Structura organizațională a societății

1. Stucturi organizaționale
2. Niveluri organizaționale
Conceptul de structură organizațională

Definiţie: ansamblul coerent de reguli de

acţiune colectivă care conferă protecţie
normativă cooperării eficiente a indivizilor
specializaţi (ca urmare a diviziunii muncii),
constituie o structură organizaţională. De
obicei, aceste reguli sunt codificate în statute,
regulamente sau instrucţiuni, care orientează
disponibilităţile funcţional-sistemice ale
domeniului de activitate considerat
 Conceptul de organizație I
Cuvântul organizaţie se poate referi la o instituţie
anume aşa cum ar fi o şcoală, fabrică, bancă etc. În
acest sens, noţiunea de organizaţie este un grup
formal. Organizaţia formală este definită ca un grup
de dimensiune relativ mare care are norme, un
număr de scopuri sau obiective oficiale, o structură
de statusuri şi roluri, precum şi un set de reguli
destinate să promoveze obiectivele sale. (Agabrian,
Mircea) Structura unei organizaţii formale este suficient de
clară ca ea să poată fi pusă pe hârtie sub forma unei diagrame
organizaţionale.
două tipuri de demersuri referitoare la structurile organizaţionale:

a) metodologia sistemică de cercetare, potrivit

căreia toate nivelurile structurale ale sistemului
social se condiţionează reciproc atât cauzal, cât şi
funcţional. Un posibil risc real al acestei abordări îl
constituie exagerarea rolului dependenţelor
funcţionale, în detrimentul explicaţiilor cauzale;
b) cercetările acţionaliste contemporane care
consideră structurile organizaţionale ca
instrumente ale acţiunii sociale şi condiţii de
eficienţă ale activităţii oamenilor.
 Perspective de abordare a organizațiilor
• „tehnic” – în funcţie de eficacitatea şi ineficacitatea sa, ca sistem organizat
în mod explicit în vederea atingerii unor obiective definite în prealabil;
• „politic” - în funcţie de acţiunile pe care fiecare participant (sau categorie
de participanţi) le poate cere de la ceilalţi, în funcţie de diferitele tipuri de
sancţiuni sau de gratificaţii disponibile pentru a face să fie respectate
aceste exigenţe şi în funcție de diferitele mijloace de control social care
reglează exercitarea acestei puteri şi utilizarea acestor sancţiuni;
• „structural” – în funcţie de diferenţierea orizontală şi de ierarhizarea
statusurilor, şi în funcţie de tipurile de raporturi sociale care leagă între ele
diferitele categorii astfel constituite;
• „cultural” – în funcţie de valorile morale care influenţează activitatea sa şi
care pot fi valori care se referă la mode, la utilizări, la gusturi, la politeţe şi
la buna-cuviinţă, la scopurile ultime şi la alegerea mijloacelor etc.
Elementele componente ale organizațiilor I

1. Structura socială – reprezintă produsul patter-urilor relaţiilor

existente între membrii organizaţiei. Această structură poate fi
formală – poziţiile şi relaţiile sunt definite şi specificate explicit;
ori poate fi informală – poziţiile sociale corespund
caracteristicilor şi afinităţilor membrilor organizaţiei.
2. Participanţi sau actori sociali - indivizi membri ai
organizaţiei, care contribuie la existenţa acesteia în schimbul
unor stimulente variate, în primul rînd bani. 3.Obiectivele –
definesc finalităţile dorite. Acestea servesc să direcţioneze, să
constrângă, să identifice şi să motiveze activitatea oamenilor
din organizaţiei; Însă obiectivele individuale pot să nu coincidă
cu cele colective.
 Elementele componente II

4. Tehnologia - materialul combinat cu procesul

intelectual ori al cunoaşterii prin care unele materiale
aflate în forme diverse sunt transformate în venituri.
Aceasta include tehnologia socială (abilităţi, capacităţi,
cunoştinţe şi tehnici) şi, în egală măsură, maşinile,
uneltele şi instrumente diverse.
5. Mediul – contextul material, politic, tehnologic, social
şi instituţional (cultura) la care o organizaţiei trebuie să se
adapteze. Organizaţiile au relaţii cu sistemele mari din
care acestea fac parte. Ele împtumută de la mediile lor
structurile sociale, participanţi, obiectivele şi tehnologiile.
 În loc de concluzii: caracteristicile
organizației I
• Organizaţia este fundată deliberat la un anumit timp de
un individ sau un grup de indivizi;
• Organizaţia dezvoltă relaţii structurate formal şi
raporturi de interdependenţă între oameni;
• Ea are un set de obiective pe care oamenii din
organizaţie le pot recunoaşte şi caută să le realizeze.
Sociologii descriu această caracteristică a organizaţiilor
formale prin expresia sunt instrumentale.
• Organizaţiile se autoperpetuează. Aceasta înseamnă că
ele au o viaţă deasupra şi dincolo de aceea a membrilor
individuali.
 În loc de concluzii II
• Orice organizaţie divide munca ce trebuie făcută între indivizi
şi grupuri. De aici, existenţa sistemelor şi subsistemelor.
• Organizaţia administrează resurse, atît fizice (echipament,
materiale, bani), cît şi cele umane (munca, idei, capacităţi,
abilităţi). Folosirea efectivă şi eficientă a acestor resurse este o
altă caracteristică a tuturor organizaţiilor.
• Comunicarea eficientă dintre indivizi şi grupuri este esenţială
dacă resursele, procesele şi activităţile variate sunt îndreptate
pentru a atinge obiectivele acesteia..
• În sfârşit, caracteristica organizaţiilor care este împărtăşită cu
alte tipuri de grupuri este prezenţa unui lider sau unor lideri.
 Tipologia organizațiilor formale
• primul tip îl reprezintă organizaţiile voluntare în care oamenii se
decid să intre în ele deoarece sînt interesaţi în scopurile şi
activităţile acestora.Exemple sunt cluburile sportive, grupările
politice şi asociaţiile profesionale;
• alt tip, care se suprapune parţial cu organizaţiile voluntare, sînt
organizaţiile utilitare care urmăresc realizarea unor obiective
precise. Întreprinderile de stat şi private, firmele de comerţ,
asociaţiile de afaceri sînt cîteva exemple de acest tip. Acestea sînt, în
principiu, organizaţii de dimensiuni mari.
• În sfârşit, există organizaţiile colective , aşa cum sînt închisorile ori
spitalele psihiatrice pentru bolnavi cronici. În asemenea organizaţii
oamenii nu intră de bună voie, sînt obligaţi să participe la activitatea
acestora.
 Scopurile organizațiilor

a) temporare: generate de dinamica universului profesional

(ex.: echipe operative, comisii de expertiză);
b) permanente: care integrează structural activitatea mai
multor generaţii, obiectivînd încărcătura valorică a mentalului
colectiv (ex.: şcoala, biserica, armata). Formulând obiective
strategice, această categorie de scopuri este reeşalonată, de
obicei, în scopuri secundare, tactice, pe termen scurt.
Caracteristica esenţială a organizaţiilor moderne o constituie
faptul că au scopuri multiple. Şcoala, de exemplu, cumulează la
obiectivele educative, care-i conferă raţiunea existenţei sale, şi
obiective de cercetare ştiinţifică, de editare de cursuri, tratate,
cărţi ş.a.
Deosebirile org. de alte sisteme sociale

1) existenţa unui număr mare de participanţi, diferiţi

ca specializare, corespunzător fiecărei secvenţe pe
care o necesită activitatea organizaţiei (diviziunea
internă a muncii);
2) diferenţierea funcţională a organizaţiei, reflectată
în poziţii clar formulate pentru fiecare participant;
3) o activitate orientată în mod explicit spre realizarea
unui obiectiv comun;
4) existenţa unui subsistem specializat în munca de
proiectare şi coordonare a întregii activităţi.
Trei niveluri ale structurii organizaționale/
după gradul de maturitate funcțională

1. Asociaţia reprezintă forma embrionară, incipientă a organizaţiei. La acest nivel

calitatea de membri nu implică iniţiativa individuală, ci doar acceptarea valorilor
care dau sens şi identitate asociaţiei: asociaţii profesionale, sportive, de tineret etc.
În replică, organizaţia presupune o structură mai fiabilă şi solicitări interogative mai
riguroase în raport cu membrii, recrutaţi, de obicei, în urma trecerii unor probe.
2. Organizaţiile reprezintă forme concrete de raţionalizare a acţiunii colective. Ele
cumulează competenţe comunitare, codificate în modele de comportament
participativ.
3. Instituţiile: îşi bazează legitimitatea fie pe valorile tradiţiei, cumulate în mentalul
colectiv, fie pe un sistem de valori deliberat elaborate de un grup sau o
comunitate. Ele asigură maximum de eficienţă acţiunii în condiţiile date, fiind
deservite de specialişti profesionalizaţi, cuprinşi într-un aparat tehnico-
administrativ menit a asigura optimul funcţional.
 Instituțiile sociale: definiții
a) un grup de persoane angajat în vederea satisfacerii unor probleme
importante pentru o comunitate;
b) formele organizatorice folosite pentru rezolvarea unor probleme
c) ansamblu de mijloace şi procedee folosite de membrii unui grup în
vederea satisfacerii unor nevoi ;
d) rolurile importante pe care le deţin anumiţi membri ai unui grup şi care
le permit să acţioneze în rezolvarea unor probleme. De exemplu, un
minister poate fi considerat instituţie din mai multe puncte de vedere:
ca un grup de persoane, cu o anumită ierarhie, care se ocupă de
rezolvarea unor probleme ; formele organizatorice prin care acţionează
respectivul minister ; mijloacele folosite ( buget , funcţionari , hotărâri,
instalaţii tehnice); rolurile principale deţinute în cadrul grupului
( ministru, secretar de stat, director, şef de serviciu, referent etc.
 Definiție larg acceptată a inst.

• În mod frecvent, în literatura sociologică, prin

instituţie socială se înţelege un sistem de relaţii
sociale organizat pe baza unor valori comune şi în
care se utilizează anumite procedee în vederea
satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale
ale unei colectivităţi sociale.
• Instituţionalizarea constă în dezvoltarea unui
sistem de comportamente aşteptate, modelate,
predictibile şi acceptate social în cadrul unui
sistem social.
Factorii care asigură funcționarea eficientă
a instituțiilor sociale
a ) definirea clară a scopului şi obiectivelor;
b) organizarea raţională a activităţii în cadrul
instituţiei;
c) depersonalizarea rolurilor instituţionale;
d) acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor
folosite de instituţie;
e) recunoaşterea socială a utilităţii instituţiei;
f) relaţiile dintre instituţii şi autonomia
instituţională.
 Tipizarea instituțiilor sociale I

• O primă clasificare distinge instituţiile formale şi

neformale. În cazul instituţiilor formale, scopul,
obiectivele, procedeele de acţiune, modul de
organizare, rolurile sunt precis stabilite şi
reglementate prin prescripţii cu caracter juridic. În
cazul instituţiilor neformale, reglementarea se face
pe baza unor norme vagi, iar exercitarea rolurilor
este personalizată; reglementarea activităţilor şi
rolurilor acţionează atît timp cît durează o anumită
activitate.
 Tipizarea instituțiilor sociale II

Instituţiile sociale se deosebesc şi după natura

activităţii lor. După acest criteriu distingem:
a) instituţii economice;
b) politice și juridice;
c) culturale educative
d) ştiinţifice;
f) religioase.