Lecția 9.

Mecanisme de funcționare a societății

Organizarea socială – Caracterizarea instituțiilor și organizațiilor
sociale
Prof. dr. Ana Maria Dima
Ce sunt organizațiile?
Viața indivizilor este afectată în mod fundamental de organizații.
De la naștere suntem implicați în organizații: maternitate, creșe,
grădinițe, școli, licee, universități. În organizații suntem angajați, ne
petrecem timpul liber, ne îngrijim sănătatea, etc.
Toate domeniile de activitate socială sunt caracterizate de un
proces de raționalizare prin care mijloacele cele mai adecvate
sunt puse în slujba realizării scopurilor. Procesul de raționalizare
determină apariția organizațiilor formale.
Orice organizație se caracterizează prin următoarele trăsături:
- Sunt formate din persoane aflate în interacțiune și care urmăresc
realizarea unor interese comune
- Existența unei structuri organizatorice, a unui centru de putere
care gestionează acțiunile membrilor în vederea realizării scopului
(stabilește scopul, mijloacele și valorile promovate)
- Posibilitatea eliminării persoanelor care nu-și îndeplinesc
obligațiile sau a celor a căror activitate este nesatisfăcătoare.
Organizațiile sociale propun modele de comportament, reguli,
norme, valori, strategii de acțiune și decizie, roluri, statusuri,
modalități de colaborare în vederea realizării scopului propus.
Caracterizarea instituțiilor și organizațiilor sociale
Instituțiile și organizațiile sociale sunt studiate de către sociologie,
deoarece constituie elemente fundamentale ale societății. O instituție este
o organizație investită cu valori sociale.
Instituțiile sunt organizate în jurul unor structuri complexe de roluri sociale
cerute de activități fundamentale sau de nevoi și interese sociale.
Herbert Spencer și Talcott Parsons considerau că o instituție socială este
alcătuită din toate elementele structurale ale unei societăți. Talcott Parsons
Instituțiile sociale sunt diferite de la o societate la alta și îmbracă o
varietate de forme. Ele pot fi grupate în funcție de obiectivul și scopul
activității:
- instituții politice care au ca obiect exercitarea puterii și utilizarea
legitimă a forței;
- Instituții economice care au ca obiect producția și distribuția bunurilor;
- Instituții cultural-educative coordonează actvitățile din domeniul
învățământului, artei, științei, religiei;
- Institutii juridice asigura respectarea legii in societate
- Instituția familiei are ca obiect problemele vieții de familie.
Sistemul social
Sistemul social este alcătuit din mai multe subsisteme (instituții) aflate
în interacțiune.
Nimeni nu se poate realiza ca om și nici nu poate participa la viața
societății în afara organizațiilor.
În istoria sociologiei s-au impus două teorii care precizează funcțiile
organizațiilor: teoria weberiană și teoria marxistă.
Sociologul german Max Weber a identificat trei tipuri pure de
organizații: organizația centrată pe lider (tipul carismatic),
organizația patriarhală (tipul tradițional) și organizația
birocratică (tipul rațional-legal).
Teoria weberiană are la bază birocrația care din punct de vedere
tehnic poate atinge cel mai înalt punct de eficiență. “Motivul
decisiv pentru progresul organizației birocratice a fost întotdeauna cel
al superiorității sale tehnice față de orice formă de organizare ”.
Organizarea socială
În societate oamenii își urmăresc propriile scopuri. Scopurile se referă
la interesele pe termen lung sau scurt ale indivizilor.
Există și scopuri comune, cum ar fi ale unui grup, ale comunităților sau
ale națiunii: creșterea economică, scăderea șomajului, construirea de
locuințe, etc.
Organizarea socială este procesul prin care oamenii își coordonează
activitățile în vederea realizării unor obiective comune.
Coordonarea activităților este necesară datorită diferențierii acțiunilor
individuale în realizarea obiectivului comun.
Diviziunea muncii reprezintă diferențierea și separarea activităților
sociale pe sectorare specializate.
Pentru realizarea scopurilor comune este nevoie de coordonarea
activităților mai multor indivizi, astfel încât contribuția fiecăruia să
fie optimă pentru atingerea finalităților propuse.
Organizațiile sociale
Modul în care se organizează oamenii poate fi descris prin două
caracteristici:
1. Gradul de agregare al indivizilor la nivel de grup – la nivel de
organizații, state, consorții internaționale
2. Formalizarea relațiilor dintre membrii – organizarea poate să fie slab
formalizată, relațiile pot fi spontane, ca într-un grup de elevi cu ocazia unui
proiect sau pot ajunge până la formalizare înaltă, ca în organizațiile militare.
Termenul de organizație vine de la cuvântul “organon” din limba
greacă, însemnând unealtă.
Organizațiile sunt grupuri mari de oameni între care există relații
formale (predefinite înaintea intrării în organizație). Se caracterizează
prin scopuri clar definite, norme și reguli care le reglementează
activitatea.
Economistul american Peter Drucker credea că societatea contemporană
este o societate a organizațiilor.
În istorie au existat organizații și în civilizațiile chineză, indiană sau greacă,
dar odată cu secolul XIX ele au început să domine viața socială, la început
în industria manufacturieră, apoi în sectorul serviciilor și în administrație.
Clasificarea organizațiilor
Există mai multe criterii posibile de clasificare a organizațiilor.
a) După criteriul mărimii există:
• Micro-organizații, care au max. 9 angajați
• Organizații mici, cu 10-49 de angajați
• Organizații mijlocii, cu 50-249 de angajați
• Organizații mari, care au peste 250 de angajați
b) După obiectul de activitate, există organizații care funcționează în:
• Agricultură, industrie extractivă, construcții
• Comerț, hoteluri, restaurante
• Poștă, organizații financiare, administrație publică
• Educație, sănătate.
c) După criteriul formei de proprietate, organizațiile pot fi:
• Organizații publice, aparțin statului sau autorităților locale, fiind
înființate prin acte normative, de ex. primăriile, agențiile guvernamentale,
ministerele
• Organizații private care sunt rezultatul liberei inițiative a indivizilor și
sunt autonome în condițiile respectării legii, de ex. SRL-urile sau S.A.-
urile sunt organizații private pentru profit
• Organizațiile non-profit, sunt private și sunt asociații sau fundații care
urmăresc interese comunitare sau generale, nu doar pe cele ale membrilor
organizației.
Mediul organizațional
În analiza unei organizații trebuie luate în considerare următoarele
aspecte:
1. Mediul concurențial determină organizațiile private să caute mereu
modalități de îmbunătățire a serviciilor și de atragere a noi clienți.
Organizațiile economice funcționează în mediul concurențial (intră
în competiție pentru a oferi același tip de produse).
2. Mediul neconcurențial determină o dependență a cetățeanului de
organizațiile publice. Supraviețuirea organizațiilor publice nu
depinde de performanțele înregistrate. Organizațiile publice
funcționează în mediul neconcurențial.
3. Definirea scopurilor – scopurile și obiectivele organizațiilor publice
sunt mult mai vagi și mai ambigue decât acelea ale organizațiilor
economice sau non-profit.
4. Mecanisme de evaluare a performanțelor – la nivelul
organizațiilor economice evaluarea performanțelor se face mai simplu,
estimând profitul realizat, dar la nivelul organizațiilor publice evaluarea
este mai complicată. Instituțiile publice sunt evaluate de alte instituții
publice și definirea ambiguă a scopurilor face dificilă evaluarea
performanțelor organizaționale.
4. Autonomia organizațională
Organizațiile private se bucură de o autonomie mai mare decât
organizațiile publice.
Organizațiile publice sunt obligate prin lege să respecte un număr mare de
proceduri de organizare și funcționare. Ele funcționează pe baza unor
aprobări de la instituțiile ierarhic superioare.
5. Surse de finanțare
Organizațiile publice sunt finanțate din bani publici (taxe și impozite) pe
când cele private sunt finanțate din bani privați. Așa se explică numărul
mare de reguli și proceduri impuse organizațiilor publice în cheltuirea bugetelor.
6. Modalități de motivare a angajaților
Studiile sociologice privind motivația și moralul angajaților au arătat diferențe
mari între organizațiile publice și cele private. Angajații din organizațiile
private înregistrau un nivel motivațional mult mai ridicat și o preocupare
mai accentuată pentru eficiență și performanță proprie.
Organizațiile private dispun de un fond de recompensare a angajaților mai
flexibil (bonusuri lunare, vacanțe plătite) pentru performanțe.
În organizațiile publice nu există o legătură directă între performanța
individuală și performanța organizației, sau între performanța individuală
și nivelul recompenselor.
Birocrația
Birocrațiile sunt organizații de mari dimensiuni având o structură
ierarhică și o bună definire a sarcinilor asociate fiecărui rol.
Comunicarea între membri este preponderent formală, iar
relațiile sunt funcționale și impersonale. Structura este proiectată
astfel încât să răspundă nevoilor de eficiență în realizarea scopurilor
organizaționale.
Birocrația este unul dintre mecanismele de raționalizare specifice
marilor organizații moderne.
Max Weber a întreprins o analiză a formelor de administrație, a
modurilor de impunere a autorității recunoscută ca legitimă de
către ceilalți.
Birocratizarea a răspuns nevoii de organizare sistematică eficientă
a muncii pentru a produce randament superior. Munca este
sistematizată, iar capacitatea de muncă este intens solicitată în
schimbul unui salariu.
Birocrația este considerată rațională și legală. Sistemul este
rațional deoarece în vederea realizării anumitor scopuri sunt stabilite
anumite mijloace. Este și legal deoarece autoritatea este exercitată pe
baza unui sistem de reguli și proceduri.
Cracteristicile organizației birocratice
Organizațiile birocratice sunt caracterizate prin următoarele
trăsături:
1. Au dimensiuni mari, oficialii de pe poziții înalte nu își
cunosc personal pe toți membrii organizației
2. Majoritatea angajaților lucrează cu normă întreagă, cea mai
mare parte a vieții, dezvoltîndu-și o carieră. Angajații sunt
promovați pe criterii de vechime
3. Angajații sunt numiți pe baza evaluării competențelor, nu pe
baza unei caracteristici prescrise (religie, clasă socială,
relații) și nici ca urmare a unui proces de alegere publică;
4. Sunt conduse prin structuri de autoritate ierarhică,
drepturile și obligațiile sunt stabilite prin norme stricte;
5. Relația de subordonare funcționează doar la locul de muncă
și doar în limita programului.
6. Se menține o separare strictă între poziția de autoritate și
persoana care o deține.
Birocrația nu are doar consecințe pozitive. Literatura de specialitate
prezintă patologii induse de organizațiile birocratice.
Disfuncționalități ale birocrației
Naşterea sistemelor birocratice în lumea modernă s-a produs pe
fondul unei ideologii raţionalist-progresiste. În epocile anterioare
existaseră persoane desemnate să execute ordine şi legi, să strângă
impozite şi să administreze domeniile publice. Numai că
respectivele persoane nu erau “neutre” în raport cu politicul.
Condiţia de administrator nu era definită prin competenţa
profesională, ci prin supunerea faţă de stăpân. Răspunderea
birocratului, nu era reglementată contractual, ci ţinea de evaluarea
subiectivă a nobilului, regelui, împăratului.
Iată câteva disfuncționalități ale birocrației:
1. Birocratul virtuos respectă rolul prescris orice s-ar întâmpla
și este excesiv de disciplinat. El nu vine în ajutorul clienților, dar
ajunge sclavul propriilor rutine.
2. Antrenarea incapacității sau pericolul supraspecializării
În sistemul birocratic, funcționarii trebuie să se specializeze
pentru a fi eficienți. Aceasta poate conduce la disfuncționalități
majore atunci când se redefinesc sarcinile.
Structura ierarhică a birocrațiilor poate duce la „construirea
imperiului” intern. Supraveghetorii departamentului pot adăuga
subordonați inutili, fie prin luarea unor decizii deficitare, fie pentru a-
și construi propria putere și statut. 

Angajații redundanți și neesențiali reduc rapid productivitatea și

eficiența organizației. 
În absența unei supravegheri adecvate, birocrații cu putere de decizie
ar putea solicita și accepta mită în schimbul asistenței lor. În special,
birocrații de la nivel înalt pot folosi abuziv puterea pozițiilor lor
pentru a-și promova interesele personale. 

Principalele probleme create de birocratie sunt:

lipsa de eficienţă a funcţionarilor publici, plimbarea hârtiilor,
cheltuirea defectuoasă a bugetelor,
lipsa de comunicare la nivel intern şi extern în cazul instituţiilor 
publice, norme şi reglementări care îngreunează buna desfăşurare
 a activităţilor instituţiilor publice, lipsa de transparenţă în luarea 
deciziilor.
Integrarea socio-profesională
Integrarea socio-profesională este rezultatul procesului de
socializare prin care indivizii dobândesc cunoștințele și
competențele specifice în vederea îndeplinirii rolului
organizațional asumat.
Prin integrare oamenii își interiorizează obiectivele,
valorile și normele asociate organizației.
Integrarea socio-profesională presupune mai multe etape:
1. Socializarea anticipativă – are loc în sistemul formal de
educație, în școli, licee, facultăți unde sunt dobândite
cunoștințe și abilități profesionale.
2. Adaptarea – se realizează după angajarea în organizație,
confruntând propriile așteptări cu viața de zi cu zi. Poate
include perioade de probă, de orientare.
3. Integrarea propriu-zisă – se realizează atunci când
individul se identifică total cu organizația și își
programează comportamentul astfel încât să răspundă mai
bine rolurilor profesionale.
Conceptul de integrare
Conceptul de integrare este important în sociologia lui Emile Durkheim.
În urma proceselor de integrare, individul capătă sentimentul de
apartenență și se identifică cu grupul.
Vorbim de integrare profesională doar în rândul persoanelor angajate în
instituții și nu în cazul clienților sau beneficiarilor serviciilor oferite.
De gradul de integrare socio-profesională depind performanțele
oamenilor, implicarea și corectitudinea acestora în organizații.
De aceea organizațiile își dezvoltă propriile strategii și programe de
integrare care includ programe de orientare profesională, stagii
practice, numirea de mentori sau team-building- implicarea
angajaților în activități comune.
Organizațiile non-profit
Organizațiile neguvernamentale și non-profit facilitează cooperarea
civică. Sectorul ONG a cunoscut în ultimele două decenii o creștere
spectaculoasă.
Acest sector include un număr foarte mare de organizații civice de
mărimi diferite, de la asociații sportive, culturale, educaționale,
religioase, ecologice, prestatoare de servicii sociale, la asociații
profesionale.
Aceste organizații au câteva caracteristici:
- Sunt private ca formă de proprietate, dar publice ca scopuri
urmărite
- Pot genera profit dar este interzisă distribuirea profitului între
membrii ong-ului
- Sunt independente de instituțiile publice, fiind autonome
- Presupun participarea voluntara a unor persoane.
Organizațiile nu sunt create o dată pentru totdeauna, unele se
formează, altele dispar sau suferă mari transformări. Orice
organizație urmează un anumit ciclu de viață: formarea, creșterea,
formalismul, decăderea sau revitalizarea prin restructurare.
Bibliografie
Manual de sociologie pentru clasa a XI a, Septimiu Chelcea și Cătălin Zamfir, Editura Economică, București, ediția
2006, tipărit în 2018.

Manual de sociologie, Elena Lupșa și Victor Bratu, Editura Corvin, Deva, 2006.

Temă – Explicați de ce birocrația a devenit un mod de organizare disfuncțional în secolul XX.