Tema 5. Diplomaţia europeană în sec.

XIX

OBIECTIVE:
 să analizeze principalele rezultate ale congresului de la Viena
 să identifice scopul creării „Sfintei Alianţe”şi principiile ei de activitate
 să estimeze principalele evenimente diplomatice din a doua jumătate a sec. XIX.

SUBIECTE:
1. Congresul de la Viena şi semnificaţia lui diplomatică.
2. Fondarea „Sfintei „Alianţe” şi diplomaţia acesteia.
3. Diplomaţia europeană în a doua jumătate a sec. XIX. Crearea blocurilor militare.

BIBLIOGRAFIA:
1. Beniuc V. Diplomaţia: Istorie, terminologie, personalităţi. Curs universitar. Institutul de
Relaţii Internaţionale din Moldova. Chişinău, 2013, 330 p.
2. Beniuc V. Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei, Ch., IRIM, 2013, 190p.
3. Berstein S., Milza P. Istoria europei în 6 vol. Iași 1997
4. Kissinger H. Diplomaţia, Bucureşti, 1998, (ediţiile română şi rusă), 784 p.
5. Maliţa M. Diplomaţia. Şcoli şi instituţii. Bucureşti, 1970, 574 p.
6. Nickolson H. Arta diplomaţiei: 4 lecţii la istoria diplomaţiei, Вucureşti, 1972
7. История дипломатии . Сост. Лактионов А. М.: Акт: Акт, 2009, 672 c.

TEZELE PRINCIPALE:
1. Congresul de la Viena şi semnificaţia lui diplomatică.
În anul 1812, aproape întreaga Europă, urmărea pas cu pas jocurile politice ale lui
Napoleon. Excepţie făceau Rusia, care încheiase pace cu Turcia, pentru a fi în stare să ţină piept
agresiunii franceze, şi Anglia, care avea supremaţie pe mare, stăpânea Portugalia, sprijinea
insurecţia spaniolă împotriva Franţei, dispunea de Sardinia, Sicilia şi Insulele Ionice. Un an mai
târziu, Franţa devenise complet izolată şi invadată de peste un milion de soldaţi inamici. Europa
era asemenea unui cazino, în care erau puse în joc nu doar bogăţii imense, ci şi destinele politice
ale imperiilor.
După retragerea lui Napoleon din Rusia, Prusia întreprinde serioase eforturi de a se
răzbuna pe Franţa pentru suferinţele şi umilinţele cauzate. În acest sens, la 28 februarie 1813,
Prusia a încheiat un acord de coaliţie cu Rusia. Ulterior, pe 12 august 1813, la coaliţie a aderat şi
Austria. Această alianţă (Rusia, Austria, Prusia, Suedia) l-a învins pe Napoleon în Bătălia de la
Leipzig. Invadând Franţa, aliaţii aveau de realizat trei obiective principale:
1. Desfiinţarea sau transformarea statelor vasale, create de către Napoleon şi revenirea
Franţei la frontierele din 1 ianuarie 1792.
2. Împărţirea teritoriilor urma să se înfăptuiască, astfel, încât o parte dintre ele să formeze
state noi, care urmau să contribuie, împreună cu statele deja existente, la menţinerea Franţei în
limita noilor sale frontiere; cealaltă – să sporească potenţialul economic şi militar al celor patru
mari puteri ale alianţei.
3. Înlăturarea Franţei de la participarea la negocieri, care urmau să aibă loc în legătură cu
împărţirea sferelor de influenţă.
Împotriva unei astfel de abordări s-a pronunţat categoric Marea Britanie. Condiţiile de
mai sus, formulate de aliaţi (care reprezentau, de fapt, un ultimatum, adresat împăratului Franţei)
urmau să fie discutate la Congresul de la Châtillon, ce şi-a deschis lucrările pe data de 4 februarie
anul 1814. Nici una dintre părţi nu s-a prezentat la congres cu intenţii sincere de pace. Napoleon
l-a trimis la acest forum internaţional pe ministrul Afacerilor Externe Armand Augustin de
Caulaincourt. Acestuia i s-a cerut nu atât să contribuie la încheierea păcii, cât să tărăgăneze
negocierile, până la momentul când lui Napoleon îi va surâde din nou norocul pe câmpul de luptă
La momentul convocării Congresului de la Viena, soarta Europei depindea în totalitate de
alianţa celor patru puteri. Redusă ca teritoriu şi hărţuită din toate părţile, Franţa a fost adusă la
stare de incapacitate totală. Totuşi, această situaţie s-a schimbat întrucâtva în timpul desfăşurării
lucrărilor Congresului de la Viena.
La data deschiderii Congresului, cele patru puteri aliate erau departe de înţelegerea cu
privire la un plan de reorganizare statală în Europa. Cu toate acestea, la jumătatea lunii
septembrie 1814, când monarhii şi reprezentanţii acestora s-au întâlnit la Viena, în ciuda
divergenţelor ascunse, ei erau încă destul de solidari în ceea ce priveşte destinul Franţei – de a o
înlătura de la participarea la dezbateri şi de a-şi rezerva dreptul exclusiv de a dispune după bunul
lor plac la Congres.
La Congresul de la Viena au fost reprezentate şi toate ţările europene mici, care, după
cum susţine A. Debidour, se gândeau numai cum să-şi apere interesele, chiar şi în detrimentul
vecinului său.
Spre satisfacţia generală, la Congres au fost soluţionate importante probleme cu referire
la serviciul diplomatic european. Regulamentul din 19 martie 1815, adoptat de către cele opt
state, partaja agenţii diplomatici în3 clase: 1) ambasadori(legaţi) sau nunţii, ai căror misiune avea
un caracter reprezentativ; 2) trimişi, miniştri sau alte persoane acreditate pe lângă un suveran; 3)
însărcinaţi cu afaceri, acreditaţi pe lângă miniştrii afacerilor externe. Acest document stabilea
următoarele: diplomaţii trimişi în misiuni extraordinare, nu trebuiau să aibă nici un fel de
înlesniri conform rangului pe care îl deţineau; în fiecare stat urmau să fie determinate reguli ale
ceremonialului de primire a agenţilor diplomatici în funcţie de rangul şi statutul social; legăturile
de rudenie, între curţile europene, nu trebuiau să acorde avantaje agenţilor diplomatici.

2. Fondarea „Sfintei „Alianţe” şi diplomaţia acesteia.

Potrivit Tratatului din 25 martie 1815, a fost restabilită Cvadrupla Alianţă. Prin actul final
din 9 iunie 1815, aliaţii au reuşit din nou să izoleze Franţa. În curând, datorită victoriei decisive
de la Waterloo, aceştia au fost în măsură, pentru a doua oară, să dicteze condiţii de pace Franţei
şi să obţină din partea ei noi garanţii de siguranţă. Aliaţii considerau că principala garanţie era
înfrângerea lui Napoleon şi privarea acestuia şi a familiei sale de orice oportunitate de a perturba
pacea în Europa. În conformitate cu protocolul din 28 iulie, care din 2 august a devenit un tratat
formal, cei patru aliaţi au hotărât:
1) a-l considera pe ex-împăratul Franţei prizonier de război (pe 15 iulie Napoleon s-a
predat englezilor);
2) a însărcina guvernul britanic de a-l lua sub supraveghere specială;
3) a acorda dreptul fiecărei dintre cele patru puteri de a numi un comisar la locul
desemnat pentru deţinerea lui Napoleon;
4) a propune guvernului francez de a-şi trimite un reprezentant al său.
 Potrivit acestui acord, Napoleon a fost escortat pe insula Sf. Elena, unde s-a aflat sub
supravegherea generală a reprezentanţilor militari ai Austriei, Marii Britanii, Prusiei, Rusiei şi
Franţei.
Astfel, fiind trasate direcţiile principale ale condiţiilor de pace, rămânea doar de a
conveni asupra anumitor detalii şi a modului de executare a tratatului. Acest lucru a necesitat din
partea diplomaţilor încă vreo câteva săptămâni. Înainte ca monarhii să se despartă, împăratul
Alexandru I le-a propus să consolideze legăturile de lungă durată cu o declaraţie solemnă în
scris, astfel fiind semnat faimosul act, cunoscut sub numele de “Sfânta Alianţă”.
Puţin mai mult au durat negocierile cu privire la transformarea Cvadruplei Alianţe în
Cvintupla Alianţă, prin încheierea unei convenţii formale. După mai multe săptămâni de
negocieri, reprezentanţii celor patru puteri, cu toate că nu au adoptat un document special, care ar
fi legitimat intrarea Franţei în coaliţie cu drepturi de aliat, totuşi, l-au invitat pe Louis al XVIII-
lea să participe la elaborarea mecanismului de asigurare a echilibrului politic şi militar în Europa.
Funcţiile poliţieneşti ale Sfintei Alianţe, pentru prima dată,s-au manifestat în perioada
desfăşurării Congresului de la Troppau (25 octombrie anul 1820). Acest forum a fost convocat în
legătură cu evenimentele revoluţionare din Neapole. Iniţiatorul convocării acestui Congres a fost
Austria, care intenţiona să-şi trimită forţele militare în Italia în scopul de a preveni o posibilă
mişcare de eliberare naţională, care putea să cuprindă întreaga peninsulă. Ea, însă, nu a riscat să
înceapă acţiunile armate de sine stătător, nefiind convinsă, în primul rând, de faptul, cum vor
reacţiona marile puteri faţă de acest eveniment.
Politica congreselor de la Laibach şi Verona a fost continuată la forumul de la Teplice, în
anul 1833. Aici a fost conceput tratatul, care a proclamat dreptul fiecărui suveran de a solicita
asistenţă de la Austria, Prusia, Rusia, în cazul în care acesta va fi ameninţat de tulburări interne
sau pericol extern. În afară de aceasta, în document se menţiona, că, dacă o putere oarecare se va
opune unei asemenea asistenţe, ea va fi declarată duşmanul comunal aliaţilor.
Cu toate că trecuse aproximativ 13 ani de la ultimul congres, limbajul documentelor
diplomatice, precum şi metodele de soluţionare a problemelor internaţionale,s-au păstrat
aceleaşi. Sfânta Alianţă a rămas fidelă principiului său de bază: de a menţine echilibrul în
Europa, de a o proteja în faţa mişcărilor revoluţionare. Şi cât n-ar fi de paradoxal, dar tocmai
această nobilă intenţie a adus revoluţiile în Europa.
 Mişcarea democratică şi naţională, cu care monarhii europeni au luptat mai mult de
treizeci de ani, depăşind toate barierele existente, a deschis noi orizonturi pentru Europa. Epoca
Sfintei Alianţe apunea, începea epoca revoluţiilor

3. Diplomaţia europeană în a doua jumătate a sec. XIX. Crearea blocurilor

militare.
Sentimentul de “teamă socială” de după revoluţiile din 1848-1849 determină restructurări
în cadrul elitei politice europene. Referindu-se la Parisul anilor 1848 A. de Tocqueville scria:
“Era un lucru extraordinar şi îngrijorător să vezi acest imens oraş, plin de atâtea bogăţii, în
mâinile doar a celora care nu posedau nimic”. Nu mai puţine preocupări stârneau masele de
ţărani, care revendicau pământurile marilor proprietari, sau agresivitatea oamenilor politici
democratici radicali. Presiunea socială de jos aduce o regrupare politică la nivelul superior al
politicului. Perioada 1848-1870 a fost aceea în care, prin compromis cu monarhia, burghezia
moderată îşi impune voinţa şi programul, iar în politica internaţională factorul motor nu mai este
revoluţia, ci războiul, nu solidaritatea internaţională, ci naţionalismul. Franţa, Germania şi Italia
sunt ţările în care operează mai activ factorii de înnoire din această perioadă. Nu sunt mai puţin
semnificative nici schimbările din Europa centrală şi meridională, din Asia, din SUA,
provocările ideii naţionale în statele slave şi ţările balcanice, decăderea iremediabilă a Imperiului
otoman, încercările de schimbări din societatea rusă din timpul lui Alexandru II, extinderea
influenţei occidentale în Japonia, China, India.
Relaţiile internaţionale de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX sunt caracterizate de
două mari trăsături. Pe de o parte asistam la expansiunea europeana maximă în lume, manifestată
prin cuceriri coloniale (“împărţirea lumii”), export economic şi financiar, emigraţie masivă,
confruntări de concepţii intelectuale şi religioase care influenţează peste tot, concurenţa Japoniei
şi a SUA, care deocamdată nu periclitează supremaţia europeană dar o pun în gardă.
Pe de altă parte asistăm la un conflict de interese şi de sentimente naţionale tot mai acut
între statele europene, la ieşirea în prim planul istoriei a “minorităţilor naţionale”. Aceste două
trăsături se manifestau în raport direct cu transformări profunde în tehnica, viaţa economică,
structuri sociale. În perioada aceasta, de la 1871 la 1914 , Europa nu cunoaşte decât războaie
locale şi marile puteri nu se confrunta între ele. Este o perioada intens cercetată şi cunoscută prin
publicarea documentelor de arhiva ale actorilor politici, diplomatici, sociali, analizele diverselor
crize diplomatice, sinteze realizate de numeroşi istorici. Chiar dacă sunt insuficient cercetate
relaţiile comerciale, mişcările internaţionale de capital, mişcările de idei şi psihologia naţională,
imaginea popoarelor europene unul faţă de altul, manifestarea grupurilor sociale, arhivele
băncilor şi întreprinderilor, putem spune că avem deja la dispoziţie surse suficiente pentru a
construi o istorie nuanţată asupra acestei epoci.
Naşterea sistemului de alianţe e o consecinţă directă a conflictului franco-prusac din
1870-1871. Este o dezvoltare logică a tentativei diplomatice cu bătaie lungă a lui Bismarck de a
izola Franţa. După 1878 cancelarul german, fără a părăsi ideea alianţei celor trei împăraţi,
încearcă s-o reconstituie pornind de la alte baze.
Tripla Alianță. Germania se va alia mai întâi cu Austro-Ungaria. Propunerea unei alianţe
o face Bismarck lui Andrassy la 27 august 1879. Amândoi cad uşor de acord asupra principiului,
dar dificultăţile încep atunci când trebuie să stabilească împotriva cui să fie alianţa. Bismarck
propune o alianţă generală. Andrassy nu voia însă să angajeze Viena contra Parisului. Pe el îl
interesa doar contra Rusiei. Bismarck acceptă. Nu şi împăratul Wilhelm, care iniţial se opune
vehement, dar, ca de obicei, în urma ameninţării cu demisia a cancelarului, cedează, dar cu
condiţia ca Rusia sa fie desemnată direct în tratat. Austro-Ungaria o cere însă expres şi până la
urmă Germania acceptă. La 7 octombrie 1879 tratatul se încheie sub formula explicită potrivit
căreia dacă una din cele două puteri era atacată de Rusia, cei doi aliaţi îşi vor pune laolaltă toate
forţele lor contra acesteia, iar în cazul unui atac venit de la un alt stat cei doi aliaţi îşi promiteau
doar “neutralitate binevoitoare”. Bismarck îşi abandonează astfel ideea sa de a ţine Rusia departe
de Franţa? Nu, pentru că în 1879 el gândea că în momentul în care va constata existenţa unei
alianţe între Germania şi Austro-Ungaria, care era doar defensivă, Rusia, simţindu-se izolată, va
cere să participe şi ea la aceasta înţelegere, reînviind astfel Alianţa celor trei împăraţi.
Planul lui Bismarck de alianţe europene e mult mai vast. Nu se opreşte doar la alianţa cu
Austro-Ungaria şi înţelegerea celor trei împăraţi. Intenţia lui e de a înconjura Franţa din toate
părţile, izolând-o. Aşa ajunge la alianţa cu Italia, stat tânăr şi în căutare de aliaţi pentru a face
figură de mare putere.
Relaţiile germano-italiene erau stabilite pe bază de reciprocitate. Cele italo-austriece nu,
in sensul că Austro-Ungaria acorda ajutor dacă Italia era atacată de francezi, dar Italia nu în cazul
în care Rusia ataca Austro-Ungaria. Pentru moment toate cele trei părţi erau mulţumite de alianţa
lor care păstra un caracter defensiv. Şi cel mai mulţumit era Bismarck, a cărui concepţie
diplomatica gândită ”a la long” dădea cele mai bune rezultate.
Tripla Înţelegere O alianţă cum era aceea a statelor Germania, Austro-Ungaria şi Italia, la
care se adăuga şi alte state, pentru perioade diferite, cum au fost Serbia, România şi apoi
Bulgaria, nu putea rămâne fără o contrapondere. Era alianţelor fusese declanşată. Europa nu se
mai baza pe politica de echilibru, ca mai înainte, ci pe aceea de grupări de state ale căror interese
contrarii nu vor întârzia să se întrevadă. Căderea lui Bismarck, la 18 martie 1890, schimbă şi
politica externă germană. Succesorul său, Caprivi, era un bun administrator, un bun general, dar
nu avea experienţă în politica externă. Şi dacă Leo de Caprivi este încă un om de calitate, cei
care vin după el sunt diletanţi în politică, veniţi din armată. Din diplomaţie, din înalta societate,
după capriciile Kaiserului.
Acordurile franco-ruse Acordul se semnează la 27 august 1891 şi prevedea că cele două
părţi se vor consfătui “în toate chestiunile de natură să pună în pericol cauza păcii generale”.
Această consultare urma a se face imediat şi simultan în cazul unei ameninţări de agresiune a
uneia dintre părţi. Textul acestui acord nu prevedea în ce măsură Rusia va da Franţei un sprijin
militar. Şi nu dădea nici asigurarea acestui sprijin. Dar Franţa ieşea, în sfârşit, din izolarea în care
se aflase după 1871.
Apropierea franco-britanică Se discuta iniţial o înţelegere pentru Maroc, unde Franţa
cere mână liberă. Negocierile trec apoi la imperiile coloniale ale celor două mari puteri. Prin
pactul semnat la 8 aprilie 1904 se recunoaşte poziţia dominată a Angliei în Egipt şi ambiţiile
franceze asupra Marocului. Alianţa e considerată necesară de lumea politică britanică din cauza
proastelor relaţii pe care Anglia le avea cu Germania, cu care Chamberlain încercase inutil o
înţelegere în 1898, 1899 şi la fel şi Lansdowne în 1901. Înţelegerea franco-engleză din 1904 se
va transforma un an mai târziu, cu ocazia crizei Marocului, într-o Antantă cordială. Anglia, prin
ministrul de externe Lansdowne, îi declară ambasadorului german la Londra că în eventualitatea
unui conflict privind Marocul, Anglia va interveni de partea Franţei. Succesorul lui Lansdowne,
Edward Grey, refuză să dea Franţei asigurarea unui sprijin militar cu ocazia conferinţei de la
Algesiras, dar reiterează ambasadorului german la Londra acelaşi avertisment pe care-l făcuse şi
Lansdowne.
Înţelegerii cu Franţa îi urmează una cu Rusia. Susţinută şi ea de regele Edward.
Alexandru Izvolski, diplomat multă vreme la Londra, devine ministru de externe rus, cu ajutorul
regelui Edward. Şi acesta va fi unul dintre făuritorii apropierii. Suveranul englez îşi arată şi
intenţia de a vizita Rusia în 1906, dar, datorită mişcărilor revoluţionare, vizita nu va mai avea loc
şi cei doi suverani nu se vor întâlni decât în vara lui 1908, când s-au limitat să pună doar sigiliul
pe un tratat deja făcut de miniştrii lor.
Tratatul dădea libertate de mişcare Rusiei în Persia de Nord şi asigura graniţele Indiei, în
ceea ce privea Marea Britanie. Concesiile britanice în Persia erau compensate cu sacrificii ruseşti
în Tibet şi Afganistan. Antanta cordială franco-engleză şi apropierea anglo-rusă întăresc alianţa
anglo-rusă din 1892-94. Europa e de acum înainte împărţită. Şi odată cu ea şi restul lumii.