiile, sunt distincte de asociaţii. Pe de alta parte, ca şi asociaţiile, fundaţiile pot sau nu pot
deţine personalitate juridică.
Ele au două caracteristici:
• sunt plasate sub tutelă administrativă;
• rămân o organizaţie privată cu un patrimoniu care să garanteze realizarea obiectivelor.

Pentru crearea unei fundaţii sunt necesare doua acte:

1. Un act din partea fondatorului. Acest act trebuie să indice: scopul pentru care înfiinţează
fundaţia; poziţia sa; organizarea şi în special administrarea; activităţile devotate ale fundaţiei;
2. Actul fondatorului trebuie să fie aprobat de autorităţile administrative competente.

Capitalul fundaţiei trebuie să fie în concordanţă cu scopul fundaţiei. Minimum de capital

variază între 5.000 şi 50.000 de DM (1 euro = 1,95583 DM)
Ca regulă fiscală, asociaţiile şi fundaţiile sunt subiectul taxării generale. Este irelevant dacă
asociaţiile sau fundaţiile sunt înregistrate sau neînregistrate. In particular, venitul lor este subiectul
taxei corporaţiilor, iar proprietăţile, al taxei pe proprietate. Scutirea de taxe se aplică în cazul în care
acestea dezvoltă o activitate de utilitate publică. Condiţiile pentru a deţine statutul de utilitate
publică sunt prevăzute de Codul Fiscal. Instituţia trebuie să urmeze un scop caritabil, religios sau în
beneficiul public.

47
 TEMA 5

RELAŢIA ÎNTRE SECTORUL DE AFACERI ŞI SECTORUL

NONPROFIT13, 14

5.1. Parteneriatul
În dicţionarul explicativ al limbii române noţiunea de parteneriat este definită ca şi asocierea
a doi sau mai mulţi parteneri. Prin urmare pentru a găsi o soluţie pentru o problemă din comunitate,
două sau mai multe părţi trebuie să se implice, să colaboreze pentru a obţine rezultate.
Tipuri de parteneriat
a. În funcţie de existenţa personalităţii juridice, parteneriatele pot avea un caracter formal
sau informal. Parteneriatul informal se poate stabili atunci când scopul este suficient de
specific, iar atingerea sa nu este o problemă, părţile fiind structuri de tip similar,
cunoscându-se şi, eventual, lucrând deja împreuna anterior. În cazul unor sarcini mai
complexe sau de termen lung, ori când partenerii sunt structuri de tip diferit (ONG-uri şi
structuri ale administraţiei publice, ONG-uri de naţionalităţi diferite de exemplu),
parteneriatul tinde să fie formalizat.
b. În funcţie de tipul obiectivului urmărit pot fi întâlnite parteneriate de reprezentare
(federaţii, uniuni, consilii, alianţe, forumuri, coaliţii, etc.) respectiv parteneriate
operaţionale ce presupun existenţa unor proiecte concrete ca motiv al asocierii.

Parteneriatele se pot constitui pe termen lung sau scurt, cu sau fără finanţare. Într-o relaţie de
parteneriat, părţile nu trebuie neaparat să fie considerate ca fiind egale, ci este important ca ele să
fie tratate ca fiind pe poziţii egale, deoarece parteneriatul nu poate fi construit pe o relaţie de
subordonare. Altfel spus, într-o relaţie de parteneriat, puterea de decizie poate sa fie împărţită între
părţi în mod egal sau proporţional cu contribuţia adusă de fiecare parte.
Construirea relaţiilor de parteneriat coerente şi de durată reprezintă o provocare atât pentru
organizaţiile nonprofit cât şi pentru sectorul de afaceri.

5.2. Parteneriatele dintre organizaţiile nonprofit şi instituţiile statului

„Organizaţiile nonprofit răspund nevoilor de asociere în condiţii de autoconducere sau de
autonomie faţă de autorităţile publice, contribuind la cristalizarea şi afirmarea societăţii civile,
oferind comunităţii teritoriale sau profesionale posibilităţi de realizare a unor servicii centrate pe
binele public.”15 (Bădruş, Nadia, 2001). Se întâlnesc din ce în ce mai multe parteneriate între
organizaţii nonprofit şi instituţiile statului atât din perspectiva numărului cât şi din perspectiva
intensităţii acestor relaţii.

13
Lambru, Mihaela – Relaţia între sectorul de afaceri şi sectorul nonguvernamental între sponsorizare şi construcţia de
relaţii parteneriale, Fundaţia Concept, ianuarie 2004, http://www.bvau.ro/docs/pdf/relatia_afaceri_nonprofit.pdf,
accesat 15 noiembrie 2009
14
*** - Proiectul „Închiderea Minelor, Refacerea Mediului şi Regenerare Socio - Economică”, Crearea capacităţii
instituţionale la nivelul comunităţilor. Suport de curs. Modulul 1: dezvoltarea parteneriatelor în comunitate, 2008,
www.comunitati-miniere.ro/.../Modul_2_Crearea_si_managementul_ONGurilor.doc -, accesat 18 noiembrie 2009
15
Badrus, Nadia - Societatea civilă în România după 1989, Geneză, Moduri de Acţiune”, Editura Universităţii
„ Lucian Blaga” din Sibiu, 2001,p. 11.
48
 5.2.1. Relaţia cu administraţia centrală

Relaţia cu administraţia centrală s-a îmbunătăţit după anul 1996, când statul român a început
să pună mai mult accent pe rolul ONG-urilor în cadrul comunităţilor locale. La nivel central au
funcţionat în aceea perioadă două structuri, Biroul pentru Societatea Civilă şi Biroul pentru Relaţia
cu ONG-urile.
Biroul pentru Societatea Civilă, funcţiona la nivelul preşedinţiei României, principala
funcţie a acestui birou o reprezenta menţinerea legăturii cu sectorul nonprofit, trebuia să deţină
rapoarte despre problemele cu care se confruntau ONG-urile şi să le acorde posibilitatea de a-şi face
cunoscută părerea faţă de activităţile desfăşurate de Guvern.
Biroul pentru relaţia cu ONG-le, îşi desfăşura activitatea la nivelul Guvernului, şi avea
rolul de a îmbunătăţii situaţia legilor referitoare la organizaţiile nonprofit şi de a sprijini activităţile
reţelei naţionale a responsabililor pentru relaţia cu ONG-uri.

5.2.2. Relaţia cu autorităţile locale

Cooperarea cu autorităţile locale reprezintă o prioritate pentru agenda ONG atât la nivel
local (în termeni de activităţi comune), cât şi naţional (în termeni de stabilire a cadrului efectiv
pentru dialog şi parteneriat la nivel local). S-au creat structuri menite să faciliteze această relaţie.
La nivel local, Consiliile municipale oferă fonduri pentru organizaţii, cel mai adesea în
domeniul serviciilor sociale. Experienţele autentice de dialog şi cooperare acoperă o mare
diversitate şi s-au remarcat numeroase exemple de relaţii fructuoase ce merită promovate şi
repetate.

Exemple.
1. O fundaţie pentru bătrâni s-a înfiinţat şi a beneficiat într-o fază iniţială de fonduri şi
programe de dezvoltare a capacităţilor instituţionale oferite de agenţii străine. Fundaţia a lansat un
proiect privind un centru de îngrijire de zi pentru bătrâni. Modelul de furnizare de servicii a fost
bine primit de autorităţile locale, astfel încât parteneriatul rezultat prevedea acoperirea de către
Primărie a cheltuielilor operaţionale (cu excepţia celor salariale) şi oferirea unui spaţiu
corespunzător. Centrul propune beneficiarilor săi un club, activităţi recreative, grupuri de sprijin,
controale medicale şi distribuie ocazional donaţii de medicamente, haine şi hrană. Parteneriatul cu
autorităţile locale deschide fundaţiei o perspectivă pe termen lung şi garantează furnizarea
serviciilor cu continuitate către clienţi. Prin alte parteneriate cu Direcţia Judeţeană de Muncă şi
Protecţie Socială şi Departamentul de Asistenţă Socială al Universităţii, fundaţia diseminează
modelul propriu de îngrijire a bătrânilor şi influenţează politicile şi activitate în centre de îngrijire
de zi pentru bătrâni.
2. O fundaţie din domeniul protecţiei copilului a construit un centru de primire pentru copiii
străzii, ale cărui proceduri şi servicii au fost proiectate cu sprijinul organizaţiilor din Regatul Unit.
Fundaţia oferă adăpost, hrană, servicii medicale, cursuri elementare de alfabetizare sau locuri în
şcoală, precum şi activităţi de socializare sau creative.
3. O organizaţie de protecţia mediului lucrează în parteneriat cu Agenţia Judeţeană de
Protecţia Mediului, pe care o sprijină prin informarea continuă asupra chestiunilor de interes. ONG
şi administraţia locală au organizat împreună evenimente, conferinţe de presă, au lansat publicaţii
cu ocazia “Zilei Pământului” sau a altor aniversări similare, în scopul de a conştientiza cetăţenii şi
mediul de afaceri asupra problematicii protecţiei mediului.
Obstacolele principale în calea dezvoltării unor relaţii consistente între autorităţile locale şi
ONG sunt determinate de trei factori:
a. Mai întâi, recunoaşterea slabă de care se bucură rolul ONG-urilor în faţa aleşilor locali
şi, implicit, raporturile construite frecvent pe baza relaţiilor personale. În general, ONG-
urile sunt sprijinite numai dacă activităţile lor se integrează în strategiile de dezvoltare

49
 locală, rareori elaborate prin consultarea ONG. Reprezentanţii locali pentru relaţia cu
ONG au limite determinate de timp disponibil pentru ONG, mai grav, colegii şi şefii
acestora apreciază ONG ca deţinând un loc secundar ca prioritate. Se manifestă o lipsă
generalizată de înţelegere sau implicare la nivel instituţional intern din partea autorităţilor
competente apte să pună în vigoare (adopte) prevederile legale necesare implementării
cooperării dintre ONG şi autorităţile locale.

“Autorităţile locale ne aduc în prim-plan numai atunci când au nevoie de noi – pentru
presă sau pentru vizitatorii străini. Altfel, este greu şi deprimant să îi vânezi pentru a
obţine o aprobare sau o semnătură.” (Activist ONG)

b. În al doilea rând, din cauza procesului lent de descentralizare, autorităţile locale au puteri
şi fonduri limitate.

“Acum autorităţile locale au acceptul legilor pentru a coopera cu ONG – pot furniza
fonduri şi spaţiu. Dar această cooperare eşuează deseori în practică, din cauza lipsei
resurselor, a încrederii şi înţelegerii din partea oficialilor locali în ONG şi în ceea ce pot
face organizaţiile mai mult decât serviciile sociale existente.” (Activist ONG)

c. În al treilea rând, se constată un nivel scăzut de dezvoltare a abilităţilor personalului de

la nivelul administraţiei locale, care este expus în măsură mult mai mică la noi modalităţi
de gândire şi organizare a muncii prin comparaţie cu cel al ONG.

Realizarea unei analize asupra acestei relaţii a generat câteva sugestii particulare pentru
îmbunătăţirea relaţiilor dintre autorităţile locale şi ONG:

Introducerea unor programe speciale de familiarizare a autorităţilor locale cu noile
prevederi legale, rolul şi exemplele de succes ale activităţilor comune cu ONG;

Folosirea prevederilor din cadrul procesului de aderare la UE care pun accentul pe
stimularea cooperării dintre ONG şi autorităţile locale;

Dezvoltarea abilităţilor, atitudinilor şi practicilor funcţionarilor publici în dezvoltarea şi
managementul proiectelor, a cooperării şi strângerii intersectoriale de fonduri,
desfăşurarea de activităţi în reţele prin combinarea programelor de instruire cu cele de
dezvoltare a capacităţilor instituţionale.

5.2.3. Ce pot face împreună organizaţiile nonprofit şi autorităţile publice locale

a. Să schimbe informaţii, atât în timpul relaţiilor de lucru în comun, cât şi în general

pot finanţa un forum anual de servicii pentru comunitate la care să participe autorităţi
locale, reprezentanţi de ONG-uri, aleşi locali şi voluntari ai comunităţii;

să întreprindă eforturi pentru realizarea în comun a planificării strategice în legătura cu
probleme specifice de interes comun;

să considere că serviciile asigurate deservesc aceeaşi populaţie din aceeaşi zonă;

să ţină periodic întâlniri cu participarea reprezentanţilor ONG-urilor, a administraţiei
locale sau a celor două sectoare în comun.

b. Să pună în comun unele resurse

să invite reprezentanţi ai altor tipuri de organizaţii să participe la sesiuni de formare pe
care le organizează de obicei sectorul ONG-urilor locale sau administraţia locala;

să ofere sau să împărtăşească expertiza prin asigurarea de instruire sau în cadrul
întâlnirilor cu reprezentanţi ai altor tipuri de organizaţii;

50

să asigure sau să împartă spaţiile disponibile pentru birouri, activităţi de instruire, sau
pentru întâlniri;

să dea posibilitatea ca reprezentanţi ai celor două sectoare să se implice împreuna în
diverse comitete şi comisii de lucru pe probleme de interes local;

să pună la dispoziţia altor organizaţii echipament sau mobilier la mâna a doua.

c. Să dezvolte ghiduri clare despre aşteptările fiecăruia şi să lucreze ca acestea să fie

armonizate de comun acord
d. Să recunoască faptul ca cealaltă parte poate reprezenta cel mai bun suport pentru
înţelegerea şi administrarea presiunilor cu care se lucrează în sectorul public.

5.2.4. Relaţia cu mediul de afaceri

Multe dintre ONG-ri au încercat să dezvolte cel puţin o formă de relaţie cu firmele locale
sau corporaţiile multinaţionale prezente în România. Relaţiile par să fie fundamental axate pe sprijin
financiar sau în bunuri sau servicii în schimbul publicităţii. S-a mers mult mai încet în ceea ce
priveşte stabilirea sau menţinerea unui dialog cu mediul de afaceri sau autorităţile locale asupra
chestiunilor de interes pentru dezvoltarea locală. În anumite cazuri, anumite ONG-uri, de pildă cele
din domeniul dezvoltării locale, au dezvoltat programe care reunesc toţi acţionarii comunitari. În
alte cazuri, ONG-uri sau voluntari străini au derulat proiecte menite să dezvolte un mediu de afaceri
responsabil social sau cooperarea acestuia cu ONG.
ONG-urile percep sectorul de afaceri ca aliat strategic şi au planuri de a dezvolta relaţia cu
acesta – de pildă, în modificarea Legii sponsorizării – pentru a ridica nivelul filantropiei
corporatiste. De asemenea în ultimii ani multe corporaţii internaţionale care şi-au deschis birouri în
România au reluat activităţile de „responsabilitate socială corporatistă” din ţările de origine. Acest
lucru a început să se resimtă la nivelul organizaţiilor neguvernamentale româneşti, iar reprezentanţii
lor au venit cu diverse proiecte pentru a atrage finanţare din partea mediului privat.
Organizaţiile nonprofit trebuie să înţeleagă ce anume determină corporaţiile să le ofere
suport. Următoarele pot fi posibile motivaţii:
a. Relaţiile cu comunitatea – Unul din raţionamentele cele mai clare ale sectorului de
afaceri în dezvoltarea de parteneriate durabile cu organizaţiile societăţii civile rezidă în
dorinţa acestuia de a sprijini şi a se implica în comunitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară
afacerile. Companiile vor susţine proiecte de dezvoltare comunitară sau vor susţine
dezvoltarea de servicii pentru comunitatea în care trăiesc majoritatea angajaţilor ei şi
unde se desfăşoară activităţile de afaceri ale companiei (producţie, desfacere etc.). Acest
tip de relaţie cu comunitatea este în general gestionat de departamentele de relaţii cu
publicul ale companiilor. Ele oferă vizibilitate companiei printre consumatorii locali şi
câştigă simpatia şi susţinerea angajaţilor.
b. Marketing – Corporaţiile adesea sponsorizează evenimente cu profil vizibil realizate de
către ONG-uri (concerte, evenimente sportive, expoziţii etc.). O companie va oferi o
donaţie importantă în schimbul unei prezentări proeminente a logo-ului ei în cadrul
evenimentului. ONG-urile care caută un sponsor pentru evenimente de acest tip trebuie
să reţină faptul că e indicat să prezinte cererea de sponsorizare cât mai atractiv pentru
compania (companiile) vizate. Cu siguranţă companiile vor reacţiona pozitiv sau negativ
în funcţie de profilul şi nivelul audienţei preconizate pentru evenimente.
c. Marketing relaţionat cu cauza – Acest concept de marketing leagă promovarea cauzei
de promovarea produsului. Compania contribuie cu o parte din câştigul pe produs la
susţinerea unei cauze susţinute de un ONG bazându-se pe creşterea vânzărilor sau
utilizarea serviciilor proprii. Cauza şi produsul companiei sunt marketate împreună.
d. Fundaţii corporatiste – În general aceste fundaţii corporatiste apar în cadrul
corporaţiilor care au o strategie şi programe de durată destinate susţinerii dezvoltării

51
 comunităţii. Companiile îşi stabilesc propriile fundaţii care au ca scop să ofere granturi
unor programe de dezvoltare comunitare care se încadrează într-o logică şi strategie
specifică. Granturile operate de fundaţiile corporatiste răspund unor misiuni şi scopuri
stabilite de către companie, misiuni şi scopuri care merg mult mai departe decât simplul
demers de marketing sau dezvoltare de relaţii cu comunitatea. Aici am putea vorbi despre
un nou tip de cultură de corporaţie şi de dezvoltarea conceptului de “cetăţenie
corporatistă”.
e. Programe de donaţie discreţionare – uneori companiile dispun de un buget pentru
donaţii, fără a utiliza o strategie anume. Aceste donaţii (sponsorizări) se fac atunci când
compania consideră că e indicat. Astfel de bugete discreţionare ajută companiile si
filialele lor (este un caz foarte des întâlnit în cazul băncilor) să stabilească o legătură mai
bună cu comunitatea şi să facă parte activ din viaţa comunităţii. Avem de-a face, în
general, cu mici donaţii destinate unor evenimente sau activităţi de sprijin pentru
comunitate şi gestionate uneori prin ONG-uri.
f. Membership corporatist – Unele ONG-uri pot dezvolta o relaţie interesantă cu
companiile prin oferirea de premise de liber acces la unele evenimente organizate de ele
în schimbul unei taxe de membership. Multe organizaţii culturale practică acest tip de
relatie ONG - companie în beneficiu mutual. Desigur, acest lucru e posibil numai pentru
organizaţii cu profil foarte vizibil şi de prestigiu. Prin această metodă de relaţionare
compania câştigă o modalitate de a-şi recompensa angajaţii şi clienţii, câştigă prestigiu în
comunitate, iar ONG-ul - sprijin financiar (şi nu numai) pentru a-şi atinge propriile
obiective şi realiza programele.

5.3. Miza mediului de afaceri în comunitate

Companiile trebuie să ţină pasul cu scopurile, problemele şi schimbările exprimate ca şi
nevoi comunitare din următoarele motive:
a. motivul central este legat de interesul propriu şi conservarea proprie. De exemplu:
companiile au o prezenţă semnificativă în comunitate şi vor să-şi protejeze investiţiile.
Problemele de interes pentru ele sunt reglementările regionale, ameninţarea deteriorării
zonei, taxele pe care trebuie să le plătească, posibilitatea de a avea o forţă de muncă
calificată în mod adecvat.
b. anumite probleme şi rezolvările lor implică beneficii directe sau indirecte pentru
companii. De exemplu: serviciile de sănătate, serviciile sociale, mediul înconjurător etc.
c. reputaţia companiei şi imaginea ei în comunitate.

Dezvoltarea unui program de acţiune la nivelul comunităţii constituie un demers ce

poate fi conceput fie de către o organizaţie nonprofit, fie de către o organizaţie de business sau de
către o organizaţie publică (autoritate locală). Presupune parcurgerea a patru paşi:
a. cunoaşterea comunităţii este un pas de cercetare care stabileşte caracteristicile zonei:
cine trăieşte în comunitate? Care este compoziţia etnică? Care este nivelul şomajului?
Sunt probleme interne sau focare de sărăcie? Ce fac alte organizaţii? Care sunt nevoile
sociale presante? Care sunt valorile comunităţii? Pe lângă caracteristicile zonei trebuie
cunoscută şi conducerea comunităţii: este una de tip progresist? Este coezivă sau
fragmentată? De regulă, companiile include în evaluările nevoilor comunităţii
următoarele aspecte:

52

Mediul înconjurător şi utilizarea terenului: stocul de locuinţe (incluzând şi
restaurările şi conservările); spaţiile comerciale şi industriale, spaţiile libere de
recreere; calitatea apei, aerului şi a terenului;

Infrastructura şi serviciile: starea şoselelor şi a podurilor; spaţiile de parcare şi
modele de trafic; utilităţile; comunicaţiile;

Conducerea: afacerile; guvernarea; grupurile civice sau alte grupurile;

Timp liber: parcuri şi facilităţi de recreere în interior; facilităţi culturale şi artistice
(muzee, biblioteci, galerii); facilităţi de făcut cumpărături; restaurante;

Economia locală: baza de taxare şi ratele; costul locuirii; planurile şi agenda de
dezvoltare economică; ocuparea şi caracteristicile forţei de muncă; sprijinul pentru
întreprinderile mici;

Educaţia locală: primară şi secundară; vocaţională; colegii şi universităţi;

Guvernarea locală: structura; finanţele orăşeneşti; crima şi capacităţile de asigurare a
securităţii sociale

b. cunoaşterea resurselor companiei – presupune cunoaşterea resurselor de care este

nevoie pentru a adresa diferitele nevoi ale comunităţii. Ele pot fi resurse: de personal,
financiare, spaţii de întâlnire, echipament etc.
c. selecţia proiectelor – selecţia proiectelor comunitare în care compania să se implice
presupune potrivirea nevoilor stakeholderilor comunităţii la resursele companiei.
Companiile dezvoltă anumite politici care delimitează domeniile şi zonele unde se pot
implica. De exemplu sunt companii care se concentrează pe programe în domeniile care
sunt relaţionate la funcţiile economice prezente şi viitoare ale afacerilor lor sau sunt
companii care se implică în programe derulate în apropierea „casei”.
d. monitorizarea proiectelor.

Linii directoare ale dezvoltării unei strategii pentru implicarea comunitară:

implicarea comunitară trebuie să fie planificată şi organizată cu aceeaşi grijă şi energie ca
şi celelalte aspecte ale afacerilor;

proiectele comunitare trebuie să aibă aceeaşi măsură cost-beneficiu ca cea aplicată la
investiţiile în cercetare, marketing, producţie sau administraţie;

corporaţia trebuie să folosească în avantajul său resursele şi talentele sale, trebuie să se
implice în lucruri pe care le înţelege, să se uite la problemele sociale care afectează
domeniul său de activitate;

angajaţii trebuie implicaţi în programele comunitare, care, la rândul lor, trebuie să se
axeze pe probleme care afectează şi îi interesează pe angajaţi;

corporaţia trebuie să se implice în comunităţile pe care le cunoaşte şi să rezolve nevoile
pe care ştie că are cea mai mare şansă să le îndeplinească (acopere);

nu toate acţiunile trebuie realizate la sediul central al companiei, ci este necesar să fie
iniţiate oriunde aceasta are afaceri.

Implicarea companiilor în activitatea organizaţiilor nonprofit determină responsabilitatea

socială a acestora (despre acest aspect vom discuta în capitolul următor).

5.3.1. Filantropia organizaţiei

Filantropia organizaţiei vizează trei activităţi: servicii voluntare, asocieri voluntare şi

oferirea voluntară de resurse financiare pentru scopuri publice.
Motive pentru care companiile oferă resurse financiare:

cetăţenia corporaţiei: practicarea unei bune relaţii între angajaţii companiei;

53

mediul înconjurător: protejarea şi îmbunătăţirea mediului în care trăiesc, lucrează şi fac
afaceri;

beneficiile angajaţilor;

relaţiile publice.

Domeniile principale unde se fac donaţii:

educaţie;

sănătate şi servicii sociale;

activităţi civice şi comunitare;

cultură şi arte.

5.3.2. Parteneriatul public (Public Purpose Partnership)

Acesta presupune ca firmele să se angajeze în cooperări cu sectorul nonprofit pentru

avantajul lor mutual. Companiile trebuie să răspundă scopurilor economice dar şi celor sociale, iar
acest parteneriat public este privit de sectorul de afaceri ca o oportunitate de a împăca aceste două
aspecte.
Parteneriatul public îmbracă mai multe forme dintre care cele mai importante sunt
următoarele:

filantropia strategică;

marketingul cauzelor sociale.

A. Filantropia strategică

Este o abordare prin care corporaţia oferă fonduri, iar eforturile filantropice ale firmei sunt
desemnate într-un mod care se potriveşte cel mai bine cu misiunea generală, scopurile sau
obiectivele firmei.
Modalităţi prin care filantropia poate deveni strategică:
a. contribuţia să fie cât mai directă posibil vis-a-vis de scopurile financiare ale firmei.
b. aducerea de programe de contribuţie pe acelaşi aliniament cu eforturile de afaceri.
Aceasta înseamnă că fiecare firmă trebuie să caute acele programe sociale care au efect
direct asupra succesului ei.
c. acţiunile filantropice să fie bine planificate şi conduse.

B. Marketingul cauzelor sociale

Marketingul pentru sectorul nonprofit se mai numeşte şi marketing social. Marketingul

social reprezintă o tehnică de gestiune a schimbării sociale ce conţine design, implementare şi
control al programelor, vizând creşterea accesibilităţii unei idei sau a unei acţiuni sociale faţă de
anumite grupuri ţintă (Philip Kotler). Într-o altă abordare, marketingul social reprezintă legătura
directă a unui produs sau serviciu al companiei cu un tip de filantropie specifică. De fiecare dată
când un consumator utilizează serviciul sau cumpără produsul, o donaţie este făcută cauzei
filantropice de către companie.
În lumea afacerilor este evident faptul că organizaţiile se află în concurenţă pentru câştigarea
şi fidelizarea clienţilor. Acest lucru apare mai puţin evident în lumea nonprofit. Dar şi aici există o
luptă pentru granturi, recunoaştere socială etc. În concluzie demersul de marketing social apare ca
necesare şi pentru organizaţiile nonprofit.
Cele mai cunoscute greşeli de marketing al cauzelor sociale pe care le întâlnim în
abordarea companiilor de către organizaţiile nonprofit sunt redate astfel:

54

absenţa unui proiect autentic (seducţia proiectelor de mari proporţii)

absenţa unei strategii coerente

lipsa de respect faţă de o instituţie vizată în strategia de marketing

campania mediatică sufocă strategia de marketing

strategia de marketing sufocă proiectul

Ca şi ONG, este important să ne gândim nu numai la oportunităţile pe termen scurt care apar
dintr-un proiect de parteneriat între organizaţii nonprofit şi organizaţii de business, ci şi la cele pe
termen lung. ONG-urile care doresc să implice în proiectele lor şi contribuţia unor companii trebuie
să dezvolte o strategie realistă şi creativă, care să conducă la o formulă partenerială de succes.
Resursele companiilor disponibile pentru implicarea lor în proiecte comunitare sunt
limitate. Ele vor merge acolo unde interesul companiei este suscitat prin natura (atractivitatea)
proiectului, prin fezabilitatea lui. Trebuie să ne gândim la aceste resurse în sens larg, nu numai la
resursele financiare.
În continuare sunt prezentate câteva elemente care să vă ajute în dezvoltarea unor
parteneriate de succes între ONG-uri şi sectorul de afaceri.

Pasul 1. Selecţionarea partenerului

a. identificaţi partenerul just pentru obiectivele dumneavoastră, cel care răspunde cel mai
bine naturii proiectului;
b. porniţi în stabilirea parteneriatului de la identificarea unui set comun de valori la care să
adere partenerii (sau un set apropiat de valori);
c. în momentul în care demaraţi discuţiile prospective cu potenţialul partener e bine să vă
asiguraţi că discutaţi cu persoanele care au mandat să discute în numele organizaţiei lor şi
care pot lua decizii în favoarea dezvoltării parteneriatului;
d. înainte de a stabili un parteneriat studiaţi cu atenţie profilul organizaţional al partenerului,
asiguraţi-vă de faptul că potenţialul partener are capacitatea de a răspunde necesităţilor
parteneriatului;
e. este indicat să vă asiguraţi de la început că nu există neînţelegeri sau reacţii negative faţă
de obiectivele parteneriatului şi faţă de aşteptările vizând rezultatele parteneriatului.

Pasul 2. Termenii contractului de parteneriat

a. definiţi în mod clar obiectivele şi aşteptările vizând parteneriatul;
b. stabiliţi o structură clară de decizie în implementarea parteneriatului (cine sunt cei
responsabili de buna desfăşurare şi implementare a programului pentru care s-a constituit
un parteneriat);
c. vă asiguraţi că există mecanisme clare de asigurare a comportamentului responsabil şi
transparent al partenerilor;
d. stabiliţi reguli de proces: regularitatea întâlnirilor, cine participă la ele (şi limitele de
mandat), unde etc.
e. stabiliţi reguli pentru comunicarea externă: cine are dreptul să vorbească în numele
parteneriatului, ce mesaje sunt determinate, dacă aveţi un logo şi care sunt regulile de
utilizare ale acestuia etc.
f. stabiliţi un plan minim pentru eventualitatea în care ar putea apărea schimbări în
managementul proiectului;
g. încercaţi să înţelegeţi şi să respectaţi valorile şi cultura organizaţională a fiecărui
parteneriat. E foarte important ca, de exemplu, compania să înţeleagă nevoia de
transparenţă şi informare a membrilor organizaţiei nonprofit, dar şi organizaţia nonprofit
trebuie să înţeleagă faptul că partenerul din sectorul de afaceri este în primul rând
interesat de profit (aceasta e misiunea lui).

55
 Pasul 3. Implementarea parteneriatului
a. stabiliţi un plan de lucru clar, operaţional, cu termene limită pentru diversele acţiuni şi
precizarea părţii responsabile pentru realizarea lor. Stabiliţi obiective măsurabile si
concrete;
b. stabiliţi clar rezultatele la care doriţi să ajungeţi prin acest parteneriat, detaliat pentru
fiecare partener.
c. stabiliţi şi operaţionalizaţi pentru fiecare partener un plan de lucru cu stakeholderii
(informare, implicare etc.)
d. stabiliţi un plan de raportare pentru fiecare etapă a proiectului în parteneriat.
e. stabiliţi şi o strategie de exit, care să vă ajute în momentul de închidere pentru programul
de parteneriat.

Pasul 4. Evaluare, monitorizare şi raportare

a. evaluaţi periodic procesul de implementare pentru a vă asigura că atingeţi obiectivele
propuse;
b. puteţi considera şi o formă de evaluare sau audit extern.
c. rapoartele trebuie gândite în aşa fel încât să răspundă nevoilor ambilor parteneri.

Această etapă este adesea neglijată în managementul relaţiilor de parteneriat. Dar ea este
foarte necesară pentru că permite valorizarea întregului efort partenerial, punând în evidenţă atât
părţile bune, cât şi părţile slabe ale procesului de cooperare dintre organizaţii, oferind astfel
posibilitatea intervenţiei strategice în vederea îmbunătăţirii activităţii viitoare.

Este indicat ca organizaţiile nonprofit să dezvolte un limbaj apropiat de cel din sectorul de
afaceri, să încerce să înţeleagă logica şi motivaţia acţiunilor sociale specifice companiilor. Pentru a
se face atractive în dezvoltarea unei relaţii cu sectorul de afaceri, organizaţiile nonprofit trebuie să
lămurească pentru început “cauza socială” sau “ideea socială” pe care o au de “vândut” şi care
poate să fie atractivă pentru companie. Astfel de cauze sau idei pot să fie: protecţia mediului,
recuperarea grupurilor marginale din comunitate, ideea de toleranţă, de civism etc. Înainte de a trece
la abordarea unei companii vizate pentru dezvoltarea unui parteneriat, organizaţia nonprofit trebuie
să stabilească foarte clar nu numai cauza sau ideea socială pe care vor să o propună pentru susţinere
comună, ci şi modul prin care doresc ca partenerul să se implice în susţinerea acesteia. Ideal este să
se “câştige” nu numai simpatia pentru cauză a companiei vizate, ci şi implicarea ei concretă în
diverse tipuri de activităţi.

5.4. Parteneriatul administraţie – ONG în comunităţi mici. Cazuri de

succes
În continuare sunt prezentate câteva proiecte derulate în localităţi mici în parteneriat de
ONG-uri şi administraţie.

5.4.1. Telecentrele 16

Ce este un Telecentru ? După cum le prezintă promotorii lor în România, ele reprezintă:
Teren pentru organizarea diferitelor programe
Educaţie permanentă
Loc de întâlnire pentru generaţii
Eficientizarea comunităţii

16
www.telecentru.ro

56
 Catalizatorul energiei creatoare dintr-o comunitate
Evoluţie
Neutralizarea conflictelor
Transmiterea informaţiilor
Resurse valorificate
Un cămin pentru fiecare

În fapt telecentrul este un centru de resurse ce oferă servicii în domeniul comunicării şi

informării comunitare. Telecentrul contribuie în mod esenţial la schimbarea mentalităţii membrilor
comunităţilor rurale transformându-i în iniţiatori şi participanţi activi la procesele de luare a
deciziilor publice. Preselecţia comunităţilor beneficiare se realizează pe baza de propuneri de
proiect, după care reprezentanţii CREST (Fundaţia CREST care a promovat acest concept în
România) efectuează o vizită în comunităţile aplicante cu scopul de a dobândi o imagine clară a
situaţiei locale.
Prin activitatea sa multifuncţională, Telecentrul realizează o conexiune vitala pentru mediul
rural, aceea între oameni, informaţii şi oportunităţi, dovedindu-se în acest mod un instrument major
de dezvoltare comunitară prin scoaterea comunităţilor rurale din izolarea informaţională şi crearea
unui sistem de informare-comunicare eficient prin telecentru între:
• comunitate şi administraţie
• agenţi economici de pe plan local, naţional şi internaţional
• ONG-uri
• ONG-uri si comunitate.

Este facilitată astfel dezvoltarea socială, culturală şi economică prin identificarea şi

exploatarea unor resurse şi oportunităţi anterior inaccesibile: oportunităţi de finanţare, know-how,
pieţe de desfacere.
Principiile de funcţionare ce stau la baza unei structuri de tip telecentru sunt următoarele:

are utilitate publică, oferta de servicii se adresează tuturor membrilor comunităţii, fără
discriminări; si un control exercitat de către comunitate (gazda telecentrului fiind o
organizaţie neguvernamentală)

profilul său este multifuncţional, cu servicii de calitate, permanent adaptate necesităţilor
comunităţii;

reprezintă un forum si catalizator al comunităţii, acţionând în mod responsabil;

asigură promovarea unor tehnologii moderne de comunicare şi instruire;

acţionează în mod responsabil şi independent (nu este deci o anexă primăriei) însă
colaborează atât cu administraţia locală, instituţiile de stat cât şi cu agenţii economici la
nivel local şi judeţean.

Standardele tehnice ale unei structuri de tip telecentru sunt următoarele:

Existenţa unei persoane, responsabile de activitatea telecentrului

Un spaţiu separat de funcţionare pus la dispoziţia telecentrului

Cel puţin 5 tipuri de servicii oferite în mod permanent comunităţii deservind nevoi
identificate împreună cu factorii de decizie din comunitate.

Cel puţin o resursa informaţionala permanentă

Dotare tehnică de cel puţin 2 calculatoare şi 1 imprimantă

Un orar de funcţionare de cel puţin 2 ore pe zi

Organizaţia care găzduieşte telecentrul trebuie să aibă personalitate Juridică.

Obstacole intervenite pe parcursul proiectului şi modul de depăşire a acestora:

• lipsa susţinerii iniţiativei locale din partea Administraţiei Publice în comunităţile în care
aceştia nu au fost consultaţi – depăşirea obstacolului s-a realizat prin demararea unor procese de
planificare participativă în care au fost implicaţi deja si reprezentanţii Administraţiei
57
 • greutăţi în identificarea persoanelor care să devină coordonatori ai telecentrului – modul
de depăşire: intervenţie cu persoanele care activează deja în alte telecentre.
• uneori, în cazul în care telecentrul este susţinut de primărie, apare un grad de reticenţă din
partea comunităţii. Cetăţenii văd telecentrul drept un serviciu al primăriei. Depăşirea situaţiei s-a
realizat prin dezvoltarea a cât mai multor căi de comunicaţie între telecentru şi comunitate.
• în unele comunităţi au apărut conflicte între organizaţia gazdă a telecentrului şi Primărie,
datorită lipsei comunicării – metoda de depăşire a fost de asemenea iniţierea planificării
participative şi identificarea unei persoane care să asigure legătura informaţională dintre instituţii.

Spre exemplu, ideea de telecentru este promovată în judeţul Timiş, unde organizaţia lider
este Centrul de Asistenţă Rurală din Timişoara, centru cu care CREST a încheiat un protocol de
colaborare pe termen lung. În ceea ce priveşte viabilitatea pe termen lung a proiectului, CREST va
urmări dobândirea autonomiei financiare a TeleCentrelor, realizabilă prin activităţi proprii
generatoare de venit, respectiv printr-o cofinanţare din partea administraţiei publice locale, a ONG-
urilor locale şi a sectorului privat.

5.4.2. Agentul de Dezvoltare Locală

Proiectul „Agentul de Dezvoltare Locală” a fost iniţiat în luna aprilie 2004 de către
Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă şi Centrul de Centrul de Asistenţă Rurală Timişoara.
Scopul acestui proiect a fost mărirea randamentului activităţii administraţiilor publice rurale
prin crearea unor instrumente noi, proprii de dezvoltare şi promovare economico-socială la nivelul
localităţilor, satelor şi comunelor din România.
Agentul de dezvoltare locală este o persoană angajată în cadrul administraţiei publice locale,
a asociaţiilor microregionale (de intercomunalitate) sau care activează în cadrul unui ONG local,
care în baza abilităţilor, a cunoştinţelor şi a informaţiilor pe care le deţine are drept atribuţie de bază
sprijinirea activă a dezvoltării locale prin: facilitarea procesului de elaborare a strategiei locale de
dezvoltarea, elaborarea şi implementarea de proiecte, identificarea şi realizarea unor parteneriate,
creşterea vizibilităţii comunei (actualizarea siteweb-ului comunei). Pe parcursul anilor în România
au început să fie din ce în ce mai mulţi agenţi de dezvoltare locală. Cea mai mare parte a lor au
obţinut finanţări pentru diverse proiecte, existând situaţii în care pe parcursul unui an, un singur
agent de dezvoltare locală a reuşit să depună spre finanţare mai multe proiecte care s-au dovedit a fi
câştigătoare.

5.4.3. Asociaţia intercomunală / micro-regiunea

Asociaţiile intercomunale sau micro-regiunile reprezintă forme de succes în abordarea

problemelor zonale prin atragerea mai multor comunităţi în vederea participării lor la dezvoltarea
locala. Un exemplu de asociaţie intercomunală creată în carul unei micro-regiuni este cea a
comunelor Capâlniţa, Lueta şi Vlăhiţa din judeţul Harghita. Între fondatori s-au aflat atât
administraţia locală cât şi firme şi organizaţii neguvernamentale din regiune, precum şi Consiliul
Judeţean Harghita. Consiliul de conducere este determinat proporţional în raport cu numărul
locuitorilor celor 3 comune participante, iar de partea executiva este responsabil un preşedinte
executiv, ajutat de 2 angajaţi cu studii superioare.
Scopul asocierii a fost acela de a elabora şi promova programe de dezvoltare şi de atragere
de resurse financiare necesare pentru fiecare dintre cele trei comune dar şi pentru micro-regiunea pe
care o alcătuiesc.
Pentru determinare / definirea identităţii micro-regiunii sunt de avut în vedere:

condiţiile fizico-geografice

profilul activităţilor economice

dotarea infrastructurală

structura instituţiilor publice
58

gradul de dezvoltare a serviciilor publice

factorii demografici

aspectele culturale

Definirea strategiei asociaţiei micro-regiunii presupune identificarea de răspunsuri la

următoarele întrebări:

Care sunt priorităţile pentru microregiune?

Pe ce direcţii se poate fundamenta dezvoltarea sustenabila a microregiunii?

Care sunt factorii care pot aduce schimbările dezirabile?

Care sunt alternativele în materie de scenarii de dezvoltare?

Care sunt rolurile pe care instituţiile publice şi ceilalţi actori locali îl au în aceste
procese?

Care sunt condiţiile de creat pentru a avea un mediu de afaceri prielnic şi o creştere
economică în microregiune?

Cum se pot elimina riscurile şi accidente ecologice în microregiune?

Cum se pot moderniza şi dezvolta serviciile în microregiune?17

17
www.civitas.ro
59
 TEMA 6

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ

6.1. Ce este CSR

CSR (Corporate Social Responsibility) este o concepţie referitoare la contribuţia pe care
trebuie să o aibă companiile la dezvoltarea societăţii moderne. Initiaţivele “responsabile” ale
companiilor au fost denumite printr-o varietate de termeni: corporate citizenship, corporate
philantropy, corporate societal marketing, community affairs, community development etc.
Pe masură ce statele şi institutiile internaţionale şi-au dat seama că adoptarea principiilor de
CSR de către companii serveşte obiectivelor de dezvoltare durabilă, a apărut şi nevoia unor
standarde internaţionale pentru a defini ce înseamna un “comportament corporativ dezirabil”.
Naţiunile Unite, Uniunea Europeană şi Organizatia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică sunt trei dintre cele mai importante instituţii care s-au implicat în elaborarea unui cadru
care să defineasca CSR şi să stabilească indicatorii prin care poate fi evaluat în mod transparent.
Acest cadru, a fost însoţit de recomandări şi principii care să ghideze statele şi autorităţile locale în
formularea de politici publice care să promoveze, să asigure transparenţa şi să susţină iniţiativele de
CSR.

La ora actuală, pentru a demonstra că este “responsabilă social”, o companie trebuie să

înţeleagă care sunt principiile de CSR promovate la nivel internaţional şi să raporteze periodic în
privinţa integrarii acestor principii în activităţile sale.

6.1.1. Global Compact

Global Compact este o iniţiativă a Secretarului General ONU, de a crea un parteneriat între
Naţiunile Unite şi companii pentru atingerea dezvoltării durabile la nivel global. Programul a
devenit operaţional în luna iulie a anului 2000. Funcţional, Global Compact este o reţea formată din
agenţii ale Naţiunilor Unite, companii, organizaţii sindicale, organizaţii de afaceri, organizaţii
academice, organizaţii ale societăţii civile, instituţii guvernamentale/administrative.

60
 Global Compact acţionează ca un ghid pentru companiile care se orientează către CSR.
Programul prezintă direcţii de acţiune care se subsumează unui set de 10 principii universale,
împărţite pe 4 domenii de interes:

Companiile trebuie:

Drepturile Omului: 1. să sprijine şi să respecte drepturile omului;

2. să se asigure că nu sunt complici la încălcarea drepturilor
omului.

Standarde de muncă: 1. să susţină dreptul la libera asociere;

2. să contribuie la eliminarea tuturor formelor de muncă forţată;
3. să contribuie la eradicarea fenomenului de încadrare a copiilor în
forţa de muncă;
4. să contribuie la eliminarea discriminării în ocuparea locurilor de
muncă şi exercitarea profesiei.

Mediul înconjurător: 1. să abordeze anticipativ problemele de mediu;

2. să promoveze responsabilitatea faţă de mediul înconjurător;
3. să încurajeze dezvoltarea şi difuzarea tehnologiilor care nu
degradează mediul înconjurător;

Lupta împotriva corupţiei: 1. să combată orice formă de corupţie, inclusiv mita şi şantajul.

Naţiunile Unite recomandă companiilor să integreze Principiile Global Compact în strategia

lor de acţiune şi să le promoveze în toate sferele de influenţă. Integrarea celor 10 principii
presupune trei etape. Astfel, compania:
• îşi ia angajamentul de a respecta Principiile, înscriindu-se în Global Compact.
• elaborează un plan de implementare a Principiilor.
• raportează anual către Global Compact progresul făcut în implementare, conform
Communication On Progress Guidelines.

Site-ul oficial Global Compact: www.unglobalcompact.org

Din România sunt înregistrate: AIESEC Romania, Asociatia EURO<26 Romania, Freedom
House, Fundatia Masca, Rosia Montana Gold Corporation, S.C. Synecs Consulting S.R.L. SIVECO
Romania SA, S.C. Contor Group S.A.
Pe site-ul www.corporateregister.com/ aveţi acces, după înregistrare la peste 11.000 de
rapoarte CSR.

6.1.2. Uniunea Europeană

Uniunea Europeana este interesată de CSR, pe care îl vede ca un mijloc pentru atingerea
obiectivului stabilit la Consiliul European de la Lisabona, din 2000 de a deveni “cel mai competitiv
şi mai dinamic sistem economic din lume, capabil de a susţine dezvoltarea economică prin slujbe
mai multe şi mai bune şi coeziune socială mai mare.”
Pentru a ghida companiile în implementarea CSR, Uniunea Europeană a elaborat, de
asemenea, o serie de principii. Acestea vizează două dimensiuni ale relaţiei dintre companie şi
comunitate:

61
 Dimensiunea internă Dimensiunea externă
În relaţia directă cu angajaţii, companiile au În relaţia cu toţi stakeholderii lor, companiile
responsabilitatea să: trebuie să:
• asigure îmbunătăţirea calităţii vieţii • sprijine dezvoltarea comunităţilor în
angajaţilor, la locul de muncă şi în afara care activează.
acestuia. • sprijine dezvoltarea sistemelor
• asigure un mediu de muncă sigur şi economice locale prin încheierea de
sănătos. parteneriate cu distribuitori autohtoni.
• abordeze în mod responsabil • respecte drepturile omului stipulate in
restructurările în caz de criză, ţinând cont Declaraţia Universală a Drepturilor
de interesele tuturor părţilor implicate. Omului din 1948.
• minimizeze impactul activităţilor pe care • protejeze şi să încurajeze protejarea
le desfăşoară asupra mediului şi a mediului înconjurător la nivel global.
resurselor naturale.

UE recomandă companiilor să integreze aceste principii în codurile lor de conduită şi să

raporteze asupra modului în care le-au aplicat18.

6.1.3. OECD19

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (1961) s-a dezvoltat din Organizaţia
pentru Cooperare Economică (OEEC), înfiinţată în 1947 pentru a sprijini implementarea Planului
Marshall.
Pentru a coordona acţiunile companiilor în vederea atingerii dezvoltării durabile la nivel
global, OECD a elaborat, in 1976, “Guidelines for Multinational Enterprises” – o serie de directive
ce trebuie luate în considerare de orice companie, indiferent de domeniul în care activează, vizând
drepturile omului, protecţia mediului înconjurător, interesele consumatorului, corupţia şi
concurenţa. În anul 2000 a fost publicată varianta revizuită a “Guidelines for Multinational
Enterprises”.
Conform “OECD Guidelines” companiile trebuie:
1. să contribuie la dezvoltarea economică, socială şi de mediu, susţinând principiul
dezvoltării durabile.
2. să respecte drepturile omului în toate activităţile pe care le desfăşoară.
3. să încurajeze dezvoltarea comunităţilor locale.
4. să nu accepte dispense care nu sunt incluse în cadrul legislativ local privind mediul,
sănătatea, siguranţa, munca şi taxarea.
5. să sprijine şi să aplice principii şi practici echitabile de conducere a companiei.
6. să dezvolte şi să aplice sisteme de management eficiente în construirea unei relaţii de
încredere cu societăţile în care activează.
7. să promoveze valorile companiei în rândurile angajaţilor prin programe de training.
8. să nu discrimineze şi să nu sancţioneze indivizii sau instituţiile care atenţionează echipa
de management asupra practicilor incorecte ale companiei.
9. să îşi încurajeze partenerii de afaceri să aplice “OECD Guidelines”.
10. să nu se implice nejustificat în activităţi politice locale.

18
http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=331&langId=ro
19
www.oecd.org
62
 TEMA 7

PARTIDELE POLITICE20

7.1. Aspecte generale

Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor romani cu drept de vot,
care participa în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune
publica garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public.
Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale,
pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participa cu candidaţi în alegeri şi la
constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit
legii.
Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit
legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independentei şi a unităţii
statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.
Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte activităţi
interzise de lege.
Partidele politice se organizează şi funcţionează după criteriul administrativ-teritorial. Sunt
interzise constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă, precum şi
desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice.
Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice
este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în condiţiile legii.
În cadrul organizaţiilor teritoriale partidele politice îşi pot organiza structuri care se vor
ocupa de problemele specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale.
Fiecare partid politic trebuie sa aibă denumire integrală, denumire prescurtată şi semn
permanent proprii. Denumirea integrală, denumirea prescurtată şi semnul permanent trebuie sa se
deosebească clar de cele ale partidelor anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi
simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrica în care sunt încadrate.
Denumirea integrală şi denumirea prescurtată, precum şi semnul permanent nu pot
reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului roman, ale altor state, ale organismelor
internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie partidele politice care sunt membre ale unor
organizaţii politice internaţionale, acestea putând utiliza însemnul organizaţiei respective ca atare
sau într-o combinaţie specifica.
Semnul permanent poate fi schimbat cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor, de către
organele competente ale partidului.
Pot fi membri ai partidelor politice cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept de vot.
Din partidele politice nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea
politică. Un cetăţean roman nu poate face parte în acelaşi timp din două sau mai multe partide
politice.
Înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituie de drept demisie din partidul al
cărui membru a fost anterior. La înscrierea într-un partid politic orice persoană este obligată sa
declare în scris, pe propria răspundere, dacă are sau nu calitatea de membru al unui alt partid politic.
Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă parte sau să nu facă parte dintr-un partid
politic. Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic nu creează privilegii sau
restrângeri în exercitarea drepturilor cetăţeneşti.

20
Legea partidelor politice nr. 14/9 ianuarie 2003, actualizată la data de 7 martie 2008, M. Of. Nr. 25/17.01.2003
63
 7.2. Organizarea partidelor politice
Fiecare partid politic trebuie sa aibă statut şi program politic proprii. Statutul partidului
politic cuprinde în mod obligatoriu:
a) denumirea integrală şi denumirea prescurtată;
b) descrierea semnului permanent;
c) semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexa;
d) sediul central;
e) menţiunea expresă ca urmăreşte numai obiective politice;
f) drepturile şi îndatoririle membrilor;
g) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
h) procedura de alegere a organelor executive şi competentele acestora;
i) competenta adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;
j) organele împuternicite sa prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi
prezidenţiale;
k) organul competent sa propună reorganizarea partidului sau sa decidă asocierea într-o
alianţă politică ori în alte forme de asociere;
l) condiţiile în care îşi încetează activitatea;
m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite în condiţiile legii;
n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi;
o) alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în reglementările legale.

Statutul şi programul politic ale partidului trebuie sa fie prezentate în forma scrisă şi
aprobate de organele împuternicite prin statut.
Partidele politice au ca subdiviziuni organizaţii teritoriale, potrivit organizării administrative
a ţării, care au numărul minim de membri prevăzut de statut.
Organele locale pot reprezenta partidul politic faţă de terţi la nivelul local corespunzător,
pot deschide conturi la bancă şi răspund de gestionarea acestora.
Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au
în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a organizaţiilor
sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor teritoriale se aleg pentru o perioada determinată,
prevăzută de statut. Statutul poate prevedea şi alte organe, cu atribuţii formulate explicit.
Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora, la nivel
naţional, este organul suprem de decizie al partidului. Întrunirea acestuia are loc cel puţin o data la
4 ani.
Delegaţii la adunare sunt aleşi de organizaţiile teritoriale prin vot secret. Numărul acestora
se stabileşte în raport cu numărul de membri. Procedurile de desemnare şi de delegare a acestora
trebuie prevăzute în statut.
Pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi
conducerile organizaţiilor partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului şi al
organizaţiilor sale teritoriale. Membrii comisiei de arbitraj sunt aleşi pe o durata de cel mult 4 ani.
Comisia de arbitraj este organizată şi funcţionează conform unui regulament aprobat de organul
statutar, care trebuie sa asigure părţilor dreptul la opinie şi dreptul de a se apăra, precum şi
proceduri echitabile de decizie.
Organele împuternicite ale partidului politic hotărăsc primirea de membri, în condiţiile
stabilite de statut, ca urmare a cererilor scrise depuse de solicitanţi. Membrii au dreptul de a
demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat.
Hotărârile partidului politic şi ale organizaţiilor sale teritoriale se adoptă cu votul majorităţii
prevăzute în statut. Alegerea membrilor conducerii partidului politic şi ai conducerilor organizaţiilor
sale teritoriale se face prin vot secret. Statutul trebuie să prevadă dreptul fiecărui membru la
iniţiativă politică şi posibilitatea examinării acesteia într-un cadru organizat.

64
 7.3. Înregistrarea partidelor politice
Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele
documente:
a) cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic şi
de cel puţin 3 membri fondatori, care vor fi citaţi în instanţă;
b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10;
c) programul partidului;
d) actul de constituire, împreună cu lista semnăturilor de susţinere a membrilor fondatori;
e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;
f) dovada deschiderii contului bancar.

Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15 zile. În

termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se publica
de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj.
Lista semnăturilor de susţinere trebuie sa menţioneze obiectul susţinerii, data şi locul
întocmirii, iar pentru susţinători trebuie sa conţină numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul
actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, precum şi semnătura.
Susţinătorii înscrierii unui partid politic pot fi numai cetăţeni cu drept de vot. Lista va fi însoţită de
o declaraţie pe propria răspundere a persoanei care a întocmit-o, care sa ateste autenticitatea
semnăturilor. Lista trebuie sa cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel
puţin 18 din judeţele tarii şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru
fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti. Fiecare lista va cuprinde persoane dintr-o
singura localitate. Listele vor fi grupate pe localităţi şi judeţe.
Tribunalul Bucureşti examinează cererea de înregistrare a partidului politic în şedinţa
publica, cu participarea reprezentantului Ministerului Public. Persoanele fizice sau juridice
interesate pot interveni în proces, dacă depun o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit
Codului de procedura civilă. Cererea de intervenţie se comunica din oficiu persoanelor care au
semnat cererea de înregistrare.
Tribunalul Bucureşti se pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel mult
15 zile. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti se poate face contestaţie la Curtea de Apel
Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare. Decizia Curţii de Apel Bucureşti este definitivă şi
irevocabilă.
Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare. Partidele ale căror cereri de
înregistrare au fost admise se înscriu în Registrul partidelor politice.
În fiecare an preelectoral partidele politice sunt obligate să-şi actualizeze listele de
membri, care vor fi depuse la Tribunalul Bucureşti pana la data de 31 decembrie a acelui an.
Partidele politice se pot asocia pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianţă
politică. În protocolul de asociere a partidelor politice într-o alianţă politică trebuie să se
menţioneze denumirea integrală şi denumirea prescurtată ale alianţei politice, precum şi ale
partidelor politice componente, semnul permanent al alianţei, obiectivele alianţei, modul de
organizare şi factorii de decizie.
Pentru înregistrarea alianţelor politice se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele
documente:
a) cererea de înregistrare a alianţei politice, semnată de conducerile executive ale partidelor
politice componente;
b) protocolul de asociere;
c) denumirea integrală şi denumirea prescurtată ale alianţei politice;
d) descrierea semnului permanent;
e) semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexa la protocol.

65
 Partidele politice membre ale alianţelor politice sau ale altor forme de asociere îşi păstrează
personalitatea juridică şi patrimoniul propriu.
Dacă nici unul dintre partidele politice participante la scrutin nu a obţinut majoritatea
absolută în Parlament, partidele politice cu reprezentare parlamentară pot constitui coaliţii pentru
asigurarea guvernării. Coaliţiile nu sunt supuse înregistrării, iar protocolul de constituire va
cuprinde numai dispoziţii privind asigurarea guvernării şi a sprijinului parlamentar.

7.4. Reorganizarea şi încetarea activităţii partidelor politice

Partidele politice legal constituite pot proceda la reorganizare ce poate consta în comasare,
prin absorbţie sau fuziune, ori în divizare, totală sau parţială.
Comasarea a două sau mai multe partide legal constituite se realizează prin aprobarea
protocolului de comasare de către organele supreme de decizie ale fiecărui partid, în cadrul şedinţei
comune a acestora. În protocolul de comasare se vor menţiona în mod expres modalităţile de
transfer al sumelor, bunurilor şi contractelor deţinute de partidele comasate, precum şi procedura de
garantare a continuităţii vechimii în partid a membrilor partidelor politice care fuzionează. De se
stabileşte caracterul acesteia: prin absorbţie sau prin fuziune.
În situaţia comasării prin absorbţie, unul dintre partidele politice îşi păstrează
personalitatea juridică, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile partidelor absorbite care îşi
încetează activitatea, inclusiv prin cumularea subvenţiilor acestora. În protocolul de comasare se va
preciza care partid îşi păstrează personalitatea juridică, având drept consecinţa păstrarea denumirii
integrale, a denumirii prescurtate, a semnului permanent şi electoral, precum şi a programului
politic. Partidele politice absorbite vor fi radiate din Registrul partidelor politice.
În urma comasării prin fuziune a unor partide politice rezultă un partid politic nou, care se
subrogă în drepturile şi obligaţiile partidelor politice care au fuzionat şi care, în termen de 10 zile,
trebuie să se înregistreze, cu excepţia depunerii listei semnăturilor de susţinere. Denumirea
integrală, denumirea prescurtată, semnul permanent, semnul electoral şi programul politic ale noului
partid pot fi noi sau pot proveni de la unul sau mai multe dintre partidele care participă la fuziune.
Un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului sau suprem de
decizie. Divizarea poate fi totală sau parţială. Divizarea totală constă în împărţirea întregului
patrimoniu al unui partid politic care îşi încetează existenţa către două sau mai multe partide
existente sau care iau naştere astfel. În cazul divizării totale, prin hotărârea de admitere a cererii de
înscriere a ultimului partid care ia astfel fiinţă se va dispune şi radierea din Registrul partidelor
politice de la Tribunalul Bucureşti a partidului divizat. Divizarea parţială constă în desprinderea
unei părţi din patrimoniul unui partid politic, care îşi păstrează personalitatea juridică, şi
transmiterea acestei părţi către unul sau mai multe partide care există sau care se înfiinţează.
Un partid politic îşi încetează activitatea prin:
a) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională, în urma reorganizării;
b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;
c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;
d) reorganizare.

Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii:

a) nu a ţinut nici o adunare generală timp de 5 ani;
b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale parlamentare
succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale.

Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiţii:

a) scopul sau activitatea a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;
b) realizarea scopului este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii publice;
c) urmăreşte alt scop decât cel care rezulta din statutul şi programul politic ale acestuia;

66
 d) ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti;
e) ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor stabilite, constatată de Tribunalul Bucureşti.
Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic, se poate constata când un
partid politic nu obţine la doua alegeri generale succesive un număr minim de voturi care
este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în oricare
dintre următoarele scrutinuri: consilii judeţene, consilii locale, Camera Deputaţilor,
Senat.

7.5. Finanţarea partidelor politice21

Sursele de finanţare a activităţii unui partid politic sunt:
a) cotizaţii ale membrilor de partid;
b) donaţii, legate şi alte liberalităţi;
c) venituri provenite din activităţi proprii;
d) subvenţii de la bugetul de stat.

7.5.1. Finanţarea privată

A. Cotizaţii
Cuantumul cotizaţiilor, repartizarea şi utilizarea acestora se stabilesc prin hotărâri ale
partidului politic, potrivit statutului propriu. Veniturile totale provenite din cotizaţii sunt
neplafonate. Suma cotizaţiilor plătite într-un an de un membru de partid nu poate depăşi 48 de
salarii minime brute pe ţară. Salariul de bază minim brut pe ţară luat ca referinţă este cel existent la
data de 1 ianuarie a anului respectiv.
Partidele politice au obligaţia de a publica în Monitorul Oficial al României, Partea I,
cuantumul total al veniturilor din cotizaţii până la data de 31 martie a anului următor, precum şi lista
membrilor de partid care au plătit într-un an cotizaţii a căror valoare însumată depăşeşte 10 salarii
minime brute pe ţară.

B. Donaţii

Donaţiile primite de un partid politic într-un an fiscal nu pot depăşi 0,025% din veniturile
prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv.
În anul fiscal în care au loc alegeri generale locale, parlamentare, pentru Parlamentul
European sau alegerea Preşedintelui României, plafonul va fi de 0,050% din veniturile prevăzute în
bugetul de stat pe anul respectiv.
Donaţiile primite de la o persoană fizică într-un an pot fi de până la 200 de salarii de bază
minime brute pe ţară, la valoarea existentă la data de 1 ianuarie a anului respectiv.
Donaţiile primite de la o persoană juridică într-un an pot fi de până la 500 de salarii de
bază minime brute pe ţară, la valoarea existentă la data de 1 ianuarie a anului respectiv.
Valoarea justă a bunurilor mobile şi imobile donate partidului, precum şi a serviciilor
prestate acestuia cu titlu gratuit se include în valoarea donaţiilor, în limitele anterioare.
Se interzice persoanelor juridice care, la data efectuării donaţiei, au datorii exigibile mai
vechi de 60 de zile la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale sau la bugetele locale să facă
donaţii partidelor politice, cu excepţia situaţiei când au de recuperat sume mai mari decât datoria
proprie. La efectuarea donaţiei, partidul politic are obligaţia de a solicita persoanei juridice
donatoare prezentarea unei declaraţii pe propria răspundere privind respectarea acestei condiţii.

21
Legea 334/17 iulie 2006 privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, M. Of. nr. 632/21.07.2006
67
 Reducerile de preţ care depăşesc 20% din valoarea bunurilor sau serviciilor oferite partidelor
politice şi candidaţilor independenţi se vor considera donaţii şi se vor înregistra distinct în
contabilitatea proprie a partidului ori a candidatului independent.
La primirea donaţiei sunt obligatorii verificarea şi înregistrarea identităţii donatorului,
indiferent de caracterul public sau confidenţial al acesteia. La solicitarea scrisă a donatorului,
identitatea sa rămâne confidenţială, în situaţia în care donaţia se situează în limita sumei anuale de
10 salarii de bază minime brute pe ţară. Suma totală primită de un partid politic ca donaţii
confidenţiale nu poate depăşi echivalentul a 0,006% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe
anul respectiv.
Partidele politice nu pot accepta donaţii sau servicii prestate cu titlu gratuit de la o
autoritate ori instituţie publică, de la o regie autonomă, de la o companie naţională, societate
comercială sau societate bancară cu capital integral ori majoritar de stat, din partea unui sindicat sau
a unui cult religios, indiferent de natura acestora, din partea altor state ori a organizaţiilor din
străinătate, precum şi din partea persoanelor fizice sau juridice străine. Fac excepţie în ceea ce
priveşte organizaţiile din străinătate, persoanele fizice sau juridice străine donaţiile constând în
bunuri materiale necesare activităţii politice, dar care nu sunt materiale de propagandă electorală,
primite de la organizaţii politice internaţionale la care partidul politic respectiv este afiliat sau de la
partide politice ori formaţiuni politice aflate în relaţii de colaborare politică. Pot fi primite şi
materiale de propagandă care se folosesc numai în cadrul campaniei electorale pentru alegerea
reprezentanţilor României în Parlamentul European.
Nu sunt considerate donaţii activităţile prestate pe bază de voluntariat în condiţiile legii.
Partidele politice au obligaţia de a publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, lista
persoanelor fizice şi juridice care au făcut într-un an fiscal donaţii a căror valoare cumulată
depăşeşte 10 salarii de bază minime brute pe ţară, precum şi suma totală a donaţiilor confidenţiale
primite până la data de 31 martie a anului următor.

C. Alte surse de venituri

Partidele politice nu pot desfăşura activităţi specifice societăţilor comerciale. Fac excepţie
următoarele activităţi din care partidele politice pot obţine venituri:
a) editarea, realizarea şi difuzarea publicaţiilor ori a altor materiale de propagandă şi cultură
politică proprii;
b) organizarea de întruniri şi seminarii cu tematică politică, economică sau socială;
c) acţiunile culturale, sportive şi distractive;
d) serviciile interne;
e) închirierea spaţiilor aflate în patrimoniul propriu pentru conferinţe sau acţiuni social-
culturale şi pentru organizarea birourilor parlamentare;
f) înstrăinarea terenurilor şi clădirilor din patrimoniu, dar numai după cel puţin 10 ani de la
înregistrarea în patrimoniu, cu excepţia partidelor politice aflate în curs de dizolvare.
Termenul de 10 ani nu se aplică în situaţia bunurilor imobiliare moştenite;
g) înstrăinarea bunurilor mobile din patrimoniu, numai dacă nu reprezintă acte de comerţ.

Au obligaţia de a publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, cuantumul total al

veniturilor provenite din alte surse, până la data de 31 martie a anului următor.

7.5.2. Finanţarea publică. Subvenţii de la bugetul de stat

Suma alocată anual partidelor politice nu poate fi mai mare de 0,04% din veniturile
prevăzute în bugetul de stat. Pentru partidele politice care promovează femei pe listele electorale, pe
locuri eligibile, suma alocată de la bugetul de stat va fi majorată proporţional cu numărul
mandatelor obţinute în alegeri de candidaţii femei.

68
 Subvenţia de la bugetul de stat se acordă în funcţie de următoarele criterii:
a) numărul de voturi primite în alegerile parlamentare;
b) numărul de voturi primite în alegerile locale.

În cazul alianţelor politice sau electorale, subvenţia se va împărţi, potrivit înţelegerii, între
membrii alianţei sau, în lipsa unei înţelegeri, după numărul de mandate obţinute.
Un procent de 75% din bugetul anual acordat partidelor politice vor fi împărţite partidelor
politice, proporţional cu numărul de voturi primite la alegerile parlamentare, respectiv media
voturilor valabil exprimate pentru Camera Deputaţilor şi Senat, dacă au realizat pragul electoral. Un
procent de 25% din bugetul anual acordat partidelor politice vor fi împărţite partidelor politice,
proporţional cu numărul de voturi valabil exprimate, primite la alegerile locale pentru alegerea
consilierilor judeţeni şi consilierilor din cadrul municipiului Bucureşti, dacă au obţinut cel puţin 50
de mandate de consilier judeţean şi de consilier din cadrul municipiului Bucureşti.
Veniturile care provin din subvenţii de la bugetul de stat pot avea următoarele destinaţii:
a) cheltuieli materiale pentru întreţinerea şi funcţionarea sediilor;
b) cheltuieli de personal;
c) cheltuieli pentru presă şi propagandă;
d) cheltuieli privind organizarea de activităţi cu caracter politic;
e) cheltuieli de deplasare în ţară şi în străinătate;
f) cheltuieli pentru telecomunicaţii;
g) cheltuieli cu delegaţiile din străinătate;
h) cheltuieli cu cotizaţiile datorate organizaţiilor politice internaţionale la care este afiliat
partidul politic;
i) investiţii în bunuri mobile şi imobile, necesare activităţii partidelor respective;
j) cheltuieli de protocol;
k) cheltuieli de birotică;
l) cheltuieli pentru campania electorală.

Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură cu prioritate, prin închiriere în

regim de spaţii cu destinaţie de locuinţă, spaţii pentru sediile centrale şi locale ale partidelor
politice, precum şi terenurile aferente, la cererea motivată a acestora. Partidele politice pot primi cel
mult câte un sediu pe unitate administrativ-teritorială.

7.5.3. Finanţarea în timpul campaniilor electorale

A. Contribuţiile pentru campania electorală

Donaţiile şi legatele primite după deschiderea campaniilor electorale de la persoanele fizice

sau juridice trebuie declarate Autorităţii Electorale Permanente de către mandatarul financiar, în
termen de 5 zile lucrătoare de la primire. Acestea pot fi folosite pentru campania electorală a unui
partid numai după declarare.
Mandatarul financiar poate fi o persoană fizică sau juridică. Mai multe partide nu pot folosi
serviciile aceluiaşi mandatar, cu excepţia situaţiei în care partidele fac parte din aceeaşi alianţă
politică sau electorală. Calitatea de mandatar financiar se dobândeşte numai după înregistrarea sa
oficială la Autoritatea Electorală Permanentă şi se aduce la cunoştinţă publică prin presă sau prin
publicarea pe pagina de internet a partidului.
Este interzisă finanţarea campaniei electorale, în mod direct sau indirect, de către persoane
fizice ori juridice străine, de către o autoritate publică, instituţie publică, regie autonomă, companie
naţională, societate comercială ori societate bancară, la care sunt acţionari majoritari statul sau
unităţi administrativ-teritoriale, ori de către societăţi comerciale care desfăşoară activităţi finanţate
din fonduri publice, de către sindicate, culte religioase, asociaţii ori fundaţii din străinătate.

69
 Partidele şi alianţele politice, precum şi candidaţii independenţi au obligaţia de a imprima
pe toate materialele de propagandă electorală următoarele date:
a) numele candidatului independent, denumirea partidului politic sau a alianţei politice ori
electorale care le-a comandat, după caz;
b) denumirea operatorului economic care le-a realizat.

Cheltuielile privitoare la realizarea materialelor de propagandă electorală sunt

suportate exclusiv de beneficiarii acestora. Aceştia sunt obligaţi să declare Autorităţii Electorale
Permanente, prin mandatar financiar, numărul de materiale de propagandă electorale produse,
defalcat pe categorii.
Este considerat material de propagandă electorală orice material scris, audio sau video,
care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) se referă la un candidat sau partid clar identificat;
b) este utilizat în perioada campaniei electorale, stabilită potrivit legilor privitoare la
organizarea alegerilor;
c) are obiectiv electoral şi se adresează publicului larg;
d) depăşeşte limitele activităţii jurnalistice de informare a publicului.

B. Limitele maxime ale cheltuielilor

Limita maximă a cheltuielilor care pot fi efectuate de un partid, alianţă politică ori electorală
în fiecare campanie se calculează prin însumarea valorilor maxime permise prin lege pentru fiecare
candidat propus pentru alegeri. Valorile maxime permise pentru fiecare candidat sunt stabilite în
funcţie de salariul de bază minim brut pe ţară, existent la data de 1 ianuarie a anului electoral, astfel:
a) 350 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de deputat
sau senator;
b) 2.500 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat pentru postul de
reprezentant al României în Parlamentul European;
c) 50 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de consilier
judeţean sau consilier local în Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
d) 30 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de consilier
local în consiliile municipiilor reşedinţă de judeţ şi în consiliile sectoarelor municipiului
Bucureşti;
e) 25 de salarii minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de consilier local în
consiliile municipiilor şi oraşelor;
f) 20 de salarii minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de consilier local în
consiliile comunale;
g) 10.000 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de
primar general al municipiului Bucureşti;
h) 2.500 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de primar
al unui sector al municipiului Bucureşti ori al unui municipiu sau oraş;
i) 30 de salarii de bază minime brute pe ţară, pentru fiecare candidat la funcţia de primar al
unei comune.

Sumele de bani primite de la candidaţii propuşi pentru alegeri de un partid politic sunt
considerate donaţii şi li se aplică în mod corespunzător prevederile legale.
Limita maximă a cheltuielilor care pot fi efectuate de un partid, o alianţă politică sau
de un candidat independent în campania electorală pentru alegerea Preşedintelui României
este de 25.000 de salarii de bază minime brute pe ţară.
Atunci când un candidat este propus pentru mai multe funcţii într-o campanie electorală,
limita maximă a cheltuielilor ce pot fi efectuate se stabileşte la valoarea cea mai mare.

70
 TEMA 8

SINDICATELE22

Sindicatele (organizaţii sindicale), sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute

în legislaţia nationala, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte,
precum şi în contractele colective de muncă şi promovării intereselor profesionale, economice,
sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora. Organizaţiile sindicale sunt independente fata
de autorităţile publice, de partidele politice şi de patronate.
Pentru constituirea unei organizaţii sindicale este necesar un număr de cel puţin 15 persoane
din aceeaşi ramura sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.
O persoană poate face parte în acelaşi timp numai dintr-o organizaţie sindicală. Salariaţii
minori, de la împlinirea vârstei de 16 ani, pot fi membri ai unei organizaţii sindicale, fără a fi
necesară încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor lor legali.
Persoanele care deţin funcţii de conducere, funcţii de demnitate publică, conform legii,
magistraţii, personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de
Interne, Ministerului Justiţiei, Serviciului Roman de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Paza,
Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi din unităţile
aflate în subordinea acestora nu pot constitui organizaţii sindicale.

Constituirea, organizarea, funcţionarea, reorganizarea şi încetarea activităţii unei organizaţii

sindicale se reglementează prin statutul adoptat de membrii săi.
Statutele organizaţiilor sindicale cuprind prevederi cel puţin cu privire la:
a) scopul constituirii, denumirea şi sediul organizaţiei sindicale;
b) modul în care se dobândeşte şi încetează calitatea de membru al organizaţiei sindicale;
c) drepturile şi îndatoririle membrilor;
d) modul de stabilire şi încasare a cotizaţiei;
e) organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi de revocare, durata
mandatelor şi atribuţiile lor;
f) condiţiile şi normele de deliberare pentru modificarea statutului şi de adoptare a
hotărârilor;
g) mărimea şi compunerea patrimoniului iniţial;
h) divizarea, comasarea sau dizolvarea organizaţiei sindicale, transmiterea ori, după caz,
lichidarea patrimoniului, cu specificarea ca bunurile date în folosinţă de către stat vor fi
restituite acestuia.

Organizaţiile sindicale au dreptul de a-şi elabora reglementări proprii, de a-şi alege liber
reprezentanţii, de a-şi organiza gestiunea şi activitatea şi de a-şi formula programe proprii de
acţiune, cu respectarea legii.
Pot fi aleşi în organele de conducere membri ai organizaţiei sindicale care au capacitate de exerciţiu
deplină şi nu au săvârşit infracţiuni.
În timpul mandatului şi în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanţilor
aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface
contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea
celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizaţiei
sindicale.
Pe perioada în care persoană aleasă în organul de conducere este salarizată de organizaţia
sindicală contractul sau individual de muncă sau, după caz, raportul de serviciu se suspendă, iar

22
Legea sindicatelor nr. 54 din 24 ianuarie 2003, M. Of. Nr. 73/5.02.2003

71
aceasta îşi păstrează funcţia şi locul de muncă avute anterior, precum şi vechimea în muncă,
respectiv în specialitate sau în funcţia publică deţinută. Pe postul acesteia poate fi incadrată o alta
persoană numai cu contract individual de muncă pe durata determinată.
La revenirea în postul avut anterior, persoanei i se va asigura un salariu care nu poate fi mai
mic decât cel ce putea fi obţinut în condiţii de continuitate în acel post.
Pentru dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia sindicală, împuternicitul
special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constituire, trebuie să
depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul aceasta. La cererea
de înscriere a organizaţiei sindicale se anexează originalul şi câte două copii certificate de
reprezentantul legal de pe următoarele acte:
a) procesul-verbal de constituire a organizaţiei sindicale, semnat de cel puţin 15 membri
fondatori;
b) statutul organizaţiei sindicale;
c) lista membrilor din organul de conducere al organizaţiei sindicale, cu menţionarea
numelui, prenumelui, codului numeric personal, profesiunii şi domiciliului;
d) procura autentică a împuternicitului special, dată prin procesul-verbal de constituire.

Organizaţia sindicală dobândeşte personalitate juridică de la data înscrierii în registrul

special a hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a cererii.
Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul organizaţiilor sindicale pot fi folosite numai
potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărţite între aceştia.
Cotizaţia plătită de membrii organizaţiei sindicale, în cuantum de maximum 1% din venitul
brut realizat, este deductibilă din baza de calcul a impozitului pe venit.
Organizaţia sindicală poate, în condiţiile prevăzute de statut:
a) să sprijine material membrii săi în exercitarea profesiunii;
b) să constituie case de ajutor proprii;
c) să editeze şi să tipărească publicaţii proprii, în vederea creşterii nivelului de cunoaştere al
membrilor săi şi pentru apărarea intereselor acestora;
d) să înfiinţeze şi să administreze, în condiţiile legii, în interesul membrilor săi, unităţi de
cultura, învăţământ şi cercetare în domeniul activităţii sindicale, unităţi economico-
sociale, comerciale, de asigurări, precum şi banca proprie pentru operaţiuni financiare în
lei şi în valută;
e) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;
f) să organizeze şi să sprijine material şi financiar activitatea sportivă în asociaţii şi în
cluburi sportive, precum şi activităţi cultural-artistice.

În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au

dreptul să folosească mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluţionare a
litigiilor prin mediere, arbitraj sau conciliere, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia şi greva.
Organizaţiile sindicale apară drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii,
statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă,
precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor
judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători
proprii sau aleşi.
Angajatorii au obligaţia de a invita delegaţii aleşi ai organizaţiilor sindicale reprezentative
sa participe în consiliile de administraţie la discutarea problemelor de interes profesional, economic,
social, cultural sau sportiv.
Membrii unei organizaţii sindicale au dreptul de a se retrage din organizaţia sindicală fără a
avea obligaţia de a arăta motivele. Membrii care se retrag din organizaţia sindicală nu pot cere
restituirea sumelor depuse drept cotizaţie sau a sumelor ori bunurilor donate.

72
 Membrii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, care lucrează nemijlocit
în unitate în calitate de salariaţi, au dreptul la reducerea programului lunar cu 3-5 zile pentru
activităţi sindicale, fără afectarea drepturilor salariale.
Organizaţiile sindicale se pot dizolva prin hotărârea membrilor sau a delegaţilor acestora,
adoptată conform statutelor proprii. În cazul dizolvării patrimoniul organizaţiei sindicale se împarte
conform dispoziţiilor din statut sau, în lipsa unor astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării de
dizolvare. Dacă statutul nu prevede modul de distribuire a patrimoniului şi nici adunarea de
dizolvare nu a luat o hotărâre în aceasta privinţa, tribunalul judeţean sau al municipiului Bucureşti,
sesizat de oricare membru al organizaţiei sindicale, hotărăşte asupra distribuirii patrimoniului,
atribuindu-l unei organizaţii din care face parte sindicatul sau, dacă nu face parte din nici o
organizaţie, unei alte organizaţii sindicale cu specific asemănător.
Organizaţiile sindicale se pot asocia după criteriul ramurii de activitate, al profesiunii
sau după criteriul teritorial, formând federaţii sindicale.
Două sau mai multe federaţii sindicale din ramuri de activitate sau profesiuni diferite se pot
asocia în vederea constituirii unei confederaţii sindicale.
Federaţiile sindicale şi confederaţiile pot constitui din sindicatele componente uniuni
sindicale.
Organizaţiile sindicale se pot afilia la organizaţii similare internaţionale.

73
 TEMA 9

PATRONATELE23

Patronatele sunt organizaţii ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înfiinţate ca
persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Patronatele reprezintă, susţin şi apără
interesele membrilor lor în relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane
juridice şi fizice, în raport cu obiectul şi scopul lor de activitate, atât în plan naţional, cât şi
internaţional, potrivit propriilor statute şi în acord cu prevederile legale.
Patronatele sunt constituite pe activităţi economice şi organizate pe secţiuni, diviziuni,
ramuri şi la nivel naţional.
Un număr de cel puţin 15 persoane juridice înmatriculate sau persoane fizice autorizate
poate constitui un patronat.
Se pot constitui patronate şi cu un număr de cel puţin 5 membri în ramurile în care aceştia
deţin peste 70% din volumul producţiei.
Patronatele îşi pot constitui structuri organizatorice teritoriale proprii, cu sau fără
personalitate juridică. Structurile organizatorice teritoriale fără personalitate juridică îşi desfăşoară
activitatea în baza statutului patronatului din care fac parte.
Patronatele se pot constitui în uniuni, federaţii, confederaţii sau în alte structuri asociative.
Două sau mai multe patronate pot constitui uniuni sau federaţii patronale. Mai multe uniuni sau
federaţii patronale se pot asocia în confederaţii patronale.
Statutul va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, cel puţin următoarele elemente:
a) denumirea patronatului, sediul principal şi, după caz, structurile teritoriale proprii, cu sau
fără personalitate juridică;
b) obiectul de activitate şi scopul;
c) patrimoniul iniţial, mărimea şi compunerea acestuia, cotizaţiile, precum şi alte surse de
finanţare legale;
d) drepturile şi obligaţiile membrilor;
e) organele de conducere;
f) răspunderi;
g) dizolvarea şi lichidarea patronatului.

Personalitatea juridică a patronatului se dobândeşte potrivit legii asociaţiilor şi fundaţiilor.

Patronatul poate, în condiţiile legii şi ale statutului său:
a) să acorde ajutor şi credit mutual membrilor săi;
b) să editeze şi să tipărească publicaţii proprii;
c) să înfiinţeze şi să administreze, în interesul membrilor săi, unităţi de cultură, învăţământ
şi cercetare în domeniul activităţii patronale, unităţi economico-sociale, comerciale,
precum şi banca proprie pentru operaţiuni financiare în lei şi în valută.

Sursele veniturilor sunt: taxe de înscriere, cotizaţii, contribuţii pentru fondul destinat
negocierii contractelor colective de muncă şi activităţi specifice, donaţii, sponsorizări şi alte
venituri, potrivit statutelor şi legilor în vigoare. Aceste venituri sunt destinate realizării scopurilor
pentru care au fost înfiinţate şi nu pot fi repartizate membrilor acestora.

23
Legea patronatelor nr. 356 din 10 iulie 2001, actualizată, M. Of. Nr. 380/12.07.2001

74
 TEMA 10

VOLUNTARIATUL24

7.1. Concepte privind voluntariatul25

Voluntariatul este activitatea de interes public desfăşurată din proprie iniţiativă de orice
persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială.
Activitatea de interes public este activitatea desfăşurată în domenii cum sunt: asistenţa şi
serviciile sociale, protecţia drepturilor omului, medico-sanitar, cultural, artistic, educativ, de
învăţământ, ştiinţific, umanitar, religios, filantropic, sportiv, de protecţie a mediului, social şi
comunitar şi altele asemenea.
Organizaţia gazdă este persoana juridică de drept public sau persoana juridică de drept
privat, fără scop patrimonial, care administrează activitatea de voluntariat. În raport cu natura
activităţii desfăşurate, complexitatea acesteia, riscurile pe care le implică, impactul produs,
respectiv răspunderea pe care o implică, între părţi se poate încheia un contract de voluntariat.
Un program de voluntariat este o activitate care urmăreşte:

să intensifice serviciile pe care organizaţia le oferă voluntarilor şi beneficiarilor;

să crescă numărul beneficiarilor serviciilor organizaţiei;

să intensifice legăturile cu comunităţile locale;

să ofere membrilor comunităţii locale oportunitatea de a fi implicaţi activ în organizaţie;

să responsabilizeze voluntarii şi să le ofere acestora abilităţile şi cunoştinţele necesare
unor alegeri mai eficiente şi mai avizate în ceea ce priveşte activităţile de voluntariat;

să permită voluntarilor să-şi satisfacă propriile nevoi;

să creeze şi să sprijine interesul pentru voluntariat.

Contractul de voluntariat este o convenţie cu titlu gratuit, încheiată între o persoană fizică,
denumită voluntar, şi o persoană juridică, denumită organizaţie gazdă, în temeiul căreia prima
persoană se obligă faţă de a doua să presteze o activitate de interes public fără a obţine o
contraprestaţie materială.
În contractul de voluntariat trebuie să fie stipulate cel puţin următoarele drepturi ale
voluntarului:
a) desfăşurarea activităţii în concordanţă cu capacitatea şi disponibilitatea sa;
b) asigurarea de către organizaţia gazdă a desfăşurării activităţilor în condiţiile legale de
protecţie a muncii, în funcţie de natura şi de caracteristicile activităţii respective;
c) asigurarea de către organizaţia gazdă, împotriva riscurilor de accident şi de boală sau a
altor riscuri care decurg din natura activităţii; în lipsa asigurării, orice daune suferite de
voluntar în decursul desfăşurării activităţii de voluntariat se suportă integral de
organizaţia gazdă, dacă acestea nu au fost determinate de culpa voluntarului. Voluntarul
poate renunţa la acest drept. Renunţarea trebuie să fie expresă şi se exprimă în scris;
d) eliberarea de către organizaţia gazdă, la terminarea perioadei de voluntariat, a unui
certificat nominal care să recunoască prestarea activităţii de voluntar, precum şi
experienţa şi aptitudinile dobândite;
e) în funcţie de înţelegerea dintre organizaţia gazdă şi voluntar, se poate stabili rambursarea
de către organizaţia gazdă, în condiţiile convenite în contract, a cheltuielilor efectuate
pentru realizarea activităţii. Renunţarea de către voluntar la acest drept echivalează cu un
act de liberalitate;

24
*** - Centrul naţional pentru voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 15 noiembrie 2009
25
Legea voluntariatului nr. 195/2001, republicată, M. Of. nr. 276/25.04.2007
75
 f) dreptul de a fi voluntar indiferent de rasă, religie, sex, naţionalitate, dizabilităţi, stare
civilă, orientare sexuală, vârstă, caracteristici genetice, limbă, opinii politice, proprietate,
etc.;
g) dreptul de a-i fi respectată integritatea fizică şi mentală;
h) dreptul la confidenţialitate şi protecţia datelor personale;
i) dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi propriei religii;
j) dreptul de a nu participa la activităţi care periclitează siguranţa, sănătatea fizică, psihică,
morală sau confortul social;
k) dreptul de a fi informat corect şi precis în legătură cu organizaţia, politica, oamenii şi
programele organizaţiei;
l) dreptul de a împărţi sarcinile cu alţi voluntari;
m) dreptul de a fi informat frecvent în legătură cu ceea ce are loc în cadrul organizaţiei;
n) dreptul de a participa la activităţi, de a fi inclus pe lista întâlnirilor, de a primi funcţii
sociale;
o) dreptul la un status egal cu cel al angajaţilor, incluzând dreptul de a-ţi exprima părerile în
legătură cu munca pe care o depune şi cum ar putea fi ea îmbunătăţită
p) dreptul de a alege şi accepta o sarcină care să presupună responsabilităţi doar în măsura
în care voluntarul şi le poate asuma;
q) dreptul de a primi instruire de calitate şi îndrumare în desfăşurarea activităţilor alese;
r) dreptul de a fi orientat şi pregătit pentru activitate;
s) dreptul de a avea condiţii corespunzătoare de muncă;
t) dreptul de a se simţi liber să discute probleme, să pună întrebări sau să facă sugestii şi, de
asemenea, să ia parte la planificarea activităţii;
u) dreptul de a fi apreciat prin promovări sau recompense;
v) dreptul de a fi luat în serios etc.

Contractul de voluntariat urmează să cuprindă cel puţin următoarele obligaţii ale

voluntarului:
a. să îndeplinească sarcinile primite din partea organizaţiei gazdă;
b. să păstreze confidenţialitatea informaţiilor la care are acces în cadrul activităţii de
voluntariat;
c. să participe la cursurile de instruire organizate, iniţiate sau propuse de organizaţia
gazdă pentru o mai bună desfăşurare a activităţii voluntarului;
d. să accepte îndrumare şi supervizare din partea persoanei însărcinate cu coordonarea
voluntarilor
e. voluntarul este răspunzător pentru daunele morale sau materiale aduse organizaţiei
gazdă în cadrul activităţii de voluntariat din propria culpă.

Denunţarea unilaterială a contractului de voluntariat are loc din iniţiativa oricăreia dintre
părţi şi se face în formă scrisă, cu arătarea motivelor. Condiţiile denunţării se stabilesc prin contract,
termenul stabilit pentru prezentarea preavizului fiind de 30 de zile.
Beneficiarul voluntariatului este persoana fizică sau juridică în folosul căreia se desfăşoară
activitatea de voluntariat. Organizaţia gazdă poate fi identică sau diferită de beneficiarul
voluntariatului.

76
 CONTRACT DE VOLUNTARIAT

Nr._________/Data_____________

I. PĂRŢILE CONTRACTULUI

Art.1. Părţile prezentului contract sunt:

a. Organizaţia/instituţia:
Organizaţia/instituţia:
Adresa: ………………………Tel. …………………… Fax: ………………………..
Email ………………………. Reprezentată prin: ……………………………………….

b. Voluntarul
Numele: __________________ ________________________________________
Adresa:______________________________________telefon: _____________________
Email: ______________________________________ Act de identitate: ______________

II. OBIECTUL CONTRACTULUI

Art. 2. Obiectul contractului îl constituie derularea activităţii aferente poziţiei de _________
(descrisă în fişa postului, anexată) care urmează să fie desfăşurată de către voluntar.
III. DURATA CONTRACTULUI
Art. 3. Durata prezentului contract este de: __________
IV. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR
Art. 4. Drepturile voluntarului
a. Dreptul de a fi tratat ca şi coleg cu drepturi egale atât de către conducerea organizaţiei cât şi
de angajaţi;
b. Dreptul de a fi respectat ca persoană, fără deosebire de rasă, etnie, sex sau orientare sexuală,
convingeri politice sau religioase, abilitate fizică/psihică, nivel de educaţie, stare civilă,
situaţie economică sau orice alte asemenea criterii;
c. Dreptul de a avea acces la cât mai multe informaţii despre organizaţia în cadrul căreia
urmează să activeze;
d. Dreptul de a participa activ la elaborarea şi derularea programului la care urmează să
participe;
e. Dreptul de a îşi desfăşura activitatea în concordanţă cu preferinţele personale,
temperamentul, experienţa de viaţă, studiile şi experienţa profesională;
f. Dreptul de a participa la sesiuni de formare în domeniul în care prestează activitatea, atât la
începutul activităţii cît şi pe parcurs pentru a beneficia tot timpul de cele mai noi informaţii
în domeniu;
g. Dreptul la supervizare - orientare din partea unei persoane cu experienţă, bine informată, cu
răbdare, atentă şi care dispune de timp pentru a răspunde nevoilor sale;
h. Dreptul la un loc unde să îşi desfăşoare activitatea şi accesul la echipamentul şi
consumabilele necesare derulării activităţii;
i. Dreptul de i se asigura (de către organizaţie/instituţie) protecţia muncii (în condiţiile legale),
în funcţie de natura şi de caracteristicile activităţii pe care o desfăşoară;
j. Dreptul de a fi asigurat (de către organizaţie/instituţie, în condiţiile prevăzute de lege)
împotriva riscurilor de accident şi de boală care decurg din natura activităţii pe care o
desfăşoară; în lipsa asigurării, costul prestaţiilor medicale se suportă integral de către
organizaţia/instituţia;
77
 k. Dreptul de a i se rambursa (de către organizaţie/instituţie, în condiţiile convenite prin
contract, potrivit legii) cheltuielile efectuate pentru derularea activităţii;
l. Dreptul la o durată a timpului de lucru (stabilită în condiţiile legii) caree să nu îi afecteze
sănătatea şi resursele psihofizice;
m. Dreptul de a i se elibera de către organizaţia/instituţia un certificat nominal care să ateste
calitatea de voluntar;
n. Dreptul de a fi promovat în conformitate cu rezultatele avute;
o. Dreptul de a beneficia de titluri onorifice, decoraţii şi premii, în condiţiile legii.

Art. 5. Aceste drepturi constituie obligaţiile organizaţiei/instituţiei.

Alte obligaţii ale organizaţiei/instituţiei sunt:
a. Obligaţia de a organiza o întâlnire de orientare a voluntarului (referitoare la organizaţie în
general, programul în care va activa voluntarul, prezentarea locului de desfăşiurare a
activităţii, prezentarea colegilor, sarcinile concrete ale voluntarului etc.);
b. Obligaţia de a pune la dispoziţia voluntarului o fişă a postului clară, din care să reiasă
- titlul postului
- scopul şi durata postului
- sarcinile de îndeplinit
- programul de lucru
- numele şi telefonul persoanei căreia i se subordonează direct voluntarul
- modalităţile de raportare
- accesul la echipament
- alte date în funcţie de post;
c. Obligaţia de a desemna o persoană care să supervizeze activitatea voluntarului.

Art. 6. Obligaţiile voluntarului:

a. Obligaţia de a îndeplini la timp sarcinile primite din partea organizaţiei/instituţiei prin fişa
de post;
b. Obligaţia de a anunţa din timp orice schimbare survenită în derularea programului (inclusiv
întârzieri, absenţe etc.);
c. Obligaţia de a păstra şi proteja confidenţialitatea informaţiilor la care are acces în cadrul
activităţii de voluntariat, inclusiv după încetarea activităţii;
d. Obligaţia de a participa la cursurile de instruire organizate, iniţiate sau propuse de către
organizaţie/instituţie;
e. Obligaţia de a fi la curent cu misiunea şi activităţile organizaţiei/instituţiei;
f. Obligaţia de a respecta procedurile, politicile şi regulamentele interne ale
organizaţiei/instituţiei;
g. Obligaţia de a ocroti bunurile pe care le foloseşte în cadrul activităţii de voluntariat;
h. Obligaţia de a oferi servicii de calitate şi de a solicita sprijin persoanei căreia i se
subordonează în situaţiile în care este nevoit/ă să desfăşoare activităţi într-un domeniu
necunoscut sau în care abilităţile sale sunt limitate;
i. Obligaţia de a completa corect şi la timp toate formularele sau rapoartele necesare şi
convenite prin fişa de post;
j. Obligaţia de a trata cu respect toate persoanele cu care vine în contact (clienţi ai
organizaţiei/instituţiei, alţi voluntari sau personal angajat şi de a îşi oferi serviciile cu
respect pentru fiinţa umană şi pentru mediul înconjurător şi fără a discrimina în funcţie de
rasă, etnie, sex sau orintare sexuală, convingeri politice sau religioase, abilitate
fizică/psihică, nivel de educaţie, stare civilă, situaţie economică sau orice alte asemenea
criterii;

78
 k. Obligaţia de a aduce în discuţie cu persoana căreia i se subordonează direct toate situaţiile
în care ar putea să apară conflicte de interese.

Drepturile organizaţiei/instituţiei:

Art. 7. Aceste obligaţii constituie drepturile organizaţiei/instituţiei.

V. RĂSPUNDEREA, RENEGOCIEREA, REZILIEREA ŞI LITIGIILE

Art. 8. Răspunderea pentru neexecutarea sau pentru executarea necorespunzătoare a contractului de

voluntariat este supusă regulilor prevăzutre de Codul Civil.
Art. 9. Renegocierea contractului de voluntariat se face în cazul apariţiei unei modificări a unei
situaţii de natură să îngreuneze executarea obligaţiilor care revin voluntarului, renegocierea are loc
la cererea scrisă a oricărei părţi, formulată în termen de 15 zile de la apariţia situaţiei mai sus
menţionate.
Art. 10. În cazul în care situaţia descrisă la articolul 9 face imposibilă executarea în continuare a
contractului, acesta va fi reziliat de drept.
Art. 11. Denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat are loc din iniţiativa voluntarului sau a
organizaţiei/instituţiei cu un preaviz de 15 zile.
Art. 12. Litigiile izvorâte din încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului de
voluntariat sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti dacă părţile contractului nu le pot rezolva
pe cale amiabilă; acţiunile izvorâte din contractul de voluntariat sunt scutite de taxă de timbru.

Voluntarul Pentru Organizaţia/instituţia

(semnătura) (semnătura şi ştampila)

79
 7.2. Pregătirea organizaţiei pentru implicarea voluntarilor26

Cheia succesului în a reuşi să atragi şi să menţii voluntarii cei mai potriviţi constă în
pregătirea organizaţiei pentru implicarea voluntarilor. Astfel, se pot preveni probleme grave ca
incertitudinea dacă vom reuşi să găsim voluntarii potriviţi la momentul potrivit, sarcinile
neîndeplinite corect şi la timp, relaţiile conflictuale între voluntari şi angajaţi. Cu atât mai mult în
România, unde nu există o tradiţie a implicării voluntarilor şi o cultură de implicare a voluntarilor şi
de apreciere a acestora.
Pregătirea organizaţiei pentru implicarea voluntarilor este cea mai de durată şi cea mai
dificilă componentă a creării unui sistem de management al voluntarilor, pentru că implică
schimbări la nivelul documentelor organizaţiei, la nivelul atitudinilor din cadrul organizaţiei si al
modului de lucru. Pregătirea organizaţiei se referă la parcurgerea unor paşi importanţi pentru a ne
asigura că ei se simt bineveniţi şi că răspundem motivaţiilor lor astfel încât activitatea să se
desfăşoare sub semnul eficienţei.
Paşii în pregătirea organizaţiei sunt următorii:
1. declararea voluntariatului ca o valoare a organizaţiei;
2. analiza nevoilor organizaţiei în ceea ce priveşte implicarea de voluntari;
3. elaborarea unui set de politici/proceduri;
4. numirea / angajarea unui coordonator de voluntari;
5. redactarea documentelor necesare;
6. alocarea unui buget pentru implicarea voluntarilor.

A. Pasul 1. Declararea voluntariatului ca o valoare a organizaţiei

Declararea voluntariatului ca valoare a organizaţiei implică două etape distincte: analiza şi

acţiunea.
Faza de analiză se referă la analiza documentelor (statut, rapoarte anuale etc.) precum şi la
discuţii/interviuri cu conducerea organizaţiei, angajaţii şi voluntarii existenţi. Scopul acestei faze
este de a înţelege istoricul implicării voluntarilor în activităţile organizaţiei şi atitudinea faţă de
voluntari a conducerii, angajaţilor şi a voluntarilor existenţi.
Faza de acţiune se referă la declararea efectivă a voluntariatului ca valoare a organizaţiei.
Cel mai frecvent organizaţiile nu pot să îşi întrerupă activitatea pentru a planifica, astfel
încât este preferabil, într-un astfel de moment, să pună bazele unui grup de lucru pentru pregătirea
organizaţiei pentru implicarea voluntarilor. Acesta poate fi constituit din unul sau mai mulţi
membrii ai conducerii organizaţiei (consiliul de conducere) şi, în funcţie de dimensiunea
organizaţiei, unul sau mai mulţi angajaţi şi unul sau mai mulţi voluntari (dacă aceştia există). Rolul
grupului de lucru va fi să parcurgă toate etapele necesare până la angajarea/identificarea
coordonatorului de voluntari şi să îi ofere sprijin acestuia în perioada de acomodare.
Misiunea, viziunea şi valorile organizaţiei sau instituţiei există pentru a da sens organizaţiei.
Este natural, în aceste condiţii, ca şi implicarea voluntarilor să aibă loc în spiritul misiunii, valorilor
şi viziunii organizaţiei. Revedeţi - în grupul de lucru - documentele organizaţiei care fac referiri la
misiune, valori şi viziune (statutul, politici etc.) şi identificaţi referirile la voluntari şi la
importanţa lor pentru organizaţie. Cel mai probabil nu veţi găsi astfel de referiri. Însă acestea
sunt esenţiale pentru ca voluntarii să se simtă bineveniţi şi să înţeleagă rolul lor în raport cu raţiunea
de a fi a organizaţiei. Puţini voluntari îşi oferă timpul unei simple activităţi, cei mai mulţi şi-l dedică
unei cauze. În cazul în care nu găsiţi astfel de referiri, ideal ar fi ca actele organizaţiei să fie
refăcute. Cum aceasta implică o serie de paşi administrativi, atât în interiorul cât şi în exteriorul
organizaţiei, s-ar putea să va doriţi o cale mai scurtă. Aceasta vă poate fi oferită de redactarea, de

26
*** - Pregătirea organizaţiilor pentru implicarea voluntarilor, pp. 1-29, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
80
către conducerea organizaţiei (Consiliul de conducere) a unei viziuni cu privire la implicarea
voluntarilor pentru atingerea misiunii organizaţiei.
Exemplu: Organizaţia noastră promovează colaborarea între angajaţi şi voluntari pentru a
se asigura că beneficiarii noştri sunt deserviţi la standarde înalte de calitate. Voluntarii aduc
calităţi unice în cadrul organizaţiei noastre, abilităţi deosebite şi cunoştinţe despre nevoile
comunităţii şi pot astfel să contribuie la oferirea unor servicii personalizate beneficiarilor noştri, să
sprijine angajaţii astfel încât aceştia să poată desfăşura activitatea pentru care au fost angajaţi şi
să informeze comunitatea cu privire la organizaţia noastră şi la cauza pentru care lucrăm.
Practic, viziunea răspunde la întrebările “De ce vrem să implicăm voluntari?” şi “Cum pot
contribui voluntarii la atingerea misiunii noastre?”. Ea va fi adoptată de conducerea organizaţiei şi
va fi anexată la restul documentelor care definesc organizaţia.
Următorul pas este de a valorifica cel mai recent succes al organizaţiei - redactarea
viziunii cu privire la implicarea voluntarilor - prin redactarea unei scrisori de bun venit în
organizaţie pentru voluntar. Prin această scrisoare, conducerea organizaţiei va mulţumi
voluntarilor pentru că au ales să se alăture organizaţiei, îşi vor manifesta entuziasmul cu privire la
profesionalismul organizaţiei şi la importanţa misiunii acesteia, se va referi explicit la importanţa
voluntarilor pentru atingerea scopului organizaţiei, la disponibilitatea de a-şi oferi tot sprijinul
voluntarilor şi vor reafirma angajamentul organizaţiei de a face experienţa voluntarilor atât utilă cât
şi plăcută.

B. Pasul 2. Analiza nevoilor organizaţiei în ceea ce priveşte implicarea de voluntari

Analiza nevoilor organizaţiei în ceea ce priveşte implicarea de voluntari presupune trei

etape:
a. i dentificarea posibilelor sarcini;
b. fişe de post;
c. profilul candidatului.

Pentru a identifica activităţile în care ar fi posibil / util să se implice voluntari în activitatea

organizaţiei / instituţiei, puteţi acţiona pe baza următorilor paşi:
Pasul 1: alocaţi-va timp pentru a reflecta asupra misiunii, valorilor, viziunii şi
obiectivelor organizaţiei / instituţiei.
Pasul 2: concepeţi o anchetă la nivelul organizaţiei (conducere, angajaţi, voluntari
actuali). Concentraţi-vă asupra unor întrebări care să vă ajute să identificaţi domeniile în care
implicarea voluntarilor ar conduce la dezvoltarea organizaţiei şi la atingerea misiunii
organizaţiei.
Pasul 3: creaţi o listă cât de complexă de sarcini pentru voluntari. Atenţie! Formulaţi-le în
termeni cât de concreţi:

realizarea unui dosar de presă;

menţinerea la zi a dosarului de presă;

transmiterea de faxuri / comunicate de presă;

multiplicarea buletinului informativ al organizaţiei;

pregătirea buletinului pentru expediere (pus în plicuri, timbrat);

expedierea buletinului informativ (dus la poştă) sau

distribuirea buletinului la adresele din localitate (curierat);

realizarea unei baze de date cu contactele organizaţiei.

Sarcina unui bun manager este de a identifica acele persoane şi de a le selecta pe cele mai
potrivite, de a acorda fiecărei persoane responsabilităţi conforme cu pregătirea şi bagajul de
experienţă şi interesul fiecăreia.

81
 Pasul 4: grupaţi sarcinile apropiate şi construiţi poziţii clare în cadrul organizaţiei.
Folosiţi titluri concrete (de exemplu: Redactor şef) şi nu „voluntar”. Un sfat: încercaţi să grupaţi
activităţile de aşa natură încât să fie atractive pentru viitorii voluntari.
Exemplu:
Sarcinile:

realizarea unui dosar de presă;

menţinerea la zi a dosarului de presă;

transmiterea prin fax/ e-mail a comunicatelor de presă.
Poziţia: Coordonator/Responsabil/ Asistent relaţii cu mass media

Observaţie: nu încărcaţi nici una dintre poziţiile pe care vă propuneţi să le oferiţi unor
voluntari. Este preferabil să îşi asume mai multe sarcini pe măsură ce se integrează în organizaţie
decât să fie copleşiţi de numărul de activităţi şi să nu facă faţă. Mai mult, există şansele să fie dificil
să atrageţi voluntari pentru sarcini foarte complexe, şi care chiar de la prima vedere par să reclame
un număr semnificativ de ore de lucru. După ce aţi elaborat lista cu toate activităţile pe care vă
propuneţi să implicaţi voluntari, asiguraţi-vă că sarcinile alocate voluntarilor nu se substituie muncii
angajaţilor.
De multe ori voluntarii sunt văzuţi - în lipsa unor fonduri – ca un substitut (mai mult sau mai
puţin dezirabil) pentru angajaţi. În realitate voluntarii sunt necesari chiar şi în cazul în care există
suficiente fonduri pentru desfăşurarea activităţilor. Voluntarii dau / şi trebuie să dea o altă
dimensiune activităţilor decât cea dată de angajaţi:

posibilitatea de a face mai multe decât prin simpla implicare a salariaţilor - acest
“mai mult” înseamnă îmbunătăţirea serviciilor oferite, prelungirea programului de lucru,
diversificarea serviciilor oferite etc.;

diversitate - voluntarii pot proveni din medii diferite faţă de salariaţi. Ei pot fi studenţi,
pensionari, din diferite categorii sociale, de etnii diferite, fapt care va duce la mai multe
puncte de vedere, mai multe idei, la o creştere a calităţii serviciilor;

voluntarii pot aduce un plus faţă de abilităţile angajaţilor – de obicei voluntarii sunt
recrutaţi tocmai pentru că un salariat nu va avea niciodată toate abilităţile necesare
desfăşurării activităţilor. Aceste abilităţi pot fi foarte concrete: traducător, designer etc.;

deoarece voluntarii provin din diferite medii sociale, accesul în comunitate al
organizaţiei va fi mult mai uşor.

Pasul 5. Redactarea de fişe de post pentru fiecare poziţie. Fişele de post pot avea acelaşi
format cu cele ale angajaţilor organizaţiei / instituţiei (dacă acestea există) sau pot avea un tipar
simplu.
Identificaţi ce beneficii ar putea oferi fiecare poziţie în parte unei persoane care ar desfăşura
activitatea respectivă. De asemenea, identificaţi beneficiile pe care le poate oferi organizaţia în
general voluntarilor.
Exemplu: Persoana care va activa ca şi Asistent de relaţii cu mass media vă beneficia de
experienţa Coordonatorului relaţiilor externe în a cărui subordine va lucra. De asemenea, îşi va
dezvolta capacitatea de lucru în echipă, îşi va perfecţiona cunoştinţele de operare PC (în special
baze de date), îşi va crea legături strânse cu mass media locală şi, ca toţi voluntarii activi în
organizaţia noastră, va beneficia, la sfârşitul celor minim 6 luni de activitate, de o scrisoare care
va confirma atât participarea la programele organizaţiei cât şi o analiză a performanţei şi o
descriere a abilităţilor obţinute.

Pasul 6. Realizaţi un profil al persoanei care ar putea răspunde cerinţelor postului, care
ar avea interesul de a desfăşura activitatea respectivă şi care ar avea timpul necesar.
Exemplu: Poziţia de Asistent Relaţii cu mass media ar putea fi atractivă pentru

studenţi la jurnalistică sau alte specializări relevante pentru domeniul nostru de activitate
care au nevoie de experienţă şi contacte profesionale;

82

şomeri în căutarea unui loc de muncă care au nevoie de experienţă, abilităţi noi şi
recomandare;

persoane excluse în mod tradiţional din alte activităţi (pensionari, persoane cu
dizabilităţi etc.) care au nevoie de contact interuman şi de o modalitate de a-şi umple
timpul liber.

Identificând aceste categorii, veţi putea identifica de asemenea locul unde ar putea fi găsite
persoanele care ar putea fi interesate de a desfăşura activitatea specifică de voluntariat.

Pasul 7. Centralizarea informaţiilor pe tipuri de sarcini.

C. Pasul 3. Elaborarea unui set de politici şi proceduri privitoare la implicarea

voluntarilor

Existenţa unei politici coerente cu privire la implicarea voluntarilor oferă avantaje şi

beneficii specifice atât organizaţiei cât şi voluntarilor. Rolul politicii cu privire la implicarea
voluntară, ca şi al celorlalte politici dezvoltate de organizaţii, este de a maximiza eficienţa şi de a
scădea riscurile.
Beneficii pentru organizaţie:

claritate: toată lumea ştie ce se întâmplă;

consecvenţă: toată lumea este tratată în mod egal;

economie de timp: politica serveşte ca punct de plecare în luarea deciziilor, nefiind
nevoie ca fiecare situaţie specifică să necesite discuţii prelungite;

depersonalizează procesul de luare a deciziilor: se evită acuzele de favoritisme şi / sau
discriminare;

eficienţă: fiecare persoană ştie unde anume să se adreseze pentru diferite probleme
(deconturi, etc).

Beneficii pentru voluntari:

siguranţă: ştiu întotdeauna care este poziţia lor;

previne conflicte: se reduce posibilitatea izbucnirii unor conflicte cu angajaţii sau cu
beneficiarii;

satisfacţie: satisfacţia resimţită de voluntari cu privire la aderarea la o organizaţie
profesionistă;

claritate: voluntarii îşi vor cunoaşte mai bine drepturile şi responsabilităţile; ei vor şti
unde să se adreseze în cazul în care au o plângere. De asemenea, când noi voluntari intră
în organizaţie, îşi găsesc mai uşor locul;

consecvenţă: voluntarii vor fi trataţi cu consecvenţă şi vor putea la rândul lor să aplice cu
consecvenţă aceleaşi tratamente;

respect: voluntarii se vor simţi respectaţi şi importanţi pentru organizaţie;

productivitate: voluntarii îşi vor putea desfăşura activitatea fără a întrerupe mereu
supervizorul sau alte persoane pentru a lua decizii referitoare la acţiunile sale;

depersonalizarea conflictului: se evită acuzele de favoritisme şi / sau discriminare;

angajament: voluntarii vor fi mai ataşaţi de organizaţie atunci când se simt apreciaţi,
protejaţi şi importanţi pentru organizaţie.

Un set de politici cu privire la implicarea voluntarilor cuprinde atât politici generale de

implicare a voluntarilor, cât şi politici specifice.
Politici generale, aplicabile voluntarilor, pot fi cele legate de:

menţinerea confidenţialităţii;

evitarea conflictului de interese;

83

folosirea afilierii la organizaţie în alte contexte;

luarea de poziţii în numele organizaţiei;

relaţiile voluntari – clienţi şi voluntari – angajaţi;

dreptul voluntarilor de a spune nu;

folosirea de alcool şi droguri în incinta organizaţiei sau în timpul derulării activităţii de
voluntariat;

modalităţi de acţiune în cazuri de hărţuire sexuală;

accesul la informaţii al voluntarilor;

promovarea multiculturalismului.

Politicile specifice implicării voluntarilor pot fi cele legate de:

diferenţierea dintre sarcinile specifice angajaţilor şi sarcinile pentru voluntari;

elaborarea fişelor de post;

protecţia muncii;

recrutarea;

intervievarea;

selecţia;

solicitarea de caziere;

verificarea referinţelor/recomandărilor;

perioada de probă;

alocarea sarcinilor potrivite persoanelor potrivite (matching);

orientarea;

instruirea;

formarea continuă;

recunoşterea meritelor voluntarilor;

supervizarea;

prezenţa;

absenţa;

evaluarea voluntarilor;

concedierea;

formularea de plângeri;

menţinerea evidenţei activităţii voluntarilor;

evaluarea programului de voluntariat;

reguli de îmbrăcăminte;

asigurări, etc.

Procedurile se pot referi la:

dezvoltarea şi revizuirea politicilor;

revizuirea sistemului de management al voluntarilor,

verificări de cazier;

accesul la informaţii confidenţiale:

utilizarea asigurărilor, utilităţilor şi resurselor organizaţiei;

plângerile din partea voluntarilor;

planificarea şi efectuarea unui audit;

recompensarea voluntarilor;

feedbackul oferit voluntarilor;

rambursarea cheltuielilor;

verificarea documentaţiei, etc.

Există unele aspecte de care trebuie să vă asiguraţi atunci când dezvoltaţi un set de
politici şi proceduri referitoare la implicarea voluntarilor:

84

politica reflectă intenţia şi gradul de dedicare al organizaţiei faţă de implicarea
voluntarilor;

politica respectă standardele impuse de legea voluntariatului şi alte acte normative din
domeniu;

politica privind implicarea voluntarilor a fost adusă la cunoştinţa întregii organizaţii şi
făcută publică, asigurându-se înţelegerea ei de către toţi factorii implicaţi;

politica acoperă toate domeniile cheie ale implicării voluntarilor;

politicile referitoare la voluntari sunt consistente cu politicile generale ale organizaţiei;

formulările din cadrul documentului sunt simple şi clare;

politica a fost adusă la cunoştinţa voluntarilor şi este disponibilă acestora spre
consultare (inclusiv în cadrul ghidului voluntarului);

fiecare politică din cadrul documentului este susţinută de procedurile aferente;

procedurile sunt suficient de explicite în ceea ce priveşte implementarea politicilor;

procedurile au fost comunicate şi puse la dispoziţia angajaţilor şi a voluntarilor;

politicile şi procedurile sunt evaluate şi revizuite la intervale regulate, pentru a le asigura
eficienţa;

în document sunt specificate şi procedurile privind evaluarea şi revizuirea periodică a
politicilor şi procedurilor. Aceste proceduri trebuie să asigure că: o schimbările sunt
făcute pe baza unor nevoi reale de schimbare; o revizuirile sunt comunicate tuturor
părţilor implicate; o revizuirile sunt implementate şi menţinute;

există specificate în document modalităţile de a lua în considerare şi încorpora în
document opiniile voluntarilor (la momentul revizuirii politicilor);

toate modificările aduse politicilor şi procedurilor sunt înregistrate şi arhivate pentru
consultare ulterioară.

D. Pasul 4. Numirea /angajarea unui coordonator de voluntari

Responsabilităţile principale ale coordonatorului de voluntari includ:

a. Responsabilităţi referitoare la gestionarea voluntarilor:

de a pregăti organizaţia pentru implicarea voluntarilor;

de a pregăti materialele publicitare, comunicatele de presă şi de a menţine legătura cu
presă şi pentru promovarea programului de voluntariat;

de a recruta, intervieva şi selecta voluntarii;

de a se asigura că este respectată legislaţia şi că sunt respectate principiile legate de non
discriminare;

de a planifica şi organiza programe pentru orientarea şi instruirea noilor voluntari;

de a asigura decontarea costurilor voluntarilor;

de a evalua rezultatele muncii voluntarilor;

de a oferi sprijin voluntarilor la nevoie;

de a menţine legătura cu voluntarii prin buletinul organizaţiei, întâlniri, etc.

b. Responsabilităţi referitoare la angajaţi:

de a asista angajaţii organizaţiei în vederea identificării nevoii de voluntari;

de a instrui angajaţii în ceea ce priveşte munca în echipă cu voluntari şi supervizarea
voluntarilor, etc.

c. Responsabilităţi administrative:

de a menţine la zi informaţiile şi datele cu privire la implicarea voluntarilor în
programele organizaţiei;

de a redacta rapoarte cu privire la implicarea voluntarilor;

85

de a organiza evenimente prin care organizaţia şi angajaţii să îşi manifeste aprecierea faţă
de sprijinul adus de voluntari;

de a administra bugetul referitor la implicarea voluntarilor etc.
Pentru a face faţă cu succes acestor responsabilităţi, coordonatorul de voluntari ar
trebui să întrunească (cumulativ, dacă e posibil) următoarele condiţii:

să fie empatic şi să ştie cum să reacţioneze în diferite situaţii;

să aibă cunoştinţe de managementul voluntarilor;

să ştie să se automotiveze şi să îi motiveze pe alţii;

să fie o prezenţă caldă şi să ştie să folosească această calitate în postura de coordonator
de voluntari;

să fie creativ şi să nu fie rigid;

să nu se mulţumească cu puţin – deci să aibă dorinţa de a se ameliora pe sine şi
programul de voluntariat în mod continuu;

să fie flexibil şi capabil să se adapteze rapid la situaţii noi;

să ştie să integreze elemente de joc şi distracţie atât în activităţile profesionale cât şi în
sfera învăţării (în sesiunile de instruire);

să aibă capacitatea de a lucra în condiţii de stress/sub presiune;

să aibă abilitatea de a duce la bun sfârşit lucrurile începute şi de a se concentra asupra
esenţialului;

să aibă capacitatea de a vedea ansamblul fără a pierde din vedere detaliile.

E. Pasul 5. Redactarea documentelor necesare în munca curentă cu voluntarii

Documentele şi instrumentele necesare trebuie să acopere toate ariile lucrului cu voluntarii:

recrutare;

instruire/orientare;

supervizare şi monitorizarea progresului;

evaluare;

recunoaşterea meritelor voluntarilor.

O publicaţie care se impune a fi editată de către organizaţie, în vederea pregătirii pentru

primirea voluntarilor, este Ghidul Voluntarului. Se recomandă ca acest ghid să cuprindă cel puţin
următoarele secţiuni:
a. Secţiunea 1: Informaţii despre organizaţie în general

introducere / bun venit;

scurt istoric al organizaţiei;

organigrama / structura organizaţiei;

lista cu toată echipa (nume, responsabilităţi, contacte);

misiunea şi viziunea;

descrierea pe scurt a serviciilor/programelor;

profilul clienţilor (beneficiarilor);

surse de finanţare şi bugetul anual (pe scurt).

b. Secţiunea 2: Informaţii despre voluntariat în cadrul organizaţiei respective

rolul voluntarilor în organizaţie;

programe şi servicii în care se implică voluntari;

cum să începi;

fişe de post ale voluntarilor;

roluri şi responsabilităţi;

c. Secţiunea 3: Politici şi proceduri ale organizaţiei

86

reguli generale;

codul de etică al organizaţiei;

practici de management;

aşteptări legate de rezultate;

acţiuni disciplinare;

concedierea.

F. Pasul 6. Planificarea bugetului pentru implicarea voluntarilor

Implicarea voluntarilor în organizaţie nu este lipsită de costuri. Deşi voluntarii sunt resurse
umane care implică costuri substanţial mai scăzute decât resursele umane salariate, rămân aceleaşi
costurile legate de asigurarea spaţiului de lucru şi a altor resurse. Se pot delimita costuri legate de:

Personal: Coordonator de voluntari

Costuri de funcţionare: mobilier şi echipament; comunicaţii (telefon, internet, poştă);
consumabile (de exemplu pentru imprimarea şi fotocopierea formularelor, a
certificatelor, a ghidului voluntarului, diplomelor, buletinului voluntarilor, etc.);
achiziţionarea de publicaţii, cărţi pentru dezvoltarea profesională a coordonatorului de
voluntari şi chiar a voluntarilor; recompense (cadouri, mâncare, organizarea de
evenimente); fonduri pentru rambursarea cheltuielilor voluntarilor; transportul
coordonatorului sau al voluntarilor la locul activităţii; instruirea voluntarilor etc.

Cheltuieli neprevăzute.

7.3. Recrutarea voluntarilor27

Recrutarea voluntarilor este procesul prin care organizaţia atrage şi invită oamenii să se
implice în activităţi de voluntariat. Provocarea principală a acestui proces este aceea de a atrage nu
doar suficienţi voluntari, ci şi cei mai potriviţi pentru activităţile desfăşurate.
Elaborarea unei strategii de recrutare a voluntarilor trebuie să cuprindă următoarele etape
(figura 1):
• pregătirea recrutării;
• planificarea recrutării;
• recrutarea efectivă a voluntarilor.

27
*** - Recrutarea voluntarilor, pp. 1-15, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 12
octombrie 2009

87
 Pregătirea recrutării

Pasul 1 Pasul 2 Pasul 3

Evaluarea nevoii de Analiza posturilor şi Studierea mişcării de
voluntari în elaborarea fişelor de voluntariat şi a
organizaţie post tendinţelor existente

Planificarea recrutării

Pasul 4 Pasul 5 Pasul 6

Focalizarea recrutării Momentul mobillizării Elaborarea procesului
(alegerea grupurilor (calendarul de recrutare
ţintă) activităţilor de
recrutare)

Mesajul Tehnicile de Resursele Persoanele

transmis recrutare necesare implicate

Recrutarea efectivă a voluntarilor

Figura 1. Etapele recrutării voluntarilor

88
 Evaluarea nevoilor organizaţiei cuprinde următoarele etape:
• formarea echipei de evaluare;
• stabilirea scopului clar al evaluării (ce dorim să ştim la încheierea procesului);
• stabilirea categoriilor de date care vor contribui la atingerea scopului;
• stabilirea metodelor adecvate culegerii tipului de date necesar;
• elaborarea planului de evaluare şi distribuirea sarcinilor;
• culegerea datelor;
• interpretarea datelor;
• prezentarea rezultatelor evaluării.

Următorul pas în pregătirea procesului de recrutare a voluntarilor, este analiza posturilor

disponibile pentru voluntari în cadrul organizaţiei şi elaborarea fişelor de post. Această etapă din
pregătirea recrutării voluntarilor este strâns legată de procedurile de selecţie a voluntarilor.
Odată stabilite nevoile de voluntari ale organizaţiei se trece la detalierea acestor nevoi prin
identificarea activităţilor concrete pe care voluntarii le vor putea desfăşura în cadrul organizaţiei
specificarea atribuţiilor în cadrul fiecărei activităţi. În urma acestor analize vom şti dacă ne adresăm
tinerilor sau celor vârstnici, dacă avem nevoie de voluntari care posedă anumite cunoştinţe (de
exemplu operare pe calculator) sau activităţile nu necesită astfel de abilităţi.
Focalizarea recrutării (alegerea grupurilor ţintă) trebuie făcută în funcţie de activităţile pe
care voluntarii urmează să le desfăşoare şi de abilităţile necesare. În această etapă a recrutării sunt
extrem de utile analizele posturilor, fişele de post şi profilurile candidaţilor elaborate în faza de
planificare a recrutării. Acestea ne vor spune dacă trebuie să ne adresăm unui anume grup sau
putem lansa un mesaj de recrutare general, care se adresează publicului larg.
Întocmirea calendarului activităţilor de recrutare se construieşte pe toate informaţiile
culese anterior. Acest calendar trebuie să includă:
• o perioadă de elaborare a materialelor ce vor fi folosite în procesul de recrutare;
• o perioadă de lansare a anunţurilor şi de publicizare a ofertei organizaţiei;
• o perioadă pentru stabilirea contactului iniţial între voluntari şi organizaţie;
• o perioadă pentru programarea interviurilor de selecţie (dacă este cazul).

Mesajul pentru recrutarea de voluntari trebuie să cuprindă răspunsul la patru întrebări:

• care este nevoia pe care activitatea de voluntariat o poate îndeplini;
• care va fi rezultatul concret şi pozitiv al activităţii de voluntariat respective?
• care sunt şi cum pot fi depăşite eventualele temeri şi obiecţii la adresa activităţii de
voluntariat?
• care vor fi beneficiile voluntarilor care se vor implica în acestă activitate?

Respectănd acest algoritm mesajul de recrutare va fi explicit (indică nevoia), clar (descrie
activitatea), atrăgător (înlătură temerile) şi convingător (indică beneficiile).

Strategii de recrutare

Între cele mai răspândite strategii de recrutare întâlnim:

• recrutare generală;
• recrutare specifică;
• recrutare de tip “concentric”;
• recrutare în sistem închis.

Recrutarea generală este o strategie care se adresează publicului larg. Scopul este de a
recruta voluntari pentru activităţi care nu necesită abilităţi deosebite sau pentru îndeplinirea cărora
voluntarii pot fi pregătiţi în foarte scurt timp.

89
 Recrutarea specifică este o strategie de a recruta voluntari din rândul unor grupuri ţintă alese
în funcţie de activităţile care urmează a fi desfăşurate. Prin intermediul acestei strategii sunt
recrutaţi voluntari pentru activităţi care necesită abilităţi şi cunoştinţe specifice sau activităţi care
implică lucrul cu grupuri specifice de beneficiari. Pentru acest tip de recrutare sunt extrem de utile
instrumente precum fişele de post şi profilurile candidaţilor întocmite în etapa de pregătire a
recrutării.
Recrutarea de tip concentric este o strategie prin care voluntarii existenţi atrag în
organizaţie noi voluntari sau recrutarea se adresează grupurilor aflate în imediata proximitate a
organizaţiei, grupuri cu care se interacţionează frecvent şi care cunosc organizaţia. Recrutarea de tip
concentric prezintă avantajul că se adresează unui grup deja familiarizat cu tematica voluntariatului
şi chiar cu activităţile organizaţiei, şansele de succes în atragerea de noi voluntari fiind astfel mai
mari. În acelaşi timp însă această strategie de recrutare limitează posibilitatea recrutării celor mai
potriviţi voluntari pentru activităţile ce urmează a fi desfăşurate pentru că nu se adresează unui grup
mai larg. O altă limitare a acestei strategii de recrutare este diversitatea redusă a voluntarilor atraşi
prin acest sistem.
Recrutarea în sistem închis este o strategie prin care se recrutează voluntari din sisteme
închise cum ar fi o şcoală, o companie, o unitate militară, un grup profesional, pe scurt orice grup ai
cărui membri interacţionează frecvent şi manifestă un grad sporit de identificare cu grupul. Această
strategie de recrutare presupune crearea unei culturi a implicării în rândul membrilor acestor grupuri
prin care aceştia acceptă activităţile de voluntariat ca fiind o acţiune pozitivă şi sprijinirea continuă
a implicării.

Tehnici de recrutare

Cele mai răspândite tehnici de recrutare a voluntarilor sunt:

promovarea prin intermediul mass media;

folosirea materialelor tipărite (pliante, fluturaţi, afişe);

recrutarea unu-la-unu (voluntarii existenţi implică un prieten în activităţile organizaţiei);

orientare înaintea înscrierii - orientare destinată tuturor celor interesaţi urmată de
completarea formularelor de înscriere;

prezentări publice;

recrutarea la evenimente speciale;

recrutarea prin scrisori personalizate;

înregistrarea la agenţii specializate pe baza unei oferte a organizaţiei.

Opţiunea pentru una sau mai multe tehnici de recrutare trebuie făcută în funcţie de nevoia de
voluntari identificată în cadrul organizaţiei, descrierile posturilor şi profilurile candidaţilor,
caracteristicile comunităţii şi/sau grupului ţintă către care este orientată recrutarea şi resursele
disponibile.

7.4. Selecţia voluntarilor28

Selecţia voluntarilor se deosebeşte esenţial de selectarea personalului pentru poziţii
retribuite prin simplul fapt că nu este indicat să spunem „nu” unei persoane care este dispusă să-şi
ofere timpul, abilităţile şi dăruirea de bună voie şi fără a solicita recompense financiare pentru
folosul semenilor săi şi pentru soluţionarea unor probleme comune.
Astfel, cuvântul cheie în ceea ce numim selecţia voluntarilor nu este de fapt „a selecta” ci „a
potrivi”, adică a găsi voluntarul potrivit pentru activităţile organizaţiei şi a găsi/crea activităţile
28
*** - Selecţia voluntarilor, pp. 1-18, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 12
octombrie 2009

90
potrivite pentru voluntarii care vin în organizaţie şi nu se potrivesc nici unei poziţii deja existente.
Selecţia voluntarilor devine în acest context un proces complex care trebuie să beneficieze de
atenţie sporită în cadrul organizaţiei.

7.4.1. Ce vor voluntarii de la organizaţie

Câteva dintre posibilele motivaţii ale voluntarilor care se regăsesc în aşteptările lor de la
organizaţii:
• să îşi facă noi prieteni;
• să petreacă timp cu prietenii care sunt deja voluntari;
• să înveţe lucruri noi;
• să-şi formeze deprinderi utile;
• să dea înapoi o parte din ceea ce au primit de la alţii;
• să cunoască oameni diferiţi;
• să se simtă utili;
• să fie parte a unei organizaţii prestigioase;
• să facă tranziţia spre o nouă viaţă;
• să testeze o nouă carieră;
• să-i ajute pe cei mai puţin norocoşi;
• să realizeze ceva;
• să contribuie la ameliorarea comunităţii;
• să lucreze cu un anumit grup de persoane;
• să îşi asume o responsabilitate;
• să facă parte dintr-o echipă;
• să întâlnească persoane importante din comunitate;
• să petreacă un timp cu familia făcând ceva util;
• să înţeleagă problemele comunităţii în care trăieşte;
• să câştige experienţă în vederea obţinerii unui loc de muncă;
• să îşi menţină ‘în uz’ cunoştinţe sau abilităţi pe care altfel nu le folosesc.

7.4.2. Instrumente folosite în selecţia voluntarilor

Selecţia voluntarilor se poate face prin metode diferite în funcţie de posibilităţile şi

specificul organizaţiei. Între cele mai răspândite instrumente folosite în selectarea voluntarilor se
regăsesc:
• formularele de aplicaţie;
• recomandările;
• interviul.

A. Formularele de aplicaţie

Formularele de aplicaţie pot fi folosite ca primă etapă a procesului de selecţie a voluntarilor,

informaţiile astfel colectate fiind folosite pentru orientarea voluntarului către o activitate sau
devenind baza interviului de selecţie.

B. Recomandările

Recomandările nu sunt o alternativă la celelalte metode de selecţie a voluntarilor, ci mai

degrabă o completare a acestora. Recomandările sunt o confirmare a unor abilităţi a căror existenţă
trebuie constatată printr-o altă metodă. Ele pot să conţină informaţii relevante despre voluntar din
perspectiva relaţiei cu cel care a întocmit recomandarea şi care nu au fost surprinse nici prin

91
intermediul formularelor de aplicaţie nici în cadrul interviului de selecţie. În acest caz autorul
recomandării poate fi contactat pentru a furniza mai multe detalii şi subiectul poate fi abordat într-o
discuţie cu voluntarul pentru clarificarea situaţiei.
Aspecte de luat în considerare când se solicită recomandări:

persoana care întocmeşte recomandarea să cunoască voluntarul în calitate profesională şi
nu ca prieten sau membru al familiei;

lipsa contactelor în domeniul profesional în care s-au solicitat recomandările nu înseamnă
că avem în faţă un voluntar care nu este potrivit pentru activitatea respectivă;

recomandările pot fi uneori prea generale şi redactate în termeni pozitivi sau neutri;

este nevoie de consistenţă la nivelul organizaţiei în solicitarea recomandărilor - nu se vor
solicita recomandări numai în anumite cazuri;

persoana care întocmeşte recomandarea este bine să fie informată despre abilităţile şi/sau
expertiza necesară pentru ocuparea postului pentru care voluntarul este selectat;

specificaţi cu claritate momentul în care sunt aşteptate recomandările (înaintea interviului
de selecţie, după interviul de selecţie dar înaintea începerii activităţii etc.)

C. Interviul

Interviul de selecţie a voluntarilor este instrumentul prin care putem dobândi cele complete
informaţii despre viitorii voluntari.
Interviul este:

un instrument de colectare de informaţii;

o posibilitate de a transmite informaţiile dorite despre organizaţie, activităţi şi beneficiari;

o posibilitate de a evalua motivaţia, interesul şi abilităţile viitorilor voluntari;

o posibilitate de a evalua posibilităţile de integrare ale viitorilor voluntari în organizaţie;

o posibilitate pentru voluntar de a evalua posibilităţile de integrare în organizaţie din
perspectivă proprie.

7.5. Orientarea şi instruirea voluntarilor29

7.5.1. Orientarea voluntarilor

Orientarea este o oportunitate pentru voluntar - nu numai pentru a se familiariza cu

organizaţia şi activităţile concrete ale acesteia, dar şi pentru a cunoaşte posibilităţile de instruire
existente.

A. Ce este orientarea ?

Sesiunea de orientare, sau sesiunea de bun venit, reprezintă procesul prin care noii voluntari
reuşesc să acumuleze cât mai multe informaţii legate de organizaţia în care doresc să fie voluntari
înainte de a începe activitatea. Sesiunea de orientare nu face decât să răspundă la câteva întrebări
simple pe care oricine şi le pune în momentul în care doreşte să intre într-o organizaţie:
• De ce să mă implic?
• Cum să mă implic?
• Cu cine voi lucra?

29
*** - Orientarea şi instruirea voluntarilor, pp. 1-18, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro,
accesat 12 octombrie 2009
92
 B. Tipuri de orientare

Pentru ca sesiunea de orientare să fie eficientă, ea trebuie să fie abordată din cel puţin trei
puncte de vedere:

a. Din punct de vedere al cauzei pentru care militează organizaţia

Din punct de vedere al cauzei pentru care militează organizaţia este important ca voluntarul
să cunoască misiunea, viziunea şi valorile organizaţiei, deoarece numai aşa se va putea implica în
atingerea acestora prin activitatea sa. Etapele acestei faze a orientării trebuie să cuprindă informaţii
despre:
• descrierea activităţilor generale ale organizaţiei;
• descrierea grupurilor ţintă;
• misiunea şi viziunea organizaţiei;
• istoricul organizaţiei;
• programele şi serviciile oferite;
• alte grupuri/organizaţii care lucreză în domeniu;
• planurile de viitor ale organizaţiei.

b. Din punct de vedere al sistemului de coordonare a voluntarilor

Din punct de vedere al sistemului de coordonare a voluntarilor este important ca voluntarul
să cunoască şi să înţeleagă sistemul de management promovat şi utilizat în cadrul organizaţiei,
întrucât acesta îl va afecta în mod direct. Această etapă este recomandat să cuprindă:
• structura şi programele organizaţiei, ilustrând posibilităţile de implicare a voluntarilor;
• politicile şi procedurile organizaţiei;
• echipamentul de care se poate folosi voluntarul şi regulamentul de utilizare a acestuia;
• aşteptările organizaţiei de la voluntar;
• beneficiile voluntarului în urma desfăşurării activităţii respective;
• sistemul de menţinere a evidenţei activităţii;
• modalităţile de comunicare;
• calendarul organizaţiei.

c. Din punct de vedere al mediului social

Din punctul de vedere al mediului social este important ca voluntarul să se integreze în
echipa din care va face parte. Voluntarul trebuie să ştie cui poate solicita ajutor în cazul în care
întâmpină probleme, mai ales în cazul în care nu există un coordonator de voluntari. Voluntarul
trebuie să-i cunoască pe cei cu care va colabora, atât voluntari cât şi angajaţi. Din această
perspectivă, elemente necesare în cadrul orientării sunt:
• prezentarea culturii organizaţiei;
• cunoaşterea echipei angajate, a membrilor şi a celorlalţi voluntari;
• familiarizarea cu coordonatorul de voluntari;
• familiarizarea cu sediul organizaţiei şi facilităţile oferite.

C. Pregătirea procesului de orientare

Atunci când noii voluntari intră în organizaţie oferiţi-le o primire călduroasă pentru a-i face
să se simtă în largul lor. Câteva sugestii în acest sens:

pregătiţi-le un pachet de bun venit care poate să includă o scrisoare de la conducerea
organizaţiei, o descriere a muncii pe care o va desfăşura şi o invitaţie de a participa la o
sesiune de orientare a voluntarilor;

oferiţi-le un ghid al voluntarului, care să conţină tot ce trebuie să ştie un voluntar
(politici, proceduri, etc);

93

prezentaţi voluntarul celorlalţi voluntari, personalului organizaţiei şi membrilor
consiliului director;

faceţi o prezentare specială a coordonatorului de voluntari şi a rolului acestuia (dacă
sesiunea este condusă de coordonatorul de voluntari, acesta se va prezenta singur);

prezentaţi voluntarilor spaţiul în care funcţionează organizaţia (sala de şedinţe,
dependinţele, biblioteca, locaţia telefonului şi a altor utilităţi etc.).

D. Modalităţi de difuzare a informaţiilor

Informaţiile pe care voluntarii trebuie să le primească în cadrul sesiunii de orientare pot fi

transmise prin metode diverse. Câteva posibilităţi:

cu ajutorul imaginilor: album foto; flip chart; casetă video; retro sau video proiector -
aceste prezentări sunt potrivite pentru grupuri de voluntari care depăşesc 12 perosane;

cu ajutorul materialelor tipărite: raportul anual - oferă noului venit informaţii legate de
istoricul şi activităţile organizaţiei; ghid de buzunar adresat voluntarilor - care să
cuprindă toate informaţiile legate de specificul activităţilor organizaţiei, drepturi şi
responsabilităţi şi fişe informative;

prin comunicare verbală directă: într-o întâlnire formală - sub forma unei sesiuni de
orientare; într-o întâlnire informală - aici coordonatorul de voluntari şi voluntarul au
posibilitatea să se cunoască mai bine.

E. Aspecte organizatorice

Sesiunea de orientare ar fi potrivit să fie susţinută de cordonatorul de voluntari sau de

persoana specializată în domeniul instruirii/formării. Dacă în organizaţie nu există nici coordonator
de voluntari şi nici o persoană responsabilă cu instruirea, este bine totuşi ca sesiunea de orientare să
fie condusă de o persoană care dispune de abilităţi de comunicare, de exemplu un angajat al
departamentului de relaţii cu publicul sau, eventual, de un voluntar mai vechi, care cunoaşte foarte
bine istoricul, misiunea, valorile organizaţiei şi activităţile în care se pot implica voluntarii.
Este bine ca sesiunea de orientare să se desfăşoare la sediul organizaţiei pentru ca voluntarul
nou venit să aibă posibilitatea să cunoască locul unde îşi va desfăşura activitatea, să îşi cunoască
colegii, voluntari şi/sau angajaţi ai organizaţiei.
Alcătuirea programului de orientare, trebuie să atingă următoarele aspecte:

filosofia şi valorile organizaţiei;

istoricul organizaţiei;

misiuniea organizaţiei şi modul în care este dusă la îndeplinire;

cum a fost înfiinţată organizaţia, cine sunt partenerii ei, angajaţii şi voluntarii;

prezentarea conducerii organizaţiei şi sistemul de management folosit;

prezenţa conducerii organizaţiei şi adresarea unui cuvânt de bun venit este benefică
pentru sublinierea importanţei pe care voluntarii o au pentru organizaţie;

care este relaţia voluntarilor cu angajaţii şi ceilalţi actori implicaţi în activităţile
organizaţiei;

prezentarea persoanei care se ocupă în mod special de voluntari;

cine sunt finanţatorii organizaţiei, de unde vin banii care intră în organizaţie şi cum sunt
cheltuiţi; este important să atingem acest subiect demonstrând astfel transparenţa şi
deschiderea organizaţiei.

94
 7.5.2. Instruirea voluntarilor

Voluntarii trebuie instruiţi pentru a învăţa sau a-şi dezvolta abilităţi specifice necesare în
activităţile pe care le vor desfăşura. Toate cursurile trebuie să fie în strânsă legătură cu poziţia
ocupată şi trebuie să vizeze abilităţile specifice necesare şi nu abilităţi generale.
Pentru ca sesiunea de instruire a voluntarilor să fie eficientă trebuie luaţi în considerare, în
organizarea instruirii, următorii factori:

stabilirea de scopuri şi obiective clare: ce vă propuneţi să realizaţi prin instruire?

justificarea nevoii de a avea o sesiune de instruire;

modalităţi de organizare a instruirii (structurată, în grup, unu-la-unu) după caz;

planificarea bugetului (plata instructorilor, cheltuieli organizatorice pentru voluntari);

accesibilitatea istruirii - oră, zi, locaţie;

pregătirea unei sesiuni atractive şi nu intimidante;

alegerea instructorilor potriviţi - din organizaţie sau din afara acesteia;

păstrarea rezultatelor sesiunii de instruire - formulare de evaluare, materiale realizate,
raportul întâlnirii etc.

Etapele organizării unei sesiuni de instruire de succes sunt următoarele:

a) întocmirea planului (identificarea nevoilor şi stabilirea obiectivelor):
- plănuiţi durata instruirii şi numărul de participanţi;
- ţineţi cont de cunoştinţele, abilităţile şi atitudinile voluntarilor;
- folosiţi o varietate de metode şi tehnici de instruire;
- vizaţi doar competenţe care pot fi ulterior învăţate în termen scurt;
- faceţi în aşa fel ca durata cursului să fie suficientă, dar nu exagerat de lungă;

b) motivarea voluntarilor:
- precizaţi avantajele participării la instruire şi a obiectivelor;
- prezentaţi reuşitele altor voluntari;
- faceţi astfel încât sesiunea de instruire să fie cât mai accesibilă;
- oferiţi posibilitatea instructorului să interacţioneze cu voluntarii;

c) alegerea persoanei care va susţine instruirea:

- alegeţi o persoană calificată să susţină instruirea pe tema respectivă;
- ţineţi cont nu doar de cunoştinţele de specialitate ale persoanei alese, ci şi de
abilităţile sale de comunicare şi de interacţiune cu voluntarii;
- alegeţi o persoană care va aborda sesiunea de instruire dintr-o perspectivă
participativă şi interactivă;

d) alegerea locaţiei sesiunii de instruire:

- alegeţi ca spaţiu de desfăşurare o sală primitoare - o masă rotundă sau scaunele
aşezate în semicerc sunt mult mai prietenoase decât un aranjament de tip sală de curs;
- anunţaţi din timp locul de desfăşurare a sesiunii de instruire;
- asiguraţi-vă că viitorii participanţi cunosc drumul către locaţia aleasă;

e) durata sesiunii de instruire:

- durata alocată sesiunii de instruire variază în funcţie de subiectul abordat şi de
numărul de participanţi;
- indiferent de durata stabilită, asiguraţi-vă că sesiunea de instruire este activă şi variată

f) stabilirea numărului de participanţi:

- grupurile foarte mari nu oferă posibilitatea unei interacţiuni efective între toţi
participanţii;

95
 - o posibilitate în cazul grupurilor mai numeroase ar fi lucrul în echipe mici şi schimbul
de idei în plen;

g) resurse necesare:
- personalul care va susţine instruirea;
- asistenţi sau responsabili cu partea logistică a sesiunii de instruire;
- echipamentul necesar în stare de funcţionare;
- materiale care vor fi distribuite participanţilor;
- o sală e curs amenajată corespunzător;
- evitarea întreruperilor pe cât posibil;
- punctualitatea

7.6. Motivarea voluntarilor30

A. Lista factorilor de motivare:

Dorinţa de a se implica în rezolvarea problemelor comunităţii;

Dobândirea / menţinerea anumitor abilităţi;

Dorinţa de a petrece timp cu alţi membrii ai familiei implicaţi în activităţi de voluntariat;

Dorinţa de a ieşi din casă;

Dorinţa de a-şi face noi prieteni;

Dorinţa de a se distra;

Pentru a fi provocat;

Pentru a lucra cu un anumit grup de beneficiari;

Ppentru a fi responsabil cu/de ceva;

Pentru a fi parte a unui grup sau echipe;

Pentru a dobândi experienţă de lucru;

Pentru a întâlni membrii importanţi ai comunităţii;

Pentru a obţine recunoaştere din partea comunităţii;

Pentru a se remarca la locul de muncă;

Solicitaţi voluntarului să ordoneze aceşti factori în ordinea importanţei pentru sine, acordând
fiecăruia o ‘notă’ de la 1 la 5. Modul în care voluntarul răspunde va fi relevant pentru identificarea
motivelor implicării sale în activităţi de voluntariat şi va reprezenta un ghid a ceea ce trebuie
realizat în sensul ‘motivării’ sale. Spre exemplu dacă voluntarul doreşte ca prin voluntariat să se
remarce la locul de muncă, o idee care poate fi uşor pusă în practică este aceea de a trimite o
scrisoare de informare adresată firmei unde lucreză voluntarul.

30
*** - Motivarea voluntarilor, pp. 1-17, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 12
octombrie 2009

96
 B. Factori de motivaţie în funcţie de nevoile individuale
a. Persoane cu nevoie de auto-realizare
Caracteristici
1. Vor să fie cât mai buni şi să se ştie că sunt aşa
2. Îşi compară succesele cu ale celor din jur
3. Le place să îşi asume responsabilităţi, au
rezultate chiar şi în condiţii de stres
4. Au nevoie de instrucţiuni precise
5. Vor să ştie ce se înţelege prin termenul
‘succes’
6. Doresc să realizeze lucruri importante şi să
atingă obiective concrete - îşi vor asuma doar
riscuri calculate
b. Persoane cu nevoi de afiliere
Caracteristici
1. Nevoia de a fi acceptat şi plăcut
2. Nevoia de interacţiune
3. Dorinţa de a lucra în echipă (şi pentru a evita
riscurile)
4. Preocuparea pentru a-i menţine fericiţi pe cei
din jur
5. Nevoia de a-i cunoaşte foarte bine pe colegii
de lucru
6. Dorinţa de a-i ajuta pe cei la nevoie
c. Persoane cu nevoi de putere
Caracteristici
1. Dorinţa de a avea un impact şi o influenţă
pozitivă
2. Dorinţa de a induce schimbarea şi de a fi
diferit
3. Preocupaţi pentru reputaţie, poziţie socială
4. Plăcerea de a da sfaturi şi de a-şi expune
ideile
5. Elocvenţa, forţa discursului
6. Abilitatea de a vedea conexiunile dintre
lucruri, imaginea de ansamblu
97
Factori motivanţi
1. Sarcinile clar definite
2. Metode de cuantificare a succesului
3. Documentarea succesului pentru cei din jur
(scrisoare de recomandare, etc.)
4. Oferirea unor sarcini din categoria: ‘prima de
acest gen’, ‘cea mai importantă’
5. Posibilitatea de a lucra independent
6. Implicarea în designul procesului prin care se
vor atinge obiectivele
Factori motivanţi
1. Posibilitatea de a stabili relaţii personale
2. Faptul de a fi apreciat ca persoană
3. Oportunităţile de a interacţiona
4. Recompense personalizate
5. Sentimentul de a face parte dintr-un grup, o
echipă, etc.
6. Şansa de a lucra pentru oameni
Factori motivanţi
1. Posibilitatea de a avea un anumit grad de
independenţă în realizarea sarcinii
2. Accesul la persoane şi informaţii de care au
nevoie
3. Posibilitatea de a-şi asuma riscuri
4. Recunoaşterea meritelor, încurajări
5. Oferirea de provocări mereu noi
6. Înţelegerea faptului că ei sunt deschizători de
drum, şi mai puţin ‘
 7.7. Recunoaşterea meritelor voluntarilor31
Sistemul de recunoaştere a meritelor voluntarilor se referă la:
• satisfacerea unor nevoi ale celor care lucrează deja ca şi voluntari;
• convingerea celor indecişi că unele din nevoile lor vor fi împlinite prin voluntariat.
Construirea unui sistem de recunoaştere eficient trebuie să aibă următoarele
caracteristici:

ţină cont de preferinţele voluntarilor;

să fie strâns legat de motivaţiile voluntarilor şi mai puţin de ceea ce conducerea
‚decretează’;

echitatea, bazată pe performanţele individuale şi de grup;

coerenţa în recunoaşterea meritelor;

adaptarea la cultura organizaţiei şi a persoanelor ;

corectitudinea - recunoaştere pe măsura rezultatelor obţinute şi nu pe criterii
discriminatorii;

înţelegerea faptului că există şi alţi factori de motivare în afară de bani şi altruism;

corelarea în timp cu realizările;

acceptarea faptului că misiunea organizaţiei nu este suficientă ca unic factor
motivaţional;

atenţie la ceea ce este prea mult: a mulţumi voluntarului este important, dar a-i mulţumi
pentru cel mai mărunt gest pe care îl face poate deveni deranjant şi chiar jignitor!

Recunoaşterea meritelor voluntarilor se poate face prin:

a) sisteme formale de recunoaştere a meritelor voluntarilor – se referă la decernarea de
premii, certificate, medalii, recepţii, etc. Multe instituţii organizează o întâlnire anuală în
cinstea voluntarilor. În acest cadru, voluntarii cu merite deosebite sunt evidenţiaţi şi
menţionaţi în mod oficial. Decizia de a organiza sau nu o astfel de ceremonie trebuie să
ţină seama de preferinţele voluntarilor: ele pot fi importante pentru acei voluntari care au
nevoie de recunoaştere din partea comunităţii, dar pot să fie fără impact (sau chiar cu
efect negativ) asupra acelor voluntari care ar fi preferat ca resursele să fie investite mai
degrabă într-un proiect concret;
b) sisteme informale de recunoaştere a meritelor voluntarilor - foarte adesea, cea mai
eficientă recompensă este faptul ca personalul angajat să îşi exprime sincer, spontan şi
cât mai frecvent aprecierile şi mulţumirile pentru aportul adus de voluntari. Acest sistem
informal, de zi cu zi, poate avea un impact mult mai mare decât cel formal şi dacă acesta
din urmă poate lipsi, gesturile zilnice de apreciere nu trebuie să lipsească niciodată!

Un criteriu în implementarea sistemului de recunosştere a meritelor voluntarilor este

durata perioadei de voluntariat:
a) pentru voluntarii pe termen lung recunoaşterea se face în cadrul şi de către grup, eventual
prin obiecte ce poartă însemnele grupului, ale organizaţiei; evenimentul reprezintă o
promovare implicită; prezentator este o persoană cu autoritate;
b) pentru voluntarii pe termen scurt recunoaşterea se face imediat după sau în strânsă
legătură cu sarcina îndeplinită; are o formă portabilă (ceva ce voluntarul poate să ia cu
sine când pleacă, de exemplu o fotografie, ceva vizibil în comunitate, de exemplu o
scrisoare către familie sau locul de muncă).

Câteva acţiuni concrete care aparţin sistemului de recunoaştere a meritelor voluntarilor:

a) cel mai important: să se spună un simplu “Mulţumesc!” la timpul potrivit;
31
*** - Recunoaşterea meritelor voluntarilor, pp. 1-13, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro,
accesat 12 octombrie 2009

98
 b) implicarea voluntarilor în decizii care îi privesc direct;
c) încercarea de a stabili cu voluntarul şi o relaţie personală dincolo de cea de lucru (interes
pentru preocupările, planurile de viitor, personalitatea voluntarului, etc.);
d) tratament egal voluntari – angajaţi;
e) susţinerea voluntarului în dorinţa de a-şi îmbunătăţi abilităţile (organizarea de sesiuni de
training pentru voluntari, etc.);
f) crearea unui sistem de promovare a voluntarilor în cadrul organizaţiei (de ce nu un
proces de planificare a “carierei” voluntarilor în cadrul organizaţiei?).

Idei practice pentru recunoaşterea meritelor voluntarilor:

a) pentru voluntarii angajaţi pe termen scurt: cel mai important: formarea obişnuinţei de a
le spune „Mulţumesc!”, de a-i saluta călduros, de a le zâmbi, de a le scrie un bilet de
mulţumire; o organizarea unui joc de cunoaştere şi comunicare interpersonală (ice-
breaker) la începutul sau sfârşitul activităţii; o menţionarea calităţilor personale, a
faptului că acestea sunt importante pentru organizaţie;
b) pentru voluntarii angajaţi pe termen lung:
- să le fie menţionate competenţele şi rezultatele în faţa membrilor conducerii;
- solicitarea opiniei, eventual organizarea unei sesiuni de consultare cu voluntarii
privitoare la diferite aspecte organizaţionale;
- permisiunea de a semna eventualele produse pe care le produc;
- scrisoare de recomandare, adeverinţă de voluntariat, alte documente oficiale care
atestă implicarea lor;
- o emisiune radiofonică sau televizată privind rezultatele lor;
- un concurs de tip „Voluntarul lunii”;
- participarea la şedinţele personalului angajat cu prezentarea rezultatelor, problemelor
ivite, planuri de soluţionare gândite de echipa voluntarilor;
- scrisoare de mulţumire din parte unui membru marcant al conducerii;
- oferirea posibilităţii de a reprezenta organizaţia la întâlniri profesionale, etc.;
- întâlniri informale cu membrii conducerii, unde voluntarii interesaţi pot să pună
întrebări legate de aspectele ‚ascunse’ ale profesiei ;
- organizarea de traininguri sau oferirea posibilităţii de a participa la trainingurile
personalului angajat;
- un anunţ de mulţumire în cel mai cunoscut ziar local sau chiar naţional;
- diplomă sau un certificat pentru „Cea mai bună echipă de voluntari”/ „Echipa de
voluntari care a obţinut cele mai bune rezultate”.

7.7. Evaluarea programelor şi a voluntarilor32

Numărul crescând de organizaţii, instituţii şi programe care implică voluntari a generat
concurenţă pentru resursele limitate. Existenţa unor rezultate măsurabile ale activităţilor anterioare
este un argument convingător pentru atragerea de noi resurse pentru continuarea activităţilor sau
pentru iniţierea unor noi programe. De asemenea, un program care are încă de la început obiective
clare şi un set de indicatori de succes măsurabili va fi mai uşor de pus în practică pentru că cei care
îl implementează vor şti ce au de făcut şi vor putea analiza fiecare acţiune propusă din perspectiva
capacităţii acelei activităţi de a-i apropia de scopul iniţial al programului.

32
*** - Evaluarea programelor şi a voluntarilor, pp. 1-24, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009

99
Cum trebuie să fie evaluarea?

sistematică

să răspundă unor întrebări (precum: Ce impact au avut eforturile voluntarilor noştri?
Suntem eficienţi în ceea ce facem?)

continuă şi permanentă

exact inversul gândirii tradiţionale (care asociază evaluarea doar cu măsurarea
rezultatelor finale)

parte atât a unui program cât şi a activităţii unei organizaţii

La ce ajută evaluarea?

luarea deciziilor

alocarea resurselor limitate pentru maximizarea impactului lor şi a rezultatelor

clarificarea scopurilor şi obiectivelor

clarificarea evoluţiei în timp a proiectului

examinarea mediului/contextului în care se desfăşoară proiectul

atingerea eficienţei prin învăţarea dobândită în urma evaluării organizaţiei şi programelor

ajustarea pe parcurs a acţiunilor pentru a atinge în final obiectivele propuse

implementarea şi îmbunătăţirea programelor

Un posibil model de evaluare cuprinde următoarele etape:

a) Construirea modelului de evaluare (obiective, metode şi tehnici, programul)
b) Colectarea datelor: date cantitative (numărul de ore lucrate de voluntari; numărul de
ore de instructaj de care au beneficiat voluntarii; numărul de voluntary recrutaţi/ instruiţi/
plasaţi; numărul beneficiarilor unui program; numărul de activităţi în care au fost
implicaţi voluntari; echivalentul bănesc al activităţilor desfăşurate etc.) şi date calitative
(îmbunătăţirea relaţiilor în comunitate; creşterea interesului faţă de o anumită activitate;
sprijin sporit pentru misiunea organizaţiei; satisfacţia morală a beneficiarului; dobândirea
de abilităţi şi deprinderi; creşterea bunăstării beneficiarilor etc.)
c) Analiza datelor. Datele culese în procesul de evaluare trebuie analizate sistematic în
funcţie de scopul evaluării şi destinaţia raportului de evaluare. Analiza datelor trebuie să
urmărească atât aspectul cantitativ, cât şi aspectul calitativ al informaţiilor culese în
procesul de evaluare. În funcţie de scopul evaluării datele trebuie grupate pe categorii:
date care evaluează activitatea voluntarilor; date care evaluează atingerea obiectivelor
programului sau activităţii; date care evaluează evoluţia organizaţiei/ instituţiei; date care
evaluează impactul activităţii voluntarilor asupra beneficiarilor. În funcţie de destinaţia
raportului de evaluare datele trebuie grupate pe categorii relevante pentru cei cărora li se
adresează raportul şi analizate prin tehnici adecvate, care să producă rezultatele potrivite
destinatarului raportului de evaluare şi intereselor acestuia. Un raport pentru finanţatori
va trebui să cuprindă acele date care demonstrează utilizarea eficientă a resurselor pentru
atingerea scopurilor propuse. Un raport pentru parteneri trebuie să cuprindă acele date
care arată aportul fiecărei părţi la realizarea obiectivelor comune. Un raport pentru mass
media trebuie să cuprindă acele informaţii care prezintă rezultatele activităţilor şi
impactul asupra beneficiarilor. Un raport de evaluare internă (atât a programelor cât şi a
voluntarilor) trebuie să cuprindă acele informaţii care arată gradul de atingere a
obiectivelor, evoluţia faţă de un moment de referinţă stabilit anterior.
d) Raportarea informaţiei. Un raport de evaluare trebuie să cuprindă: descrierea
programului/activităţii evaluat/e; prezentarea obiectivelor programului/activităţii;
prezentarea aspectelor (activităţi şi/sau persoane) evaluate; descrierea tehnicilor de
adunare a datelor; interpretarea rezultatelor; prezentarea concluziilor.
e) Utilizarea informaţiei. Datele culese în procesul de evaluare, prelucrate şi interpretate
într-un raport de evaluare, trebuie utilizate eficient pentru beneficiul
organizaţiei/instituţiei şi al programelor derulate. Rezultatele evaluărilor intermediare

100
 trebuie utilizate pentru schimbarea şi adaptarea activităţilor, mijloacelor şi tehnicilor
folosite realităţii schimbătoare care poate influenţa atingerea obiectivelor propuse sau
pentru corectarea acţiunilor necorespunzătoare prevăzute iniţial. Rezultatele evaluărilor
finale pot avea destinaţii diferite. La încheierea unui program se pot redacta rapoarte de
evaluare pentru finanţatori, parteneri, beneficiari, mass media sau pentru uzul intern al
organizaţiei/instituţiei. Rezultatele evaluării voluntarilor trebuie folosite pentru
îmbunătăţirea proceselor de instruire şi plasare a voluntarilor.

7.8. Găseşte activitatea care ţi se potriveşte33

Oriunde te-ai afla, numărul activităţilor în care ai putea să te implici în calitate de voluntar
este aproape nelimitat. Nu este o exagerare să spunem că este câte ceva de făcut pentru toată lumea!
Depinde doar de tine să explorezi posibilităţile diverse care există şi să alegi un rol, o activitate care
ţi se potriveşte.
Primul pas constă în a te explora, a te cunoaşte mai bine pe tine însuţi/însăţi astfel încât să
afli exact ce poţi oferi şi ce anume ţi s-ar potrivi cel mai bine. După ce reuşeşti să te cunoşti mai
bine, după ce afli ce anume poţi oferi celor din jur, poţi contacta un centru de voluntariat (găseşti pe
pagina www.voluntariat.ro).

7.8.1. Stabilirea abilităţilor

Implicarea în activităţi de voluntariat te poate ajuta să îţi dezvolţi sau creezi abilităţi utile în
viaţa profesională şi personală. Foloseşte lista de mai jos pentru a te cunoaşte mai bine, dar şi pentru
a decide care abilităţi îţi doreşti să le dezvolţi în perioada care urmează, prin activităţi de
voluntariat.

Lista abilităţilor

a. Abilităţi de citire:

înţeleg informaţiile scrise adresate unui public general, inclusiv orarele şi manualele
de bază;

reuşesc să identific ideile principale dintr-un text scris;

b. Abilităţi de scriere:

reuşesc să prezint informaţii, gânduri şi idei într-o formă scrisă;

ştiu să iau notiţe corecte şi complete;

pot să redactez corespondenţă de bază şi instrucţiuni;

ştiu să editez texte şi să mă asigur că nu sunt greşeli descriere, de gramatică sau de
sintaxă;

c. Abilităţi legate de cifre (numerice):

ştiu să fac calcule de bază;

pot să folosesc cunoştinţele de bază din matematică în situaţii practice (măsurători,
procentaje, proporţii etc.);

reuşesc să fac estimări realiste;

pot să înţeleg grafice şi tabele;

ştiu să lucrez cu bani şi să inventariez obiecte;

33
*** - Găseşte activitatea care ţi se potriveşte, pp. 1-18, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
101
d. Abilităţi de vorbire (inclusiv în public):

pot să organizez şi să prezint informaţii sau idei de manieră clară, concisă;

reuşesc să prezint mesajele într-o formă accesibilă celor care mă ascultă şi adaptată
situaţiei;

ştiu să particip efectiv în conversaţii şi discuţii;

e. Abilităţi de ascultare:

ştiu să primesc informaţii şi instrucţiuni de o manieră eficientă;

sunt deschis/ă la idei şi perspective noi propuse de alţii (pot să le ascult şi să le
evaluez fără să simt nevoia să mă apăr sau să fiu defensiv/ă);

f. Abilităţi legate de viaţa socială (socializare):

reuşesc să mă relaţionez pozitiv atât cu colegii cât şi cu superiorii;

ştiu să lucrez împreună cu alţii;

îmi place să îi tratez pe ceilalţi cu respect;

sunt prietenos/oasă şi politicos/oasă;

reuşesc să înţeleg limbajul trupului altora;

g. Abilităţi legate de gândire:

reuşesc să înţeleg idei şi să asimilez informaţii noi relativ uşor;

pot să folosesc logica pentru a trage concluzii, prevedea rezultate şi evalua idei;

dau dovadă de flexibilitate în gândire;

ştiu să iau decizii corecte;

reuşesc să evaluez diferite modalităţi de a acţiona într-o situaţie dată;

pot să analizez probleme şi să găsesc soluţii;

reuşesc să deduc sensul cuvintelor necunoscute;

ştiu să îmi folosesc imaginaţia şi ingeniozitatea, să identific modalităţi diferite de a
face un lucru;

pot să prevăd situaţii şi să îmi folosesc resursele;

îmi place să învăţ din experienţă şi să îmi folosesc experienţele în alte contexte;

i. Abilităţi legate de memorie:

reuşesc să îmi amintesc informaţii şi detalii atât pe termen scurt cât şi pe termen lung;

reuşesc să folosesc instrucţiuni în paşi consecutivi;

j. Abilităţi de lucru în echipă:

sunt capabil/ă să lucrez împreună cu alţii;

sunt capabil/ă să înţeleg scopul grupului;

sunt capabil/ă să contribui la eforturile echipei sau grupului cu idei şi sugestii;

sunt capabil/ă să demonstrez respect pentru perspectivele şi opiniile altora;

k. Abilităţi de operare PC:

înţeleg funcţiile de bază ale unui computer;

ştiu să operez un program de editare de texte;

ştiu să folosesc email-ul;

ştiu să navighez pe internet pentru a găsi resursele / informaţiile de care am nevoie;

ştiu să editez fotografii;

l. Abilităţi de management personal:

am obiceiuri bune în ceea ce priveşte munca şi o atitudine pozitivă;

102

sunt consecvent/ă, conştiincios/oasă, disciplinat/ă şi motivat/ă să duc munca începută
la bun sfârşit;

lucrez bine şi fără supraveghere, dar ştiu când să cer ajutor;

îmi gestionez bine timpul;

reuşesc să planific şi să realizez la timp proiectele;

ştiu să îmi stabilesc obiective şi priorităţi în viaţa personală şi profesională;

demonstrez iniţiativă şi sunt capabil/ă să rezolv probleme în mod independent;

îmi place să îmi asum responsabilitatea şi să accept consecinţele propriilor mele
acţiuni;

accept autoritatea;

ştiu să accept criticile constructive;

reuşesc să îmi exprim calm şi constructiv nemulţumirile;

reuşesc să rămân calm/ă şi să lucrez sub presiunea termenelor limită;

pot să îmi ţin emoţiile şi impulsurile sub control;

ştiu să dezvolt strategii pentru a depăşi situaţii noi, de criză sau stresante;

mă cunosc suficient de bine (sentimente personale, nevoi, puncte tari, valori).

7.8.2. Ce îţi doreşti de la activitatea de voluntariat în general

După ce ţi-ai stabilit abilităţile, gândeşte-te ce îţi doreşti în general. Ce îmi place să fac?
Gândeşte-te la şcoală, hobby-uri, activităţi culturale, sportive etc. Ce tip de activitate îmi face cea
mai mare plăcere? Şi care anume îmi displac?
Exemple: să vorbesc cu oameni... să îi ajut să îşi rezolve problemele personale... să citesc...
să descopăr cum funcţionează lucrurile... să lucrez cu cifre... să îmi folosesc imaginaţia... să
“vând” idei sau produse... să cercetez... să organizez oameni sau evenimente... să predau altora
ceea ce ştiu eu... să scriu... să interpretez un rol... să construiesc lucruri cu propriile mele mâini....
Întrebări care te vor ajuta să descoperi ce îţi doreşti cu adevărat de la activitatea de
voluntariat:
• Care cred că este cel mai mare succes al meu de până acum?
• Ce abilităţi şi cunoştinţe m-au ajutat să îl obţin?
• Care sunt cele mai puternice abilităţi ale mele?
• Ce abilităţi şi cunoştinţe am acumulat la şcoală sau în cadrul activităţilor extracurriculare?
• Ce abilităţi sau cunoştinţe aş vrea să îmi dezvolt/acumulez?
• Ce activităţi noi aş dori să încerc?
• Prefer să lucrez singur/ă sau ca parte a unei echipe?
• Prefer să îmi asum un rol de conducere sau evit de obicei acest lucru?
• Ce tipuri de locuri de muncă mă atrag?
• Care ar fi locul meu de muncă ideal?
• Ce mi-ar plăcea să realizez în următorii trei-cinci ani?
• Ce mă văd făcând peste 5-10 ani în ceea ce priveşte cariera?
• Dar în ceea ce priveşte viaţa mea personală?
• Ce lucruri mă preocupă în afara vieţii mele personale?
• Dacă aş putea să schimb un lucru în comunitatea în care trăiesc, în ţară, în lume - care ar fi
acela?
• Ce admir la oameni? De ce?
• Cum aş defini o viaţă de succes?

103
 7.8.3. Ce îţi doreşti de la organizaţia/programul în cadrul căruia vei activa

Acum este momentul să te gândeşti, concret, ce îţi doreşti de la activitatea de voluntariat.

a. Care este problema care mi se pare cea mai gravă? Care este domeniul care mă
interesează cel mai tare?
Cunoşti organizaţii sau instituţii care lucrează în acest domeniu în localitatea ta? Consideri
că aceste organizaţii fac o treabă bună şi merită sprijinul tău? Sau te preocupă probleme sau
situaţii de care nu se ocupă nimeni în localitatea ta? Ţi-ar plăcea să iniţiezi tu ceva? Aceste
întrebări te vor ajuta să identifici tipul de organizaţie sau instituţie pe care o poţi contacta pentru
a-ţi oferi sprijinul.

b. Aş prefera oare să îmi folosesc în activitatea de voluntariat cunoştinţele pe care le

folosesc / le-am dobândit în activitatea mea salarizată / la şcoală sau prefer să încerc ceva
nou?
La ce te pricepi cel mai bine? Dintre acestea, ce îţi place să faci? Poţi include atât
deprinderi, abilităţi, cunoştinţe din domeniul profesional cât şi hobby-uri şi talente pe care le
dezvolţi doar în timpul liber. Cu cât mai bine reuşeşti să îţi creionezi calităţile, cu atât mai uşor îţi
va fi să găseşti activitatea de voluntariat care ţi se potriveşte cel mai bine. Nu uita că, deşi anumite
activităţi de voluntariat necesită cunoştinţe prealabile (de ex. cunoştinţe de operare pe calculator),
există la fel de multe care necesită alt tip de abilităţi: sociabilitate, veselie, bun ascultător, răbdare,
etc. Atunci când faci „inventarul” abilităţilor, cunoştinţelor şi talentelor tale, întreabă-te: „vreau
să îmi folosesc aceste calităţi în activitatea de voluntariat?”. Dacă te interesează o schimbare
dramatică faţă de activitatea ta zilnică, atunci probabil nu vei vrea să lucrezi cu aceleaşi calităţi de
care faci uz în activitatea ta profesională.

c. Ce mi-ar plăcea cel mai mult să învăţ din activitatea de voluntariat?

Ca voluntar, ai libertatea de a experimenta diverse activităţi noi. De a testa chiar o nouă
carieră. Există ceva ce ţi-ai fi dorit să înveţi dar nu ai reuşit? Multe organizaţii îţi vor da
posibilitatea de a lucra ca începător fiindcă ele ştiu cât de motivaţi sunt oamenii la început de
drum. Aceasta este o modalitate de a învăţa ceva nou şi de a te distra în acelaşi timp. Testându-te
în acest mod vei ajunge să ai o nouă perspectivă asupra vieţii tale şi asupra lumii din jurul tău.

d. Ce nu vreau să fac în activitatea de voluntariat?

Este foarte bine să clarifici de la început care sunt lucrurile pe care NU ai vrea să le faci în
calitate de voluntar. Cu cât mai mulţumit/ă vei fi de activitatea ta cu atât vei fi un voluntar mai bun.
Deci pregăteşte-te spui „nu” activităţilor care nu ţi se potrivesc. Ai dreptul să negociezi.

e. Îmi doresc o activitate regulată, o sarcină pe termen scurt sau una pe termen lung?
Unele activităţi de voluntariat necesită mult timp din partea voluntarilor. Dar altele pot
dura mult mai puţin sau chiar o singură zi. Din ce în ce mai multe organizaţii planifică activităţi
care pot fi derulate în seri sau la sfârşit de săptămână într-o manieră „intensivă”. Fii onest/ă cu
tine însuţi/însăţi şi cu organizaţia sau instituţia unde ţi-ar plăcea să fii voluntar, descrie-le
disponibilitatea în timp şi negociaţi. Organizaţia sau instituţia are nevoie să ştie cât se poate baza
pe ajutorul tău. Este preferabil să începi cu un număr minim de ore pentru a te asigura că
programul tău îţi permite să creşti numărul de ore pe parcurs, atunci când vei simţi că ţi-ai găsit
locul, decât să promiţi mult şi să nu poţi să te ţii de cuvânt sau să fii nemulţumit/ă.

f. Aş prefera să lucrez singur/ă sau într-un grup? Sau cu un prieten/o prietenă sau cu
membrii familiei mele?
g. Sunt dispus/ă să particip la o sesiune de instruire sau doresc să încep activitatea
imediat?

104
 h. Cu ce tip de persoane mi-ar plăcea să lucrez - atât din punct de vedere al colegilor
cât şi ca beneficiari ai activităţii mele?
i. Ce alte preferinţe ai:

să lucrezi singur/ă sau împreună cu alte persoane?

preferi activităţile de birou sau preferi să lucrezi direct cu beneficiarii unei
organizaţii?

preferi să lucrezi “în persoană” sau “virtual” prin intermediul internetului sau la
domiciliu?

preferi activităţi punctuale (o singură dată - până la două luni), pe termen mediu (2-6
luni) sau pe termen lung (peste 6 luni)?

7.8.4. Cunoaşte organizaţia

După ce ai descoperit ce îţi doreşti şi ce poţi oferi, gândeşte-te cum poţi să găseşti o
organizaţie care să răspundă intereselor tale (internet, telefon sau pur şi simplu gândeşte-te ce
instituţie publică - spitale, creşe, grădiniţe, şcoli, muzee, grădini botanice etc. - ar putea să aibă
nevoie de sprijinul tău. Nu te gândi imediat că instituţiile nu au nevoie de voluntari pentru că, după
cum ştii, situaţia lor financiară este departe de a fi roz şi deci au nevoie de tot sprijinul.).
Alege câteva dintre organizaţiile care ţi-au atras atenţia şi “prospectează piaţa”. Vizitează-le
de câteva ori, discută cu angajaţii şi cu voluntarii existenţi, uită-te pe pagina lor de web (dacă
există). Urmăreşte ce anume îţi poate oferi sarcina specifică pe care ai ales-o cât şi organizaţia în
general.
În cazul în care nu organizaţia îţi poate oferi o fişă a postului, insistă totuşi să ţi se spună
clar, de la început o serie de lucruri pe care fişa postului ar trebui să ţi le clarifice:
• Care este natura şi scopul sarcinii/ activităţii?
• Care sunt responsabilităţile tale principale?
• De ce abilităţi este nevoie pentru a face faţă cu succes acestor responsabilităţi?
• Care vor fi relaţiile în cadrul organizaţiei? Cui îi voi fi subordonat direct şi cu cine voi
colabora?
• Cine îmi va superviza direct activitatea?
• Care este legătura dintre responsabilităţile acestui post şi celelalte posturi din cadrul
organizaţiei?
• Ce fel de instruire o să primesc?
• De ce fel de sprijin o să beneficiez în realizarea sarcinilor care îmi revin?
• Voi primi feed-back regulat cu privire la activitatea mea?
• Voi primi o evaluare scrisă după o anumită perioadă?
• Va menţine cineva (coordonatorul de voluntari) evidenţa activităţii mele (ore de activitate,
rezultate)?
• Voi avea posibilitatea să îmi asum mai multe responsabilităţi atunci când voi fi pregătit/ă?
• Câte ore va trebui să mă implic în programe săptămânal? (fii atent/ă la acest aspect şi ţine
cont că este preferabil că începi cu un număr mai mic de ore şi să îţi asumi mai multe pe parcurs,
decât să îţi asumi prea multe de la început şi să dezamăgeşti şi să fii dezamăgit/ă)
• Se decontează în organizaţie cheltuielile referitoare la implicarea în programe (transport la
şi de la sediu etc.)?

105
 Bibliografie selectivă

1. Călin Hinţea, Balogh Márton – Introducere în managementul organizaţiilor

neguvernamentale. Suport de curs pentru învăţământ la distanţă, Universitatea Babeş-Bolyai,
Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, Cluj-Napoca, 2003
2. Lester M. Salamon, Helmut K. Anheier şi asociaţii – Globalizarea sectorului nonprofit: o
teorie revizuită, 1998, Center for Civil Society Studies, The Johns Hopkins University, Baltimore
3. Nicolescu Ovidiu. Verboncu Ion – Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
4. Sibian, Eugen Ionuţ – legislaţie cu privire la sectorul nonprofit în ţările Uniunii Europene,
http://www.fdsc.ro/documente/17.pdf, accesat noiembrie 2009
5. Lambru, Mihaela – Relaţia între sectorul de afaceri şi sectorul nonguvernamental între
sponsorizare şi construcţia de relaţii parteneriale, Fundaţia Concept, ianuarie 2004,
http://www.bvau.ro/docs/pdf/relatia_afaceri_nonprofit.pdf, accesat 15 noiembrie 2009
6. Badrus, Nadia - Societatea civilă în România după 1989, Geneză, Moduri de Acţiune”,
Editura Universităţii „ Lucian Blaga” din Sibiu, 2001
7. *** - Proiectul „Închiderea Minelor, Refacerea Mediului şi Regenerare Socio -
Economică”, Crearea capacităţii instituţionale la nivelul comunităţilor. Suport de curs. Modulul 2:
Crearea şi dezvoltarea ONG-urilor, 2008, www.comunitati-
miniere.ro/.../Modul_2_Crearea_si_managementul_ONGurilor.doc -, accesat 18 noiembrie 2009
8. *** - Raporturile armată-societate civilă (studiu introductiv),
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/armata_si_societatea_civila.pdf, accesat 01.12.2009
9. *** - Pregătirea organizaţiilor pentru implicarea voluntarilor, Centrul Naţional de
Voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
10. *** - Recrutarea voluntarilor, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
11. *** - Selecţia voluntarilor, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
12. *** - Orientarea şi instruirea voluntarilor, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
13. *** - Motivarea voluntarilor, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
14. *** - Recunoaşterea meritelor voluntarilor, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis,
www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
15. *** - Evaluarea programelor şi a voluntarilor, Centrul Naţional de Voluntariat Pro
Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
16. *** - Găseşte activitatea care ţi se potriveşte, Centrul Naţional de Voluntariat Pro
Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 12 octombrie 2009
17. Ordonanţa nr. 26/30.01.2000 (actualizată) cu privire la asociaţii şi fundaţii, M. Of. 39/31
ianuarie 2000
18. Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare
19. Legea partidelor politice nr. 14/9 ianuarie 2003, actualizată la data de 7 martie 2008,
M. Of. Nr. 25/17.01.2003
20. Legea 334/17 iulie 2006 privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale,
M. Of. nr. 632/21.07.2006
21. Legea sindicatelor nr. 54 din 24 ianuarie 2003, M. Of. nr. 73/5.02.2003
22. Legea patronatelor nr. 356 din 10 iulie 2001, actualizată, M. Of. nr. 380/12.07.2001
23. Legea voluntariatului nr. 195/2001, republicată, M. Of. nr. 276/25.04.2007
24. www.telecentru.ro
25. www.civitas.ro
26. http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=331&langId=ro
27. www.oecd.org
28. http://ro.wikipedia.org/wiki/Societate_civil%C4%83, accesat noiembrie 2009

106