„Securitatea națională şi internaţională şi doctrine politico-militare”

1. Definiți conceptele de securitate şi securitate naţională.

Securitatea reprezintă, la modul general, a fi la adăpost de orice pericol în corelaţie şi cu existenţa unui
sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol.
Însă vom deosebi două tipuri de securitate:
absenţa ipotetică a pericolului pentru individ, societate, stat şi reala apărare a acestora de pericole,
capacitatea de a face faţă ameninţărilor.
Aceste două tipuri răspund la două întrebări esenţiale: securitate pentru cine? (de exemplu, pentru
individ, pentru stat) şi contra ce (cui)? (contra amenințărilor).
Conceptele de „securitate” şi „securitate naţională” se află în strânsă legătură cu natura statului. În acest
context, să examinăm sintagma „securitate naţională” care este o reproducere din limba engleză a conceptului
„national security”, unde „naţiunea” nu semnifică „naţionalitate” sau un „grup etnic”, dar „popor” sau „stat”. În
acest sens, statul este un instrument de promovare a securităţiii.
Securitatea naţională este definită de către specialiştii în domeniu din perspectiva intereselor şi a
poziţiei pe care o naţiune le are în raport cu forţa internaţională şi cu mijloacele folosite pentru promovarea
acestora.
La fel şi autorul Giacomo Luciani, susţine că „Securitatea naţională este capacitatea de a rezista faţă de
oricare agresiune externă”.
Spre deosebire de autor menţionat, Arnold Wolfers stabileşte o distincţie în cadrul definirii conceptului de
securitate: „Într-un sens obiectiv, securitatea măsoară absenţa ameninţărilor ce apasă asupra valorilor dobândite;
în sens subiectiv, ele desemnează absenţa fricii că aceste valori vor fi atacate”.
În acest context trebuie să ținem cont că noţiunea de interes naţional în definirea conceptului de securitate,
deoarece interesul naţional este factorul ce stă la baza consensului naţional. Aceasta pentru că, atunci când este
vorba despre interesul naţional, toţi cetăţenii ţării sau marea lor majoritate sunt de acord să depună eforturi
susţinute pentru atingerea unor obiective strategice, să acţioneze uniţi şi solidari în aceeaşi direcţie, să se supună
conştient măsurilor adoptate de guvernanţi pentru a asigura dezvoltarea durabilă şi securitatea ţării. De aceea,
astăzi, găsim în concepţiile de securitate ale statelor, formulări cu referire la interesele lor naţionale şi strategii de
protejare a acestora. Ca urmare, ambele concepte presupun un oarecare efort al naţiunii, care nu sunt lipsite de
pericole şi riscuri.
Barry Buzan, susţine că „în cazul securităţii, discuţia constă în a scădea ameninţările. În contextul
sistemului internaţional, securitatea desemnează capacitatea statelor şi societăţilor să-şi păstreze autonomia
identităţii şi integrităţii lor funcţionale”.
Conceptul de securitate începe a fi definit de către specialiştii în domeniu din perspectiva intereselor şi a
poziţiei pe care o naţiune le are în raport cu forţa internaţională şi cu mijloacele folosite pentru promovarea
acestora. De la apărare spre securitate.
Lippmann - „o naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericol de a trebui să sacrifice
valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi poate, atunci când este provocată, să şi le menţină obţinând
victoria într-un război”.
Penelope Hartland-Thunberg - „Securitatea naţională este capacitatea unei naţiuni de a-şi urmări cu
succes interesele naţionale, cum le concepe ea, oriunde în lume”.
Arnold Wolfers - „Într-un sens obiectiv, securitatea măsoară absenţa ameninţărilor ce apasă asupra
valorilor dobândite; în sens subiectiv, ele desemnează absenţa fricii că aceste valori vor fi atacate”.
Giacomo Luciani - susţine că „Securitatea naţională este capacitatea de a rezista faţă de oricare agresiune
externă”.
Frank N. Trager şi Frank Simone - „securitatea naţională este acea parte a politicii guvernamentale care
are ca obiectiv central crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile protecţiei şi extinderii valorilor
vitale naţionale contra adversarilor existenţi sau potenţiali”.
Securitatea este ceea ce actorii fac din ea.
Barry Buzan, „People, States and Fear”, susţine că „în cazul securităţii, discuţia constă în a scădea
ameninţările. În contextul sistemului internaţional, securitatea desemnează capacitatea statelor şi societăţilor să-şi
păstreze autonomia identităţii şi integrităţii lor funcţionale”.
„Barry Buzan, exponentul „Școlii de la Copenhaga”, în analiza securităţii este departajarea statelor în:
state puternice (cu un grad avansat de coeziune politică şi socială) şi
state slabe (cu legitimitate internă scăzută şi control fragil asupra instituţiilor puterii).
Aceste nuanţe sunt vitale pentru a înţelege natura securităţii şi securităţii naţionale şi faptul că statele
reacţionează la pericole şi ameninţări în funcţie de vulnerabilităţile pe care le au.
 Securitate pentru cine şi contra ce (cui)?
Securitatea se asociază fie cu un individ, fie cu o colectivitate, definită, la rândul ei, de o serie de
caracteristici, printre care cea mai importantă este apartenenţa la un teritoriu strict delimitat, desemnat de locuinţă,
localitate, regiune, ţară, grup de state, membre ale unei uniuni formale sau situate într-o regiune geografică.
Statul - instrument de promovare al securităţii înainte de a fi subiect sau referent al securităţii.
Conceptul de securitate, în cazul organizaţiilor regionale și internaționale este mai adesea utilizat în relaţie
cu politica externă şi politica de securitate.
Politica Externă Comună şi Politica de Securitate Comună, în cazul construcţiei europene.
Apărarea Colectivă/Securitatea colectivă în cadrul politico-militar promovat de către Alianţa Nord-
Atlantică.
Paradigma globalistă a securităţii: securitate = stabilitate
STABILITATEA INTERNĂ
Integritate a sistemului politic; promovare a normelor democratice, incluzând rotaţia regulată a elitelor de
guvernare; absenţa conflictelor etnice şi sociale; o economie sănătoasă şi care funcţionează normal.
Deosebim două grupuri de definire a securității:
I. Absenţa ipotetică a pericolului pentru individ, societate, stat; EXEMPLU: Presa chineză susține că
telefoanele iPhone reprezintă o amenințare pentru securitatea națională (12 iulie 2014).
II. Reala apărare a acestora de pericole, capacitatea de a face faţă ameninţărilor.
„Prin securitate naţională se subînţelege protecţia persoanei, societăţii, statului, drepturilor şi
intereselor lor, stabilite de Constituţie şi alte legi ale republicii, împotriva pericolelor externe şi interne”.
Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 5 mai 1995.
„Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului moldovenesc şi
este un obiectiv al guvernării.”
Strategia Naţională de Securitate a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord : „asigurarea
securităţii naţiunii şi cetăţenilor săi este cea mai importantă îndatorire a guvernului“.
Conform Concepţiei securităţii naţionale a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 22 mai
2008, securitatea naţională este abordată într-un cadru mai larg, unde ea „reprezintă condiţia
fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului moldovenesc şi este un obiectiv al guvernării.
Obiectivele securității naționale al Republicii Moldova.
Obiectivele securităţii naţionale sunt de a asigura şi a apăra independenţa, suveranitatea, integritatea
teritorială, ordinea constituţională, dezvoltarea democratică, securitatea internă şi de a consolida statalitatea
Republicii Moldova. Un loc aparte în acest sens, revine apărării şi promovării valorilor, intereselor şi obiectivelor
naţionale. Securitatea naţională nu este numai securitatea statului, ci şi securitatea societăţii şi cetăţenilor
Republicii Moldova, atât pe teritoriul Republicii Moldova cât şi peste hotarele acesteia.
Obiectivul securității naționale al Republicii Moldova este de a asigura şi apăra independenţa,
suveranitatea, integritatea teritorială, ordinea constituțională, dezvoltarea democratică, securitatea internă şi a
consolida statalitatea Republicii Moldova, care constituie un proces identic cu cel de edificare a identității
naționale a poporului Republicii Moldova.
[...] , care constituie un proces identic cu cel de edificare a identităţii naţionale a poporului Republicii
Moldova.
[...]. Un loc aparte în acest sens, revine apărării şi promovării valorilor, intereselor şi obiectivelor naţionale.
Securitatea naţională nu este numai securitatea statului, ci şi securitatea societăţii şi cetăţenilor Republicii
Moldova, atît pe teritoriul Republicii Moldova cît şi peste hotarele acesteia.
Definiţie de sinteză
Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi statului, care are drept scop
apărarea şi promovarea intereselor şi obiectivelor naţionale, contracararea riscurilor şi ameninţărilor la adresa
intereselor naţionale, care şi determină orientarea politicii externe şi interne ale statului în contextul securităţii
regionale, internaționale și globale.
Dimensiunile securității
Concepția securității naționale a Republicii Moldova, 2008 - „securitatea naţională a Republicii Moldova
se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă,
administrativă şi militară, prin activitatea de informaţii, contrainformaţii, precum şi prin gestionarea eficientă a
crizelor, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi prevederile dreptului internaţional”

2. Definiți domeniile de referinţă ale securităţii:

securitatea internă, securitatea regională, securitatea globală şi securitatea internațională.
 Caracterul comprehensiv al securităţii.

Alături de conceptul de securitate națională este important de definit și conceptul de securitate internă care
din perspectiva riscurilor şi ameninţărilor, conţine practic toate domeniile de referire ale securităţii. De exemplu,
aspectul militar al securităţii interne îl constituie perspectiva utilizării forţelor armate pentru executarea funcţiilor
interne ale statului, care are de-a face uneori cu aspectul politic al securităţii statului în scopul consolidării
legalităţii acestuia. Aspectul economic este în mare măsură legat de cheltuirea mijloacelor statului pentru
satisfacerea necesităţilor sociale ale cetăţenilor şi menţinerea, prin aceasta, a regimului politic existent.
Acest concept este foarte actual în cadrul Uniunii Europene, unde principalele provocări la adresa securităţii
interne sunt evidenţiate următoarele fenomene:
terorismul, sub toate formele sale, manifestă o lipsă absolută de respect pentru viaţa umană și valorile
democratice;
formele grave de criminalitate și criminalitatea organizată, unde corupţia este considerată o ameninţare la
adresa fundamentelor sistemului democratic și ale statului de drept;
criminalitatea informatică reprezintă o ameninţare globală, tehnică, transfrontalieră și anonimă la adresa
sistemelor informatice ale UE și, prin urmare, implică numeroase provocări suplimentare pentru autorităţile de
aplicare a legii;
infracţiunile transfrontaliere, precum delictele minore sau infracţiunile contra patrimoniului, adesea
săvârșite de bande, atunci când au un impact semnificativ asupra vieţii de zi cu zi a europenilor;
violenţa în sine, ce poate dăuna în mod grav societăţii;
dezastrele naturale și cele provocate de om, iar sistemele de protecţie civilă, se consideră că, reprezintă un
element esenţial al oricărui sistem de securitate modern și avansat;
există o serie de alte fenomene comune, de exemplu accidentele de circulaţie, în care zeci de mii de cetăţeni
europeni își pierd viaţa în fiecare an.
Enumerarea de mai sus este importantă, căci a face faţă acestor fenomene, presupune organizarea activităţii
instituţiilor reponsabile de securitatea internă.
De regulă, în condiţiile legii, structurile responsabile de securitatea internă sunt abilitate de a desfăşura
măsuri operative de investigaţie în domeniul asigurării securităţii interne. În acest cadru sunt create Ministere sau
Servicii ale Afacerilor Interne, care trebuie să asigure condiţii favorabile pentru realizarea cu succes de către
personal a sarcinilor principale. Acestea se referă la măsuri de combatere a criminalităţii şi de menţinere a ordinii
publice (măsuri de apărare de atentate criminale externe şi interne).
Deasemenea, cum am menționat și în cadrul prelegerii, trebuie să cunoașteți și să faceți deosebire între
următroarele noțiuni:
Securitatea regională înseamnă gradul de protecţie a relaţiilor reciproce dintre statele unei regiuni
planetare împotriva unei ameninţări de proporţii regionale. Se consideră că securitatea regională poate fi
asigurată numai atunci când este asigurată securitatea fiecărui subiect luat aparte. Deaceea statele se regăsesc în
cadrul organizațiilor regionale pentru a-și asigura securitatea națiaonală. De exemplu, la nivel european este vorba
de NATO sau structuri economico-politice precum Uniunea Europeană, sau avem structuri de colaborare
precum Țările Riverane la Marea Neagră, etc.
Securitatea internaţională reprezintă o relaţie de echilibru şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii
internaţionale, relaţie orientată spre prevenirea conflictelor armate şi dezvoltarea cooperării, „situaţia în care
toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de forţă sau de ameninţare cu forţa în raporturile
dintre ele, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii lor naţionale sau a integrităţii lor
teritoriale”.
Securitatea globală capacitatea de apărare a sistemului relaţiilor internaţionale şi a stării ecologice
planetare de pericole ce pot destabiliza atmosfera în lume şi provoca situaţii de criză şi conflicte de proporţii
globale. Conceptul de securitate globală capătă importanţă în contextul abordării conceptului securitatea umană.
De exemplu, sărăcia şi condiţiile mizerabile ale indivizilor dintr-o regiune specifică pot afecta securitatea
economică şi demografică al sistemului global, prin fluxuri de migraţii sau prin existenţa unor economii paralele
mai curând mafiote şi criminale.
Securitatea globală include măsurile militare și diplomatice pe care națiunile/statele și organizațiile
internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite și NATO, le întreprind pentru a-și asigura siguranța și
securitatea mutuală/comună.
Securitatea statului este parte integrantă a securităţii naţionale. Prin securitatea statului se înţelege
protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, a regimului ei constituţional, a potenţialului
economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei împotriva activităţii
informative şi subversive a serviciilor speciale şi organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale ale unor
grupuri sau indivizi aparte. LEGE securităţii statului Nr. 618 din  31.10.1995.
EXTINDERE → Sectoarele securităţii - Economic, Politic, Militar, Social, Mediu…
APROFUNDARE→Global, Regional, Internaţional, Naţional, Local, Individual
Abordarea umană la nivel de:
1. Sărăcie: crearea de locuri de muncă precum măsură împotriva sărăciei.
2. Alimente: măsuri împotriva foametei.
3. Sănătate: măsuri împotriva bolilor, hrană nesigură, malnutriția și lipsa accesului la asistența medicală
de bază.
4. Mediul înconjurător: măsuri contra degradării mediului, dezastrelor naturale și poluării, epuizarea
resurselor etc.
5. Persoană: măsuri contra violenței fizice, criminalitate, terorism, munca copiilor etc.
6. Comunitate: măsuri împotriva conflictelor interetnice și religioase și alte tensiuni de identitate.
7. Politică: măsuri împotriva politicilor de represiune și abuzurile cu privire la drepturile omului
Diversitatea accepţiunilor privind conceptului de securitate rezultatul interacţiunii unor factori, precum:
 dinamica sistemului internaţional şi evoluţia modalităţilor de agresare a naţiunilor/actorilor;
 particularităţile situaţiei interne specifice fiecărui actor;
 specificitatea geopolitică a fiecărui actor;
 posibilitatea conceperii politicii de securitate fie în modalităţi agresive, fie în modalităţi defensive;
 dimensiunea diferită a securităţii pentru marile puteri şi pentru statele mici (pentru primele, securitatea
capătă dimensiuni regionale şi chiar globale;
 pentru cele din urmă, securitatea se realizează pe fundalul evoluţiei raporturilor dintre marile puteri şi în
funcţie de dinamica relaţiilor cu vecinii);
 diferenţele de perspectivă teoretică în analiza, conceperea şi transpunerea în practică a strategiei de
securitate naţională.
Caracterul comprehensiv al securităţii.
Caracterul comprehensiv al securităţii este determinat de ameninţările la care modelul de securitate creat
răspunde, şi anume:
- Amenințări de natură politica, între care: instabilitatea politică interna, eşecul statului, terorismul,
abuzul drepturilor omului etc.;
- Amenințări de natură economică, ca, de exemplu: sărăcia, creşterea diferenţei dintre ţările sărace şi cele
bogate, crizele financiare internaţionale, impactul unor state puternice economic asupra ţărilor instabile vecine;
- Amenințări la adresa mediului, în categoria cărora pot fi incluse: dezastrul nuclear, schimbările
ecologice globale, degradarea pământului, apelor, lipsa hranei şi a altor resurse;
- Amenințări de natură socială, între care pot fi enumerate: conflictele majoritare (minoritare),
suprapopularea, crima organizată, traficul de droguri transfrontalier, comerţul ilegal, imigraţia masiva
necontrolata şi epidemiile.
Termenul îşi are originea în Japonia şi a fost formulat pe fondul transformării acesteia într-o putere
economică – Japonia considerând domeniul economic ca fiind cel mai important aspect al securităţii.
Ideea securităţii comprehensive a fost preluată şi în cadrul unor organizaţii regionale de securitate, cum sunt
Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN).

3. Definiți conceptului de securitate internaţională (securitatea și relațiile internaționale;

definiții ale securității internaționale).

a) Securitatea și relațiile internaționale

Barry Buzan, „People, States and Fear”, „în cazul securităţii, discuţia constă în a scădea ameninţările. În
contextul sistemului internaţional, securitatea desemnează capacitatea statelor şi societăţilor să-şi păstreze
autonomia identităţii şi integrităţii lor funcţionale”.
Stanley Hoffman: RI sunt un domeniu ce tratează factorii și activitățile care susțin politice externe și
puterea unităților de bază în care lumea este structurată.
 Relațiile Internaționale se referă la:
- Politici externe
- Politici internaționale
- Sistem internațional:
 • condițiile interne ale actorilor
• analiza proceselor decizionale la nivel de actor și sistem
• previzionarea evoluției sistemului internațional.
Forme de interacțiune: diplomatică, militară, culturală, economică, etc.
Studierea nivelului sistemului politic: sistem bilateral, sistem multistatal
Integrare: pașnică, violentă
Instrumente ale interacțiunii: militar, economic, cultural, tehnologic, științific, legal, juridic
Conduita actorilor: conflict, cooperare
Management internațional:
I. Cooperare
II. Conflict se caută căi și forme de cooperare chiar și în perioade/evenimente conflictuale
Sursele cooperării:
Guvernele = teoretic, sunt interesate a spori bunăstarea populației, conform aspirației ei eficientizarea
guvernării prin cooperare;
Interese comune = procesul globalizării determină statele/grupurile să se asocieze și să coopereze în
realizarea unor programe de interes comun;
Amenințări și probleme = cu adresă la mai mulți actori din sistemul internațional (ex. poluare, epuizarea
unor resurse, etc.);
Multiplicarea și complexitatea actorilor/relațiilor între persoane = aglomerare și acumulare.
Forme de cooperare:
→ Bilaterale
→ Multilaterale /Regimuri internaționale - regimuri, norme, principii care ghidează găsirea soluțiilor la
probleme care afectează mai multe state
Ex. Tranzitul navelor comerciale, exploatarea comună a resurselor, protecția unor grupuri sociale,
prolifirarea nucleară, standardizarea măsurilor , siguranța traficului aerian etc.
Conflict – situaţie de ostilitate deschisă sau “înăbuşită” între două sau mai multe părţi.
Conflict internaţional – o contradicţie gravă de interese dintre state, care riscă să se transforme într-o
acţiune unde se utilizează forţa (este vorba de un eventual război). De fapt, aceasta este concepţia interstatală a
societăţii internaţionale, care a fost utilizată de Hobbes sau Clausewitz.
În prezent, indiferent de disciplină, se acceptă mai degrabă ideea ca în toate societăţile umane exista
conflicte şi că acestea sunt procese naturale strâns legate de schimbarea socială.
În esenţă deci, ele nu pot fi nici negative, nici pozitive. Important este însă modul lor de gestionare.
În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1939, Hitler anunţa printr-o proclamaţie poporul german că “Statul polon
a refuzat o lichidare paşnică a diferendelor, pe care am dorit-o, şi a făcut apel la arme. Germanii din Polonia
sunt persecutaţi cu sângeroasă teroare şi alungaţi de la casele lor. O serie de violări ale frontierei, de nesuportat
pentru o mare putere, dovedesc că Polonia nu mai este dispusă să respecte frontiera Reichului”.
Iată percepţia diplomatului român Raoul Bossy despre evenimente: “1 septembrie. Izbucnirea războiului
germano-polon. Fără declaraţie de război, Germania a atacat Polonia, bombardând Varşovia, Cracovia şi alte
centre. Răcnetele lui Hitler se aud la radio. Mobilizare generală în Franţa şi Anglia”.
b) Definiții ale securității internaționale
Securitatea internaţională reprezintă o relaţie de echilibru şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii
internaţionale, relaţie orientată spre prevenirea conflictelor armate şi dezvoltarea cooperării, „situaţia în care
toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de forţă sau de ameninţare cu forţa în raporturile
dintre ele, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii lor naţionale sau a integrităţii lor teritoriale”.
Lipsa războaielor şi conflictelor militare sau susţinerea echilibrului militaro-strategic existent
Asigurarea Securităţii internaţionale
Capacitatea comunităţii mondiale de a prognoza schimbările apărute şi de a realiza securitatea pe baza teoriei
regimurilor internaţionale.

4. Teorii ale securităţii: realismul şi neorealismul.

Paradigma realistă
Securitatea și Relațiile internaționale ca fiind dominate în principal de puterea politică, de putere în general.
Reprezenanții săi pornesc de la prezumția că statul este principalul furnizor de securitate si principalul actor în RI,
mult mai important decat OI, ONG alți actori, este unitar si acționează intr-un sistem anarhic, in competiție cu
alte state.
Termeni de refrință: balanța puterii, competiție, conflict, război, structură ierarhică.
 Prin politică internațională ințeleg lupta pentru putere şi consideră că puterea va domina in continuare
sistemul relațiilor internaționale, iar competiția și conflictul sunt firești.
Susținătorii acestei teorii justifică acțunea fiecărui stat de a-si asigura prin resurse proprii securitatea si
supraviețuirea: Thomas Hobbes, Otto von Bismarck, Henri Kissinger, Edward Carr, Raymond Aron.
În contextul tratării conceptului de putere, în cadrul şcolii de gândire realistă, se evidenţiază câteva teorii
diferite.
Realismul structural, la baza constituirii căruia s-a aflat Thucydides, care susţinea conceptul naturii umane
în care liderii politici sunt absorbiţi de putere şi sunt predispuşi să nu mai respecte legile, drepturile omului sau
chiar morala.
Realismul istoric este fondat de Machiavelli şi dezvoltat mai târziu de Hans Morgenthau şi Edward Carr,
care susţineau că atât timp cât există putere, morala şi etica sunt clasate de liderul politic pe un plan secundar.
Realismul structural anarhic este reprezentat de Jean-Jacques Rousseau şi mai apoi de Kenneth Waltz prin
importanţa structurii sistemului internaţional şi rolul acesteia în determinarea comportamentului statelor şi a
securităţii acestora, promovând ideea că anarhia conduce la instabilitatea sistemului politic care, la rândul său,
emană divergenţe, chiar dacă actorii politici nu au intenţii negative.
Realismul liberal este întemeiat de Thomas Hobbs care susţinea că statele puternice, bazându-se pe propriile
capabilităţi pentru supravieţuire într-o continuă luptă pentru putere, totuşi pot împiedica apariţia conflictelor, chiar
dacă s-au creat anumite situaţii anarhice.
Teoriile realiste cuprind:
- Faptul că mediul internațional este anarhic, aspru și competitiv;
- Principalii actori ai relațiilor internaționale sunt statele;
- Statele sunt naționale, suverane și egoiste;
- Principalele preocupări ale statelor sunt asigurarea propriei securități sau distribuirea acesteia în interes propriu.
Școala Realistă.
Concepte chieie:
Studiul istoriei
- ne arată modul de comportare a actorilor politici;
- exista o serie de „variabile standard” de-a lungul istoriei, care nu sunt dependente de situații specifice.
Puterea
- variabila cheie a explicației școlii realiste;
- întrucât oricare stat poate recurge la forță, rezultă că toate statele trebuie sa dețină o anumită forță;
- Morgenthau: politica internațională, ca orice politică, este o „lupta pentru putere”;
- statele folosesc forța pentru a-și proteja interesele, încât interesul primar este de a obține cat mai multă
putere;
- managementul puterii este principala problemă a relațiilor internaționale - realism = politica de putere
(power politics).
Anarhie
- natura sistemului internațional - grupurile politice (triburi, orașe-state, regate, imperii, state) există și
interacționează în cadrul unui sistem internațional anarhic;
- nu există o autoritate sau guvern „mondial” care să reglementeze interacțiunea părților constitutive;
- fiecare parte constitutivă este autonomă și suverană;
- statele sunt constrânse de acțiunile, intențiile și comportamentul altor state.
Factorii care influențează securitatea – Militar, - Geografic, - Uman (moral).
Ipotezele realismului
- Actorii relevanți în politică sunt grupurile și nu indivizii; cel mai important grup organizat în politică este
statul național (nation-state);
- Relațiile internaționale sunt în mod esențial competitive și conflictuale (anarchy), ceea ce generează
insecuritate;
- Motivația primă în politică este puterea și securitatea (power and security).
Teorii concurente ale securității. Neorealismul
Neorealismul, este versiunea revizuită a realismul, şi în ciuda evoluţiilor de pe scena internaţională care se
considerau că vor demite realismul ca teorie principală a relaţiilor internaţionale, această abordare continuă să
domite acest domeniu. Realismul continuă să domine studiile de securitate în perioada contemporană, şi conform
acestei teorii sfârşitul Războiului Rece nu a determinat o modificare a conceptului de securitate. Kennet Waltz,
principalul exponent al realismului, articulează în lucrarea sa de căpătâi, Teoria Politicii Internaţionale, importanţa
structurii sistemului internaţional şi rolul acesteia în determinarea comportamentului statelor, şi implicit a
securităţii acestora (Waltz 2006).
Neorealismul continuă abordarea realistă, adaptată la epoca actuală, dar iau in considerare unele din
criticile aduse acestuia.
Au adăugat ca elemente de analiză interdependența dintre state si efectele globalizării.
Ei consideră societatea internațională ca un ansamblu interdependent si examinează si atitudunea altor actori
decat statele.
Interesul național al statelor nu este analizat numai in termeni de putere, ci include dimensiuni multiple –
politice, economice, militare, culturale etc.
Competiția si conflictul nu sunt singurele opțiuni; li se adaugă cooperarea, în forme care pot fi mai
avantajoase.
Kenneth Waltz (1979, Theory of International Politics) critică teoria interesului de maximizare a puterii. El
arată că, în ultimă instanţă, acumularea de putere este în detrimentul actorilor sistemului internaţional,
argumentând că acumularea permanentă de putere poate duce la o cursă a înarmărilor, în care securitatea fiecărui
stat este ameninţată.
Cu toate acestea, desi s-a considerat că puterea nu este principalul resort motivaţional, neorealismul a admis
că distribuţia puterii este factorul cel mai important care determină natura structurii sistemului
5. Teorii ale securităţii: liberalismul şi neoliberalismul.

Liberalismul – curent social politic, ce proclamă libertatea persoanei, drepturile civice și politice ale
individului, limitarea sferei de activitate a statului. În 1215 apare Magna Carta Libertatum (Marea Cartă a
Libertăţilor) în care se proclamau drepturile cetăţenilor la libertate personală şi securitate (ce-i drept, cetăţeni erau
consideraţi aristocraţii şi proprietarii funciari).
Liberalismul prezintă: o filosofie politică, un mod de organizare a vieţii economice, un sistem de valori
axat pe drepturile individului. Tuturor variantelor de liberalism le sunt specifice următoarele patru elemente
comune: individualismul, egalitarismul, universalismul, credinţa în progres. Principiile fundamentale: individul
aparte e pe prim-plan și mai real decât societatea și interesele ei, cerințele individuale și drepturile omului sunt
mai importante decât cele colective; deosebirea și separarea oamenilor sunt incontestabile și inițiale, legăturile și
asemănările sunt convenite și secundare; legile și evaluările sunt rezultatul activității omului; omul liber este
responsabil pentru viața sa, baza libertății și responsabilității este proprietatea privată. Ideile politice de bază:
aderare la orânduirile parlamentare și tradițiile procedurilor parlamentare; atitudine pozitivă față de distribuirea
puterii, pluralismul politic și superioritatea legii; asigurarea principalelor drepturi politice și libertăți ale
cetățenilor, respectarea demnității personale; extinderea practicii democrației plebiscitare, discutarea legilor de
către popor, autoadministrarea locală; elitarism democratic, necesitatea concurenței elitelor; compromisul,
consensul în rezolvarea problemelor politice. Liberalismul social, liberalii bunăstării militează nu doar pentru
eliminarea oricărei discriminări, dar şi pentru oferirea de avantaje sociale şi economice tuturor celor care sunt
consideraţi discriminaţi – amestecul statului în economie, politici de protecție socială, consens politic, statul
protejează cetățenii de nedreptățile economiei de piață. Reprezentanţii ideilor neoliberale pot fi consideraţi
Friedrich Hayek şi Ludwig von Misses. Cele mai relevante elemente ale politicii neoliberale: individualismul
normativ; proprietatea privată/privatizarea. Statul trebuie să se îngrijească de pieţele funcţionale printr-o politică
concurenţială şi să prevină formarea pieţelor de monopol; politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie
să garanteze preţuri stabile; piaţa ca instrument de conducere; concurenţa; dereglementarea şi liberalizarea
economiei; stimulări ale comerţului liber între state; politica taxelor: de regulă se cere ca procentele taxelor să fie
reduse; sistemele de asigurare socială vor fi reconstruite.

6. Paradigma constructivistă în abordarea securităţii.

Constructivismul încearcă să găsească un răspuns la contestarea postmodernă a cunoaşterii ştiinţifice

pentru a putea efectua cercetări empirice şi analizează interacţiunea dintre structură şi agent în politica
internaţională; se interesează de rolul ideilor, al normelor şi al instituţiilor în luarea deciziilor din politica externă;
susţine importanţa identităţii şi a culturii în politica internaţională; nu neagă rolul intereselor în luarea de decizii
politice, dar încearcă să înţeleagă cum sunt construite aceste interese; acceptă faptul că ştiinţele sociale nu pot
opera la fel ca ştiinţele naturii, cu toate acestea insistă asupra posibilităţii de a teoretiza şi a analiza empiric
politica internaţională ca pe o realitate. Constructivismul concepe sistemul internaţional ca fiind parte a realităţii
sociale - rezultat agregat al interacţiunii actorilor internaţionali şi cauză a construirii, constituirii şi autodefinirii
reciproce dintre actori. Sistemul internaţional îşi construieşte actorii prin determinarea proceselor prin care aceştia
îşi definesc interesele. În procesele de atribuire a identităţilor şi definite a intereselor, actorii internaţionali sunt
ghidaţi de anumite reguli, referitoare la identitatea, rolul şi conduita agenţilor şi structurilor.
Constructivismul se bazează pe supoziția că lumea este produsul interacţiunii sociale, care poate fi
măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă de constructivism social foloseşte, în studiul
securităţii, ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă, în sensul că lumea este construită social şi poate fi
măsurată şi analizată.
Premisa centrală: lumea, sistemul internațional actual, reprezintă o construcție socială, în care statul are
rolul principal, iar interesele de stat sunt în principal definite de structuri sociale. Securitatea poate fi asigurată fie
printr-o abordare pe verticală-securitatea individului, a grupurilor relevante, a umanității ca intreg, fie printr-o
abordare orizontală, a problemelor politice, economice, sociale, umanitare, militare si altora pe care le poate
presupune o situație.

7. Fundamentele studiilor de securitate:

Hobbes şi „dilema de securitate”; Clausewitz şi „Războiul pur;
Ticidide şi „dilema de securitate” (valoarea acestora pentru studiile de securitate).

Ipoteza comună a celor trei:

O soluție necesară la tendința de utilizare a forței și violenței pentru a obține ceea ce se dorește e
contracararea forței
Clausewits (1780-1831), teoretician militar - Dilema securității și statul
politica şi războiul se află într-o relaţie dialectică, permanentă, raţională şi sistemică, războiul fiind “o
continuare a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz);
teoriile elaborate de susţinătorii „realismului politic” şi teoriile neoclausewitziene acreditează ideea că
politica este continuarea războiului prin alte mijloace (diplomatice, economice, financiare, imagologice).
Hobbes (1588-1679), filosof englez- Dilema securității și individul
Exponenţii curentului realist susţin contrariul, afi rmînd că mediul internaţional este o lume hobbesiană a
competiţiei, în care nu există o autoritate centrală de natură să impună ordinea, fapt care face ca fi ecare
componentă a sistemului, statul, să urmărească pe cont propriu supravieţuirea ca entitate suverană sau, mai larg,
apărarea valorilor și intereselor, în primul rînd celor considerate fundamentale (independenţa, suveranitatea şi
integritatea teritorială). Ca termen generic, în opinia realiştilor, securitatea unui stat se referă la lipsa ameninţărilor
la adresa acestor valori şi interese, precum şi la capacitatea sa de a le apăra cu succes în caz de pericol.
Tucidide (460-398 î.Hr.), om politic și istoric atenian-Dilema securității și atenuarea, dacă nu chiar
rezolvarea ei
În abordarea tradiţională a securităţii, creşterea securităţii unui actor înseamnă, de multe ori, diminuarea
securităţii altuia. În perioada războiului rece, dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de către una dintre
superputeri genera o stare de inferioritate militară celeilalte superputeri.
Definiție: dilema securității se produce atunci când “multe dintre mijloacele prin care un stat încearcă să-și
sporească securitatea conduc la diminuarea securității altor state”.
Fenomenul de spirală: cu cât un stat se orientează mai mult către creșterea securității, cu atât celelalte state
se simt mai amenințate și iau măsuri proprii de creștere a securității. Ex. cursa înarmărilor.
Consecinte ale dilemei securității:
1. reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema securitatii;
2. cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza ideii de expansiune, ceea ce ingreuneaza descurajarea
adversarului;
3. consum inutil de resurse.
Politici militare care nu conduc la spirala înarmării:
• tratate și înțelegeri pentru controlul armamentelor, prin care se limiteaza capacitatile ofensive;
• doctrine de apărare pur defensive;
• dezarmare unilaterală.

8. Modele ale securităţii internaţionale. Polarizarea sistemului internaţional.

Fenomenul echilibrul puterii. Rolul alianţelor în asigurarea securităţii naţionale şi internaţionale.

Barry Buzan, „People, States and Fear”, „în cazul securităţii, discuţia constă în a scădea ameninţările. În
contextul sistemului internaţional, securitatea desemnează capacitatea statelor şi societăţilor să-şi păstreze
autonomia identităţii şi integrităţii lor funcţionale”.
 Securitatea internaţională reprezintă o relaţie de echilibru şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii
internaţionale, relaţie orientată spre prevenirea conflictelor armate şi dezvoltarea cooperării, „situaţia în care
toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de forţă sau de ameninţare cu forţa în raporturile
dintre ele, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii lor naţionale sau a integrităţii lor teritoriale”.
Asigurarea Securităţii international - lipsa războaielor şi conflictelor militare sau susţinerea echilibrului
militaro-strategic existent, capacitatea comunităţii mondiale de a prognoza schimbările apărute şi de a realiza
securitatea pe baza teoriei regimurilor internaţionale
a) Noțiunea de sistem și funcționalitatea sistemului internațional.
Teoria sistemelor, un concept din domeniul filozofiei, este un model epistemologic interdisciplinar în
care sistemele sunt utilizate pentru a descrie și a explica fenomene cu grad variabil de complexitate.
David Easton → abordarea sistemică se bazează pe înțelegerea relației dintre intrările în sistem (solicitări
dar și sprijin pentru funcționarea sistemului) și ieșiri (politicile publice, rezultatul interacțiunilor dintre elementele
constitutive ale sistemului).
Sistemul internaţional actual poate fi descris ca un sistem: geografic închis/deschis, uni-multipolar
(deşi mai multe centre de putere îşi dispută preeminenţa pe plan mondial), care se autoreglează prin redistribuirea
permanentă a puterii în cadrul său, competitiv, dar care impune cooperarea (chiar între adversari), care evoluează
printr-un proces de structurare, destructurare şi restructurare continuă, ce conduce la regenerarea sistemului.
Prin „sistem internaţional” înţelegem o colecţie de identităţi politice independente (triburi, state, naţiuni,
imperii, organizaţii, alianţe) aflate în proces de interacţiune, în mod regulat, şi în continuă evoluţie, astfel încât
trecerea de la un sistem internaţional la altul este destul de dificil de sesizat cronologic
Sistemului internaţional anarhic → nu există un guvern central,mondial, care să organizeze şi să
conducă activitatea statelor, acestea sunt preocupate singure de propria lor securitate, mediul internaţional fiind
invariabil confruntat cu o astfel de situaţie.
b) Echilibrul de forțe/echilibrul puterii
Echilibrul Puterii este o modalitate de mentinere a stabilitatii intr-un sistem compus din mai multe unitati
autonome.
De regula, aceasta autoritate a fost fie o mare putere, fie un grup de mari puteri care, la momentul
respectiv, asigurau conducerea sistemului ori prin deciziile pe care le impuneau altora, ori prin propria lor
actiune.
Premisele asigurarii stabilitatii pe aceasta cale sunt:
 ca toate unitatile/entitatile sunt necesare sistemului; si
 ca, daca nu se intervine, una din unitati/entitati va cauta sa le "inghita" pe celelalte (politica este
lupta pentru putere, atat pe plan intern, cat si extern)
Opozitia directa, in care doua puteri se confrunta reciproc (de retinut ca nu avem de-a face cu o
confruntare exclusiva, ci ca, in realitate, este vorba de o impletire intre confruntare/conflict si colaborare; pana si
in razboi, partile colaboreaza, chiar daca si numai tacit);
Competitia, care presupune existenta unui obiect al acesteia, de regula o terta parte (statele A si B sunt in
competitie unul cu altul pentru statul C).
Metode practice de mentinere a echilibrului si asigurarea stabilitatii in cadrul sistemului:
DIVIDE ET IMPERA, prin intermediul careia se crea un conflict, manevrandu-se astfel incat ambele
parti sa caute sprijin ("cine isi cauta un protector, gaseste un stapan") de la cel care l-a provocat;
COMPENSATIILOR, in virtutea careia fie se atribuiau teritorii (care, la randul lor, insemnau polulatie
si/sau resurse), fie bani (compensatiile de razboi, de pilda); în ce priveste teritoriile  intelegeri au avut loc tot
mai mult in secret - vezi si cazul Protocolului Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, precum si al Acordului
Procentajelor incheiat intre Churchill si Stalin;
Echilibrului prin intermediul ARMAMENTELOR, cu corolarul ei CURSA INARMARILOR (de
retinut ca, o continuare a ei nesupravegheata, pe fundalul progreselor realizate in domeniul tehnologiei militare,
implica producerea cu suficienta siguranta a catastrofei pe care competitia trebuia tocmai sa o evite; de aici
cooperarea fortata a competitorilor, prin intermediul negocierilor si acordurilor de control al inarmarilor si
dezarmare);
Statul – actor central
Obiectivele de securitate naţională ale statelor ca entitate individuală sunt conectate de către patru inele
consolidate de securitate:
Inelul unu: promovarea şi protejarea drepturilor omului în propriile lor graniţe şi în zona de influenţă
(Securitate individuală).
Inelul doi: menţinerea păcii şi stabilităţii în spaţiul lor comun (Securitate colectivă).
Inelul trei: protecţie reciprocă împotriva agresiunii exterioare (Apărare colectivă).
 Inelul patru: promovarea în mod activ a stabilităţii în alte zone unde conflictul ar putea să ameninţe
securitatea lor comună, folosind mijloace politice, informaţionale, economice şi, dacă e necesar, militare
(promovarea stabilităţii).
În funcţie de domeniul de aplicare, securitatea internaţională se manifestă atât la nivel naţional, cât şi la
nivel regional şi mondial. Această tipologie este strâns legată de teritoriul de stat, regiunile geopolitice şi
geostrategice şi spaţiul geopolitic global.
Modele:
a) Securitatea sistemului unipolar - SUA USSR
b) Securitatea „mai multor mari puteri” - ONU G8
c) Modelul multipolar
d) Modelul global (universal)
În funcţie de de natura relaţiei dintre părţile la acest sisteme de securitate sunt aborda trei modele –
colectiv, universal şi de cooperare.
Reprezentanţii realismului clasic, precum Hans J. Morgenthau, Henry Kissinger sau Martin Wight,
vorbesc despre echilibrul de putere, având rolul de a conduce şi reglementa relaţiile dintre state, a căror
principală caracteristică este suveranitatea.
O altă teorie a echilibrului – cea a echilibrului ameninţărilor, al cărei creator este Stephen Walt. Încercând
să explice formarea alianţelor, S. Walt susţine că atunci când statele aleg să facă parte dintr-o alianţă, atunci ele
fie a aleg să echilibreze (to balance): se aliază cu statele care se opun principalei surse de pericol; fie să se alinieze
(to bandwagon): se alătură statului care reprezintă principala sursă de pericol).
Metode practice de mentinere a echilibrului si asigurare a stabilitatii in cadrul sistemului:
ALIANTELOR, doua tipuri:
- impotriva dominatiei mondiale (alianta creata impotriva Germaniei, Japoniei si Italiei);
- impotriva altei aliante (cazul Antantei si al Puterilor Centrale in primul Razboi Mondial, precum si
cel al Tratatului de la Varsovia impotriva NATO).
Organizaţia Naţiunilor Unite (abreviat: ONU) are misiunea de a asigura „pacea mondială”,
„respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internaţională” şi „respectarea dreptului internaţional”.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este o organizaţie internaţională
pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor şi reconstrucţiei post-
conflictuale.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este o alianţă politico-militară formată pentru menţinerea
păcii şi apărarea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară defensivă
corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune
îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.( articolul 5)
Uniunea Europeană (abreviat UE) este o uniune economică şi politică pentru reglementarea domeniilor
economice, sociale şi politice în abilităţile sale.
Depolarizarea securităţii din domeniul exclusiv militar i-a conferit acesteia noi repere valorice,
multidimensionale prin ele însele, generând abordări complexe cu interferenţe pluridisciplinare.
Actorii militari internaţionali care dispun de forţe, capabilităţi şi resurse au constituit un club restrâns,
exclusivist şi aproape ermetic, în condiţiile în care nu se întrezăresc perspective pentru crearea de noi alianţe. Pe
scena militară internaţională este recunoscută autoritatea SUA ca putere militară statală şi a NATO şi UE ca
organizaţii de securitate. Soluţionarea, medierea şi recuperarea post conflictuală s-a realizat în ultimele două
decenii aproape în totalitate de către actori nestatali şi mai puţin de către entităţii statale individuale.
Trebuie recunoscut faptul că epoca războaielor clasice a apus, a celor moderne a ajuns într-o zonă gri, iar
agresiunea armată prin ea însăşi nu mai reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii.
Asigurarea securităţii moderne se bazează pe noi dimensiuni delimitate strict de caracterul militar al
acesteia, inserându-se astfel coordonata dihotomică.
Marea majoritate a teoreticienilor domeniului au subscris la teoria lui Barry Buzan, care face o departajare
a securităţii pe componente, altele decât cele militare, identificându-le astfel: componenta politică, componenta
economică, componenta societală şi componenta de mediu. Aceste componente particularizate reprezintă tendinţa
evolutivă a securităţii moderne, pentru a cărei menţinere este necesară abordarea concomitentă a mai multor
domenii relevante social.
Existenta unei aliante indreptate impotriva altei aliante,
Practica politica a inregistrat si existenta unui BALANSOR AL PUTERII, respectiv al unei puteri care
veghea asupra mentinerii echilibrului dintre ele, urmand sa se alature aceleia dintre aliante care parea sa piarda
teren.
 Istoric, in Europa, acest rol l-a jucat Marea Britanie, care s-a aliat cu Prusia - si alte puteri - impotriva
Frantei lui Napoleon, dar si cu Franta impotriva Germaniei in cele doua razboaie mondiale; "Anglia nu are
dusmani sau prieteni permanenti, ci doar interese permanente !"
c) Modele ale securităţii internaţionale:
Securitatea comună, cooperativă și colectivă
Securitatea comună (common security) a coexistat, în perioada Războiului Rece, în paralel cu conceptul
de securitate naţională. El se adresează atât ameninţărilor de natură militară, cât şi celor de natură non-militară.
Prima formulare elaborată a conceptului o găsim în Raportul Comisiei Palme22, intitulat “Securitatea
Comună: un program pentru supravieţuire”, prin care au fost fixate următoarele şase principii:
• Toate naţiunile au dreptul legitim la securitate;
• Forţa militară nu este un instrument legitim pentru rezolvarea diferendelor între naţiuni;
• Abţinerea este necesară în exprimarea politicii internaţionale;
• Securitatea nu poate fi obţinută prin superioritate militară;
• Reducerea şi limitările calitative ale armamentului sunt necesare pentru securitatea comună;
• Legăturile între negocierile privind armamentul şi evenimentele politice ar trebui evitate
Securitatea cooperativă în cadrul Dialogului Pacificului de Nord pentru Securitate Cooperativă, sub
îndrumarea Departamentului pentru Afaceri Externe al guvernului canadian, cu scopul de a oferi un cadru de
securitate multilateral prin care să se înlocuiască, ulterior, structura de securitate bipolară existentă în perioada
războiului rece.
Conceptul se bazează pe: prezumţia domniei legii în interiorul statului, inclusiv în relaţiile dintre state.
Conceptul urmăreşte: construcţia unor deprinderi cooperative (fie la nivel teoretic, fie la nivel practic),
care ar putea duce la crearea de „mecanisme interstatale şi instituţii comune” cu relevanţă în promovarea unor
valori comune şi, pe această bază, asigurarea şi promovarea securităţii.
Securitatea cooperativă presupune implicarea tuturor actorilor cu opinii similare, a statelor prietene, dar şi
a celor cu opinii diferite în procesul de creare a unor instituii multilaterale care să contribuie la menţinerea
stabilităţii şi securităţii.
Spre deosebire de conceptul tradiţional de securitate, axat pe aspectul militar şi apărarea integrităţii
statului, modelele alternative de securitate extind conceptul de securitate şi iau în considerare şi alţi factori,
precum migraţia, drepturile omului şi, nu în ultimul rând, schimbările suferite de mediu.
9. Determinați corelaţia dintre securitatea naţională şi internaţională.

Termenul de ’’securitate’’ provine din latinescul securitas-securitatis si reprezintă ’’faptul de a fi la adăpost

de orice pericol ; sentimentul de siguranţă pe carel îl dă cuiva absenţa oricărui pericol’’. Securitatea mai înseamnă
şi ’’protecţie, apărare’’. Securitatea reprezintă, în principiu,’’ acea stare de fapt care pune la adăpost de orice
pericol extern şi intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care
asigură existenţa, independenţa, suveranitatea, integritatea teritorială a statului şi respectarea intereselor
fundamentale ’’.
Securitatea naţională reprezintă protecţia persoanei, societăţii, statului, drepturilor şi intereselor lor,
stabilite de Constituţie şi alte legi ale republicii, împotriva pericolelor externe şi interne”, care are drept scop
apărarea şi promovarea intereselor şi obiectivelor naţionale, contracararea riscurilor şi ameninţărilor la adresa
intereselor naţionale, care şi determină orientarea politicii externe şi interne ale statului în contextul securităţii.
Obiectivele securităţii naţionale sunt de a asigura şi a apăra independenţa, suveranitatea, integritatea
teritorială, ordinea constituţională, dezvoltarea democratică, securitatea internă şi de a consolida statalitatea
Republicii Moldova.
Securitatea internaţională reprezintă o relaţie de echilibru şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii
internaţionale, relaţie orientată spre prevenirea conflictelor armate şi dezvoltarea cooperării - „situaţia în care
toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de forţă sau de ameninţare cu forţa în raporturile dintre
ele, de orice atentat la adresa independenţei şi suveranităţii lor naţionale sau a integrităţii lor teritoriale”.

„În cazul securităţii, discuţia priveşte preocuparea de a fi liberi de ameninţări. Când această discuţie se
poartă în contextul unui sistem internaţional, securitatea vizează capacitatea statelor şi societăţilor de a-şi
menţine identitatea, independenţa şi integritatea funcţională“ (Barry Buzan).
În condiţiile procesului de globalizare se evidenţiază conexiunea dintre securitatea naţională şi
internaţională, în special în contextul atentatelor teroriste din SUA (11 septembrie 2001), care au influenţat
semnificativ securitatea internaţională prin măsurile adoptate de comunitatea internaţională, dar şi de către fiecare
stat vizat de asemenea atacuri.
La rândul său, securitatea naţională influenţează securitatea internaţională. De exemplu, insecuritatea
generată de instabilitatea din Balcani, datorită războiului civil din Iugoslavia, a determinat comunitatea mondială
să intervină pentru soluţionarea conflictului.
Pe lângă problemele tradiţionale de securitate, interdependenţa globală implică o serie de probleme
transnaţionale precum comerţul, terorismul, furnizările de armament şi mediul. Securitatea internaţională cuprinde
toţi aceşti factori care au influenţă directă asupra structurii unui sistem naţional şi asupra suveranităţii membrilor
acestuia.
Pentru moment, putem vorbi şi despre efectele procesului de globalizare asupra securităţii naţionale, care se
manifestă profund în conţinutul raportului dintre securitatea naţională şi securitatea internaţională. Astfel, vom
asista tot mai mult la creşterea influenţei exercitate de securitatea internaţională asupra securităţii naţionale ca
urmare a intensificării rolului comunităţii mondiale în gestionarea crizelor de orice natură oriunde pe glob.
- creşterea influenţei exercitate de securitatea internaţională asupra securităţii naţionale ca urmare a intensificării
rolului comunităţii mondiale în gestionarea crizelor de orice natură oriunde pe glob;
- creşterea interdependentei în relaţiile internaţionale, generată de globalizare, aduce şi noi aspecte ale noţiunilor
de „ameninţare şi risc”;
- sporeşte numărul factorilor externi care influenţează funcţionarea stabilă a societăţii;
- Conexiunea dintre securitatea naţională şi internaţională se evidenţiază în contextul atentatelor teroriste din SUA
(11 septembrie 2001), care au influenţat semnificativ securitatea internaţională prin măsurile adoptate de
comunitatea internaţională, dar şi de către fiecare stat vizat de asemenea atacuri.

10. Studiile de securitate și interesul național.

La nivel general:
înţelegem prin interes naţional necesitatea de supravieţuire a statului şi de asigurare a securităţii
naţionale.
I. cele care exprimă valori fundamentale - integritatea teritorială, independenţa, suveranitatea etc. - asupra
cărora nu se negociază;
II. cele asupra carora, desi importante, se poate negocia (vezi acorduri de control alarmamentelor si/sau
dezarmare), atata timp cat, prin negociere, se mentine echilibrul iniţial;
III. cele care fac obiectul curent al negocierilor - de pilda, drepturi de navigatie pe Dunăre etc.
În consens cu politica de apărare, fiecare stat vizează să-şi protejeze interesele fundamentale, de fapt,
interesele naţionale, care se pot divide în:
 interese vitale,
 interese strategice,
 interese de putere.
Interesele vitale privesc integritatea teritoriului naţional şi a spaţiului său aerian şi maritim, liberul
exerciţiu al suveranităţii şi a protecţiei populaţiei sale. Aceste interese nu sunt desfiinţate de procesele globalizării
şi integrării regionale, ci sunt adaptate adecvat, adică flexibil, eficace şi creator, la noile condiţii internaţionale şi
regionale.
Interesele strategice ale unui stat rezidă cu prioritate în menţinerea păcii în lume şi în apărarea spaţiilor
esenţiale pentru activităţile economice ale ţării şi a libertăţii schimburilor sale.
Interesele de putere ale statului decurg din responsabilităţile pe care acesta şi le asumă pe scena
internaţională.
 Deseori prin interes naţional se subânţelege interesul vital al statului.
De exemplu, Republica Moldova sau Georgia, interesul naţional practic se egalează cu interesul vital,
deoarece statele mici de la apariţia sa se luptă pentru existenţă, pentru a nu fi „înghiţite” de marile puteri.
Din punctul de vedere al naturii, interesele naţionale pot fi:
economice, politice, sociale, militare.
Interesele naţionale din perspectiva timpului de realizare se pot clasifica în:
 interese pe termen scurt;
 interese pe termen mediu;
 interese pe termen lung.
Un interes național
– spune Samuel Huntington –
 este un bun public care preocupă pe toți, sau pe cei mai mulți cetațeni; un interes național vital este acel
interes pentru care ei sunt gata să-și verse sângele și să-și cheltuiască bogăția pentru a-l apăra. Interesele
naționale combină, de regulă, securitatea cu preocupările materiale, pe de o parte, și preocupările morale și
etice, pe de altă parte.
Studiile de securitate reprezintă „unul dintre cele mai importante subdomenii ale relațiilor internaționale”
Nuanțele sunt însă multe și obligatorii. Un studiu aprofundat ne oferă Peter Hough, în anul 2004, cu aplicație
la diferitele doctrine / epoci în analiza relațiilor internaționale. Astfel,
1. „Pentru realiștii clasici, deci, domeniul relațiilor internaționale era sinonim cu studiile de securitate.”;
2. „Pentru (neo)realiști, studiile de securitate devin brațul militar al relațiilor internaționale, iar economia
politică internațională sora lor economică.”;
3. „Petru pluraliști, studiile de securitate sunt doar un mic pachet al unui domeniu mult mai extins și pe care îl
denumim relații internaționale”
Analiză se evidenţiază faptul, că securitatea naţională a fost, şi adeseori mai este, percepută de mulţi
teoreticieni drept obiect de studiu al relaţiilor internaţionale. Autorii V. Juc şi V. Varzari consideră că analiza
teoretică a securităţii naţionale din perspectiva ştiinţei politice reprezintă în sine o provocare. Totodată, studiile de
securitate, care reprezentau o subdisciplină în cadrul ştiinţei relaţiilor internaţionale, cercetau atât aspecte ce
vizează securitatea internaţională, cât şi securitatea naţională. Astfel, securitatea internaţională – cu componentele
sale (mondială, continentală, zonală, regională şi subregională etc.) – reprezintă o relaţie de echilibru şi de
asigurare a păcii în cadrul comunităţii internaţionale, relaţie orientată spre prevenirea conflictelor armate şi
dezvoltarea cooperării.
Studiilor de securitate
EXTINDERE - Sectoarele securităţii (Militar Economic Politic Social Ecologic)
APROFUNDARE – Global, Regional (Niveluri de analiză – Internațional, regional, Național, individual)
Politica externă este instrumentul de realizare a interesului naţional, iar dacă acesta este unul nedefinit, greşit
sau nu răspunde necesităţilor politicii interne, atunci viabilitatea şi integritatea statului este ameninţată. La
moment corectitudinea şi raţionamentul acţiunii externe a unui stat poate fi explicată cu ajutorul categoriei de
interes naţional, acesta fiind esenţa comportamentului în cadrul sistemului internaţional. Interesul naţional
constituie tot ceea ce un stat în numele societăţii pe care o reprezintă înţelege să conserve şi să dezvolte în relaţiile
internaţionale. Aşadar, interesul naţional constă în afirmarea tuturor valorilor naţionale, de către un stat, în scopul
asigurării dăinuiriistabilităţii şiprosperităţiistatului respectiv şi a dezvoltării şi propăşirii naţiunii. Cu cît interesele
naţionale sunt promovate mai flexibil, mai eficace şi creator, prin intermediul instrumentelor de putere naţională
cu atît corelaţia dintre acestea – interese şi instrumente de putere naţională – este maistrînsă. Metodele aplicate.
Cercetările intense vis-a-vis de problema interesului naţional aparţin secoluluiXX, îndeosebi celeide a doua
jumătăţi, cînd acesta, plasîndu-se în centrul studiilor, va provoca investigaţii originale realizate de H. Morgenthau,
R. Keohane, J. Burchill, A.Linklater, J.B.Duroselle, A.Wolfers. În ultimele decenii noţiunea de interes naţional,
impunîndu-se pe prim plan, este investigat într-o strînsă corelaţie cu politica externă şi RELAŢII
INTERNAŢIONALE. Plus Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova. Studierea acestui fenomen prin
prisma politicii externe şi a proceselor internaţionale în cadrul unei comunităţi de state suverane condiţionează
preocupări deosebite instituţiilor statale, entităţilor politice, mass-mediei şi societăţii civile.
Interesul național este compus din: INTERES = NECESITATE + CONŞTIENTIZARE + ACŢIUNE

11. Determinați specificul și dimensiunile conceptului securitatea umană.

Securitate umană este subiectul numeroaselor controverse academice şi politice. Aceasta se datorează
faptului că ea se referă în mod exclusiv la individ şi respectiv trece de nivelul statului.
- Elementele securităţi umane sunt diverse şi pot include catastrofe naturale, precum şi organizarea
sistemului de sănătate al unui stat.
- Ideea centrală a acestei dimensiuni a securităţii s-a născut într-un raport al PNUD-ului (în 1994) şi
presupune nevoia de a proteja viaţa umană la nivelul ei de bază. În această perspectivă, autorii care se preocupă
de securitatea umană evidenţiază că statul poate fi un prim-factor în destabilizarea securităţii individului.
- În acelaşi timp, ei pun accentul şi pe problemele legate de mediul înconjurător, securitatea economică şi
alţi factori care pot pune în pericol calitatea vieţii indivizilor.
Securitatea umană presupune protecția libertăților vitale ale omului față de amenințări.
 La începutul anilor 1990, odată cu terminarea Războiului Rece și a confruntărilor ideologice între
supraputeri, comunitatea internaţională a început să se arate tot mai preocupată de securitatea individului.
Pericolul exterminării atomice a omenirii a slăbit și noțiunea securității umane s-a deplasat din domeniul militar
în sfera umanitară – cea a vieții și a demnității umane. Are loc o deplasare de accente: de la securitatea prin
înarmare spre o securitate prin dezvoltarea durabilă.
Dimensiuni complementare ale SU:
1. Abordarea minimalistă a securității umane – Libertatea față de frică – se referă la protejarea indivizilor
de conflicte violente, asociate cu sărăcia, lipsa capacităților statale de suport și a altor forme de inechitate socio-
economică şi politică (responsibility to protect – R2P).
2. Libertatea față de nevoi – reprezintă o abordare holistică a rezolvării necesităților umane legate de
foamete, boli, dezastre naturale, care afectează mult mai mulți oameni decât conflictele violente. Rezultă din
aceasta că securitatea umană şi dezvoltarea umană sunt puternic interconectate, împărtăşind trei elemente
fundamentale: focalizarea pe populaţie, perspectiva multidimensională şi identificarea sărăciei şi inechităţii ca
surse ale vulnerabilităţii individului.
3. Libertatea de a trăi în demnitate corespunde beneficiului accesului la drepturi civile și politice cum ar fi
dreptul inerent la viață, nesupunerea la tortură sau acte de cruzime, la arest sau detenție ilegală, dreptul la
prezumția de nevinovăție, la un proces rapid și corect, dreptul la liber sufragiu, la intimitate, la libertatea de
expresie, asociere și întrunire, drepturile culturale etc.
Potrivit definiţiei în sens extins/larg, securitatea umană este pusă în relaţie cu şapte dimensiuni specifice
conceptului de securitate, care includ o gamă largă de ameninţări la adresa oamenilor, grupate în:
- securitatea economică – asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ;
- securitatea alimentară – garantarea accesului fizic şi economic la hrana de bază;
- securitatea sanitară – garantarea protecţiei minime faţă de boli şi a unui mod de viaţă sănătos;
securitatea ecologică – protejarea oamenilor faţă de deteriorarea mediului şi dezastrele naturale;
securitatea personală – protejarea oamenilor de violenţa fizică, oricare ar fi sursa acesteia;
securitatea comunităţii – protejarea oamenilor de pierderea relaţiilor şi valorilor tradiţionale, de violenţă
etnică şi sectară;
securitatea politică – furnizarea unui mediu de viaţă bazat pe respectarea în societate a drepturilor omului.
În ansamblu, securitatea umană în cadrul ONU este asigurată prin diverse acţiuni, în special prin menţinerea
păcii, intervenţia umanitară, sprijinul acordat refugiaţilor, ample măsuri de ecologizare etc.
Securitatea umană este relevantă pentru toţi oamenii, atât din naţiunile bogate, cât şi din cele sărace.
Ameninţările la adresa securităţii lor pot fi diferite – foamete şi boală în naţiunile sărace, droguri şi crime în cele
bogate –, însă ele sunt reale şi se amplifică. În plus, unele ameninţări sunt comune tuturor naţiunilor, în special
insecuritatea locului de muncă şi problemele ecologice.
12. Securitatea militară. Conținutul principiilor specifice securităţii militare.

securitate militară = securitatea capacitatea de apărare a unui stat şi / sau de descurajare a agresiunii
militare.
A cea parte a securităţii naţionale, care asigură apărarea militară a statului împotriva pericolelor
militare externe şi interne prin promovarea politicii de apărare, crearea Forţelor Armate capabile să respingă
o eventual agresiune armată.
Tradiţional, termenul de securitate militară era considerat sinonim cu securitatea şi presupunea capacitatea
de apărare a unui stat şi/sau de descurajare a agresiunii militare. Alternativ, securitatea militară presupune
capacitatea unui stat de a pune în aplicare opţiunile sale politice prin folosirea forţei militare. În dicţionarul militar
şi al termenilor asociaţi găsim următoarea definiţie a securităţii, care poate fi considerată şi o definiţie a
securităţii militare: „O condiţie care rezultă din stabilirea şi menţinerea măsurilor de protecţie care asigură o stare
de inviolabilitate faţă de acte sau influenţe ostile.” Realmente, securitatea militară este cea mai veche dimensiune
recunoscută a securităţii naţionale.
Reieşind din definiţia lui Buzan, dimensiunea militară a securităţii se referă la interacţiunea reciprocă a
capabilităţilor armate ofensive şi defensive ale statelor cu percepţiile acestora vizavi de intenţiile celorlalţi actori.
Articolul 4 CODUL MILITAR AL REPUBLICII MOLDOVA
Principiile securităţii militare ale Republicii Moldova
(1) Principiul suveranităţii pentru asigurarea securităţii militare proprie.
Republica Moldova se bazează pe dreptul la autoapărare individuală şi colectivă în conformitate cu Statutul
ONU, pe dreptul la autodeterminarea securităţii militare proprie în baza alegerii suverane a formei securităţii
proprii.
 (2) Principiul legalităţii şi respectării dreptului internaţional.
Republica Moldova efectuează măsurile securităţii militare în strictă conformitate cu dispoziţiile
Constituţiei Republicii Moldova şi legislaţiei în vigoare, respectînd angajamentele sale faţă de tratatele
internaţionale.
(3) Principiul activităţii profilactice.
Republica Moldova va dezvolta cooperarea internaţională în vederea creării mecanismelor viabile de
prevenire a conflictelor armate şi susţinerea eforturilor statului şi organismelor internaţionale în domeniul
prevenirii situaţiilor de criză şi soluţionării paşnice a diferendelor.
În cazul declanşării conflictului armat Republica Moldova va lua parte la căutarea de soluţii eficiente pentru
a sista conflictul prin reglementări politice non-violente. Republica Moldova este pregătită pentru a amplifica
participarea sa la misiuni internaţionale de menţinere a păcii.
Republica Moldova, declarînd neutralitatea sa permanentă, nu va fi iniţiatorul unui conflict armat împotriva
altor state.
Republica Moldova nu produce, deţine arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă şi nu va iniţia
măsuri întru posesia, proliferare şi depozitarea acestora pe teritoriul său.
Republica Moldova respinge propaganda de război şi a violenţei armate, terorismul, separatismul,
şovinismul, fascismul şi urei de clasă şi rasiale, de intoleranţă naţională şi religioasă.
(4) Principiul suficienţei Forţelor Armate.
Asigurarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului este o chestiune a întregului stat şi a tuturor
cetăţenilor săi.
Interesele sale naţionale Republica Moldova le garantează, inclusiv şi prin forţele armate corespunzătoare,
care sunt construite în conformitate cu Constituţia şi doctrina militară a statului şi sunt corelate cu cerinţele de
securitate. Construcţia organismelor militare în stat este bazată pe principii democratice, luînd în consideraţiune
necesitatea menţinerii securităţii şi stabilităţii internaţionale, respectarea intereselor legitime de securitate ale altor
state.
(5) Principiul gestionării şi controlului democratic asupra forţelor armate.
Forţele armate sunt administrate şi controlate de autorităţi alese în mod democratic, care iau toate deciziile
necesare în domeniul apărării naţionale. Republica Moldova nu va permite folosirea Forţelor Armate în scopul
limitării drepturilor omului, drepturilor civile şi politice ale cetăţenilor, represiunii după criteriul identităţii
naţionale, religioase, etnice şi culturale a cetăţenilor.
(6) Principiul protecţiei juridice.
Protecţia vieţii, sănătăţii şi bunurilor trebuie garantată, în orice situaţie, atît în cazul unor situaţii de criză cît
şi în timpul războiului. O atenţie specială va fi acordată la dezvoltarea şi punerea în aplicare a unui sistem public
cuprinzător de prevenire a criminalităţii şi lichidarea fenomenelor sociale negative. În conformitate cu normele
statului de drept, Republica Moldova este cointeresată în dispunerea de frontieră de stat ca o măsură efectivă de
interzicere a penetrării de criminalitate internaţională, traficului ilegal de droguri şi arme, migraţiei ilegale.
(7) Principiul mediului raţional (de durabilitate a mediului).
Republica Moldova va limita în mod deliberat factorii care provoacă degradarea mediului, va efectua acţiuni
pentru protejarea şi restaurarea acesteia, pentru a asigura folosirea judicioasă a resurselor naturale non
regenerabile şi garanta funcţionarea fiabilă a echipamentelor industriale existente în vederea prevenirii
accidentelor dezastre industriale.
(8) Principiul caracterului ştiinţific.
Republica Moldova soluţionează problemele securităţii militare bazîndu - se pe un studiu cuprinzător,
ştiinţific, folosind cele mai bune practici ale altor state în acest domeniu.
(Doctrina militară a RM, 6 iunie, 1995)
Scopul principal al politicii militare a Republicii Moldova este: asigurarea securităţii militare a poporului
şi statului, prevenirea războaielor şi conflictelor armate prin mijloacele de drept internaţional.
Sarcinile principale ale securităţii militare:
- apărarea armată a statului împotriva agresiunii externe;
- localizarea conflictelor armate şi reprimarea violenţei militare ilegale la frontiera de stat şi în interiorul
ţării;
- apărarea frontierilor terestre, aeriene şi maritime;
- sprijinirea organelor sitemului de securitate naţională în timpul îndeplinirii misiunilor de asigurare a
securităţii naţionale.
13. Determinați caracterul ameninţărilor militare la adresa securității naționale.
 Ameninţările de natură militară nu mai ocupă, în mod tradiţional, poziţia centrală în securitatea naţională.
Acţiunea militară pune în pericol toate componentele statului: baza fizică (teritoriul) poate fi ocupată
(parţial sau total) sau afectată ca ecosistem, structura instituţională poate fi dezmembrată, ideea de stat poate fi
subminată. Realizări semnificative din domeniul politic, industrial, cultural, obţinute prin eforturile mai multor
generaţii, pot fi anulate prin utilizarea forţei.
Revenind la percepţia militară a ameninţărilor la adresa securităţii unui stat, situaţia este uşor de înţeles,
deoarece acţiunea de forţă este o putere ce determină pierderi ireparabile atât pentru baza organizaţională a
statelor vizate, cât şi pentru existenţa populaţiei acestora. Folosirea forţei rupe relaţiile paşnice dintre
actorii internaţionali şi pune capăt recunoaşterii diplomatice
Cursele înarmărilor sunt surse de ameninţare generate de competiţia militară deschisă sau disimulată dintre
state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la periculos (aşa cum a fost caracterizată pe timpul
Războiului Rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din contextul dorinţei fireşti de
menţinere a unui statu-quo militar a fiecărui actor internaţional. O asemenea concluzie poate fi trasă în situaţia în
care din PIB se alocă, pentru cheltuieli militare, un procent moderat şi constant. Când, dimpotrivă, PIB-ul este
afectat de o alocare bugetară militară semnificativă şi în creştere, putem aprecia că situaţia tinde să destabilizeze
echilibrul strategic în arealul respectiv, ameninţând grav nu numai securitatea statelor din zonă, dar şi pe cea
internaţională.
Ameninţările directe au diferite modalităţi de manifestare: de la hărţuirea persoanelor şi bunurilor care
aparţin unor state aflate în afara frontierelor naţionale la raiduri şi incursiuni pe teritoriul acestuia; de la
blocadă şi zone de interdicţiei aeriană sau navală la demonstraţii de forţă, mobilizări de trupe la frontiere,
acţiuni ale forţelor speciale şi ale celor de cercetare-diversiune în interiorul statului ţintă. În cadrul struc-
turilor internaţionale, o categorie importantă de ameninţări militare, de exemplu la adresa unui stat membru al
NATO, o constituie şi ameninţările îndreptate, în mod direct, asupra unor aliaţi sau alianţei, în general.
Când ameninţarea la adresa securităţii naţionale este de natură internă, securitatea militară se referă
îndeosebi la capacitatea elitei conducătoare de a menţine pacea civilă, integritatea teritorială şi funcţionarea
instituţiilor faţă de propriii cetăţeni. În categoria riscurilor militare de natură internă pot fi enumerate:
 crearea imaginii inutilităţii armatei şi inducerea ideii că nu mai este nevoie de o astfel de instituţie;
 posibila apariţie a unor tendinţe secesioniste prin violenţă;
 proliferarea ameninţărilor teroriste şi diversioniste;
 sabotaje la obiective militare de importanţă strategică;
 scăderea capacităţii de luptă a forţelor armate sub o anumită limită;
 deteriorarea relaţiilor între structurile de forţă ale statului;
 carenţe în pregătirea teritoriului, economiei şi populaţiei pentru apărare;
 deteriorarea industriei de apărare;
 lipsa (insuficienţa) unei legislaţii moderne şi clare în domeniul securităţii naţionale;
 eşuarea reformei sistemului militar.
Ameninţările militare externe au în vedere relevanţa utilizării forţei în relaţiile internaţionale. Este vorba de
aspectul ofensiv sau defensiv, de agresiune sau apărare. Când ameninţarea este de natură externă, securitatea
militară se referă la capacitatea militară a statului de a face faţă agresiunii. Iar definirea şi construirea capacităţii
militare se face, de obicei, în funcţie de vulnerabilităţi. Iată principalele ameninţări la adresa securităţii militare
prin implicarea factorilor externi:
 pericolul potenţial al unei agresiuni militare directe;
 existenţa unor conflicte deschise sau latente în vecinătatea teritoriului naţional;
 proliferarea armamentului neconvenţional;
 pericolul nuclear;
 pericolul folosirii altor arme de distrugere în masă;
 proliferarea sistemelor de arme şi a strategiilor războiului non-contact;
 proliferarea armamentului cosmic şi a structurilor militare cosmice;
 accentuarea decalajelor de potenţial militar;
 blocarea accesului la tehnologii militare moderne;
 neintegrarea în structurile de securitate euroatlantice.
Riscuri și amenințări de natură militară la adresa securității Republica Moldova
1. Potenţialul militar din regiunea transnistreană a Republicii Moldova. În regiunea de est a Republicii
Moldova este prezent un potenţial militar semnificativ de forţe armate separatiste, susţinute multilateral din
exterior. Totodată, în regiunea de est sînt prezente formaţiuni militare ale Federaţiei Ruse, staţionate ilegal pe
teritoriul Republicii Moldova, contrar Constituţieiţării. Forţele separatiste şi cele străine, staţionate ilegal în
regiunea de est, au o capacitate operaţională considerabilă, fiind apte să constituie oricînd o forţă de intervenţie,
ceea ce ar permite regimului din stînga Nistrului şiFederaţiei Ruse să-şi promoveze obiectivele strategice.
Sinergia celor două componente poate face acest factor şi mai critic. Această capacitate militară reprezintă o
ameninţare majoră la adresa suveranităţiişiintegrităţii teritoriale a Republicii Moldova.
Un factor complementar de risc îl reprezintă munițiile și armamentul stocat în depozitele de lîngă localitatea
Colbasna.
2. Instabilitatea şi conflictul de pe teritoriul Ucrainei. Există un potenţial de extindere a zonei de
instabilitate din Ucraina spre hotarele Republicii Moldova. Anumite elemente şi grupuri sociale cu orientări
extremiste, din ţarăşi din afară, pot fi încurajate de instabilitatea din Ucraina să iniţiezeacţiuni caracteristice
războiului hibrid pe teritoriulRepublicii Moldova.
Asemenea acţiuni pot reprezenta o ameninţare la adresa infrastructurii critice, a ordinii şisecurităţii publice,
precum şi a bunăstării populaţiei. Astfel de acţiuni pot împiedica Republica Moldova să-şi promoveze obiectivele
strategice, în felul acesta fiind limitată posibilitatea de a rezolva pe cale paşnică conflictul armat din regiunea
transnistreană şi, totodată, de a restabili integritatea teritorială şi de a menţine suveranitatea.
3. Activitatea teroristă. Republica Moldova nu se află în epicentrul activităţii teroriste internaţionale. Cu
toate acestea, este afectată indirect de procesele conexe terorismului şi altor forme de manifestare violentă a
extremismului, care reprezintă ameninţări grave la adresa securităţiiinternaţionale, regionale şinaţionale, fiind
fenomene dificil de prognozat şi de prevenit. Capacităţile de reacţieşi de apărare antiteroriste capătă o importanţă
majoră pentru Republica Moldova în contextul recentelor atacuri teroriste de pe continentul european, precum şi
al poziţionării geografice a ţării.
4. Capacitatea insuficientă de protecţie a spaţiului aerian. Lipsa unei structuri specializate cu capacități și
capabilități de protecție a spațiului aerian (pe toate 3 nivele/înălțimi) constituie un risc la adresa securității
Republicii Moldova. Pentru prima dată a fost ridicată problema creierii poliției aeriene/antieriene de către fostul
Ministru al apărării domnul Vitalie MARINUȚA. În cadrul unei ședinți parlamentare a fost întrebat spontan, de
cîte surse financiare am avea nevoie, la care sa răspuns din grabă fără a se face un studiu de fizabilitate a acestui
program/proiectcă avem nevoie de surse financiare colosale. Proiectul nu a fost susținut de majoritatea
parlamentară. În caz de survolare neautorizată prin spațiu aerian al Republicii Moldova a unor ,,aieronave
prietenoase” nu există capabilități de contracarare a acestora.Elecopterele de tip MI-8 care se află la moment în
misiune în Avganistan nu vor reuși să riposteze.
5. Lipsa sau protecţiasocială defectuasă a personalului sistemului naţional de apărare (Armata
Națională). Ultimele schimbări de lege apărute după anul 2009 în domeniul protecției sociale a angajaților
Armatei Naționale, care sunt descurajatoare, nefondate și fără materie cenușie au dus la eliberări masive din
cadrul sistemului. Mulți specialiști de valoare eminentă au părăsit și părăsesc sistemul, iar cei noi încadrați
necesită timp pentru o pregătire corespunzătoare. Acest fenomen îl putem compara cu migrația cetățenilor
Republicii Moldova. Armata Națională nu mai reprezintă un domeniu atractiv pentru tînăra generație.
6. Riscul de explozie necontrolată ce provine de la locațiile de depozitate a munițiilor (Explosive
RiskMitigation). Din cauza unui buget auster alocat Ministerului Apărării stocurile de muniții ale Armatei
naționale nu sunt împrospătate. Cantități notabile de muniție, anual devin instabile din cauza expirării vieții
tehnice a acestora. La nivel chimic dispare flegmentatorul care separă substanțele chimice și poate avea loc
autodeflagrația unor tipuri de muniție care duce la detonarea întregului lot de muniții sau chiar locații. Efectele
exploziei vor fi simțite atît de personalul militar cît și de populația civilă care locuiesc în imediata vecinătate a
locaților de depozitare a munițiilor. Aceasta duce la pierderi de vieți omenești, distrugeri de infrastructură, în
cazul cind se află în preajmă diferite fabric sau stocări de substanțe chimice duce și la catastrofe ecologice,
precum și la perderea unor stocuri de muniții considerabile ceia ce va diminua capacitatea de apărare a țării. Cel
mai grav este cum aceste posibile explozii necontrolate vor fi înterpretate de către vecinii Republicii Moldova
inclusiv de către partea necontrolată din estul Republicii.
NOTĂ:
Drept sursă de informare a servit Strategia națională de apărare șia Planului de acțiuni privind
implementarea Strategieinaționale de apărare pentru anii 2018–2022 aprobată prin HOTĂRÎREA de Parlament
Nr. 134din 19.07.2018

14. Identificați specificul dimensiuni politice a securităţii.

Identificați natura riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii politice.

Securitatea naţională a unui stat presupune identificarea obiectivelor de bază pentru acţiunile practice ale
diferitor instituţii ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, interdependentă şi corelată să garanteze şi să
asigure realizarea şi afirmarea intereselor fundamentale ale ţării. În acest context dimensiunea politică a securităţii
naţionale poate fi analizată din mai multe perspective.
Dimensiunea politică a securităţii are în vedere relaţia dintre stat şi cetăţenii săi. Reieşind din această
relaţie, se admite premisa că statul a fost creat pentru îmbunătăţirea stării de securitate a cetăţenilor săi, însă este
posibil ca acesta să devină o sursă de ameninţare la adresa securităţii acestora.
În general, dimensiunea politică a securității se referă în mod exclusiv la stabilitatea unei ordini sociale,
enumerând printre pericolele cheie la care se raportează insistent cele care ameninţă suveranitatea statului. De
asemenea, se are în vedere stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare, a ideologiilor ce le
conferă legitimitate şi a strategiilor de dezvoltare pe plan intern şi extern. Când se vorbeşte de nivelul intern al
dimensiunii politice a securităţii naţionale se are în vedere faptul că statul poate fi pus în evidenţă prin conceptele
de bună sau proastă guvernare. Nivelul extern al securităţii este raportat direct la securitatea internaţională şi
dreptul internaţional.
Dimensiunea politică a securităţii este reflectată şi în strategiile de securitate formulate pe parcursul anilor
1990-1998. Pe lângă lupta împotriva terorismului şi integrarea europeană şi euroatlantică, statele europene şi nu
numai (de exemplu, SUA), au introdus noi concepte: proasta guvernare, ca potenţial risc, sau buna guvernare, ca
deziderat şi modalitate de realizare a stării de securitate. Guvernarea include, de fapt, procesul de selecţionare,
monitorizare şi înlocuire a celor ce deţin puterea/autoritatea, capacitatea guvernului de gestionare eficientă a re-
surselor şi de implementare a politicilor, respectul cetăţenilor şi guvernului pentru instituţiile fundamentale ale
statului etc.
Referindu-se la expresia „buna guvernare”, acest raport era bazat pe:
 legitimitatea liderilor în contextul participării politice a populaţiei la soluţionarea problemelor;
 respectarea legii şi drepturilor omului de către guvernanţi şi guvernaţi;
 transparenţa în procesul decizional;
 disponibilitatea celor care exercită funcţii publice;
 manifestarea sensibilității la nevoile populației;
 gestionarea eficientă a resurselor, astfel încât populaţia să beneficieze de ele;
 darea de seamă la sfârşitul fiecărui mandat, când funcţionarii aleşi răspund în faţa alegătorilor de
acţiunile şi mijloacele utilizate în exercitarea funcţiei publice care le-a fost încredinţată.
Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii politice
Dacă să abordăm securitatea politică într-un cadru mai larg, atunci putem evidenția următoarele riscuri și
amenințări:
Interne
- Instabilitate politică;
- Proliferarea extremismului;
- Criza de autoritate a instituţiilor puterii;
- Lipsa, insuficienţa sau neaplicarea corectă a legislaţiei democratice;
- Politici de secesiune teritorială236;
- Nedefinirea clară a interesului naţional;
- Proliferarea intereselor de grup.
Externe
- Tendinţe revizioniste, revendicări teritoriale din partea unor forţe (guverne, grupări politice, grupuri de interes
etc.) din zona respectivă de interes strategic;
- Presiuni externe în problema minorităţilor;
- Reinstalarea sferelor de influenţă;
- Deteriorarea imaginii țării respective;
- Regrupări geopolitice, altele decât cele impuse de organizații regionale.

15. Securitatea socială și societală: definiții și abordări.

Natura riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii sociale și societale.

Reieşind din faptul că, conceptul de securitate naţională este abordat din perspective multidimensionale –
riscurile economice, de mediu, cele privind sănătatea, – la fel şi relaţia dintre securitatea individuală şi cea a
comunităţii au aprins dezbaterile asupra conceptului de securitate. Susţinătorii acestor noi abordări argumentează
că statul nu mai poate întotdeauna furniza securitate cetăţenilor săi şi, mai mult, îşi poate pune chiar în pericol
propriii cetăţeni.
 Când vorbim despre securitate societală, ne referim la menţinerea, în cadrul unor condiţii acceptabile, pentru
a permite procesul de evoluţie, identităţii naţionale colective, modelelor tradiţionale ale limbii, culturii, religiei şi
obiceiurilor unui popor.
Criteriile de bază:
 condiţiile activităţii vitale ale omului şi perfecţionării spirituale a personalităţii;
 poziţia familiei ca instrument social;
 gradul stabilităţii sociale a societăţii; măsura degradării societăţii şi a populaţiei
Relevantă este şi opinia autorului Barry Buzan, potrivit căreia conceptul de securitate societală se referă la
„amenințările și vulnerabilitățile ce afectează modele de identitate comunitară și cultură”. Atunci când ciocnirea
dintre aceste modele culturale devine inevitabilă, îmbracând forme violente, în interiorul statelor sau peste granițe,
problemele de securitate societală devin probleme de securitate globală și rolul comunității internaționale în pre-
venirea amplificării conflictului apare și mai pregnant (cum este cazul fostei Iugoslavii). În ceea ce privește
prevenirea izbucnirii conflictului, prin acţiunea asupra cauzelor care îl pot produce şi prezervarea securităţii
societale, esenţială devine analiza caracteristicilor naţionalismului şi a formelor sale agresive.
Aspectul aconomic al țării, ce ține de:
- nivelul veniturilor populației, de gradul de diferențiere, de structura consumului, nivelul ocupării forței de
muncă.
Se axează pe fenomenele sociale ce însoțesc sărăcia:
- criminalitatea, alcoolismul, analfabetismul, corupția, demoralizarea populației etc.
Deşi securitatea societală este influenţată de alte dimensiuni ale securităţii naţionale, în sensul în care
statele pot fi subminate sau destabilizate de către propriile societăţi, prin ameninţarea sau slăbirea coeziunii
societale sau a identităţii, ea îşi păstrează independenţa. De exemplu, în Europa, pe măsură ce statele îşi
diminuează importanţa ca actori, datorită procesului de integrare, chestiunea societăţilor devine critică: identitatea
şi coeziunea lor, protejată prin instrumente ale statului, pot fi ameninţate sau, dimpotrivă, societăţile pot deveni
mai importante ca actori politici. De fapt, nu întâmplător, conceptul de securitate societală derivă din practica
integrării europene şi din necesitatea constituirii unei singure entităţi politice în Europa Occidentală
Din punct de vedere teoretic, conceptul de securitate societală include problema migraţiei. Pe agenda
europeană de securitate, migraţia tratează consecinţele actuale şi potenţiale asupra securităţii societale datorate
prezenţei unui mare număr de imigranţi în ţările Uniunii Europene. Migraţia afectează profund dreptul de a decide
cine poate pătrunde pe teritoriul unui stat (grup de state), pentru a căpăta rezidenţă şi pentru a lucra. Pe termen
mediu şi lung, migraţia afectează dreptul de a decide compoziţia etnică şi rasială a populaţiei, cultura publică,
securitatea socială, locurile de muncă şi ordinea publică.
Securitatea socială a fost definită de către Biroul Internaţional al Muncii (1995) ca „protecţia pe care
societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale
care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor din cauzele bolii, maternităţii,
accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi acordarea de îngrijiri medicale
şi de alocaţii familiilor cu copii”
Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate economică, comportă patru direcţii:
 securitatea locurilor de muncă;
 securitatea câştigurilor/veniturilor;
 securitatea capacităţii de muncă;
 organizarea sistemului de distribuire a sumelor de înlocuire în timpul perioadei de inactivitate forţată.
În literatura de specialitate putem întâlni următoarele riscuri şi ameninţări sociale:
Interne
- Degradarea condiţiei socioprofesionale a cetăţenilor;
- Şomajul;
- Exodul de creiere;
- Degradarea stării de sănătate;
- Migraţia internă;
- Perturbaţiile demografice (îmbătrânirea populaţiei, scăderea ratei natalităţii şi creşterea celei a mortalităţii,
scăderea ratei populaţiei active etc.);
- Sărăcirea (procentul din populaţie ce trăieşte sub pragul de sărăcie);
- Diminuarea sau erodarea valorilor morale în societate şi înlocuirea lor cu mentalitatea de consumator material.
Externe
- Emigraţia cetățenilor;
- Destabilizarea demografică a unei anumite regiuni;
- Globalizarea sărăciei (multiplicarea polilor de sărăcie);
- Folosirea teritoriului naţional pentru refugierea unor mari grupuri etnice venite în mod ilegal din zonele de
conflict.
Nivelul moral şi spiritual al populaţiei în mare măsură depinde de nivelul de trai al acesteia, iar sărăcia este
considerată una din principalele ameninţări sociale. Astfel, dacă se face o analiză a distribuirii veniturilor, de
exemplu, în cazul Republicii Moldova, se constată problema împărţirii în cadrul societăţii în foarte săraci şi foarte
bogaţi, este vorba de trăsături specifice modelului latinoamerican. Această polarizare se datorează dispariţiei
clasei de mijloc, care în ţările avansate prezintă stabilitate politică şi consens social şi ca rezultat – o societate cu
valori democratice.

16. Cadrul conceptual al securităţii economice.

Natura riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii economice.
Ameninţările la adresa securității ecologice.

Dimensiunea economică este mai mult decât o simplă componentă a securităţii naţionale, dar este un
concept complex şi dinamic, deoarece de unii este privită ca o fundamentare economică a puterii militare, iar
pentru alţii prezintă aspectul pur economic al securităţii la toate cele cinci niveluri ale sale. În acelaşi timp,
dimensiunea economică a securităţii este politizată şi, prin urmare, controversată, existând diferite modele atât
economice, cât şi de securitate.
În conceptul anglo-american scopul fundamental al sistemului economic este să asigure standarde înalte de
viaţă pentru cetăţenii ţării.
În viziunea asiatică securitatea economică înseamnă în primul rând creşterea puterii economice naţionale pe
plan extern.
Esenţa securităţii economice poate fi definită ca o stare a economiei şi instituţiilor de putere prin care se
asigură protecţia garantată a intereselor naţionale, dezvoltarea generală orientată social a statului, potenţialul
militar suficient, chiar şi în cazul dezvoltării mai puţin favorabile a proceselor de ordin extern şi intern.
Nivel naţional: capacitatea statului de a gestiona probleme precum: inflaţia, şomajul, calitatea vieţii,
balanţa de plăţi dezechilibrată, lipsa oportunităţilor economice, nivelul crescut de protecţionism, dependenţa de
resursele naturale externe etc.
Nivel internaţional: adâncirea inegalităţilor economice, traficul de fiinţe umane, droguri, arme, arme de
distrugere în masă (CBRN) etc.
Identificarea, elaborarea și evaluarea soluțiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor interetnice” sunt
prezentate următoarele riscuri economice la adresa securității naţionale:
Interne
- Subminarea unor ramuri ale economiei naţionale;
- Activităţi ilegale în domeniul economiei (evaziuni vamale, fiscale, economia tenebră);
- Nesiguranţa proprietăţii;
- Devalorizarea monedei naţionale;
- Slăbirea sistemului bancar;
- Neîncrederea populaţiei în siste- mul bancar;
- Creşterea datoriei publice;
- Politici economice nerealiste şi neadecvate împrejurărilor, exigenţelor momentului şi specificului statului
respectiv etc.
Externe
- Blocarea creditelor externe;
- Blocarea accesului la sursele de materii prime deficitare pentru economia naţională;
- Blocarea accesului la tehnologii moderne;
-Diminuarea pieţelor de desfacere;
- Globalizarea economică pe un fond naţional incapabil de adaptare;
- Regionalizarea tendenţioasă;
- Neintegrarea economică în Uniunea Europeană;
- Contrabanda, traficul ilegal de mărfuri etc.
Ameninţările la adresa securității ecologice.
Studiile de specialitate au arătat că, în principal, există trei categorii de ameninţări ce definesc dimensiunea
ecologică a securităţii:
I. Ameninţările din partea mediului natural la adresa civilizaţiei umane, ce nu sunt rezultatul acţiunilor
umane: cutremurele şi erupţiile vulcanice, asupra cărora există dezbateri în ceea ce priveşte cauzele producerii lor;
căderile de meteoriţi, ciclul natural de întoarcere la o epocă glaciară.
 II. Ameninţările cauzate de acţiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când
schimbările făcute par a constitui ameninţări existenţiale la adresa unei părţi sau a întregii civilizaţii. Un exemplu
evident este poluarea, ce are printre efecte distrugerea stratului de ozon.
III. Ameninţările cauzate de acţiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când
schimbările făcute nu par a constitui ameninţări existenţiale la adresa unei părţi sau a întregii civilizaţii, însă, pe
termen lung, există efecte perverse (de exemplu, exploatarea resurselor minerale).
Aceste trei categorii cuprind o varietate de probleme :
- distrugerea ecosistemelor: schimbarea climei, pierderea biodiversităţii, distrugerea pădurilor,
deşertificarea, distrugerea stratului de ozon, diverse forme de poluare etc.;
- problemele energetice: reducerea, raritatea şi distribuţia inegală a resurselor naturale, poluarea, gestionarea
dezastrelor (nucleare, chimice);
- probleme demografice: creşterea populaţiei şi implicit a consumului în raport cu resursele planetei,
condiţiile insalubre de trai şi răspândirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.;
- probleme legate de hrană: sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile şi a
resurselor de apă etc.;
- probleme economice: menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială legată de
existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.;
- conflicte sociale: războaiele ce produc pierderi ecologice.

17. Definiți conceptul securitatea mediului.

Cele trei componente determinante ale securității mediului.

Părţile componente ale conceptului de sucuritate a mediului sunt: ecologică, demografică, energetică,
alimentară şi culturală. În acest context, o importanţă sporită o au aşa factori precum calitatea mediului
înconjurător şi eficacitatea politicii ecologice, dinamica demografică a statelor şi componenţa sa calitativă,
caracterul stabil şi suficient de asigurare cu resurse energetice etc.
Mediul include:
- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora, precum şi interacţiunile între
acestea;
- bunurile care compun moştenirea culturală;
- aspectele caracteristice ale peisajului.
Astfel, referindu-ne la dimensiunea ecologică sau de mediu a securităţii, trebuie să atragem atenţia asupra
următoarelor aspecte: problemele de mediu cauzate de război, resursele naturale a căror posesie poate provoca
dispute internaţionale şi cataclisme naturale. Aceste pericole şi ameninţări la adresa securităţii reprezintă atât o
consecinţă a impredictibilităţii naturii, cât, mai ales, o consecinţă a managementului 54 deficitar al resurselor
naturale.
Soluţionarea problemelor de asigurare a securităţii ecologice ocupă un loc important în politica statului.
Constituţia Republicii Moldova garantează dreptul fiecărui om la un mediu înconjurător neprimejdios (art. 37). În
acest context, vom evidenţia importanţa aprobării de Guvernul Republicii Moldova, la 17 martie 2007, a Hotărârii
cu privire la aprobarea Programului naţional de asigurare a securităţii ecologice pentru anii 2007-2015. În cadrul
acestui program, securitatea ecologică este definită ca „starea mediului înconjurător în care totalitatea cauzelor şi
consecinţelor naturale şi ale activităţilor antropogene (de producţie, militare, comunicaţii, construcţii, ştiinţifice,
informaţionale, de recreaţie, medico-biologice si alte genuri, inclusiv acţiuni de prevenire a consecinţelor
calamităţilor naturale şi situaţiilor excepţionale) exclud sau reduc la minimum schimbările ce duc la degradarea
ecosistemelor mediului şi impactul negativ asupra sănătăţii populaţiei”. Acest program naţional a fost condiţionat
de următoarele necesităţi:
- prevenirea şi reducerea degradării resurselor naturale şi eficientizarea utilizării acestora;
- menţinerea calităţii mediului ca factor ce asigură păstrarea sănătăţii şi calităţii vieţii;
- crearea unui sistem eficient de monitorizare, prevenire şi compensare a pagubelor cauzate de calamităţile
naturale şi accidentele tehnogene;
- ajustarea legislaţiei naţionale din domeniul protecţiei mediului şi utilizarea durabilă a resurselor naturale
cu cerinţele directivelor Uniunii Europene;
- colaborarea avantajoasă în cadrul Iniţiativei „Mediul şi Securitatea”;
- perfectarea bazei legale de reglementare a asigurării securităţii ecologice.
Componentele determinante ale securităţii mediului (ecologice) sunt:
1. Gestionează efectele directe sau indirecte asupra securităţii naţionale şi regionale ale diverselor forme de
modificări ale mediului, care pot fi naturale sau generate de activitatea umană.
 2. Încorporează şi preocupările privind insecuritatea individului şi comunităţilor cauzate de modificărea
mediului (raritatea resurselor de apă potabilă, poluarea aerului, schimbările climatice etc.), accentul fiind pus pe
bunăstarea aterială a individului, pe respectarea drepturilor sale şi pe asigurarea unor condiţii bune de trai.
3. Încorporează şi impactul conflictelor armate asupra mediului înconjurător, inclusiv reabilitatrea siturilor
afectate de conflicte militare.
În Republica Moldova, în domeniul mediului, activează cca 450 de organizaţii neguvernamentale, cu care
Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale şi instituţiile subordonate acestuia colaborează permanent în baza
unui Memorandum de colaborare.
Preocupările de mediul înconjurător sunt în creștere și necesitatea de a integra politicile de mediu la
măsurile de securitate a devenit și rămâne o prioritate. Securitatea ecologică este asigurată nu numai de stat, dar şi
de organizaţii internaţionale şi neguvernamentale, care stimulează ecologizarea conştiinţei sociale. Raritatea
resurselor renuvelabile și caracterul transfrontalier al problemelor de mediu au îndemnat comunitatea
internațională să-și asume un rol activ, fiind vorba de lansarea proiectelor cu referință la mediu. O etapă
importantă în scopul promovării legăturilor între problemele de mediu și securitate, pe de o parte, și stabilitatea,
pe de altă parte, a fost marcată în 2002 de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE),
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUE) și
Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD

18. Impactul acțiunilor militare asupra securităţii mediului. Acțiuni de terapie.

Ameninţările la adresa mediului sunt tot mai numeroase şi mai complexe, semnalele de alarmă privitoare la
deteriorarea mediului înconjurător s-au înmulţit, criza ecologică ambientală agravându-se continuu.
Ca suport al vieţii, mediul natural a imprimat şi imprimă acţiuni de luptă. Acţiunea de desconsiderare a
contextului şi configuraţiei mediului natural în momentele de luptă s-a amplificat pe măsură ce mijloacele de luptă
au evoluat. Aşa s-a ajuns ca astăzi, armele şi sistemele de armament sî constituie – prin însăşi existenţa lor – un
permanent şi un potenţial pericol de dezechilibre ecologice.
Continua perfecţionare a mijloacelor de luptă a condus la crearea armelor chimice şi bacteriologice, care au
asupra organismelor vii atît efecte directe, cît şi indirecte prin intermediul distrugerii mediului. Uriaşele depozite
de substanţe ucigătoare acumulate de către unele state – atît în scopuri militare, cît şi non-militare – constituie un
risc major pentru existenţa florei şi faunei, pentru calitatea aerului şi a apei, pentru viaţă în general.
Începînd cu perioada postbelică apare un nou tip de ameninţare la adresa mediului: contaminarea
radioactivă, ca urmare a experienţelor nucleare. Mediul natural ca atare nu constituie obiectiv militar si nu ar
trebui să fie afectat de derularea ostilităţilor. Dar în război, mediul natural – cîmpiile, dealurile, podişurile,
masivele muntoase, cursurile de apă, pădurile, localităţile – capată o importanţă majoră pentru organizarea şi
ducerea acţiunilor de luptă, pentru dispunerea şi pregătirea forţelor armate, pentru executarea lucrărilor şi
amenajărilor cu destinaţie militară.
Utilizînd mijloacele şi tehnicile de război convenţionale, apar efectele importante pe plan ecologic ale
muniţiei explozive şi ale armelor incendiare. Majoritatea explozivilor sunt compuşi organici, formaţi din carbon,
hidrogen, oxigen şi azot. Alături de aceste elemente se mai întalnesc în cantităţi mici: mercur, argint, plumb, sulf,
aluminiu, magneziu, azotat de potasiu. Prin descompunerea explozivilor se formează – în diferite proporţii –
produşi stabili gazoşi şi solizi, o parte din acesti compuţi fiind foarte toxici.
In cazul loviturilor de artilerie concentrate sau al bombardamentelor aeriene masive, muniţiile explozive
provoaca mai puţne pierderi umane sau materiale şi mai multe pagube mediului natural prin distrugerea şi
dislocarea solului, precum şi prin infectarea acestuia cu substanţe toxice de luptă. De asemenea, utilizarea masiva
a muniţiei incendiare – cu precădere în zonele rurale şi forestiere – are un efect anti-ecologic major prin
provocarea de incendii care – în condiţii climatice, atmosferice si geografice favorabile – se propagă foarte rapid
provocînd distrugerea a tot ceea ce există viu în calea lor. Spre exemplu, în Vietnam între anii 1965-1967, armata
americană a provocat – prin combinarea efectelor defoliantelor chimice cu acelea ale incendiilor de mare
amploare în zonele împădurite – un adevarat dezastru ecologic.
Armele chimice produc efecte toxice directe asupra oamenilor, animalelor şi plantelor. Din punct de
vedere militar, cele mai importante caracteristici ale armei chimice sunt: durata efectului lor este mai redusă
comparativ cu cea a armelor biologice; zona de eficacitate este mai limitată.
Perfectionarea şi diversificarea tipurilor de arme chimice, metodile de folosire a acestora s-a realizat atît pe
parcursul primului razboi mondial, perioada interbelică cît şi în timpul celui de al II-le r.m şi după finisarea
acestuia.
Armele bacteriologice sunt utilizate pe timpul unui conflict armat cu scopul de a cauza adversarului
imbolnaviri sau chiar moartea în randul oamenilor, animalelor şi plantelor. Ele sunt mult mai uşor de creat decît
armele nucleare, avînd o largă gamă de aplicaţii strategice, iar numeroasele tipuri de arme biologice fac ca
apărarea împotriva lor să fie greu de pregătit.
Arma bacteriologică a fost folosită pe scară redusă în timpul celui de-al doilea razboi mondial, însa a fost
utilizată pe scară largă de către armata Statelor Unite ale Americii în timpul războaelor din Coreea şi Vietnam.
Arma nucleară este considerată ca fiind orice dispozitiv capabil să elibereze energie nucleară în mod
necontrolat şi al cărui ansamblu de caracteristici îl fac apt pentru a fi folosit în scopuri de razboi. Efectele
distructive ale armelor nucleare împotriva mediului natural includ: formarea unor cratere imense; distrugerea prin
incendiu a sute de mii de hectare de vegetaţie şi pădure; contaminarea radioactivă a cursurilor de apă, solului,
faunei şi florei; cresterea cantităţii de praf radioactiv din atmosferă; perturbarea stratului protector de ozon. După
o explozie de 10.000 megatone stratul de ozon al atmosferei ar putea fi redus cu 30-40 %. Aceasta ar avea ca efect
imediat creşterea bruscă a radiaţiilor ultraviolete, care ar face sa dispară culturile agricole şi animalele.
Trebuie să admitem că, atîta vreme cît vor exista razboaie, vor exista şi situaţii în care necesităţile militare
vor fi mai importante decît preocupările ecologice; nu vom putea proteja niciodată mediul în totalitate de riscurile
şi ameninţările de natură militară. Tot ceea ce se poate face, se rezumă la a atenua efectele distructive ale
războiului.

19. Determinați metode și tehnici de structurare, analiză și evaluare a riscurilor şi

ameninţărilor la adresa securităţii naţionale.

Risc se înţelege o primejdie (pericol), eventualitatea căruia, ar putea fi mai mult sau mai puţin previzibilă.
Pericolul este definit ca situaţie, stare, întâmplare etc. care (poate) pune în primejdie viaţa, integritatea
cuiva sau a ceva.
Riscul ca un ansamblu de stări tensionale, active sau latente, perceptibile sau ascunse, cărora nu li
s-au găsit soluţii în măsură să determine eliminarea cauzelor ce le-au generat şi care, menţinute între
anumite limite, nu afectează securitatea naţională.
Ulrich Beck „societate a riscului”, consideră că trăim într-o etapă avansată a modernităţii, centrată în
jurul conceptului de risc. Însă modernitatea avansată nu generează doar riscuri ci şi eforturi colective de
combatere a acestuia.
Ameninţarea semnifică o acţiune ostilă, cu scopul de a intimida.
Richard Ullman, o ameninţare la adresa securităţii este „o acţiune sau succesiune de evenimente care
ameninţă în mod grav să producă degradarea calităţii vieţii cetăţenilor unui stat, într-o perioadă relativ scurtă de
timp sau constituie o ameninţare de neignorat la adresa libertăţii de alegere a politicii unui guvern sau a unei
entităţi private, sau neguvernamentale din interiorul unui stat”.
Ameninţările (factorii de risc) sunt definite ca situaţii sau condiţii, interne sau externe, care pot afecta prin
natura lor securitatea ţării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor fundamentale ale statului.
Ameninţările sunt şi capabilităţile cele mai imediat deţinute de adversari, care pot fi folosite pentru a
exploata vulnerabilităţi.
Vulnerabilităţile sunt procese sau fenomene din viaţa internă, care diminuează capacitatea de reacţie la
riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.
de tip „hard”, care provin din afara frontierelor naţionale şi sunt considerate de regulă ameninţări
militare
de tip „soft”, se referă mai curând la problemele nemilitare şi la ameninţările ce sunt comune statelor,
solicitând răspunsuri cooperative.
În contextul diminuării radicale a ameninţărilor militare în forma lor pură pentru majoritatea naţiunilor
europene, în Republica Moldova continuă discuțiile cu privire la ameninţarea din partea separatismului politic şi
teritorial, care, de fapt, este considerat obstacolul principal pentru procesul consolidării statale şi a reintegrării
societăţii moldoveneşti. Este evident că prezenţa pe malul stâng al Nistrului a trupelor ruse împotriva voinţei
autorităţilor constituţionale, dar şi contrar unor importante decizii internaţionale (Declaraţia Summitului OSCE de
la Istanbul, 1999), reprezintă o ameninţare reală la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. La fel și
Concepția securității naționale a Republicii Moldova, adoptată la 22 mai 2008, apreciază ca o amenințare gravă la
adresa securității naționale „prezenţa în Transnistria a formaţiunilor militarizate anticonstituţionale....
Totuși să nu uităm că Concepţia dată, în pofida numeroaselor neajunsuri şi limite, identifică și alte tipuri
de amenințări la adresa securității naționale a Republicii Moldova:
- riscurile apariţiei unor tensiuni interetnice;
- ameninţarea terorismului internaţional;
- ameninţările de origine economică;
- ameninţările de origine socială;
 - ameninţările din domeniul tehnologiilor informaţionale;
- ameninţările care derivă din activitatea umană, factorii tehnogeni şi calamităţile naturale;
- ameninţarea crimei organizate şi a corupţiei.
20. Atle provocări la adresa securităţii naţionale: Fenomenul terorist. Ameninţări la adresa spaţiului
cibernetic. Amenințări la adresa securității energetice. Corupţia şi economia subterană. Crima organizată.
Pirateria.Criza economică şi financiară mondială. SIDA. Riscuri din domeniul psihologic.

Totalitatea provocărilor, riscurilor şi ameninţărilor analizate anterior nu pot fi văzute în mod izolat unele de
altele. În acelaşi timp, acestea nu sunt unicele cu impact la adresa securităţii naţionale. Ţările se confruntă cu un
complex de ameninţări specifice, complicate şi independente. Având în vedere faptul că acestea pot fi puse în
aplicare prin mijloace care nu presupun, neapărat, forţa armată, sunt frecvente situaţiile în care şi răspunsul se
bazează pe utilizarea altor instrumente de contracarare decât cele militare sau impun o pregătire susţinută pentru a
dezvolta un set de răspunsuri flexibile (prin capacităţi militare, nonmilitare sau combinate). Astfel, lista
ameninţărilor poate fi completată, dar nu definitiv, cu următoarele provocări la adresa securităţii naţionale:
Fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicaţii globale greu de prevenit şi gestionat. El nu se mai
prezintă doar ca un gest criminal mărunt, produs în disperare de cauză la o anumită evoluţie a sistemului social.
Acum el s-a consacrat ca o acţiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfăşurată în afara
şi contra normelor naţionale şi internaţionale. Combaterea eficientă a terorismului internaţional nu are limită.
Această acţiune implică utilizarea maximă de instrumente financiare pentru stoparea fluxurilor de fonduri,
cooperarea substanţială la frontiere, schimbul fără restricţii de informaţii cu toţi partenerii şi uniformizarea
legislaţiei interne şi internaţionale.
Ameninţări la adresa spaţiului cibernetic. Infrastructura critică, reţelele de transport, de comunicare,
internet sau sursele de alimentare sunt vitale în funcţionarea economiilor moderne. Atacurile împotriva acestora,
indiferent că sunt private sau de stat, prin intermediul spaţiului virtual, au dat o nouă dimensiune spectrului
conflictului, mediul cibernetic devenind o nouă potenţială armă atât în domeniul economic, cât şi politic sau
militar. Mai mult, conectivitatea tot mai mare între sistemele informatice creează oportunităţi pentru atacatori să
perturbe bazele de date, sistemele de comunicaţii, de alimentare cu energie electrică, conducte de transport al
combustibilului, rafinării, reţele financiare, precum şi alte elemente ale infrastructurii critice. Informaţia este
vulnerabilă în toate fazele obţinerii, stocării şi difuzării ei, fapt ce poate fi compensat prin dezvoltarea
programelor coerente de asigurare a vitalităţii spaţiului cibernetic. Importanţa deosebită acordată de americani
circuitului liber şi protejat al informaţiilor a determinat elaborarea unei Strategii naţionale de securitate
cibernetică. Prin aceasta sunt stabilite cinci priorităţi naţionale pentru realizarea scopului propus:
- un sistem de răspuns în caz de perturbare a traficului informaţiilor;
- un program naţional de reducere a vulnerabilităţilor şi ameninţărilor în acest spaţiu;
- un program naţional de pregătire în domeniul protecţiei spaţiului cibernetic;
- securizarea comunicaţiilor guvernamentale;
- cooperarea internaţională în domeniul protejării spaţiului.
Securitatea energetică reprezintă un domeniu de responsabilitate a fiecărei naţiuni suverane în condiţiile
reducerii drastice a resurselor şi a unei poluări accentuate cu efecte ireversibile asupra mediului. Riscurile şi
ameninţările la adresa acesteia contribuie la dezvoltarea politicilor energetice atât la nivel naţional, cât şi regional
(Uniunea Europeană este, în prezent, principalul actor care promovează dezvoltarea unei politici energetice
comune, care se concentrează şi pe reducerea emisiilor de carbon, pe ţintele de eficienţă şi pe subvenţionarea
biocombustibililor şi asigurarea diversificării surselor de energie). Astăzi sunt actuale discuţiile asupra
modalităţilor de protecţie a surselor de energie şi a mijloacelor lor de transport. În cadrul procesului de
globalizare, contracararea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii energetice necesită măsuri cu implicare
internaţională, căci orice disfuncţionalitate a unei surse energetice poate afecta consumatorii din întreaga lume.
Accentuarea dependenţei economiilor lumii de resursele energetice, în special dependenţa de petrol, ca resursă
centrală de energie, are un rol important în declanşarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare şi/sau de
catalizare a forţelor. Exemple sunt cele din Cecenia, Angola, Irak, Sudan. Mai mult, accesul diferenţiat la resurse
afectează relaţiile dintre state, cu consecinţe dintre cele mai distrugătoare. Competiţia pentru hidrocarburi pare a
domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenţiei pe statele Golfului, bazinul Caspic, Siberia de Est şi de Vest,
Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud, Canada etc. Se evidenţiază speculaţiile cu privire la
creşterea preţului gazelor naturale sau presiunile politice în schimbul posibilităţii de utilizare a resurselor de gaz.
Corupţia şi economia subterană. Noile relaţii ale lumii, generate de cursa pentru obţinerea unor facilităţi
politice şi economice sporite şi o îmbogăţire cât mai rapidă, manifestate în special în cadrul tinerelor democraţii,
tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în plan economic şi politic
oferă destule şanse manifestării fenomenelor de corupţie şi dezvoltării pieţei „negre”. Situaţia generează o sursă
de ameninţare la adresa stabilităţii politice, deoarece afectează securitatea economică a cetăţeanului, îi anulează
dreptul de a participa cu şanse egale la rezolvarea „problemelor obştei”. Toate acestea îl determină să-şi piardă
încrederea în politică. Frustrările se pot transforma în acţiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme
diferite.
În contextul procesului de globalizare, crima organizată a căpătat noi valenţe, extinzându-şi aria de
cuprindere şi sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii şi, în mod
deosebit, pentru cele ale căror economii se află în proces de tranziţie, dată fiind vulnerabilitatea sistemelor
legislative şi fragilitatea instituţiilor democratice din aceste ţări. Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi
mult mai mobile decât cele ale economiei formale, exemplul ţărilor din Europa Centrală şi de Est fiind concludent
în acest sens. Definirea conceptului de crima organizată este foarte importantă pentru cunoaşterea dimensiunilor şi
implicaţiilor sociopolitice ale fiecărui segment infracţional, în vederea adoptării celor mai eficiente strategii şi
tactici de eradicare a fenomenului. Convenția cadru a ONU împotriva crimei organizate precizează, la articolul 1,
că prin crima organizată se înțeleg: activitățile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic
sau cu legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori pieţe, interne
sau străine, prin violenţă, intimidare sau corupţie, atât pentru sprijinirea activităţii criminale, cât și pentru a se
infiltra în economia legitimă, în special prin:
- trafic ilicit de droguri sau substanţe psihotrope şi spălarea banilor;
- traficul de persoane, aşa cum a fost definit de Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a
exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949;
- falsificare de monedă, așa cum a fost definită de Convenţia internaţională pentru suprimarea falsului de
monedă, din 20 aprilie 1929;
- traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale;
- furt de materiale nucleare, folosirea lor sau ameninţarea cu folosirea lor împotriva populaţiei, aşa cum au
fost definite de Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, din 3 martie 1980;
- acte teroriste;
- trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;
- corupere a oficialităților publice.
Pirateria, ca o nouă dimensiune a crimei organizate, reprezintă o altă provocare pentru mediul de
securitate în condiţiile creşterii comerţului mondial bazat pe transportul pe rute maritime. Pirateria din Oceanul
Indian şi Golful Aden afectează nu numai transporturile comerciale din zonă, dar şi livrarea de ajutoare umanitare
indispensabile pentru Somalia; din acest considerent comunitatea internaţională a întreprins măsuri imediate de
contracarare, prin desfăşurarea a două operaţii navale în regiune conduse de NATO şi UE, Ocean Shield,
respectiv Atlanta.
Criza economică şi financiară mondială, prin caracterul şi domeniul său de aplicare, este excepţională,
iar efectele acesteia pe termen lung sunt greu de prevăzut. Criza financiară şi recesiunea globală sunt susceptibile
de a produce un val de crize economice în ţările în curs de dezvoltare, cu posibilităţi majore de apariţie a unor
instabilităţi la nivelul securităţii naţionale.
SIDA, deşi este înţeleasă ca o criză a sănătăţii publice, gravitatea ei şi puterea de propagare a devenit o
ameninţare reală la adresa securităţii regionale reieşind din situaţia unor state de pe continentul african. Militarii
sunt cei mai afectaţi. Cercetătorii estimează că între 40-60% din soldaţii angolezi sunt infectaţi cu HIV pozitiv.
Un număr mare de persoane infectate cu HIV se găsesc şi în spaţiul european de influenţă. SIDA se propagă rapid
în Europa şi numărul de infectări creşte în zonă pentru că programele integrate de profilaxie şi tratament nu au
fost susţinute sau, pur şi simplu, nu au fost destul de elaborate. Statele baltice sunt confruntate cu o creştere rapidă
a contaminărilor cu HIV. Sunt expuşi în mod particular la infecţia HIV tinerii, fapt ce afectează în mod grav
perpetuarea vieţii.
Riscuri din domeniul psihologic. De exemplu, în cazul slăbirii coeziunii psihice a unei societăţi ca
urmare a consumării energiilor în cadrul adaptării la procesele tranzitorii în desfăşurare. Aceasta contribuie la
diminuarea încrederii populaţiei în instituţiile statului, care se manifestă şi prin neparticiparea la alegeri. Astfel,
bunăoară, decăderea morală a personalităţii şi a societăţii fac să crească ameninţarea că oamenii îşi vor pierde
deprinderile de a aprecia la justa lor valoare bunătatea, fericirea, adevărul, cea ce se poate răsfrânge negativ
asupra valorilor spirituale ca parte componentă a valorilor naţionale.

21. Atle provocări la adresa securităţii naţionalei. Ameninţări asimetrice.

Războiul asimetric. Război hibrid. Amenințări la adresa securității cibernetice.
 ASIMETRIA - presupune obţinerea unui avantaj exploatând slăbiciunile şi vulnerabilităţile adversarului şi
evitând punctele lui forte. Soїda Bédar
“...a acţiona, a organiza, şi a gândi în mod diferit faţă de oponenţi, pentru a fi în măsură să se obţină efecte
maxime din avantajele proprii, a exploata slăbiciunile adversarilor, a cuceri iniţiativa şi a obţine o mai mare
libertate de acţiune” Steven Metz & Douglas Johnson
Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. Sun Tzu
Joint Doctrine Encyclopedia – un sistem întrunit intercategorii de forţe îşi manifestă puterea într-o acţiune
(atac) ASIMETRICĂ, „ameninţând inamicul dintr-o multitudine de direcţii cu o mare varietate de sisteme de
armament.”
CARACTERISTICI ale ameninţărilor asimetrice:
 sunt acceptate cu dificultate din perspectiva democraţiilor occidentale;
 se situează în afara normalului (acţiuni atipice);
 nu au echivalent în arsenalul de capabilităţi al armatelor occidentale;
 sunt îndreptate împotriva unor obiective militare, dar şi civile;
 este dificil să li se răspundă cu aceeaşi monedă, în aceeaşi manieră;
 este dificil să li se răspundă într-o manieră discriminatorie şi proporţională;
 sunt susceptibile să provoace teama de necunoscut .
 Terorismul şi războiul de guerilă sunt forme de acţiune asimetrică şi de ripostă asimetrică prin
folosirea unor metode şi procedee atipice.
 Crima organizată, traficul de droguri fanatismele şi fundamentalismele de tot felul → acţiuni
asimetrice.
în contextul Noii modalităţi americane de război (New american way of war), Statele Unite ale Americii
au asociat asimetria progresului lor tehnologic, astfel au înfăţişat valoarea pozitivă a acesteia.
 asimetria pozitivă
 asimetria negativă

22. Determinați caracterul riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale a Republicii

Moldova conform Concepției securității naționale a Republucii Moldova (adoptată în 2008).

Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova din 2008, descrie riscurile şi ameninţările la adresa
Republicii Moldova.
Principalele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova sunt condiţionate de
conflictul din partea de est a ţării, unde prezenţa ilegală a forţelor armate străine pe teritoriul ţării, precum şi
sprijinul politic şi economic acordat din exterior regimului separatist, reprezintă o ameninţare continuă la adresa
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi securităţii naţionale a Republicii Moldova.
Progresul tehnologic şi al societăţii crează riscuri de securitate şi prin urmare societatea postindustrială este
o societate a riscului.
Riscurile sunt politice (războaie civile, conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, somaj,
sărăcie), riscuri de mediu (accidente industriale, poluare, iundaţii), societale (agresarea identităţii, afectarea ordinii
publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Statul bunăstării (walfare state) a cărui funcţie principală
este aceea de producţie şi de distribuţie a bunăstării, este trepta înlocuit cu un stat a cărui principală funcţie este
gestionarea producţiei şi distribuţiei riscurilor. Societatea bunăstării devine astfel societatea riscului şi, în
consecinţă, statul bunăstării devine statul securităţii.
   1.3. Ameninţări la adresa securităţii naţionale
    1.3.1. Conflictul transnistrean 
    Existenţa regimului separatist amplifică discrepanţa din cadrul juridic unic al Republicii Moldova,
condiţionînd imposibilitatea acordării de asistenţă juridică cetăţenilor Republicii Moldova din localităţile din
stînga Nistrului (Transnistria), periclitînd totodată cooperarea internaţională judiciară în acest segment. Vor fi
intensificate eforturile în vederea soluţionării problemei acordării de asistenţă juridică cetăţenilor Republicii
Moldova din localităţile din stînga Nistrului (Transnistria), în circumstanţele garantării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale consacrate prin instrumente juridice cu conotaţie internaţională şi europeană la care Republica
Moldova este parte. Căile de soluţionare a conflictului transnistrean se vor baza pe Constituţia Republicii
Moldova.
    1.3.2. Riscurile apariţiei unor tensiuni interetnice
    Republica Moldova, fiind un stat polietnic şi multinaţional, ameninţarea apariţiei elementelor de
şovinism, de naţionalism şi de separatism este persistentă. Deşi legislaţia ţării la acest subiect este suficient de
progresistă şi, la moment, aceste elemente nu sînt pronunţate, se va ţine cont de interesele tuturor grupelor etnice
de pe teritoriul ţării în promovarea politicii interne şi externe. 
    1.3.3. Ameninţarea terorismului internaţional
    Pe fundalul descreşterii ameninţărilor de ordin militar la adresa securităţii internaţionale, sporesc
ameninţările neconvenţionale, în particular globalizarea fenomenului terorismului internaţional şi pericolul
proliferării armelor chimice, biologice, radioactive şi nucleare, inclusiv obţinerea acestora de actorii nonstatali. 
    Diminuarea ameninţării terorismului internaţional şi prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă
vor fi posibile doar prin realizarea la nivel internaţional a unor acţiuni coordonate şi rapide, care reclamă şi
participarea Republicii Moldova în virtutea angajamentelor sale internaţionale. Adiţional la acţiunile întreprinse în
contextul cooperării internaţionale, Republica Moldova implementează, pe plan intern, măsuri antiteroriste.
    1.3.4. Ameninţările de origine economică 
    În virtutea amplasării geopolitice a ţării şi creşterii interdependenţei economiei Republicii Moldova faţă
de sistemul economic mondial, crizele economice la scară globală şi regională ori instabilitatea de pe pieţele
străine tradiţionale sau de interes prioritar pot avea un impact negativ substanţial asupra economiei ţării. Factorii
majori de risc de origine economică la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova sînt generaţi de
dependenţa excesivă şi unilaterală a sistemelor autohtone electro-energetice şi de distribuţie a gazului natural de
cele monopoliste străine, această dependenţă fiind totodată o vulnerabilitate internă a statului.
    1.3.5. Ameninţările de origine socială
    Narcomania, alcoolismul, răspîndirea virusului HIV/SIDA, alte boli contagioase cu pericol sporit pentru
societate, alături de migraţia externă a forţei de muncă şi de rata scăzută a natalităţii, constituie o ameninţare la
adresa bunăstării, stabilităţii sociale şi politice a ţării. 
    1.3.6.  Ameninţările din domeniul  tehnologiilor informaţionale
    Instabilitatea şi disfuncţionalitatea sistemelor informaţionale pot să reprezinte ameninţări accentuate la
adresa securităţii naţionale. Dezvoltarea progresivă a sistemelor electronice de informaţii din Republica Moldova,
gradul lor înalt de interconexiune cu sistemele informaţionale internaţionale facilitează activitatea factorului
criminogen în sfera informaţională şi fac să sporească vulnerabilitatea sistemelor respective, inclusiv în sferele de
importanţă primordială pentru securitatea naţională.
    1.3.7.  Ameninţările care derivă din activitatea umană. Factorii tehnogeni şi calamităţile naturale
    Ameninţările care derivă din activitatea umană cu impact asupra securităţii naţionale a Republicii
Moldova sînt: degradarea mediului, exploziile şi incendiile; accidentele la întreprinderile energetice, la
întreprinderile care utilizează agenţi radioactivi şi chimici, la întreprinderile de transport, efectele transfrontaliere
ale unor astfel de accidente.
    Calamităţile naturale care pot determina situaţii de urgenţă în Republica Moldova sînt: cutremurele, inundaţiile
şi alunecările de teren.
    1.3.8.  Ameninţarea crimei organizate şi a corupţiei
    Crima organizată, inclusiv cea transfrontalieră, se îmbină uneori cu activitatea organizaţiilor teroriste şi
cu proliferarea armelor de distrugere în masă. Persistenţa factorului criminogen creează condiţii pentru activitatea
teroristă şi proliferarea de armament. În absenţa unui control asupra localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)
şi a segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, fenomenul crimei organizate devine o ameninţare
crescîndă la adresa securităţii naţionale a Republicii Moldova. Acest factor de risc poate produce, de asemenea,
efecte negative la nivel subregional şi regional. Fenomenul corupţiei afectează grav securitatea economică a
statului, lezează drepturile omului, subminează structurile statale şi realizarea progresului social.
În urma examinării riscurilor şi ameninţărilor identificăm că Republicii Moldova îi sunt proprii
ameninţările de natură politică, economică, socială, ecologică şi altele. Este de menţionat că în lista ameninţărilor
din Concepţie, expres, cele de natură militară, nu sunt înscrise, necătînd că pe teritoriul ţării staţionează trupe
militare străine, care participă activ la instruirea şi interoperabilitatea forţelor militare a regimului separatist,
alimentînd siguranţa regimului.

23. Surse de instabilitate ale securității internaționale și formele acestora. Producătorii şi

consumatorii de securitate (state slabe-state puternice). Forme de agresiuni. Provocările tradiţionale și
competiția militară (războiul). Provocările catastrofice (scopuri teroriste a armelor de distrugere în masă
sau a tehnologiilor de producere a acestora). Forme ale crizelor internaţionale.

SURSELE DE INSTABILITATE LA ADRESA SECURITĂŢII

Sursele de instabilitate în actualul context geopolitic s-au diversificat şi se dezvoltă într-un ritm accelerat,
ele sunt de terminate de :
 1. Mediul internaţional de securitate - reorganizarea centrelor de putere, dezintegrarea unor state federale ,
apariţia de noi pieţe de desfacere ceea ce a dus la creşterea numărului companiilor multinaţionale, accesul
diferenţiat al statelor la resurse, răspândirea conflictelor de tip etnico-religios, posibilitatea de achiziţionare şi
deţinere a unor arme cu proprietăţi complexe şi extrem de bine perfecţionate, proliferarea armelor de distrugere în
masă şi perfecţionarea tehnologiilor pentru fabricarea armelor de distrugere în masă, a materialelor fuzionabile şi
a celor chimice şi biologice, migraţia ilegală, ca urmare a creşterii populaţiei cât şi a dificultăţii dobândirii
resurselor de trai precum şi a efectelor la nivel politico-social ce decurg de aici, mobilitatea relativ ridicată a
membrilor organizaţiilor criminale şi teroriste, favorizată de dreptul liberei circulaţii a individului.
2. Surse de instabilitate de natură socio-politică - instabilitatea sociopolitică (greve, proteste sociale,
tulburări interne violente, lovituri de stat, revoluţii). Accentuarea actelor de corupţiei, dezvoltarea pieţei negre şi a
contrabandei. Politicile demografice inadecvate ce determină suprapopularea zonelor urbane, prin migrarea
populaţiei dinspre mediul rural spre cel urban.
3. Surse de instabilitate de natură politico-militară – accentuarea creşterii capabilităţilor militare la unele
state, consolidarea rolului SUA ca forţă militară pe plan internaţional, dezvoltarea arsenalului nuclear şi
regenerarea cursei înarmărilor, încălcarea de unele state a Tratatelor de Neproliferare a armelor nucleare.
4. Surse de instabilitate de natură culturală - degradarea sau prăbuşirea simbolurilor unor grupuri etnico-
culturale şi religioase, alterarea tradiţiilor istorice ale unei comunităţi, intervenţii externe (armate, politice,
religioase) prin care sedenaturează cultura unei entităţi sociale.
5. Surse de instabilitate de natură ecologică- lipsa surselor de hrană sau a apei, poluarea aerului, efectul de
seră , caracterul transfrontalier al poluării, depozitarea ilegală şi transportul neautorizat al deşeurilor radioactive.
6. Ameninţările şi agresiunile asimetrice – terorismul, crima organizată, traficul de droguri, arme, fiinţe
umane, terorismul electronic, terorismul biologic.
7. Surse de instabilitate generate de extinderea globalizării – creşterea gradului de mobilitate şi transfer la
distanţe mari a resurselor umane, financiare ,tehnologice şi informaţionale între diferite grupuri criminale dispuse
în diferite zone de pe glob, schimbul rapid de unitate monetară şi informaţie financiară între ţări, trecerea facilă a
frontierelor de stat, creşterea stimulentelor şi facilităţilor pentru organizaţiile criminale ca urmare a dobândirii
unor facilităţi de natură politică.
Prevenirea şi combaterea surselor de instabilitate a securităţii necesită identificarea la scară globală a
vulnerabilităţilor, a posibilelor riscuri şi ameninţări ce ar putea conduce la apariţia unor surse de instabilitate şi
stabilirea unui set complex de masuri în consecinţă luate la nivel global, regional sau naţional.
TIPOLOGIA CRIZELOR
Crizele pot fi caracterizate şi clasificate în multe moduri. Există însă câteva criterii de clasificare ce stabilesc
o tipologie specifică a acestora. Care sunt aceste criterii şi ce tipuri de crize determină ele sunt coordonatele de
bază ale acestui modul. Pentru clasificarea crizelor, cel mai adesea, se recurge la delimitarea unei tipologii a
acestora în funcţie de factorii care le determină şi de domeniile şi spaţiile în care acestea se manifestă. Astfel,
după domeniul în care se manifestă şi cauzele care le determină, crizele pot fi, în principal, de natură politică,
diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informaţională, psihologică şi ecologică, în cele ce urmează
procedând la relevarea lor succintă.
Criza politică este o situaţie nou creată, naţională sau internaţională, caracterizată prin existenţa unei
ameninţări la adresa obiectivelor sau a intereselor politice şi a valorilor prioritare ale partidelor politice implicate.
Criza diplomatică este caracterizată de situaţia care poate apărea în relaţiile internaţionale, ca urmare a unei
conjuncturi create la nivel naţional sau internaţional, prin declaraţii, măsuri sau activităţi de natură diplomatică, ce
afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare ori de altă natură, iar valorile
prioritare ale diplomaţiei unui stat sunt puse în pericol de către una dintre părţile sistemului diplomatic, naţional
sau internaţional.
Criza economică reprezintă o situaţie negativă din viaţa unei societăţi, determinată de manifestări, măsuri
sau reforme care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice. Criza economică este o stare
complexă, apărută, de cele mai multe ori, ca rezultat al unor combinaţii de crize de naturi diferite – politice,
diplomatice, militare, sociale.
Criza socială este o situaţie apărută ca urmare a unor manifestări şi ameninţări la adresa obiectivelor sau a
intereselor sociale ale unui stat, care afectează valorile fundamentale ale acestuia sau unele valori prioritare de
natură socială. În principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul social, ci este, de regulă, combinată
cu alte crize – de natură politică, economică, sindicală etc.
Criza financiară este reprezentată de o situaţie care apare, în special într–o instituţie financiar–bancară, dar
şi economică, ori administrativă, de stat şi/sau particulară, ori chiar la nivel statal, fiind determinată de
managementul ineficient, de conjuncturile neprevăzute ce apar în domeniul financiar–bancar, ameninţând
obiectivele şi/sau interesele unui grup social sau, uneori, pe cele ale societăţii, în ansamblu.
 Criza militară este o situaţie creată prin trecerea de la starea de pace – caracterizată însă de anumite condiţii
tensionale (criză latentă) – la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părţile implicate au folosit violenţa
pentru impunerea prin forţă a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a–şi apăra valorile fundamentale.
Criza informaţională se referă, în principiu, la lipsa informaţiilor, a datelor necesare luării unei decizii
rapide şi eficiente într–un domeniu de activitate; poate fi totală sau parţială. Criza totală se produce atunci când
sistemul de comunicaţii civile sau militare nu este operant sau poate fi operabil cu întreruperi care depăşesc 60%
din emisii sau/şi recepţii.
Criza tehnologică, mai rar întâlnită, apare şi se manifestă prin lipsa de tehnologie necesară rezolvării unei
stări tensionate, ce se creează ca urmare a folosirii unor tehnologii uzate sau depăşite.
Criza psihologică descrie starea unei persoane (a unor grupuri) care, într–o anumită situaţie şi într–un
anumit interval de timp, fie nu reacţionează, fie este neutralizată ori determinată să acţioneze contrar obiectivelor
sau intereselor proprii, prin aceasta aducând atingere valorilor fundamentale proprii sau celor colective.
Criza ecologică (catastrofa ecologică) este caracterizată prin afectarea parametrilor de normalitate ai florei,
faunei, atmosferei, solului, subsolului şi ai reţelei de apă, pe un anumit teritoriu, ca urmare a modificărilor
provocate de factori obiectivi sau subiectivi.
După spaţiul în care se manifestă, crizele pot fi: locale, naţionale, regionale,continentale sau
internaţionale.
Criza locală apare pe un spaţiu limitat şi se manifestă în domeniile economic, politic, social, cultural etc.
Criza naţională are ca spaţiu de manifestare suprafaţa unei ţări şi cuprinde unul sau mai multe domenii
fundamentale în viaţa socială din acel stat.
Criza regională se manifestă pe suprafaţa a cel puţin două state şi în cel puţin un domeniu de interes pentru
statele implicate.
Criza internaţională poate fi caracterizată printr–o amploare spaţială dezvoltată într–un domeniu de interes,
şi poate fi extinsă la nivel internaţional. Ameninţările teroriste, fenomenul de încălzire a planetei, spargerea
stratului de ozon reprezintă numai câteva din fenomenele care afectează toate statele planetei.
Cauze şi forme de manifestare ale crizelor
Crizele actuale sunt fenomene complexe ce afectează indivizi, grupuri sau comunităţi întregi. Cunoaşterea
cauzelor acestor fenomene este extrem de importantă deoarece prin soluţionarea lor se ajunge la însăşi
soluţionarea crizei. Dar să vedem, prin intermediul acestui modul, care sunt cauzele şi formele de manifestare ale
crizelor actuale.
Există patru niveluri importante de manifestare a crizelor: la nivelul individual, lanivelul organizaţiei, la
nivelul societal şi la nivelul sistemului.
La nivel individual, criza îşi are sursele în erorile provenite din: lipsa atitudinilor de bază (inexistenţa unor
rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atenţiei sau neglijenţa), erori ale regulilor prestabilite (greşeli ale
legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea greşită a tipului de problemă/criză), lipsa de
cunoaştere a problemelor.
La nivelul organizaţional, criza este declanşată de: lipsa instrumentelor pentru managementul eficient
(imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reacţie), problemele ergonomice (lipsa
indicatorilor), procedurile problematice şi nesigure (lipsa responsabilităţilor, incapacitate de problematizare),
problemele de informare (fragmente de informaţii ce împiedică privirea de ansamblu asupra situaţiei), existenţa
unor scopuri şi interese în competiţie între diferite părţi ale organizaţiei (conflicte, competiţie de interese, costuri
mari ale rezolvării crizei).
La nivel societal, recesiunea economică, instabilitatea politică, tensiunile intergrupale, degradarea mediului
sunt surse ale crizei, în timp ce la nivelul întregului sistem avem de–a face cu complexitatea interacţiunilor şi
efectul domino.

24. Sursele primare ale doctrinelor de securitate.

Panidelile ca sursă a doctrinelor de securitate (eurocentrismul; panslavismul; pan-germanismul;
sionismul; paniranismul; panfinismul; turanismul; panturcismul; pan-arabismul; panamericanismul;
panafricanismul; panasianismul; paneuropeismul; panislamismul).

Una dintre dimensiunile cele mai semnificative ale vieţii popoarelor este raportarea la spaţiu. Atitudinea faţă
de spaţiu îmbracă uneori forma unei „mari idei spaţiale”, pe care Haushover o numea „pan-idee”.
Spaţiul de viaţă al popoarelor devine adeseori scena de luptă a două sau mai multe asemenea panidei.
Panideile se înfruntă pe teritoriul ţărilor, antrenînd mentalul clasei politice pînă la orbire uneori. De îndată
ce o panidee cucereşte spaţiul de gîndire al unui segment intelectual dintr-o ţară, acesta devine pivotul acelei
panidei şi forţa ei motrice.
 Cînd pe spaţiul unei ţări acţionează una sau mai multe panidei este creată conjunctura unor hotare
ideologice, a unor tensiuni panideologice. Cei atraşi se comportă ca convertiţi din secte, încît în loc de a schimba
hotarele ideologice în ceva comun, ei adîncesc liniile de ruptură, accidentînd „peisajul” geocultural naţional şi
regional.
Ţinta unei panidei este cucerirea spaţiului de gîndire a popoarelor, întîi a unor categorii şi cohorte ale
populaţiei şi în final ale popoarelor în întregul lor.
Panideile unui popor se manifestă la nivel (harta) etnopolitic şi nivel (harta) mental (sumă de reprezentări,
simboluri, tipare de sensibilitate, atitudini, formule mentale, accente şi imagini pe care le împărtăşesc membrii
acelui popor cu privire la spaţiul lor de viaţă, spaţiul etnic), o reprezentare dar mai ales un sentiment de care
depinde într-o anumită proporţie echilibrul afectiv şi valoric (moral) al vieţii colective în spaţiul cela.
Nivelul mintal este principala ţintă a agresorilor unui popor, prin aducerea poporului la un sentiment confuz,
ambivalent, amestec de teamă şi ruşine cu privire la spaţiul său colectiv de apartenenţă, viaţa acelui popor se află
deja în mare primejdie. Poporul a devenit victima aproape sigură a unor agresori inteligenţi şi perfizi. Cadrul prin
care putem să reperăm gnodeologic şi operativ procesele de agresare a spaţiului spiritual al popoarelor este
tocmai panideea şi harta panideologică.
Prin urmare analiza situaţiei spirituale a unei ţări sau al unui spaţiu regional sau continental, cum ar fi cel
european este împlinit numai în clipa în care la hărţile naţionale sau adăugat şi hărţile panideologice, în genere
hărţile cognitive care ne permit să desenăm procesele teritoriale din spaţiul respectiv, de la cele care privesc,
bunăoară construcţia statală a unui popor, la expansiunile militare ori la cele care privesc manifestarea unor
panidei şi deopotrivă expansiunea unor reţele, a unor imperii ori pur şi simplu a unor internaţionale.
EUROCENTRISMUL (sau Vest-centrismul) este o viziune a lumii centrată pe civilizaţia Occidentală. Se
referă fie la întreaga lume Occidentală, sau numai la Europa sau uneori, numai la Europa de Vest (mai ales în
timpul Războiului Rece).
Eurocentrismul promovează un hegemonism valoric european în toate domeniile. În filosofie, el se
manifestă în preocuparea de a gîndi fiinţa şi fiinţarea, în cultură şi filosofia culturii accentul se pune pe crearea de
valori, în religie, totul se axează pe raporturile eului cu Dumnezeu, în istorie, prioritate are reprezentarea sub
forma mişcării (devenirii, evoluţiei).
Eurocentrismul se impune odată cu înfruntarea civilizaţiei greco-romane cu „barbarii”, devenită axa
doctrinară a catolicismului medieval care vedea în Roma centrul spiritual al lumii, cu filosofia lui Hegel şi
concepţiile lui Michelet.
Max Weber (1864-1920) a fost considerat cel mai aprins susţinător al Eurocentrismului şi el a sugerat că
capitalismul este specialitatea Europei, iar ţările orientale precum India şi China nu conţin factori suficienţi pentru
dezvoltarea capitalismului. Weber considera raţionalitatea drept un articol de proprietate pentru societatea
capitalistă occidentală.
PANSLAVISMUL a fost o mişcare politică apărută la mijlocul secolului al XIX-lea care avea ca scop
unirea tuturor popoarelor slave. Atenţia principală era îndreptată către Balcani, unde slavii sudici erau guvernaţi
de două mari imperii: Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman. Panslavismul a fost folosit ca unealtă politică atît de
Imperiul Rus cît şi de Uniunea Sovietică.
Deşi mai întîi ideile panslaviste au fost expuse de Vinko Pribojević la începutul secolului al XVI-lea şi de
Juraj Križanić la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul s-a dezvoltat prin sublinierea nevoii de unitate.
Asemeni altor mişcări naţionaliste romantice, intelectualii şi oamenii de ştiinţă slavi, în special din domeniile
istoriei, filologiei şi folclorului, au încurajat plin de entuziasm ideiile panslave.
Cele mai utilizate simboluri panslave au fost culorile panslave (roşu, alb şi albastru) şi imnul panslav, Hei,
slavi.
Mişcarea început odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Panslavismul s-a bucurat de o anumită
influenţa printre politicienii cehi, dar nu a fost o doctrină politică dominantă, poate cu excepţia aceleia care
susţinea că cehii şi slovacii sunt ramuri ale unei singure naţiuni. Mişcarea slavilor sudici a devenit activă după ce
Serbia şi-a recucerit independenţa de sub dominaţia Imperiului Otoman. În acest timp, în Austria a fost pusă în
practică o politică internă represivă pentru a pune stavilă naţionalismului care ameninţa unitatea imperiului.
Panslavismul a fost folosit ca unealtă politică de Imperiul Rus. În timpul în care mişcarea panslavă era
dominată de ruşi, iar ideea unităţii panslave a ajuns să se confunde cu aceea a unirii tuturor slavilor sub tutela
Imperiului Rus, apărătorii ţarişti ai acestei doctrine au ajuns la concluzia că numai ruşii sunt "slavi adevăraţi".
Unii au considerat că naţiunile slave ar trebui să adopte limba rusă, religia ortodoxă şi alfabetul chirilic. Astfel de
atitudini extremiste au făcut ca mai vechi sprijinitori ai ideii panslave să se delimiteze de abordarea rusească, sau
să o denunţe ca pe o simplă tentativă de rusificare.
Relaţiile dintre statele slave au avut suişuri şi coborîşuri, apărînd chiar şi tensiuni între slovaci şi cehi.
 Apariţia aşa-numitului bloc răsăritean după încheierea celui de-al doilea război mondial şi, în special, după
ocuparea Cehoslovaciei de Armata Roşie în 1968, au aruncat în ridicol ideea panslavă.
Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrală, orientîndu-se fără echivoc către
obţinerea sprijinului Rusiei. Mişcarea panslavă sudică era apărătoarea obţinerii independenţei de sub stăpînirea
Imperiului Austro-Ungar şi a Imperiului Otoman. Sîrbii căutau să-i unească pe toţi slavii balcanici sub conducerea
lor. Serbia, imediat după cucerirea independenţei, era un stat mic şi, în ciuda instabilităţii Imperiului Austro-
Ungar, acesta din urmă era un adversar redutabil al Serbiei. În această situaţie, ideea implicării în conflict a Rusiei
a părut o alegere bună.
În Austro-Ungaria, slavii sudici erau împărţiţi în mai multe entităţi. Datorită poziţiilor diferite în cadrul
imperiului, scopurile slavilor sudici nu erau aceleaşi în rîndurile diferitelor grupuri etnice. O alternativă
puternică la panslavism era austroslavismul, activ în special în rîndul slovenilor.
Deşi panslavismul timpuriu a suscitat ceva interes printre polonezi, această orientare politică şi-a pierdut repede
din importanţă datorită dominaţiei Rusiei care, în timp ce vorbea despre eliberarea altor popoare slave prin
acţiunile frăţeşti ruse, în zonele pe care le stăpînea în Polonia ducea o politică de asuprire. Aşa au realizat
polonezi cam ce este panslavismul. Panslaviştii ruşi aveau o atitudine ambiguă faţă de polonezi, reprezentanţi pe
de-o parte ai unei naţiuni slave, dar pe de altă parte, reprezentanţi ai unuia dintre cei mai puternici adversari
istorici ai Rusiei, Papalitatea Romană. Din punct de vedere istoric, Polonia a căutat să se alieze de-a lungul
timpului cu alte naţiuni neslave precum Ungaria sau Lituania în Uniunea statală polono-lituaniană (1569 - 1795),
o tradiţie care l-a făcut pe Friedrich Engels să afirme că "polonezii au pus libertatea lor mai sus de slavismul lor".
Panslavismul secolului al XIX-lea a avut o influenţă mică asupra polonezilor, cu excepţia simpatiei pentru alte
naţiuni slave aflate sub dominaţie străină şi care se luptau pentru cîştigarea independenţei. După ce Polonia şi-a
recucerit independenţa de sub dominaţia prusacilor, austriecilor şi ruşilor în 1918, nici o forţă politică
responsabilă din Polonia nu a avut în programul lor o prevedere panslavă. În timpul epocii comuniste în Polonia,
URSS-ul a folosit unealta panslavistă pentru justificarea controlului exercitat asupra fraţilor polonezi.
Panslavismul sovietic a fost perceput ca o manifestare a imperialismului rusesc.
PANGERMANISMUL (germană: Alldeutschtum, latină: Pangermanismus) este o mişcare culturală şi
politică bazată pe ideea unităţii politice a naţiunii germane bazată pe identitate etnică, culturală şi lingvistică.
Formată la începutul secolului XIX, în rezultatul războaielor napoleoniene. Aceste războaie au declanşat o nouă
mişcare apărută în timpul Revoluţiei franceze: naţionalismul. Multe naţiuni europene au fost împărţite de-a lungul
secolelor. Tinerii reformatori au căutat să reunească toate ţările germane.
Prusia sub Bismarck a folosit ideile pan-germanismului pentru a reuni ţările germane. Mulţi austrieci
occidentali au menţinut separarea de Imperiul Habsburgic şi unitatea cu Germania reunită. Pan-germanismul a
apărut ca un simbol al credinţei micii comunităţi germane din Austria, care a refuzat să-şi recunoască separarea de
restul Germaniei în 1866 ca fiind neschimbată.
După primul război mondial influenţa elitelor de limbă germană în Europa a fost foarte limitată. Germania a
fost substanţial redusă ca mărime, încercîndu-se totuşi unificarea, care a fost interzisă de Aliaţi după primul război
mondial.
Al doilea război mondial a provocat temporar o scădere a influenţei pan-germanismului. Temele
naţionalismului şi pan-germanismului în Germania au devenit tabu în legătură cu acţiunile celui de-al treilea
Reich.
Reîntregirea Germaniei în 1990 a readus societăţii germane problema creării unui singur stat german.
Totuşi, frica de abuzul naţionalist al pan-germanismului rămîne puternică. Din acest motiv, mulţi dintre germani
înşişi se tem de ideea de a uni etnicii germani.
SIONISMUL, termenul sionism a fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937, jurnalist
evreu-austriac - la Primul congres sionist din 1897) în 1890 pentru mişcarea pre-sionistă Hovevei ţion şi adoptat
apoi de dr.Theodor Herzl la Primul Congres Sionist, ţinut în 1897 la Basel. Acest congres avea ca obiectiv
soluţionarea problemei evreieşti, prin crearea (reînfiinţarea) statului evreiesc în Palestina, ca un unic răspuns
rezonabil faţă de amplificarea anti-semitismului central-european şi francez (este mişcarea de emancipare
naţională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăştiere şi revenirii în ţara strămoşească, în ţara Israel, pentru
restabilirea unei vieţi evreieşti independente şi, în continuare, recrearea şi consolidarea unui stat evreiesc).
Augmentarea naţionalismului european, formarea statelor naţionale independente în locul imperiilor care
cuprindeau mai multe naţionalităţi, au declanşat şi naţionalismul evreiesc laic.
De la fondarea Statului Israel, termenul „sionist” are şi conotaţia de susţinător al Israelului ca stat naţional
evreiesc. În cadrul sionismului, ca şi în cadrul poporului evreu, co-există diverse curente politice, uneori
contradictorii, care toate susţin tînărul stat Israel şi care sunt grupate sub numele de sionism, de exemplu
sionismul religios, sionismul revizionist, sau sionismul muncitoresc. Astfel, termenul se mai foloseşte şi pentru
programe specifice ale acestor ideologii, cum ar fi încurajarea emigrării şi a integrării evreilor în Israel.
 Dorinţa evreilor de a se reîntoarce în ţara strămoşească a rămas o temă universală în tradiţia evreiască de la
Marea Revoltă a Evreilor (66-70 - e.n.), distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70, revolta lui Bar
Kohba din 135, şi începutul diasporei consecutive a evreilor. Cele trei revolte eşuate tragic precum şi alte
iniţiative cu rezultat similar, au slăbit încrederea evreilor că visul lor se va împlini ca urmare a unei acţiuni umane,
speranţele lor punîndu-se din ce în ce mai mult în Dumnezeu.
Aliyah, imigrarea în Israel, a fost considerată dintotdeauna ca o faptă lăudabilă printre evrei, fiind prevăzută
şi în cele 613 porunci (miţvot). Aparent, conform scrierilor sale, şi Maimonides considera reîntoarcerea în Israel
ca pe o chestiune de importanţă extremă pentru evrei.
Termenul „sionist” este folosit şi în mod peiorativ în atacuri la adresa evreilor.
PANIRANISMUL o ideologie care predomină mai ales în Iran, ai cărei susţinători pledează pentru
unificarea popoarelor iraniene care trăiesc în Iranul muntos şi în alte regiuni care au trăsături semnificative ale
influenţei culturale iraniene, inclusiv kurzi, perşii, tadjici, talîşi, puştuni, beludji şi zazaci. Aproape toţi adepţii
panirianismului includ şi azerbaidjanii în ideologia lor, care, deşi vorbesc limba turcă azerbaidiană, sunt parţial
sau în principal, potrivit paniraniştilor, sunt de origine iraniană.
Nucleul popoarelor iraniene timp de mai multe secole au fost statele Sassanid şi Safavid. La mijlocul anilor
1800, o parte din ţările iraniene (Caucazul de Sud) ca urmare a războaielor ruso-persane au trecut în Imperiul Rus.
La originea paniranismului s-a aflat Aga Khan Kermani (începutul secolului XX).
În 1925, filozoful iranian Dr. Mahmoud Afshar, care el însuşi era afshar, adică un turc de origine
azerbaidiană a dezvoltat ideologia pan-iraniană mai detaliat pentru a-l direcţiona împotriva puterii de adunare a
pan-turcismului şi a pan-arabismului, care reprezentau potenţiale ameninţări la integritatea teritorială a Iranului.
Firul roşu în lucrările lui Afshar era ideea caracterului naţionalist a poporului iranian de-a lungul istoriei.
Panianismul era inclus din punct de vedere etnic şi lingvistic şi era strîns conectat în primul rînd cu
naţionalismul teritorial, şi nu etnic sau rasial.
Reza Shah în cuvintele şi faptele sale a apelat adesea la moştenirea istorică a Iranului antic, preislamic.
Aceste imagini antice au inspirat scriitori, profesori şi studenţi naţionalişti. În mijlocul lor, în anii 1930, a luat
naştere o mişcare pan-iranistă (iniţial slab organizată) care a accentuat solidaritatea popoarelor iraniene, renaşterea
tradiţiilor constructive (artă monumentală foarte dezvoltată, relativă toleranţă religioasă şi relativă egalitate a
bărbaţilor şi femeilor), încercînd să le îmbine cu speranţele pentru o comună democratizare a ţării.
În 1941 - după invazia anglo-sovietică a Iranului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial - mişcarea
pan-iranistă a început să cîştige forţă, inclusiv şi ca urmare a unui sentiment răspîndit de nesiguranţă în rîndul
iranienilor care au văzut că şahul era neputincios împotriva prezenţei anglo-sovietice în ţară.
Grupul pan-iranian, înregistrat în septembrie 1946 ca partid politic, a fost prima organizaţie care a acceptat
oficial poziţia pan-iraniană şi a solicitat unificarea popoarelor iraniene din Tadjikistan cu Kurdistanul irakian şi
turc. În 1951 partidul a scindat.
În martie 1975, Mohammed-Reza-Shah a proclamat un sistem cu un singur partid, iar toate partidele
anterioare, inclusiv pan-iraniene, au fost dizolvate.
Istoricul Leonard Binder consideră că paniranismul este o „mişcare iredentistă care s-a asfixiat”. Bernard
Lewis susţine că paniranismul nu a fost niciodată o ideologie puternică.
PANFINISMUL. Procesul de renaştere naţională a finlandezilor, în şi după prima revoluţie rusă, a implicat
apariţia în parohiile kareliene a aşa-numitei propagande Panfine, ostile ortodoxiei, apărînd termenul „panfinism”,
care a început să denumească diversele activităţi ale activiştilor finlandezi din Karelia, vizînd consolidarea rolului
Finlandei în această regiune.
Principalul eveniment care a alarmat autorităţile imperiale ruse a fost formarea, în 1906, în Finlanda, a
Uniunii Karelienilor din Marea Albă, Uniunea intenţionînd să consolideze influenţa culturală şi economică
finlandeză în ţinuturile kareliene. Însă autorităţile laice şi ecleziastice au fost deosebit de neîncîntate de discuţia
despre crearea „Marii Finlande”, datorită aderării parohiilor careliene la cele oluteranizate.
Evenimentele care au avut loc după 1905 au început să fie echivalate cu cele de importanţă statală. La
iniţiativa autorităţilor bisericeşti ruse şi prin eforturile comune ale statului rus şi ale publicului, debutul
panfinismului a fost oprit.
TURANISMUL, pan-turanianismul sau pan-turanism, mişcarea de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX, pentru a uni politic şi cultural toate popoarele turcice, tătare şi uralice care trăiesc în
Turcia şi peste Eurasia, din Ungaria pînă în Pacific. Numele său este derivat din Tūrān, cuvîntul persan pentru
Turkistan (adică, pămîntul de la nordul Iranului, Turan în literatura iraniană a fost o ţară situată la nord-estul
Iranului şi locuită de triburi iraniene nomade, lucru confirmat de scriitorul medieval persan-tadj Firdousi). A fost
popular în principal în rîndul intelectualilor şi s-a dezvoltat dintr-o teorie acum larg eliminată a originii comune a
limbii turce, mongole, tungus, finlandeză, maghiară şi alte limbi (limbile Ural-Altaic).
 Cu jumătate de secol înainte de Primul Război Mondial, unii maghiari au încercat să încurajeze pan-
turanianismul ca mijloc de unire a turcilor şi maghiarilor împotriva slavilor şi pan-slavonismului. Cu toate
acestea, mişcarea nu a fost mai mult decît una de simbol, în faţa pan-turcismului mai important.
PANTURCISMUL curent umanistic cultural şi politic predominant în statele populate de popoare turcice,
care se bazează pe ideea despre necesitatea consolidării lor politice pe baza comunităţii etnice, culturale şi
lingvistice. Format în a doua jumătate a secolului XIX. Mişcarea a început printre turcii din Crimeea, care au
căutat iniţial să se unească cu turcii otomani. Ideologia pan-turcismului are mai mult de un secol de istorie şi este
strîns legată de conceptul de Turan, care a apărut ca antipodul Iranului, o ţară dominată de cultura persană. Spaţiul
vast al Turanului, la nord de Iran, şi din Caucaz pînă la Munţii Sayan, a fost considerat căminul ancestral al
naţionalităţilor „turaniene”, la care s-au clasat toate grupurile etnice din familia de limbi Ural-Altai. În acelaşi
timp, lumea turcică a fost concepută ca axa acestui vast Turan - în consecinţă, pan-turcismul a acţionat ca o
expresie concentrată a unui panturinism mai larg şi mai vag.
Rădăcinile pan-turcismului datează cu greu din ziarul Perevodchik-Terdzhiman, publicat în 1883 la
Bakhchisarai (Crimeea) de o persoană publică ruso-turc, iluminatorul şi publicistul Izmail bey Gasprinsky (Ismail
Gasprali).
El este primul care a propus şi a dezvoltat ideea iluminării şi consolidării tuturor popoarelor turceşti şi slave
din Rusia. Ideea iluminării a rezonat în rîndul inteligenţei turcice şi clerului din Crimeia şi din Rusia, din Asia
Centrală şi din Azerbaidjan. Gasprinsky a făcut, de asemenea, primii paşi spre unificarea tuturor limbilor turcice,
eliminînd forma simplificată a limbii turce de atunci din împrumuturile persane şi arabe. Conform planului său,
această limbă urma să devină o limbă unică a tuturor popoarelor turcice ale lumii. Ideile acestui proiect al lui
Gasprinsky au stat la baza limbii turceşti moderne, care a înlocuit limba otomană în perioada conducerii de
Kemal Ataturk.
Următorul pas către consolidarea popoarelor turcice a fost publicarea în 1902 a revistei Turk din Cairo.
Revista a fundamentat ideea pan-turcismului ca alternativă la islamizare.
Simbolul rasei turcice a fost lupul (Boz Gourd, Bozkurt), desemnată ca mamă a naţiunii şi în faţa căreia
turcii s-au închinat înainte de adoptarea islamului.
După aşa-numita „revoluţie kemalistă”, ideile pan-turcismului au fost uitate de mult timp de ideologia
oficială a Turciei, de cînd Mustafa Kemal Atatürk s-a îndreptat spre restructurarea ţării în stilul „occidental”.
O oarecare renaştere a ideilor pan-turcismului a avut loc după moartea lui Ataturk în 1938. După aderarea
Turciei la NATO, aceste idei şi-au recăpătat relevanţa ca mijloc de luptă ideologică împotriva URSS, cu scopul de
a îndepărta republicile din Asia Centrală şi Azerbaidjan.
Prăbuşirea URSS în 1991 a creat condiţiile pentru restabilirea mişcării pan-turcice. Turcia nu mai era
singurul stat turcesc, au apărut state independente ca Uzbekistan, Azerbaidjan, Turkmenistan, Kîrgîzstan şi
Kazahstan. În acelaşi an, la Kazan a fost înfiinţată Adunarea Popoarelor Turcice (ATN), eveniment care a devenit
o etapă importantă în istoria pan-turcismului, deoarece marchează începutul unei faze organizate a mişcării:
Adunarea popoarelor turceşti - prima organizaţie pan-turcică. Ea ţine în mod regulat întîlniri în capitalele statelor
turceşti, iar componenţa membrilor săi reprezintă majoritatea grupurilor etnice turceşti şi sub-etnice (grupuri
etnice) din superetnosul pan-turcic de pe planeta Pămînt.
În prezent, ideile pan-turcismului sunt cele mai influente în Turcia şi Azerbaidjan.
PANARABISMUL este mişcarea iredentistă socio-politică vizînd consolidarea arabilor din Orientul
Mijlociu.
Pan-arabismul a apărut la începutul secolului XX, cînd cea mai mare parte a lumii arabe se afla în
dependenţa colonială de Imperiul Otoman, apoi de puterile europene. Leagănul pan-arabismului a fost Peninsula
Arabică.
În urma solidarităţii arabe, a existat şi o luptă pentru independenţa statelor din Africa de Nord după
încheierea celui de-al doilea război mondial. În 1958, Egiptul şi Siria au fondat Republica Arabă Unită, dar
diferenţele dintre lideri au dus la faptul că statul a existat numai trei ani.
Ideologia pan-arabă este practicată de unele partide politice, în special de Ba'ath (socialismul arab).
PANAMERICANISMUL este o mişcare de integrare politică care declară ideea unui destin istoric comun,
a economiei şi a culturii Lumii Noi, cu scopul dezvoltării paşnice, parteneriatului şi cooperării între toate statele
americane din diferite domenii de interes.
Primii paşi documentaţi în dezvoltarea panamericismului au fost realizaţi în anii 20 ai secolului XIX. În
mesajul anual al preşedintelui american James Monroe către Congres, la 2 decembrie 1823, a fost proclamată aşa-
numita Doctrină Monroe - o declaraţie a principiilor politicii externe, redusă la sloganul „America pentru
americani” . Cu toate acestea, potrivit lui H. Marty, de fapt, „America pentru nord-americani” era menită. Mai
mult, metropola europeană a fost avertizată în mesajul prezidenţial Monroe că orice încercare de a interveni în
afacerile fostelor lor colonii americane ar fi considerată o încălcare a intereselor vitale ale Statelor Unite.
 Adică s-a declarat principiul divizării lumii în sistemul european de guvernare şi sistemul Statelor Unite. În
1826, prin Congresul Panama al Noilor state latino-americane a fost încercarea de a crea o ligă a republicilor
americane, de a dezvolta o politică comună, de a dezvolta un acord privind apărarea reciprocă şi o adunare
parlamentară supranaţională. SUA au speculat în mod activ retorica panamericanismului în propriile interese.
Anii următori au fost marcaţi de o serie de conflicte militare interamericane, dar ideea panamericismului a
continuat să se dezvolte într-o serie de conferinţe interamericane, problema principală a acestor întîlniri a rămas
întotdeauna securitatea generală a existenţei.
Începînd cu 2 octombrie 1889 şi 19 aprilie 1890, la Washington a avut loc Conferinţa Panamericană, care a
devenit prima, în sensul acoperirii reale a aproape tuturor statelor americane. Singurele excepţii au fost
Paraguayul şi Haiti. Au fost luate în considerare problemele legate de politica de vecinătate, înfiinţarea unei
instanţe de arbitraj permanente, crearea unei uniuni vamale, introducerea unui sistem comun de măsuri, greutăţi şi
o unitate monetară etc., care se crede că la această conferinţă a avut loc o schimbare cardinală în ideea
panamericismului.
În special, s-a exprimat în crearea la 14 aprilie 1890 a unei uniuni permanente a statelor americane numită
Uniunea Internaţională a Republicilor Americane. Scopul oficial al organizaţiei era schimbul de informaţii
economice. Sub el a fost înfiinţat un Birou comercial permanent al Republicilor Americane, de fapt, este adevărat,
subordonat secretarului de stat american. În 1910, acest organism a fost numit Uniunea Pan Americană.
În prezent, practica panamericanismului este realizată de Organizaţia Statelor Americane (OEA), înfiinţată
la 30 aprilie 1948. Uniunea Pan Americană a devenit organul central permanent, redenumit Secretariatul General
în februarie 1970. În ciuda confruntării uneori a unor state americane, ideea de panamericanism continuă să se
dezvolte. În cadrul său, confruntarea dintre dorinţa ţărilor latino-americane de a dezvolta o cooperare reciproc
avantajoasă între cele două continente americane, pe de o parte, şi dorinţa Statelor Unite de dominare politică şi
economică absolută, pe de altă parte, rămîne, ca mai înainte. Cu toate acestea, contradicţiile sunt din ce în ce mai
nivelate datorită apariţiei unor participanţi precum Cuba modernă şi Venezuela, creşterea economiei din Brazilia,
Argentina, Chile, precum şi cursul istoriei, în care panamericismul devine, în esenţă, parte a proceselor generale
ale globalizării, cu o schimbare corespunzătoare a regulilor jocului.
Acum, conceptul de integrare continentală este din ce în ce mai perceput prin prisma ideilor de unitate a
ţărilor şi popoarelor din America Latină, cu excepţia Statelor Unite şi Canada (pe acest principiu, în special, se
bazează Comunitatea ţărilor din America Latină şi Caraibe).
PANAFRICANISMUL este mişcarea ideologică şi politică apărută la începutul secolelor XIX şi XX în
rîndul intelectualităţii afro-americane (Edward Blyden), care cerea negrilor să li se acorde drepturi politice egale
în Statele Unite.
În prima jumătate a secolului XX, pan-africanismul a fost asociat cu cererea reprezentanţilor mişcărilor
socio-politice africane de a acorda independenţa ţărilor africane.
După ce ţările africane au obţinut independenţa, pan-africanismul a fost asociat cu ideea dezvoltată de
primul preşedinte al Ghanei, Kwame Nkrumah, în anii '60, de a crea un singur stat pe continentul african - Statele
Unite ale Africii. Din nou, conducătorul (1969-2011) din Libia, Muammar Gaddafi, a revenit la această idee
uitată.
Pe baza ideologică a pan-africanismului, a fost creată Organizaţia Unităţii Africane (acum Uniunea
Africană) (1963).
PANASIASISMUL (de asemenea, asiaticismul) este o mişcare ideologică şi politică care solicită unitatea,
integrarea şi hegemonia popoarelor asiatice. S-a creat în Imperiul Japonez în timpul domniei Împăratului Seva.
Cea mai mare înflorire a pan-asiaticismului a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial.
Propaganda japoneză, în cadrul ideii sferei mării est-asiatice a prosperităţii reciproce, a insuflat o ideologie pan-
asiatică în teritoriile asiatice ocupate de trupele japoneze. Pentru o mai mare eficienţă, Japonia a contribuit la
formarea de state independente de jure pe aceste teritorii, cum ar fi statul Birmania, Manzhou-go, Azad Hind, etc.
În sursele sovietice, pan-asiatismul este asociat invariabil cu militarismul şi imperialismul japonez.
PANEUROPEISMUL mişcarea socio-politică promovează unirea tuturor europenilor într-o alianţă
europeană unică, care să poată promova în mod eficient interesele şi idealurile lor în lume.
Uniunea Pan-Europeană se declară un susţinător al patriotismului european, triumful identităţilor naţionale
ale tuturor europenilor, iar avînd în vedere interdependenţa şi provocările globale, doar o Europă puternică, unită
politic, poate garanta un viitor pentru popoarele şi comunităţile etnice.
Uniunea Pan-Europeană a fost fondată de Richard Kudenhov-Kalergi la Viena. La mijlocul anilor '20 au
fost create organizaţii naţionale separate ale Uniunii Pan-Europene. Uniunea îşi vedea sarcina în integrarea
europeană, în unificarea politică şi economică a popoarelor europene pe o bază democratică egală şi pe baza
valorilor creştine comune europenilor.
 Uniunea îşi desfăşoară activităţile în cadrul diverselor structuri politice europene, inclusiv al Parlamentului
European. Carta Uniunii Pan-Europene afirmă că organizaţia este independentă de partidele şi mişcările politice.
Simbolul organizaţiei este crucea roşie (creştinismul) de pe cercul de aur (soarele înţelepciunii elene). Mai tîrziu,
un cerc de aur a fost înconjurat de 12 stele, care au servit ca prototip al emblemei Uniunii Europene.
În 1923, în manifestul Pan-European al lui Richard Kudenhov-Kalergi de la Viena, a solicitat unificarea
Europei în faţa ameninţărilor care pîndesc Europa: un nou război mondial, hegemonia economică a Statelor Unite
şi extinderea Rusiei sovietice.
Ideile lui Kudenhove-Kalergi au rezonat imediat cu intelectualii europeni. În 1924, a fost publicat primul
număr al revistei obişnuite Pan-Europe, publicaţia oficială a Uniunii Pan-Europene.
În cadrul unei reuniuni a Ligii Naţiunilor din 5 septembrie 1929, la Geneva, s-a pus problema creării unei
Federaţii a Popoarelor Europene. Punerea în aplicare a acestei idei a fost împiedicată de criza economică care a
cuprins Europa.
Congresul pan-european în octombrie 1932 a prezentat teza unei atitudini ireconciliabile faţă de Hitler şi
Stalin.
La 19 septembrie 1946, Winston Churchill a ţinut un discurs despre necesitatea creării Statelor Unite ale
Europei.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Richard Kudenhove-Kalergi încearcă să-i implice pe Winston
Churchill şi Charles de Gaulle în procesul de unificare europeană, pledează pentru eliberarea popoarelor din
Europa Centrală şi de Est de ocupaţia sovietică şi o mai strînsă unificare economică şi politică a statelor europene
libere. În acelaşi timp, critică puternic orientarea economică şi tehnocratică a integrării europene postbelice.
Socialiştii europeni acuză mişcarea pan-europeană de conservatorism de dreapta, creştinism şi monarhism.
În timpul Războiului Rece, Uniunea Pan-Europeană sprijină mişcările de opoziţie în Europa de Est, iar
filialele Uniunii din aceste ţări contribuie la căderea regimului comunist. După prăbuşirea blocului socialist,
Ungaria a intrat în Uniunea Pan-Europeană (1989), iar filialele sindicale sunt create în Cehia, Slovacia, Polonia,
Romînia şi Croaţia.
Pînă în prezent, Uniunea Pan-Europeană include filiale din Austria, Albania, Andorra, Anglia, Belgia,
Bosnia şi Herţegovina, Ungaria, Germania, Spania, Italia, Kosovo, Letonia, Luxemburg, Macedonia, Romînia,
San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia , Finlanda, Franţa, Croaţia, Cehia, Elveţia, Suedia, Estonia. În 2013 a fost
înfiinţată Uniunea Pan-Europeană a Rusiei (Associasion Paneurope Russie).
PANISLAMISMUL (islamizare) un termen politic care denotă procesul de întărire a influenţei islamului în
diverse domenii ale politicii publice şi ale vieţii publice, precum şi procesul creşterii numărului de persoane care
profesează islamul într-o anumită regiune sau ţară. În prezent, în lume există peste 1 miliard de oameni care
mărturisesc islamul. În 1900, musulmanii reprezentau doar 4,2% din populaţie, astăzi aproximativ 22% din
populaţia lumii. Conform prognozelor, numărul musulmanilor de pe Pămînt va creşte pînă la 26,4% pînă în 2030,
însumînd cel puţin 2 miliarde cu o populaţie de 8 miliarde, ceea ce face ca Islamul să fie religia mondială cu cea
mai rapidă creştere.
În primele secole de la naşterea islamului, islamizarea a fost numită convertirea la islam a popoarelor care
au locuit teritoriile capturate în timpul cuceririlor arabe. Conversia religioasă la islam s-a produs în principal prin
mijloace militare. Islamul a fost răspîndit cel mai mult ca urmare a cuceririlor musulmane ale lui Muhammad,
precum şi în timpul Califatului Drept şi al Califatului Omayyad, Peninsula Arabică, Africa de Nord, Spania şi
Asia Centrală au fost cucerite, pe teritoriul cărora Islamul a fost stabilit ca religie.
Răspîndirea ulterioară a islamului s-a produs şi prin cuceriri: cucerirea arabă a Egiptului (639-654),
cucerirea arabă a Persiei, invazia arabă a Afganistanului, războaiele arab-Khazar, cucerirea arabă a Peninsulei
Iberice, cucerirea arabă a Armeniei, cucerirea musulmană a Asiei de Sud. Răspîndirea Islamului a fost influenţată
şi de Statul Seljukids, războaiele otomane în Europa, adoptarea Islamului ca religie a Hoardei de Aur de către
Uzbek-han-ul.
Țările în care Islamul este religia dominantă, în principiu, pot alege singure două căi de dezvoltare - un stat
laic sau islamic. Statul islamic prevede procesul de penetrare a doctrinelor islamice în aproape toate sferele de
viaţă ale statului islamic, în activităţile comunităţilor islamice şi în viaţa indivizilor.
Noua etapă în dezvoltare a islamului a fost independenţa ţărilor lumii arabe în decolonizarea din secolul XX,
inclusiv după cel de-al doilea război mondial. Afganistan (1919), Regatul Irakului (1921), Regatul Egiptului
(1922), Palestina (1922), Yemen (1918), Indonezia (1945), Siria (1946), Iordania (1946), Pakistan (1947), Tunisia
(1956), Libia (1951), Maroc (1956), Mauritania (1960), Somalia (1960), Kuweit (1961), Algeria (1962), Oman
(1970), Qatar (1971), Emiratele Arabe Unite (1971), Bahrain (1971), Djiboutti (1977), Brunei (1984) etc. Au
devenit state independente cu o populaţie predominant musulmană.
De la invazia arabă a Spaniei în 711, statele musulmane s-au format în diferite colţuri ale Europei: emiratul
Cordoban, emiratul sicilian, Hoarda de Aur şi fragmentele sale, Imperiul Otoman.
 Islamul a ajuns în Europa de Vest nu cu mult timp în urmă, pînă la sfîrşitul celui de-al Doilea Război
Mondial, erau foarte puţini care mărturiseau Islamul. În prezent, în Franţa, Germania, Marea Britanie şi alte ţări
europene, influenţa Islamului a crescut.
Acest lucru se datorează în principal creşterii imigraţiei cetăţenilor musulmani din Magreb şi Orientul
Mijlociu, precum şi datorită creşterii fireşti a descendenţilor primelor generaţii de imigranţi. Printre statele
musulmane existente în prezent în Europa se numără Albania, Bosnia şi Herţegovina şi Republica Kosovo.

25. Tipuri de doctrine politico-militare.

Doctrine politico-militare – retrospectiva istorică (doctrina Monroe, doctrina Wilson, doctrina
Ripostei Flexibile, și alte doctrine din perioada Războiului Rece).

Doctrina - în general - reprezintă o concepţie închegată coerentă, care, pe baza, unor principii interpretează
realitatea înconjurătoare, reflectă, interesele şi poziţia unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe
care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare.
Tipuri de doctrine:
- doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialităţii lumii, idealiste exprimate prin
principiul spiritualităţii lumii);
- doctrine religioase (creştine, musulmane, budiste etc.);
- doctrine economice (economia de piaţă, economia centralizată);
- doctrine militare (de apărare naţională, de hegemonie, de expansiune, de alianţă);
- doctrine politice (privesc organizarea şi conducerea societăţii).
Doctrinele politice (lat. doctrina - învăţătură) - constituie un sistem de idei, teze, principii, concepţii cu
privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de
exercitare a acesteia, la rolul instituţiilor şi a clasei politice, la relaţiile dintre guvernanţi şi guvernaţi.
"Sistem închegat de principii care interpretează în mod coerent realitatea politică şi recomandă o modalitate
de acţiune în funcţie de scopuri"
Rolul doctrinelor politice:
- de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupărilor sociale şi a conducătorilor lor;
- de a prospecta direcţiile de dezvoltare a statelor în care se acţionează;
- de a promova idealurile şi programele de acţiuni;
- de a menţine în echilibru sistemul social global şi de a oferi alternative la rezolvarea crizelor apărute şi la
asumarea guvernării.
În elaborarea doctrinelor politice se au în vedere următorii factori:
- condiţiile social-istorice specifice; o nivelul de civilizaţie atins în societate sau în epocă;
- fenomenul politic internaţional;
- cerinţele progresului istoric;
- tradiţiile doctrinar istorice.
Conţinutul doctrinelor politice se regăseşte în Constituţia şi legislaţia statelor în programele şi statutele
organizaţiilor politice.
Doctrinele politice se împart în două categorii:
- doctrine privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii (reprezintă voinţa cetăţenilor şi au la
bază principiile statului de drept);
- doctrine politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a societăţii (nesocotesc voinţa cetăţenilor şi
au la bază principiile statului totalitar).
Din prima categorie fac parte:
- doctrine politice liberale şi neoliberale;
- doctrine conservatoare şi neoconservatoare;
- doctrine democrat-creştine;
- doctrine social-democratice.
Din categoria a doua fac parte:
- doctrina politică fascistă;
- doctrina politică comunistă;
- doctrine politice rasiste;
- doctrine politice elitice;
- doctrine militariste etc.
 Doctrinele politice tehnocratice - sunt de graniţă între cele două categorii. Ele constau în faptul că în
organele puterii trebuie promovaţi specialiştii, tehnocraţii, care să ia decizii nu în raport cu interesele de grup ci
numai potrivit cu elementele evidenţiate de ştiinţă, făcând abstracţie de poziţiile diferite ale diferitelor grupări.
Doctrinele tehnocrate pot conduce la:
- organizarea şi conducerea democratică a societăţii, când specialiştii sunt expresia voinţei cetăţenilor, când
îmbină ştiinţa cu politica;
- deschiderea unor regimuri politice dictatoriale când se face abstracţie de factorul politic, de voinţa
cetăţenilor.
Doctrine din perioada Războiului Rece
Războiul Rece (1947–1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de
tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până la revoluțiile
din 1989. În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice foarte
diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental).
Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). La nivel
politico-militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul
apusean era reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North Atlantic Treaty
Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial
în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al
Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Zidul Berlinului, un
simbol al Războiului Rece, a fost construit, constituind, timp de aproape 28 de ani, o barieră de separare între
Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană.
Războiul Rece a fost, însă, un conflict la scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state aliate
în afara Europei, ce nu făceau parte din cele două alianțe militare oficiale. La nivel economic, Războiul Rece a
fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile
liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni pozitivi: statele
blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar statele blocului oriental își spuneau
„lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”.
Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la confruntări
militare directe între cele două superputeri, care ar fi constituit un „Război Cald”, cu toate că perioada a generat o
cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice, există opinia că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge
la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională, datorită faptului că ambele superputeri, SUA și
URSS, s-au dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de
descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și, totodată,
la o catastrofă mondială. Un rol important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul rând, cele
americane (CIA, NSA) cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile secrete vest-europene (britanice,
vest-germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene (Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război Rece”
mai provine și din faptul că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist. Din
punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-au utilizat presiunea
diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client, manevrele diplomatice, spionajul,
curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție
tehnologică, campanii masive de propagandă, asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui
război pe scară mare. Un moment în care Războiul Rece putea să devină unul "cald" îl reprezintă anul 1962, când
sovieticii au plasat în Cuba, devenită comunistă sub Fidel Castro, rachete cu rază medie de acțiune. Americanii au
răspuns prin instalarea unei blocade maritime, ajungând foarte aproape de a declanșa o bătălie navală cu
sovieticii. În cele din urmă, însă, prin intervenția președintelui american Kennedy, s-a ajuns la normalizarea
relațiilor cu sovieticii. A urmat o perioadă de destindere, marcată de întâlnirea dintre Kennedy și Nichita
Hrușciov, în 1963, când au stabilit ca, în viitor, pentru comunicări urgente și de importanță majoră între Casa
Albă și Kremlin să folosească "telefonul roșu" (care era, de fapt, un telex).
Alte momente tensionate ale Războiului Rece au fost, cronologic: Blocada Berlinului (1948–1949),
Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza Suezului (1962), Războiul din Vietnam
(1959–1975), Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989), Doborârea cursei KAL
007 (1983) și Exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983). La mijlocul anilor 1980, noul lider sovietic, Mihail
Gorbaciov a introdus reformele de liberalizare numite "perestroika" (reorganizare sau restructurare) și "glasnost"
(deschidere sau transparență) și a retras trupele sovietice din Afghanistan. Presat de cererile de independență
națională a sateliților sovietici din estul Europei (Polonia, în special), Gorbaciov a refuzat să trimită trupele
sovietice pentru a reprima revoluțiile ce se desfășurau pe cale pașnică (exceptând Revoluția din România).
 Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, precum
și din Mongolia, Cambodgia și Yemenul de Sud, urmată, doi ani mai târziu, în decembrie 1991, și de destrămarea
Uniunii Sovietice. Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA. Această situație este, de
regulă, descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea actuală
este multipolară.Statele central-europene și est-europene (care, timp de patru decenii, se aflaseră sub dominația
sovieticǎ), s-au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană.
Războiul Rece a lăsat în urma sa o moștenire importantă, adesea menținută în cultura populară și în mass-
media, teme precum spionajul (cum este, spre exemplu, seria filmelor de succes internațional avându-l ca erou pe
James Bond) și amenințarea războiului nuclear bucurându-se de o mare și constantă popularitate.
În perioada Războiului Rece au fost folosite următoarele doctrine politico-militare: Doctrina Truman,
Doctrina Eisenhower, Doctrina Kennedy, Doctrina Sinatra, Doctrina Johnson, Doctrina Brejnev, Doctrina Nixon,
Doctrina Ulbricht, Doctrina Carter, Doctrina Reagan.
Doctrina TRUMAN
Harry S. Truman (n. 8 mai 1884, Lamar, Missouri, SUA– d. 26 decembrie 1972, Kansas City, SUA) a
fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1945–1953). În calitate de vicepreședinte ales în 1944
împreună cu președintele Franklin D. Roosevelt, Truman a devenit președinte la 12 aprilie 1945, când Roosevelt
a murit după câteva luni în care sănătatea sa s-a deteriorat. În timpul președinției lui Truman, Statele Unite au
încheiat cu succes participarea la al Doilea Război Mondial; imediat după conflict, tensiunile cu Uniunea
Sovietică au escaladat, iar perioada a marcat începutul Războiului Rece.
Truman s-a născut în Missouri, și și-a petrecut mare parte din tinerețe la ferma familiei lui. În timpul
Primului Război Mondial, Truman a luptat în Franța ca ofițer de artilerie în unitatea Gărzii Naționale din
Missouri. După război, a fost pentru scurt timp proprietarul unei mercerii și a intrat în mașina politică democrată
a lui Tom Pendergast din Kansas City, Missouri. Prima funcție publică în care a fost ales a fost cea de consilier
local al comitatului, iar în 1935 a devenit senator federal de Missouri. A devenit cunoscut în toată țara ca
președinte al Comisiei Truman care a activat în timpul războiului și a scos în evidență risipa de bani publici,
frauda și corupția din jurul unor contracte pentru efortul de război.
Deși Germania a capitulat la doar câteva săptămâni după ce Truman a devenit președinte, războiul cu
Japonia părea că va mai dura cel puțin un an. Truman a ordonat utilizarea armelor atomice împotriva Japoniei, cu
scopul de a forța capitularea Japoniei și de a evita morțile în rândurile americanilor ce ar fi putut surveni în urma
unei invazii; hotărârea sa rămâne în continuare controversată, dar a fost unul din factorii principali care au dus la
încheierea luptelor din Pacific.
Președinția sa a fost un punct de cotitură în domeniul relațiilor externe, țara susținând o politică externă
internaționalistă în cooperare cu aliații europeni. Colaborând îndeaproape cu Congresul, Truman a contribuit la
finanțarea Națiunilor Unite, a proclamat Doctrina Truman — o politică de combatere a comunismului — și a
promovat Planul Marshall, un ajutor financiar în valoare de 13 miliarde de dolari care a contribuit la reconstrucția
Europei, inclusiv a fostelor țări ale Axei, în timp ce fosta aliată din timpul războiului, Uniunea Sovietică, a
devenit un dușman pe timp de pace în Războiul Rece. A supervizat podul aerian al Berlinului în 1948 și
înființarea NATO în 1949. Când Coreea de Nord comunistă a invadat Coreea de Sud în 1950, a trimis imediat
armata SUA și a obținut aprobarea ONU pentru Războiul din Coreea. După succesele inițiale, forțele ONU au
fost respinse de intervenția chineză și conflictul a rămas blocat în ultimii ani ai președinției Truman. În politica
internă, legile promovate de Truman s-au confruntat adesea cu opoziția unui congres controlat de republicani, dar
administrația sa a reușit să îndrume economia americană printr-o perioadă de recesiune postbelică și a început
integrarea rasială a armatei.
Corupția administrației Truman, care a fost pusă în legătură cu anumiți membri ai cabinetului și ai staffului
de la Casa Albă, a fost o temă centrală a campania prezidențială din 1952, în care Adlai Stevenson, succesorul lui
Truman la candidatura democrată, a pierdut în fața republicanului Dwight D. Eisenhower. Evaluarea populară,
dar și cea făcută de specialiști, a președinției sale a fost la început una negativă, dar în cele din urmă Truman a
fost reevaluat după retragerea din viața politică. Răsturnarea de situație de la alegerile din 1948 când a obținut un
nou mandat de președinte este adesea amintită de candidații slab cotați în sondaje.
Doctrina TRUMAN
La 12 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un
program al politicii externe americane pentru combaterea "pericolului comunist" în lume.
În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei,
amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei.
Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și
guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră
monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din
Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.
Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în
martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare
de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani,
arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a
primit un ajutor american consistent.
Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la
izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în
politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii
sovietice.
Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci
în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.

26. Noțiunea de conflict și funcțiile acestuia. Analiza Strategică a Conflictelor.

Cele trei etape principale ale metodologiei.

Conflict – situaţie de ostilitate deschisă sau “înăbuşită” între două sau mai multe părţi.
Totuşi, aprecierea funcţiilor conflictului, reieşind din conţinutul, importanţa şi rol său, se poate de divizat în
două grupuri:
 Funcţia constructivă,
 Funcţia distructivă
A) Funcţiile constructive a conflictului:
1. Conflictul – mijloc de identificare şi fixare a contradicţiilor şi a problemelor în societate, grup, stat,
sistem.
 Aici conflictul mărturiseşte faptul că contradicţiile au atins maturitatea şi necesită de întreprins măsuri.
 Astfel, se manifestă funcţia de informare, oferind impulsuri pentru cunoaşterea intereselor proprii şi
adversarului.
2. Conflict– ca formă de rezolvare a contradicţiei.
3. Funcţia integrativă =» faţă de o ameninţare externă subiectul foloseşte toate resursele sale în lupta cu
adversarul.
Însăşi problema conflictului uneşte membrii societăţii. Iar căutarea ieşirii din conflict apare sentimentul de
participare la elaborarea soluţiei problemei comune.
4. Rezolvarea conflictului aduce la stabilizarea sistemului social.
Părţile implicate în conflict, reieşind din experienţa anterioară, vor fi predispuse în viitor spre colaborare
decât conflict (de ex. Franţa şi Germania).
5. Conflictul – mijloc de clarificare coraportorilor de puteri a subiecţilor implicaţi şi în acest mod poate
preveni conflicte cu mai distrugătoare.
6. Conflict – contribuie la apariţia noilor norme de comunicare, completând pe cele vechi.
B) Funcţiile distructive a conflictului:
1. Conflictul cu metode violente de soluţionare implică jertfe umane enorme şi pierderi materiale.
De pilda, in 1999, peste 20 de milioane de persoane au fot afectate de conflite violente. In acel an, acestea
au generat proape 5 milioane de refugiati , din care peste 1 milion proveneau din Angola, aproximativ 850.000 din
Kosova, 750.000 din Eritreea si Etiopia, 550.000 din Timorul de est si 200.000 din Cecenia. In 2005, numarul
refugiatilor la nivel global ajunsese la peste 12 milioane din care pete 4 milioane de palestinieni.
2. Conflictul poate aduce părţile implicate în starea de destabilizare şi dezorganizare.
3. Stopează dezvoltarea economică, politică, socială şi spirituală a societăţii(crize, apariţia regimurilor
dictatoriale şi totalitare).
4. Dezintegrarea societăţii. Creşterea pesimismului.
5. Poate aduce conflicte noi şi mai distructive.
6. Contribuie la dezorganizarea sistemului regional sau internaţional, prin micşorarea disciplinei şi
eficacităţii organizaţiilor internaţionale.
7. În calitate de reacţie la conflict, participantul poate utiliza în calitate de mecanisme de apărare
mijloace cu efecte negative.
Analiza strategică a conflictelor
"Strategic Conflict Assessment" (SCA) tratează conflictele ca parte integrantă a proceselor politice,
economice şi sociale.
 SCA reprezintă un model în baza căruia rezultatele analizei unui conflict pot fi integrate în procesul de
politici publice la toate nivelele.
În plus, analizele SCA ajută la integrarea programelor străine de asistenţă în politicile diplomatice şi de
securitate ale statelor respective. Opţiunile care rezultă din asemenea analize sînt mai greu de separat în unele care
se referă cu stricteţe la situaţia de conflict şi altele care nu ţin de conflict; acestea de regulă tratează problema
guvernării din perspectiva conflictului deschis sau latent.
Cele trei etape principale ale metodologiei sînt următoarele:
I. Analiza conflictului. La această etapă se încearcă a se înţelege mai bine cauzele istorice şi cele structurale
ale unui conflict, precum şi premisele care au dus la transformarea unui conflict latent în unul deschis sau la
intensificarea unui conflict deja existent. Metodologia utilizată în studiile de până acum s-a concentrat pe analiza
structurilor, actorilor şi a dinamicii conflictelor.
II: Analiza reacţiilor internaţionale faţă de conflict.
 La această etapă este studiat rolul programelor de dezvoltare şi al altor intervenţii internaţionale.
 Actorii şi politicile internaţionale sînt parte integrantă a evoluţiilor legate de conflict şi de aceea analiza
acestora este importantă.
 Obiectivul la această etapă este de a produce o analiză detaliata a politicilor diverşilor actori externi într-
o serie de domenii.
 Această analiza va ajuta la identificarea contextului în care ulterior se va examina rolul programelor
străine de dezvoltare şi modul în care acestea interacţionează cu conflictul.
III. Elaborarea strategiilor şi opţiunilor.
 La această etapă sînt identificate opţiunile şi strategiile de diminuare a conflictului pentru a se asigura că
programele de dezvoltare răspund situaţiei de conflict dintr-o ţară.
 Strategiile şi opţiunile trebuie să se sprijine pe o bună înţelegere a surselor structurale şi a fazei actuale a
conflictului, a intereselor şi capacităţilor actorilor interni şi externi, şi a impactului programelor de dezvoltare
asupra dinamicii conflictului şi păcii.
 Două seturi de strategii operează la acest capitol:
 În primul rând este vorba de modalităţile în care agenţiile străine şi alţi actori externi pot elabora nişte
programe mai bine coordonate şi mai efective faţă de situaţia de conflict.
 În al doilea rând sînt vizate strategiile de lucru ale unor donatori individuali, care în urma analizei
conflictelor vor fi fie plasate în contextul conflictului, fie legate direct de conflict
Scopul unor astfel de analize este de a elabora o strategie care ar presupune o mai bună ajustare a
programelor de asistenţă la situaţiile de conflict din ţările în care operează. De regulă rezultatele unei analize SCA
sînt expuse într-un raport SCA.
Un raport „experimental” pentru Moldova a fost realizat în 2000, cînd metodologia SCA încă se afla în
proces de elaborare. În baza acestui raport a fost elaborat un Cadru de pacificare pentru Republica Moldova,
precum şi proiectul "Crearea unui cadru de relaţii paşnice în zonele de conflict din Republica Moldova", iniţiat în
Octombrie 2003. (T.Vaux, J.Barrett "Interese în conflict - Moldova şi impactul Transnistriei", Humanitarian
Initiatives, 2003).

27. Tipologia conflictelor. Sursele şi particularităţile noii generaţii de

conflicte internaţionale din perioada contemporană.

Există mai multe abordări teoretice privind tipologia conflictului, dintre care cea mai frecventă este cea care
defineşte conflictul în funcţie de efectele pe care acesta le generează:
Conflictele funcţionale sau constructive sunt acele conflicte ale căror efecte conduc la creşterea
performanţelor. Aceste conflicte sunt favorabile inovaţiei, creativităţii, schimbării şi adaptării. Menţinerea acestor
conflicte la un nivel controlabil conduc spre o motivare mai bună a personalului.
Conflictele disfuncţionale sau distructive sunt acele conflicte care fac rău părţilor implicate şi creează
dificultăţi în realizarea obiectivelor acesteia. În opinia specialiştilor în materie, conflictele distructive fac ca
resursele personale şi organizaţionale să se consume în condiţii de ostilitate.
Conflict constructive:
• Poate fi menţinut la un nivel controlabil
• Permite soluţionarea la momentul oportun
• Se poate ajunge la o soluţie acceptată de părţile implicate
• Comunicarea este una de încredere
• Fiecare parte manifestă deschidere faţă de intenţiile şi interesele celeilalte părţi
Conflict distructiv
 • Conflictul este scăpat de sub control, ca urmare a nesoluţionării acestuia
• Părţile nu reuşesc să treacă peste animozităţi şi să identifice o soluţia mutual avantajoasă
• Comunicarea dintre părţi devine susceptibilă şi incompletă
• Disponibilitatea fiecărei părţi de a lua în calcul interesele celeilalte părţi este mică
Conflictele pot fi după:
I. aria de extindere
 locale
 regionale
 internaţionale
 globale
 micro, macro, mega
II. forma de lupta
 paşnice
 violente
III. durata desfăşurării
 de lunga durata
 de scurta durata
IV. sferele de interes
 politice
 economice
 religioase
 culturale
 teritoriale,

28. Cauze și condiții care determină conflictul.

Cauzele conflictelor sunt multiple. Acest lucru se datorează complexităţii relaţiilor care se nasc din
interacţiunea părţilor implicate.
Consensul ar apărea ca o zonă comună de interacţiune a părţilor relaţionate. Această zonă comună
reprezintă suma compromiselor asumate de către fiecare persoană în parte.
Explicaţiile mai recente ale conflictului consemnează două tendinţe dominante (A. Stoica-Constantin, A.
Neculau, 1998):
• cea psihologică
• cea socio-politico-economică.
Modalitatea psihologică a încercat să explice conflictele prin “ceea ce se întâmplă în minţile oamenilor”.
Modalitatea socio-politico-economică, prin contrast, caută o explicaţie a conflictului în termenii factorilor
sociali, economici şi politici.
Cauzele unui conflict pot fi: obiective şi subiective.
Cauzele obiective sunt cele ce ţin nemijlocit de cerinţele, motivele:
a) inegalitate socială
b) resurse limitate
c) antagonismele dintre nou şi vechi
d) schimbările structurii sociale
Cauze subiectivesunt legate de contradicţiile ce apar între indivizi.
La baza contradicţiilor stau:
a) factorii psihologici
b) nivelul de cultură
c) valorile religioase etc.
Cauzele conflictelor sunt de natură: militare, politice, economice, ecologice, sociale.
Faptul că un conflict poate fi atât distructiv, cât şi constructivimpune de la sine problema înţelegerii
cauzelor care pot genera conflictul.
Această înţelegere este deosebit de importantă deoarece ea va furniza informaţii cu privire la identificarea,
prevenirea şi gestionarea eficientă a conflictului.
M.Deutsch identifică următoarele cauze majore ale conflictului:
• Controlul resurselor.
• Preferinţe şi antipatii, în care gusturile şi activităţile unei părţi le influenţează pe cele ale altei părţi.
 • Valori care revendică faptul că o valoare sau un set de valori trebuie să fie dominante.
• Credinţe asupra cărora există divergenţe cauzate de fapte, informaţii, realităţi etc.
• Natura relaţiei dintre părţile aflate în conflict.
Robbins grupează cauzele conflictului în felul următor:
• Comunicaţionale –includ schimbul insuficient de informaţii.
• Structurale –includ compatibilitatea scopurilor unui grup.
• Factori personali –includ sistemele de valori individuale şi caracteristicile personale.
Factori demografici. Trendul crescător al populaţiei (ritm de creştere de 1,5% până la 2% pe an)generează
două tipuri de probleme:
•caracterul limitat al resurselor face dificilă susţinerea materială a nevoilor umane, având ca efecte probabile
creşterea competiţiei pentru aceste resurse;
•în al doilea rând, ritmurile ridicate de creştere demografică în zonele cele mai sărace ale globului va creşte
şi mai mult diferenţele de venituri existente.
Evoluţia structurii populaţiei este şi ea un factor de presiune semnificativ pentru conflict. De exemplu, o
populaţie cu tendinţă spre îmbătrânire (cum este cazul ţărilor UE) va creşte presiunile fiscale asupra populaţiei
active, generând, astfel, surse specifice de tensiune socială.
Structura etnică trebuie luată şi ea în calcul în calitate de factor care poate influenţa dezvoltarea conflictului
la nivel microeconomic.
Intoleranţa etnică a majorităţii faţă de minoritate poate constitui un factor agravant pentru conflict. Chiar
dacă, la prima vedere, acest factor pare să nu fie de actualitate în Moldova, o analiză mai atentă relevă
comportamente şi situaţii conflictuale şi pe acest nivel (să dăm ca exemplu atitudinea faţă de populaţia romă).

29. Subiecții conflictului internațional (tipologia).

Participanţii conflictului social si internaţional sunt:

 Indicatorii
 Complicii
 Organizatorii
 Arbitrii
 Adepţii
 Adversarii
Subiecţii conflictului internaţional pot fi divizaţi in 2 categorii:
1 . Direcţi
2. Indirecţi
Subiecţii direcţi - sau părţile implicate nemijlocit in derularea conflictului, părţile a căror interese vin in
contradicţie.
Subiecţii indirecţi - pot:
A) provoca declanşarea conflictului
B) se implica in medierea conflictului,
C) sau susţin o parte sau ambele părţi.
De cele mai multe ori subiecţii indirecţi au rolul uni catalizator a conflictului sau dimpotrivă a unui factor
neutru ce contribuie la soluţionarea acestuia.
Tipologia actorilor prin violenţă, care determină caracterul conflictului sau crizei respective:
 Actorii angajaţi au mai curând raţiuni ideologice, politice sau religioase;
 Actorii acţionează în interesul lor privat, mai curând financiar, uneori au scopul să legitimeze influenţa lor
asupra unui grup;
 Acţiunea acestora este mai mult sau mai puţin previzibilă;
 Este vorba de grupări de persoane mai mult sau mai puţin spontane care se manifestă pentru una şi aceeaşi
cauză (mişcări de subversiune, mişcări muncitoreşti, grupe armate în serviciul unui stat sau a unui stat
vecin).
 Actori instituţionali.
Tipologia actorilor în dependenţă de nivelul lor de implicare în rezolvarea conflictelor (actori de rezoluţie),
care pot fi repartizaţi în două tipuri:
I. Actori global, competenţi în materia de gestionare a conflictelor şi crizelor în toate domeniile vizate. De
exemplu, ONU poate interveni într-o manieră foarte diversă: la nivel financiar, umanitar , sanitar , politic
şi poate militar.
II. Actori competenţi pe domenii specifice (financiar, umanitar etc.) în dependenţă de influenţa lor (acestea
pot fi şi actori autonomi)

30. Formele principale ale dinamicii conflictului.

Modelul Aisbergului
- Modelul 'aisbergului' ne dă de înţeles că doar o mică parte a conflictelor este vizibilă la suprafață
- Şase şeptimi dintr-un aisberg se află sub apă, invizibile, ele sunt cele care determină dimensiunea și
comportamentul aisbergului.
- Modelul 'aisbergului' este folosit de multe ori pentru a arătă că doar oparte din ceiia ce se întîmplă în cadrul
unui conflict și din dinamica conflictului este accesibilă în mod direct.
- Celelalte părţi ale acestei dinamici trebuie mai mult ghicite.
Conflictele au loc la două nivele:
Nivelul obiectual: obiectivele formulate, comportamentul sesizabil, faptele - acesta este vârful “obiectual”
al aisbergului.
Nivelul psihosocial sau subiectiv: temeri, nesiguranţe, dorinţe, sentimente, tabuuri interese personale, etc.
- toate acestea nu pot fi observate în mod direct, cu toate că sunt prezente masiv. De cele mai multe ori, toate
acestea rămân nespuse, acţionând astfel în 'zona ascunsă'.
Deseori, nivelul psihosocial sau subiectiv domină acţiunile conflictuale.
 Cu cât escaladează un conflict mai mult, pe atât creşte şi importanţa acestui nivel.
 Conştientizarea nivelului psihosocial, a dinamicii 'ascunse', înseamnă aducerea în prim-plan a adevăratului
obiect al conflictului şi, implicit, deschiderea căilor de negociere în vederea aplanării acestuia.
 Procesul de comunicare este limitat, fiind resimţit mai degrabă ca o barieră decât ca o punte de legătură.
 Neîncrederea sporeşte iar aplanarea divergenţelor nu este mai niciodată văzută ca fiind o sarcină comună.

31. Etapele conflictului

Conflictele sunt construite în faze specifice:

- În faza premergătoare sunt sesizate conflictele latente sau deja manifeste, fără a fi însă evaluate (încă) ca
fiind negative.
- În faza de escaladare se pune în mişcare o dinamică specifică care acutizează conflictul.
- În faza de lămurire interesul se concentrează pe redefinirea şi reorganizarea convieţuirii. Toate aceste faze
mai sunt cunoscute şi sub numele de arc al conflictului.
Cursul circular al conflictului adaptat după FORSYTH
I. Dezacordul debutează prin: (1)simple neînţelegeri, (2) diferenţierea indivizilor sau grupurilor prin
modul lor de a fi şi a gândi (uneori pot fi şi pseudo-neînţelegeri, false probleme), (3) divergenţe minore,
nesemnificative pentru interacţiunea socială, (4) divergenţe de grup, dar care necontrolate la timp, pot
degenera în conflicte reale.
Dezacordul este neînţelegerea care apare ca urmare a diferenţelor asupra:
 unor valori sintetizate în cultură,
 precum şi ca urmare a lipsei de informaţii corecte asupra partenerilor de interacţiune,
  dar şi din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intră în contact.
II. Confruntarea (tensiunea crescută a interacţiunilor):
 fiecare parte îşi susţine poziţia sa, acceptând-o pe baza unei ideologii justificative (se intensifică angajarea
părţilor pe linia dezacordului iniţial);
 fiecare parte evidenţiază erorile din gândirea celeilalte;
 fiecare parte se convinge pe ea însăşi că trebuie să convingă adversarul să-şi schimbe părerea, să renunţe la
poziţia lui, acceptând argumentele sale;
 acţiunea de persuasiune devine exagerată, poate degenera în acţiuni de forţă, de coerciţie, cu efect de
„boomerang" asupra părţilor;
 expresia emoţională domină asupra argumentelor logice;
 rata comunicării în grup scade;

 sânt antrenate mecanisme psihologice şi interpersonale ale luptei care duc la stress crescut, atmosferă
tensionată, frustrări succesive ce antrenează în lanţ ostilităţi, forme de violenţă, agresivitate în limbaj;
III. Escaladarea:
 distruge normele reciprocităţii pozitive, înlocuindu-le cu unele de tip negativ (Schienker, Goldman, I978)
care susţin un comportament concurenţial exagerat;
 tensiunile şi ostilităţile din grup sunt scăpate de sub control;
 reacţia de auto-apărare a fiecărei părţi stârneşte violenţe fizice şi simbolice, agresivitate maximă;
 în această etapă c. atinge punctul culminant, „de vârf" care poate distruge total interacţiunea de grup,
ajungând uneori chiar până la distrugere fizică a părţilor, sau o poate reface printr-o schimbare structurală.
Posibilitatea apariţiei conflictului violent este mare.
Orientarea spre strategii de dobândire a puterii cu implicarea violenţei
IV-V. De-escaladarea conflictului şi Rezolvarea conflictului sunt două etape convergente, ambele au ca
scop obţinerea unei situaţii de calm şi cooperare intermediate de soluţiile raţionale imaginate.
De-escaladarea – orientarea spre soluţii raţionale de rezolvare prin intervenţii legale de tip instituţional,
prin negocieri şi compromisuri treptate, prin stimularea posibilităţilor de comunicare deschisă între părţi, prin
captarea bunăvoinţei părţii adverse, prin apariţia „celei de a treia părţi" în calitate de mediator, moderator,
facilitator, diplomat, sfătuitor, conştientizator, judecător, expert etc., toate având un scop integrativ, de
refacere a interacţiunii sociale normale.
Rezolvarea nu trebuie să fie privită de nici una din părţi ca un semn al slăbiciunii sale, nu trebuie să fie
speculat în procesul concilierii de nici o parte, ci apreciat prin funcţia lui pozitiv integrativă pentru unitatea şi
pacea socială.
O altă variantă a etapelor conflictului:
 Debutul – faza în care un conflict iese din starea de latenţă şi devine manifest prin simple neînţelegeri. Pot
apărea divergenţe minore care necontrolate la timp pot degenera în conflicte reale.
 Confruntarea – faza în care tensiunea interacţiunii este crescută. Acest moment este foarte important
deoarece apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de gestionare a acestei etape îşi va pune amprenta asupra
evoluţiei conflictului. Creşterea, escaladarea conflictului sau rezolvarea lui se hotărăşte în această etapă.
 Creşterea – are loc atunci când părţile îşi intensifică acţiunile de urmărire a scopurilor lor. Creşterea poate fi
văzută în forme diferite, însă de obicei implică anumite acţiuni ostile îndreptate către o altă parte. În această etapă
se ajunge la escaladarea agresivităţii argumentelor, indivizii tind să înlocuiască acţiunile raţionale cu acţiuni
iraţionale, chair violente.
 Polarizarea - are loc atunci când toate aspectele relaţiilor dintre părţi încep să se destrame. Dacă se ajunge în
această etapă înseamnă că acel conflict este distructiv, contactul dintre părţi descreşte, iar comunicarea devine
încordată. De obicei această situaţie este însoţită şi de creşterea numărului de rezultate problematice.
 Lărgirea – este o fază în care părţile încep să-şi găsească suport în aliaţi şi protectori, conducând la creşterea
numărului de părţi implicate în rezultatele conflictului.
 Antrenarea - În ultimele stagii ale conflictelor, părţile sunt deseori  prinse în cursul acţiunii generând o
continuare sau intensificare a conflictului, fără nici o şansă de retragere onorabilă sau sigură. Frica de a pierde
influenţa şi poziţia, neacceptarea admiterii unei greşeli costisitoare, şi dorinţa de revanşă sau recuperare a
pierderilor, toate astea contribuie la continuarea implicării în conflict în ciuda pierderilor uriaşe.
 Descreşterea - Are loc atunci când părţile, uneori cu ajutorul unei terţe părţi intermediare, acţionează într-un
mod prin care indică că au de gând să înceteze cu comportamentul advers, fie unilateral fie condiţionat.
 Rezolvarea - este etapa în care părţile ajung să reducă, să rezolve sau să termine conflictul. Se obţine o situaţie
de calm şi cooperare. Rezolvarea prin crearea unui echilibru instabil nu este o soluţie constructivă, acesta, la cel
mai mic semn de tensiune va reacţiona distructiv asupra părţilor, putând genera un nou conflict.

32. Căi şi metode de reglementare a conflictelor internaţionale:

misiuni de stabilire a faptelor, negocierea, medierea.

Astfel, organizarea acţiunilor pentru soluţionarea crizelor şi conflictelor impune:

I. Supravegherea crizei sau a conflictului:
 culegerea de date şi informaţii şi analiza lor;
 identificarea părţilor aflate în conflict şi a intenţiilor lor;
 monitorizarea acţiunilor.
II. Rezolvarea:
 acţiuni asupra cauzelor, în măsura în care se cunosc;
 contactarea părţilor;
 organizarea negocierilor (când este cazul);
 stabilirea forţelor şi mijloacelor care acţionează în diferite etape ale crizei (politice, diplomatice, informaţionale,
economice, de ordine publică şi siguranţă naţională, militare) şi pregătirea acestora pentru astfel de acţiuni;
 stabilirea modului de acţiune, a modului de angajare, a mandatului şi a acţiunilor propriu-zise (acţiuni asupra
părţilor; acţiuni asupra liderilor; acţiuni asupra punctelor tari;
 acţiuni asupra punctelor vulnerabile;
 acţiuni asupra partenerilor;
 acţiuni asupra reţelelor şi bazelor, depozitelor şi statelor care sprijină părţile sau acţiunile, în cazul terorismului
de orice fel sau în conflicte violente);
 represalii etc.
III. Limitarea extinderii crizei sau conflictului:
 embargo;
 boicot;
 blocadă;
 Alte sancţiuni stabilite de ONU şi alte organisme internaționale
Ancheta internaţională se efectuează de către o comisie internaţională de anchetă,creată de părţile în
diferend şi are ca scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului, cât şi culegerea unor
informaţii, privitor la diferend, în prezenţa părţilor. Ancheta internaţională este o modalitate de soluţionare
paşnică, care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend
internaţional, de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie
internaţională, comisie ale căror concluzii au un caracter facultativ. Competenţa şi procedura de constituire a
comisiilor internaţionale de anchetă este reglementată de Statutul ONU şi Convenţia dela Haga pentru
reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale.
Negocierile directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc, mai puţin costisitor şi la îndemâna părţilor care,
în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi bilaterale sau multilaterale. Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate
diverse forme şi metode de soluţionare a diferendului internaţional. Concomitent, negocierea, pe lângă faptul că
este un mijloc de bază de soluţionare paşnică a diferendelor, îndeplineşte şi funcţii aplicative în cadrul soluţionării
diferendelor. În mod practic, toate mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se iniţiază prin negocieri şi de
multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri. Dreptul internaţional nu stipulează reguli unice cu privire la
tipurile, modalităţile şi procedura de negociere. De regulă, negocierile cuprind următoarele etape: iniţiativa de a
începe negocierile (poate parveni de la un stat sau un grup de state), înţelegerea propriu-zisă privind negocierile
timpul, locul, nivelul şi statutul delegaţilor sau împuterniciţilor la negocieri etc.), pregătirea negocierilor
(procedura, principiile etc.), negocierile propriu-zise, elaborarea actului final al negocierilor .
Negocierile diferă după:
1) obiectul supus negocierii (probleme politice, economice, sociale, militare etc.);
2) actorii procesului de negociere (bilaterale sau multilaterale);
3) nivelul şi statutul părţilor participante la negocieri (la nivel înalt, la nivel de miniştri de externe, la nivel de
ambasadori sau împuterniciţi speciali);
4) interesele părţilor;
5) mediul de negociere;
6) modul de finalizare al negocierii.
Unul dintre avantajele negocierilor este considerat tocmai acela că, datorită lipsei de formalism, ele se pot
desfăşura alternative cu alte mijloace de soluţionare ori se pot relua la nivele diferite de reprezentare. Negocierile,
desigur, nu reuşesc întotdeauna, deoarece ele nu depind de un anumit grad de bunăvoinţă reciprocă, flexibilitate
şi sensibilitate.
Medierea, spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă nu numai la negocieri, ci
formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii pentru părţile în diferend. Scopul mediatorului
se limitează doar la stabilirea pretenţiilor reciproce între părţile îndiferend şi îndemnarea lor spre soluţionare
paşnică a diferendului. Rolul de mediator încetează îndată ce una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi
mediatorul conştientizează că propunerile sale nu sunt acceptate. Medierea are un caracter facultativ, ceea ce îşi
găseşte expresia în iniţiativa terţuluicare o oferă, în poziţia părţilor care o pot accepta sau refuza, în orice
moment, ca şi în faptul că propunerile mediatorului nu sunt obligatorii pentru părţile în diferend.

33. Instituții și proceduri de reglementare a conflictelor internaționale: adjudecata şi arbitrajul.

Rolul Curţii Internaţionale de Justiţie în soluţionarea conflictelor.
Caracteristicile specifice ce individualizează aceste metode.

Arbitrajul reprezentând o formă privată de soluționare a diferendelor dintre părți, prin numirea unor
persoane fizice în calitate de arbitri, este considerat a fi un mijloc util de soluționare rapidă și echitabilă a litigiilor
care pot să rezulte din tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii.
Arbitrajul prezintă numeroase avantaje pentru părțile în litigiu prin existența încrederii acestora în persoana
arbitrilor, confidențialitatea informațiilor, rapiditatea adoptării soluției, cheltuieli de judecată reduse cât și
posibilitatea recunoașterii internaționale a sentințelor arbitrale. 
Arbitrajul poate fi ad-hoc, organizat pentru soluționarea unui litigiu sau instituționalizat, fiind creat de către
instituții permanente de arbitraj sau în cadrul acestora, activând în baza propriilor regulamentelor interne și având
un număr determinat de arbitri.
Procedura arbitrajului are ca temei convenția de arbitraj a părților prin care se remite spre soluționare în
arbitraj toate litigiile sau o parte din ele, care au apărut sau care vor putea eventual apărea între părți. Convenția de
arbitraj poate exista sub formă de clauză compromisorie sau compromis. 
În Republica Moldova arbitrajul este o instituție relativ nouă, fiind în curs de dezvoltare. O primă lege în
domeniul arbitrajului a fost Legea cu privire la judecata arbitrală, care deși fiind adoptată și constituind o
perfecționare a legislației în domeniu, a fost aplicată în mod redus în soluționarea litigiilor. În prezent, procedura
arbitrală se desfășoară potrivit Legii cu privire la arbitraj și Legii cu privire la arbitrajul comercial internațional,
iar reglementarea generală fiind stabilită în Codul de procedură civilă.
Arbitrajul constituie și o cale sigură și legală de soluționare a litigiilor, prin recunoașterea acesteia de către
CEDO ca având un statut de instanță constituită prin lege.
 Curtea Internațională de Justiție (cunoscută și drept Curtea Mondială sau CIJ; franceză Cour
internationale de justice) este principalul organ judiciar al Națiunilor Unite. Ea are sediul în Palatul Păcii de
la Haga, Țările de Jos. Principalele sale funcții legale sunt soluționarea litigiilor prezentate de către statele
membre și de a da avizele consultative cu privire la întrebările adresate de către organele autorizate în mod
corespunzător. CIJ nu ar trebui să fie confundată cu Curtea Penală Internațională, care are de asemenea potențial
"global" de competență.
Înființată în anul 1945 de către Carta ONU, Curtea a început activitatea în 1946 ca succesoare a Curții
Permanente Internaționale de Justiție. Statutul Curții Internaționale de Justiție, similară cu cea a predecesorului
său, este principalul document care constituie documentul constituant și de reglementare a Curții. Munca Curții se
caracterizează printr-o gamă largă de activitatea judiciară. CIJ s-a confruntat cu relativ puține cazuri în istoria sa,
dar a fost sesizată în mod clar o creștere a dorinței de a folosi Curtea începând cu anii 1980, în special în rândul
țărilor în curs de dezvoltare. Statele Unite au retras competența obligatorie în 1986, și așa mai acceptă jurisdicția
Curții numai de la caz la caz. Capitolul XIV al Cartei Organizației Națiunilor Unite autorizează Consiliul de
Securitate ONU de a pune în aplicare hotărârile Curții Mondiale, dar aplicarea este condiționată de dreptul de veto
a celor cinci membri permanenți ai Consiliului. În prezent există douăsprezece cazuri la Curtea Mondială.
CIJ este compusă din cincisprezece judecători aleși pentru nouă ani de către Adunarea Generală a ONU și
Consiliul de Securitate al ONU de pe o listă de persoane nominalizate de către grupuri naționale în Curtea
Permanentă de Arbitraj.
Judecătorii CIJ nu sunt în măsură să dețină orice alt post, și nici nu pot acționa în calitate de avocat. În
practică, membrii Curții au propriile lor interpretări a acestor reglementări. Acest lucru le permite să se implice în
afară de arbitraj și în posturile profesionale, atât timp cât nu există nici un conflict de interese. Un judecător poate
fi demis doar cu votul unanim al celorlalți membri ai Curții. În ciuda acestor prevederi, independența judecătorilor
CIJ a fost pusă la îndoială. De exemplu, în ceea ce privește cazul Nicaragua, SUA a emis un comunicat, sugerând
că acesta nu a putut prezenta materiale sensibile Curții din cauza prezenței unor judecători din blocul comunist.
Deciziile și avizele sunt luate cu majoritate, și, în caz de divizare egală, votul președintelui devine decisiv.
Judecătorii își pot exprima și opinii separate atunci când nu sunt de acord cu hotărârea luată.
Așa cum se menționează la articolul 93 din Carta ONU, toți cei 193 membri ONU sunt parte ai statutului
Curții de Justiție. Statele care nu sunt membre ONU pot, de asemenea, deveni parte la statutul Curții, în temeiul
articolului 93 alineatul (2). De exemplu, înainte de a deveni membru al Națiunilor Unite, Elveția a folosit această
procedură, în 1948; Nauru de asemenea, a devenit parte în 1988. O dată ce un stat este parte la statutul curții, are
dreptul de a supune cazuri în fața Curții. Cu toate acestea, calitatea de parte la Statut nu dă automat jurisdicție
Curții asupra litigiilor care implică aceste părți. Problema de competență este apreciată din două aspecte:
procedura contencioasă și avizele consultative.
În cazul procedurii contencioase (prin care se urmărește soluționarea unui litigiu), CIJ pronunță hotărâri cu
caracter obligatoriu între statele care acceptă să se supună statutului Curții. Numai statele pot fi parte în cazurile
controversate (competența ratione personae). Persoanele fizice, societățile, părțile unui stat federativ sau ONG-uri
sunt excluse de la participarea directă, deși Curtea poate primi informații din partea organizațiilor internaționale
publice. Aceasta nu exclude interesele non-statale care fac obiectul unei proceduri de stat în cazul în care acesta
din urmă aduce cazul împotriva altuia. De exemplu, un stat poate, în caz de "protecție diplomatică", aduce un caz
în numele unuia dintre resortisanții sau corporații.
Jurisdicția este adesea o chestiune crucială pentru Curte în cazurile contencioase. Principiul cheie este că
CIJ este competentă numai în baza consimțământului statelor (competența ratione materiae) și anume că pot fi
supuse Curții doar litigiile pe care statele i le supun. Articolul 36 descrie cele patru baze de la care competența
Curții poate fi fondată: interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internațional, existența oricărui fapt care,
dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale și natura sau întinderea reparației datorate
pentru încălcarea unei obligații internaționale.
La soluționarea cauzelor, instanța aplică dreptul internațional, așa cum este rezumat în articolul 38 din
Statutul CIJ, care prevede că, la adoptarea deciziilor sale, instanța aplică convențiile internaționale, obiceiurile
internaționale și "principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate". Aceasta se poate referi, de
asemenea, la scrierea academică ("învățăturile celor mai înalți publiciști ai diferitelor națiuni") și la hotărârile
judecătorești anterioare care să contribuie la interpretarea legii, deși instanța nu este obligată în mod oficial de
deciziile sale anterioare conform doctrinei precedente. Articolul 59 clarifică faptul că noțiunea de drept precedent
sau hotărâre de stare comună nu se aplică deciziilor CIJ. Decizia instanței leagă numai părțile la această
controversă. Cu toate acestea, în temeiul articolului 38 alineatul (1) litera (d), instanța poate lua în considerare
propriile decizii anterioare.
Instituțiile de securitate
 ● Interesul privind întreținerea mediului de securitate determină entitățile sociopolitice vizate să asigure
cadrul dezirabil instituționalizării politicilor şi strategiilor de securitate, atât în plan național, cât şi în plan
internațional. În acest sens, gestionarii mediului de securitate se preocupă de construirea unor administrații
eficiente, înzestrate cu atribuții specifice în domeniu, a căror activitate are implicații majore asupra existenței
structurilor socio-politice şi juridice ale societății.
● Instituțiile create de organizările sociale, respectiv națiunile, îndeplinesc, pe fond, şi funcții legate de
construirea şi întreținerea mediului de securitate. Între acestea se remarcă: legislativul ales, un executiv (guvern)
dinamic, o instituție juridică (justiție) independentă, autorități comunitare locale, proprietatea publică şi privată,
precum şi forțe armate eficace.
● Rolul fundamental al instituțiilor de securitate îl constituie cunoaşterea şi contracararea disfuncțiilor,
vulnerabilităților, factorilor de risc, amenințărilor, pericolelor şi posibilelor agresiuni la adresa mediului de
securitate. Pe acest fundament, ele întreprind demersurile necesare menținerii şi sporirii capacității organizărilor
sociale de a se apăra împotriva oricăror forme de agresiune socio-politică. În acest proces social, informația
devine indispensabilă.
● Definitorii pentru întreținerea mediului de securitate sunt deciziile autorităților cu competențe stabilite şi
asumate. În acest sens, statele - ca modalități ideologice de gestionare publică -, devin „administratorii”
necesităților de securitate. Numai statelor naționale construiesc organizații capabile să realizeze acțiuni normative,
administrative şi motivatoare pentru toți oamenii, în calitatea lor de cetățeni.
Organizațiile naționale şi internaționale de securitate.
Potrivit competențelor, acestea creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informații şi
participarea la deciziile privind mediul de securitate pentru celelalte autorități ale administrației publice centrale şi
locale, a organizațiilor neguvernamentale şi populației din spațiul de securitate administrat. În acest sens, sunt
obligate: să elaboreze şi să promoveze strategiile pentru dezvoltarea durabilă şi stabilitatea mediului de securitate
şi să elaboreze recomandări pentru strategii sectoriale şi politice în privința mediului de securitate; să inițieze
proiecte de acte normative, norme tehnice, reglementări, proceduri şi directive şi să avizeze normele şi alte
reglementări elaborate de către instituțiile îndrituite cu privire la activitățile cu impact negativ asupra mediului de
securitate; să monitorizeze, în situații speciale, cu informarea guvernelor naționale, zonele de risc înalt pentru
mediul de securitate şi să elaboreze, împreună cu alte instituții centrale şi autoritățile locale, programe speciale
pentru înlăturarea riscului survenit în aceste zone; să organizeze instituții şi organizații de control al
componentelor strategice ale securității naționale şi zonale; să pregătească, în colaborare instituțiile financiare
abilitate, aplicarea de noi instrumente financiare care să favorizeze protecția şi îmbunătățirea calității factorilor
mediului de securitate intern, în conformitate cu cele aplicate pe plan internațional; să supravegheze eliminarea
factorilor de risc înalt şi să sprijine prin măsuri fizice, juridice şi procedurale reintrarea în normalitate a zonelor
respective.
În ultimul deceniu, îndeosebi organizațiile internaționale de securitate, precum O.N.U. sau O.S.C.E., au
fundamentat un nou concept: securitatea cooperativă/prin cooperare şi securitatea comună. Acesta completează
conceptele tradiționale de „securitate colectivă“, „apărare colectivă“ şi „încredere reciprocă“, fiind destinat unirii
eforturilor pentru prevenirea tensiunilor în viața internațională, îndeosebi a izbucnirii unui război. Scopul central
al „securității cooperative” este împiedicarea un stat să acumuleze sau să utilizeze mijloacele pentru o ofensivă
împotriva altui stat. „Securitatea cooperativă”, oferă națiunilor posibilitatea de a identifica soluțiile paşnice la
vechile probleme ale războiului şi păcii. Cel mai frecvent, această viziune a fost Însă, acestea n-au reuşit să îşi
îndeplinească promisiunile, fapt pentru care se încearcă relansarea conceptului „securitate cooperativă”, pe
fundamentul căreia să fie clădit un sistem de securitate în care toate națiunile şi toate organizațiile de securitate -
fie ele sub-regionale, regionale, internaționale sau globale - să-şi coordoneze eforturile şi să coopereze mai strâns
pentru atingerea aceloraşi obiective comune: pacea globală înțeleasă nu doar ca lipsă a războiului, ci ca mediu de
dezvoltare economică şi social/

34. Importanţa Organizaţiilor Internaţionale în soluţionarea conflictelor.

ONU şi rolul său în securitatea internaţională.

● Politica de securitate a organizațiilor internaționale de securitate (gen O.N.U.) are ca fundament „securitatea
colectivă” şi se bazează pe voința politică a statelor - elementul decisiv atât în declanşarea, cât şi în prevenirea
conflictelor. În sfera lor de competență intră „actori” de mărimi şi valori diferite, cu interese adesea diferite, care
încearcă să-şi impună propriul interes printr-o gamă largă de acțiuni politico-militare sau socio-culturale. Între
aceştia se relevă, prin identitate şi prezență activă în mediul de securitate: state ideologice, state naționale,
organizații interguvernamentale şi nonguvernamentale, alianțe politico-militare, „actori” transnaționali.
 ● Funcția principală a politicii de securitate a acestor organizații este armonizarea intereselor „actorilor”
respectivi, în vederea prevenirii oricăror forme de conflict. Aceasta este consecința sistemului de relații instituit şi
recunoscut de către „actori”, a funcțiilor de securitate pe care şi le asumă, a modalităților de realizare a
schimburilor de resurse dintre aceştia, precum şi a impactului intereselor de securitate individuale asupra celor
colective.
● Viabilitatea măsurilor politice întreprinse de către organizațiile internaționale de securitate (gen O.N.U.)
depinde de capacitatea de a mobiliza toate statele membre pentru prevenirea conflictelor. Însă, efectivele militare
cu care se poate implica în zone conflictuale depind interesul statelor membre, îndeosebi a Marilor Puteri, de a se
implica în aceste zone. În majoritatea cazurilor, eforturile de realizare a păcii încep după declanşarea conflictului.
Experiența arată că aplicarea unor metode combinate, cum ar fi bunele oficii, misiuni de informare şi negociere,
dau rezultate mai bune. Însă, în puține cazuri sunt capabile să aplice sancțiuni pentru a impune pacea, întrucât
trebuie realizat consensul.
● O direcție fundamentală a politicii de securitate a organizațiilor internaționale de securitate (gen O.N.U.)
este delimitarea tipurilor de comportament indezirabil, necesare măsurilor de prevenire a conflictelor. Printre
obiectivele politicii lor de securitate figurează necesitatea de a respecta drepturile omului şi dreptul umanitar. De
aceea, resimt permanent nevoia consolidării conducerii colective, elaborării şi aplicării instrumentelor juridice, pe
fundamentul dreptului internațional, creşterii capacității de prevenire a încălcării drepturilor omului, în vederea
anticipării şi prevenirii conflictelor, precum şi a gestionării, în primul rând, prin mijloace politico-diplomatice, a
crizelor de securitate.
În vârful ierarhiei organizațiilor internaționale de securitate se află astăzi Organizația Națiunilor Unite
(O.N.U.), constituită, inițial, de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Această organizație
mondială de securitate este a ,,națiunilor unite”, însă nu reprezintă decât prototipul formulei practice de asociere
ideologică permanentă sau ,,noua formulă a Societății Națiunilor”, ea însăşi produs structurat din ,,Concernul
European” al secolului al XIX-lea.
● O.N.U. este îndrituită să coordoneze eforturile politice la nivel mondial, destinate asigurării securității şi
stabilității globale. Acțiunile politico-militare desfăşurate sub mandatul O.N.U. au evoluat de la ,,diplomația
preventivă” din perioada războiului-rece, la ,,acțiuni de prevenire a conflictelor” şi de ,,menținere a păcii”, însă
procedurile explicite de prevenire şi de luare a deciziilor sunt influențate de raportul de forțe şi de putere din
Consiliul de Securitate, unde numai ,,superputerile” sunt membri permanenți. Convergența de interese din cadrul
acestui ,,Consiliu” - îndrituit să realizeze ,,menținerea păcii şi securității internaționale” -, este dată de
convergența pe plan ideologic, individualizată în convergența de interese, pe baza căreia sunt definite actele care
contravin ,,principiilor” de drept internațional: ,,amenințarea păcii”, ,,încălcarea păcii”, ,,act de agresiune”.
● Soluția ,,militară” concepută în cadrul O.N.U. constă în operațiuni de menținere a păcii, interpretate ca act
de autoritate dar şi ca mijloc de reglementare a unui ,,diferend”. Acestea constituie modalitatea ,,tehnică” de
aplicare a unor ,,soluții globale” care evoluează de la prevenirea conflictelor până la menținerea sau restabilirea
păcii. Dacă pentru ,,menținerea păcii” este nevoie, cel puțin formal, de acordul părților ,,beligerante” (putere
politică - opoziție, în cazul ,,crizelor” interne, sau stat agresor - stat victimă, în cazul ,,crizelor” rezultate dintr-o
agresiune externă), în cazul operațiunilor de ,,restabilire a păcii”, violența militară exercitată de către forțele
militare ale O.N.U. poate genera noi stări conflictuale şi le poate amplifica, în raport de
interesele ,,superputerilor”.

35. Importanţa Organizaţiilor Internaţionale în soluţionarea conflictelor.

Rolul NATO în reglementarea conflictelor regionale şi internaţionale.

Politica de securitate a alianțelor politico-militare

● În mediul de securitate sunt viabile doar alianțele politico-militare constituite de state democratice,
suverane.
● Alianțele politico-militare constituite se bazează pe capacitatea lor militară, au experiență în domeniul
prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor atât în interiorul propriului spațiu, cât şi dincolo de marginile alianței
respective. Ele sunt interesate să rezolve situațiile-problemă prin mijloace politico-diplomatice şi să apere
teritoriile naționale ale statelor membre prin descurajarea potențialilor agresori.
● Alianțele politico-militare constituite în scop defensiv (gen N.A.T.O.) utilizează potențialul lor militar şi
informativ, în principal, pentru apărarea teritoriului statelor membre. Însă, în scopul prevenirii destructurării
mediului de securitate de către „actori” care se raportează la alte simboluri sau prezintă amenințări pentru spațiul
de interes strategic, alianțele politico-militare defensive desfăşoară acțiuni politico-militare şi dincolo de granițele
acestora. În astfel de situații, sunt interesate de cooperarea cu organizațiile internaționale de securitate sau cu
asociațiile de state democratice şi suverane, în scopul menținerii păcii şi a preveni războiul. Deciziile în materie
de apărare comună sunt luate sub autoritatea unor consilii politice alcătuite din reprezentanți ai guvernelor statelor
membre.
● Obiectivul general al politicii de securitate al alianțele politico-militare cu caracter defensiv este gestionarea
conflictelor din spațiul de interes strategic. Pentru aceasta utilizează: diplomația preventivă (acțiuni politice
vizând creşterea încrederii şi securității, măsuri de ordin militar - pentru reducerea riscurilor, acțiuni de
coordonare a măsurilor preventive şi asistență sub formă de consultare politico-militară); măsuri politico-militare
de menținere a păcii (implicarea cu contingente militare în zonele de conflict, acordarea sprijinului organizațiilor
internaționale de securitate, programe de pregătire şi educație pentru participanții la operațiuni de menținere a
păcii etc.) şi măsuri politico-militare de construire a păcii (declarații politice în sprijinul eforturilor de a se ajunge
la o reglementare durabilă a conflictelor, sprijin politic pentru organizațiile regionale în domeniul dimensiunii
umane din zonele de conflict, cooperarea pentru verificarea şi aplicarea măsurilor de control al armamentelor şi de
dezarmare etc.)
● Potrivit politicii de securitate, alianțele politico-militare dezvoltă un parteneriat puternic între statele
membre, în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun, reiterând adesea că securitatea spațiului este
indivizibilă. Pe acest temei îşi mențin capacitățile militare comune în stare operativă, desfăşoară acțiuni pentru
apărarea comună în funcție de amenințările potențiale şi construiesc permanent capacități militare pentru întregul
spectru de circumstanțe previzibile.
În actualul context de securitate, Alianța Nord-Atlantică (N.A.T.O.) constituie expresia cea mai elocventă
nevoii de protejarea a interesului de securitate în cadrul alianțelor politico-militare cu caracter defensiv. N.A.T.O.
a fost concepută ca asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi menține securitatea prin garanții
reciproce şi relații stabile cu alte Țări. În fapt, este o alianță politico-militară, cu caracter defensiv, care
funcționează pe baza respectării cerințelor securității democratice, acceptate de toate statele membre, ca state
suverane.
● Principiul funcționării N.A.T.O. este angajamentul comun şi cooperarea mutuală între state democratice şi
suverane pentru asigurarea securității comune a statelor membre. Acesta are drept scop asigurarea indivizibilității
securității pentru toți „partenerii” de coaliție şi impune eforturi naționale sporite şi eficiente pentru prevenirea şi
contracararea riscurilor şi amenințărilor la adresa spațiului comun de securitate.
● În prezent, într-un context internațional adesea schimbător, N.A.T.O. deține un rol esențial în întărirea
securității euroatlantice după încheierea „războiului rece”. Rolul sau politic este în creştere, îndeosebi după
adoptarea la summit-ul de la Washington, din anul 1999, a unui nou concept strategic al Alianței. Pe baza acestuia
şi a forței de negociere sporită, N.A.T.O. a deschis şi a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea şi
dialogul consolidat cu alte state, a manifestat interes şi receptivitate continuă pentru primirea de noi membri şi a
intensificat colaborarea cu alte organizații internaționale de securitate.
● N.A.T.O. este un „actor politico-militar” care are o responsabilitate sporită în construcția securității
europene şi globale a secolului XXI. Specialiştii apreciază că Alianța este pregătită pentru a face față
modificărilor prevăzute în următoarele decenii în mediul continental şi mondial de securitate, creşterii instabilității
şi impredictibilității proceselor geopolitice, precum şi amenințărilor specifice începutului de mileniu (terorismul,
crima organizată, migrația ilegală, comerțul cu produse, arme şi accesorii nucleare).
● N.A.T.O. are un rol fundamental în asigurarea securității Europei şi îşi asumă responsabilități sporite
privind securitatea Europei, înregistrând o schimbare fundamentală în structură şi misiuni. În noul context de
securitate, rolul N.A.T.O. devine ,,global“, întrucât se concentrează pe noii inamici - terorism, armele de nimicire
în masă, crima organizată şi amenințările asimetrice.
● N.A.T.O. a devenit o alianță „mai flexibilă“, transformându-se din organizație de apărare colectivă în
„organizație de securitate şi apărare“. Forțele sale armate sunt „forțe de securitate şi apărare“. A doua generație de
misiuni, de după perioada „războiului rece”, de referă, în principal la combaterea terorismului şi gestionarea
crizelor.
● Se apreciază că N.A.T.O. este noua Alianță pentru Europa secolului XXI. Aceasta va ființa într-o lume
confruntată cu probleme grave, precum: proliferarea terorismului şi armelor de nimicire în masă, creşterea
tensiunilor dintre Țări posesoare de 118 armament nuclear, instabilitatea regională, competiția mondială pentru
putere, amplificarea decalajelor economice şi sociale, crima organizată, persistența discriminărilor, eco-terorism,
tensiuni sociale şi conflicte armate cu caracter local.
● În concepția factorilor de decizie politico-militară ai N.A.T.O., principala provocare o constituie gestionarea
crizelor de securitate. Astfel, pe lângă rolul tradițional, de apărare şi descurajare, ,,Alianța” oferă o largă gamă de
soluții, mergând de la prevenirea şi gestionarea ,,războaielor civile”, până la ,,monitorizarea” controlului
armamentelor şi acordurilor de dezarmare şi, în final, la violența armată, adică la intervenția militară în orice zonă
afectată de o criză politico-militară, dacă interesele ei sunt afectate. Se consideră că N.A.T.O. va avea rol de
echilibru, cooperare şi aport substanțial la securitate şi stabilitate în mediul de securitate european şi mondial.
 36. Importanţa Organizaţiilor Internaţionale în soluţionarea conflictelor.
Aportul OSCE la misiunea de reglementare a conflictelor.

● Organizațiile regionale de securitate (gen O.S.C.E.) constituie, de regulă instrumente de securitate

cooperativă (şi nu colectivă). Funcția principală a politicii de securitate a acestora este de a furniza mecanisme de
cooperare, necesare depăşirii unor situații tensionate dintre state.
● Organizațiile regionale de securitate (gen O.S.C.E.) acordă o importanță deosebită stabilității politice şi
militare în zona lor de competență. Acestea acționează, în mod deosebit, pentru prevenirea conflictelor la nivel
politic şi a tensiunilor majore care conduc la o reglementare militară, precum a pentru impune în relațiile
internaționale a „reglementarea paşnică” a oricărui conflict.
● Politica de securitate bazată pe cooperare are scopul de a preveni escaladarea potențialelor conflicte,
punând accent deosebit pe previziune prin promovarea deschiderii şi a transparenței. Realizarea obiectivelor
stabilite depinde de cooperarea tuturor şi nu necesită structuri speciale apărare colectivă şi cele de securitate
bazată pe cooperare pentru luarea de decizii împotriva unuia sau mai multor state considerate agresoare.
● În noul mediu de securitate, extrem de complex şi imprevizibil, chiar „centrele de putere”
conştientizează că nici o instituție/organizație de securitate nu este capabilă, de una singură, să facă față tuturor
provocărilor. De aceea, se apreciază ca necesară interacțiunea unui ansamblu de instituții/organizații care să
implice entitățile sociopolitice aflate în spații cu identitate recunoscută prin dreptul internațional, în vederea
realizării dezideratului aşa-numitei „securități comune”.
Organizația pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.) reprezintă cea mai cuprinzătoare instituție
regională de securitate, care include statele europene, precum şi Canada şi S.U.A. Aceasta este o organizație
structurată pe principii ,,teritoriale” şi pe ,,ideologii compatibile”, cuprinde un ,,hibrid” de forțe (alianțe politico-
militare, state neutre, state ,,nealiniate”) şi asociază conceptul ,,securitate” cu cel de ,,pace”.
● O.S.C.E. dispune de experiență, mecanisme şi instrumente specifice pentru edificarea instituțiilor
democratice. În acest sens, acționează pentru promovarea multietnicității şi dialogului intercultural, observarea
alegerilor, gestionarea zonelor sensibile de securitate, supravegherea revenirii refugiaților. O.S.C.E. joacă un rol
vital în promovarea păcii şi stabilității, în asigurarea securității prin cooperare şi aplicarea măsurilor democratice
121 şi a drepturilor omului, în domeniul diplomației preventive, al prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi
reabilitării post-conflict. De asemenea, prin dimensiunea sa politico-militară, O.S.C.E. contribuie la respectarea
regimului instituit pe linia controlului armamentelor şi a măsurilor de consolidare a climatului de încredere şi
securitate.
● O.S.C.E. adoptă soluții în scopul ,,creşterii încrederii”, în general prin nerecurgerea la forță pentru a
reduce riscul unor conflicte în raza lor de competență. Potrivit competențelor conferite de statele membre, îşi
reduce activitatea la: schimb de informații, evaluări periodice ale angajamentelor luate, cooperare în domeniul
prevenirii şi gestionării ,,incidentelor” periculoase de natură militară.

37. Analiza structurală al unui conflict internațional: studiu de caz.

Structura proiectului:
I. DESCRIEREA CONFLICTULUI
 Cauzele conflictului
 Subiecții implicați în conflict
 Tipul conflictului
 Etapele conflictului
 Metodele de soluţionare/reglementare
 Bilanţ şi consecințe
 Dar dacă....
II. ANALIZA APLICATĂ A CONFLICTULUI
 Analiza conflictului
 Managementul conflictului
 Analiza strategiilor
ANALIZA CONFLICTULUI și MANAGEMENTUL CONFLICTULUI
Etapele conflictului (perioada)
Actori principali
 Comportamentul principalilor actori
Principalele obiective sau interese ale actorilor
Natura conflictului
Metode/instrumente utilizate
Rezultate
ACTORII:
• Cine sunt principalii actori în conflict?
• Cine sunt spoilere (cei care împiedică, blochează) în conflict?
• Care sunt factorii care contribuie la atenuarea conflictelor?
• Cine sunt actorii (individuali, de stat, locali, naționali, regionali, internaționali, politici, religioși sau societatea
civilă)?
• Refugiați / IDP (numere, vârsta populației)
COMPORTAMENTUL ACTORILOR:
• Agresiune, ură, reglementare non-violentă a conflictelor, atingând adversarii
• Aplicarea violenței fizice: militare, militare, rebeli, teroriști.
• Propaganda • Suport material: arme, bani, personal ...
• Umanitar: organizarea de ajutor
• Construirea coalițiilor, protejarea civililor, contactarea altora aparținând adversarilor ...
 OBIECTIVELE / INTERESELE ACTORILOR:
• Separatismul / integritatea teritorială
• Independența
• Schimbarea regimului, democrația, drepturile omului ...
• Sărăcia
• Lupta împotriva autoritarismului
• Apărarea grupului etnic / religios
• Războiul procurat
• Finalizarea violența, restaurarea securității de bază
NATURA CONFLICTULUI:
• În ce etapă se află conflictul?
• Escaladarea?
• Desenarea?
• Creșterea zonelor neguvernamentale?
• Intensitatea conflictului: dispută, nonviolență, violență, război limitat, război ...reglementare....

Actorii principali ai conflictului

ANALIZA CONFLICTULUI
Comportamentul principalilor actori
Principalele obiective și interese ale actorilor
Natura conflictului
Securitatea Națională / Analiza Strategiei Regionale
Obiective
Modalități/Căi
Mijloace
Managementul conflictului
Obiective / interese
Metode / Instrumente
 CURSURI DE ACȚIUNE ÎN MANAGEMENTUL CONFLICTULUI

Obiective ale conflictului din perspectiva

actorilor
Faze ale conflictului
Modalități / căi
Mijloace
SECURITATEA NAȚIONALĂ / ANALIZA SECURITĂȚII REGIONALE
INTERESE / OBIECTIVE:
• Obiectivele naționale
• Starea mediului regional (Status quo / Status quo ante)
• Câștigurile teritoriale
• Modificarea regimului
• Influența globală / regională etc.
MODALITĂȚI:
• Militar (Teroare / Guerilla / Force on Force) Informare (Înșelăciune / Propaganda / Intelligence)
• Diplomație (ONU / OSCE / Organizația regională / Convorbiri bilaterale)
• Economie (Sancțiuni / Embargo / Restricții de circulație)
• Culturale (Religigioase / Ajutor umanitar / Identitate etnică) etc.
MIJLOACE:
• Resurse (Arme, bani, personal, etc.)
• Suport extern (Alianță / Coaliție / procură)
• Trupele străine / mercenari
• Linii de comunicații
CURSURI DE ACȚIUNE ÎN MANAGEMENTUL CONFLICTULUI
OBIECTIVE ALE CONFLICTULUI:
• Starea finală a conflictelor (conflict înghețat / Tratat de pace),
• Autonomie totală sau parțială,
• Reunificare sau reintegrare,
• Administrare externă
FAZE / RAMURI ale conflictului:
• Încetarea focului
• Operațiune de susținere a păcii
• Retragerea armelor grele
• Alegeri
MODALITĂȚI:
• Aplicare militară și de drept
• Informații, media
• Diplomație
• Economie
• Cultura
MIJLOACE:
• Observatori / păzitori
• Fonduri pentru reconstrucție
• Fonduri pentru reintegrarea luptătorilor / trupe locale etc.

38. Popoare, State și Frica, autor Barry Buzan (câte 2 întrebări din fiecare capitol).