UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

METODOLOGIE JURIDICĂ

-referat-

Lect. univ. dr. Tudor Avrigeanu

Student: Stoica Andreea

Anul I, 2020-2021
 CRITICA ADUSĂ DE MIRCEA DJUVARA
TEORIILOR DREPTULUI NATURAL

Mircea Djuvara (mai 1886, Bucureşti — 7 noiembrie 1944, Bucureşti) a fost jurist şi

filosof, unul dintre întemeietorii filosofiei dreptului, ca disciplină sistematică în România.

Absolvă Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti (1903), după care urmează la
Bucureşti Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere şi Filosofie, unde este influenţat de Titu
Maiorescu. Îşi începe cariera universitară în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din
Bucureşti (1920), unde devine profesor titular (1932). A predat, ca profesor, şi la Academia de
Drept Internaţional de la Haga. A aderat la idealurile şi principiile clasice ale liberalismului
(înţeles ca o concretizare a individualismului proclamat de revoluţia franceză, individualism în
cadrul căruia dreptul de proprietate se justifică prin ideea de muncă), încercând adecvarea lor la
societatea românească. A activat şi ca avocat în Baroul Ilfov. A fost membru activ al Institutului
Internaţional de Filosofie a Dreptului şi de Sociologie Juridică din Paris (fiind, din 1933, şi unul
dintre vicepreşedinţii acestuia
Opera sa ştiinţifică se concretizează în sute de titluri – lucrări, studii, conferinţe, cronici
– care combină idei de teorie a dreptului cu elemente de filosofie şi sociologie juridică. Proiectul
său principal a fost de a identifica fundamentele epistemologice şi ontologice ale dreptului. Preia
transcendentalismul kantian, căruia îi aduce câteva modificări de substanţă: renunţă la conceptul
kantian de „lucru în sine”, pe care îl consideră „străin” de procesul cunoaşterii (gândirea nu poate
fi limitată de ceva care nu e gândire); înlocuieşte conceptului de „condiţie logică” (considerat
„static”) cu cel de „activitate logică” (ce permite o abordare dialectică).
Cei ce l-au cunoscut – colegi de cercetare sau de barou, organizatori sau auditori ai
ciclurilor de conferinte in care isi aducea contributia, studenti- I-au subliniat vocatia de
cercetator si de profesor, cultura si inteligenta, eleganta oratorica, urbanitatea si curtoazia in
dispute, simtul de dreptate, caracterul si puterea de munca, modestia, farmecul, finul umor,
calitatile de inima.
 În concepția lui Mircea Djuvara, întreaga cunoștință este produsul acelei activități
creatoare, numită dialectica, activitate care ,, procedează pe cale de diferențieri succesive și
neîncetate, iar legătura de ordonare sistematică între produsele ei duce la ideea de adevăr.
Astfel, s-au creat mai multe știinte, fiecare cu propria ei idee directoare, ierarhizare
asemenea unei construcții cu mai multe etaje, elementul dinainte condiționând elementul ce îi
urmează iar aceasta reprezentând o sinteză față de cel dinainte, la care nu se poate reduce.
Mircea Djuvara a pledat pentru redistribuirea materiilor juridice între ramurile
dreptului, între care distingea o ierarhie, realizată uneori prin crearea unor discipline intermediare
între filozofia dreptului și cele juridice, ca și cel etic în general, e mărginit de imposibil, ca și de
necesar; el se desfășoară, cu alte cuvinte, în limba libertății.
Pentru Mircea Djuvara, adversar al concepției numită pozitivism juridic, dreptul este o
idee rațională, la realizarea căreia trebuie să se ajungă în mod necesar, ideea răspândită de el
pretutindeni și în toate formele: ,, statele care lasă nepăsătoare să treacă nedreptatea, sau mai
mult o fac ele, sfârșesc totdeauna prin a o pierde"; ,, acolo unde conștiinta ideii superioare de
justiție slăbește în profitul apetiturilor individuale, societatea merge spre dezagregare siguă".
Ca urmare, scopul politicii, idealul ei, trebuie să porneasca de la ,, aspirațiunile cele
mai nobile ale sufletului omenesc", de la valorile ideale și îndeosebi de la ,, idealurile cele mai
înalte ale moralei si justiției". Dar, spre deosebire de conceptul dreptului natural,dreptul rațional
conceput de Mircea Djuvara este variabil în loc și timp, în funcție de schimbările obiective.

Așa fiind, activitatea rațională a legislatorului nu mai pare suficienta pentru realizarea
acestei ordini de drept rațional. Pentru aceasta Mircea Djuvara merge cu conceperea judiciarului
pana la interzicerea avocatilor de a face greva: pentru ca avocatul ,, este si trebuie sa ramana
aparatorul ordinii legale, el reprezinta in definitiv subtilitatea rafinata a ratiunii si a convingerii,
adica Dreptul insusi, in lupta victorioasa cu forta patimasa si brutala".
În acelasi timp, Mircea Djuvara surprinde drama cetățeanului caruia, pe de o parte, I se cere,
supunere la un drept pozitiv uneori nedrept, pe de lata sa lupte pentru dreptate, pentru dreptul
rațional.
Caracteristica principala a atitudinii filozofice a lui Mircea Djuvara a fost aceea ca el
considera ca problemele specifice filozofiei dreptului nu pot fi solutionate fara o conceptie de
ansamblu, epistemologica si filozofica; aceasta intrucat filozofia dreptului este o parte integranta
a filozofiei in genere. In acest spirit, Mircea Djuvara scria ca ,,filozofia dreptului constituie unul
dintre elementele indispensabile unei culturi adevarate. De ea nu se pot lipsi mai ales acei care
pretind a avea o cultura juridica". Printre problemele cele mai importante ale filozofiei dreptului
ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenta si specificul acestuia in
raport cu alte domenii ale activitatii umane, finalitatile dreptului, continutul si specificul
constiintei si cunoasterii juridice. Solutionarea unor astfel de probleme necesita depasirea
oricarei analize ,,pur tehnice" a dreptului, a textelor de lege pentru ca stiintele juridice nu sunt
discipline autonome aceasta depind in privinta principiilor lor de o conceptie integrala,
totalizatoare care este filozofia generala. Analiza teoriilor ce vizeaza structura, dinamica,
finalitatile dreptului evidentiaza ideea ca orice stiinta a dreptului este ridicata pe un sistem
filozofic, este dependenta de o atitudine in raport cu marile probleme ale omului si societatii. De
aceea tezele folozofiei dreptului vor servi intotdeauna pentru explicarea si aplicarea dreptului
pozitiv.
Concluzia filozofica esentiala la care a ajuns Mircea djuvara a fost aceea ca e posibila
cunoasterea unei justitii obiective, valabila pentru ratiune la fel ca si aceea a realitatilor naturii.
Prin ea se va intemeia insasi aplicarea regulilor dreptului pozitiv.
Filozofia dreptului ar trebui sa se preocupe de problema interpretarii dreptului pozitiv,
de metodologia stiintelor juridice, de intelegerea stiintifica a ideii de justitie elaborata rational, de
afirmarea temeinica a valorilor juridice in lumina carora va trebui indrumata lumea. Pentru toate
acestea, Mircea Djuvara aprecia ca filozofia dreptului ar trebui sa devina in curs sintetic care sa
se predea la sfarsitul studiilor universitare de drept, cu atat mai mult cu cat ,, nu e legislator si nu
e om politic care sa nu faca filozofie a dreptului.

Mircea Djuvara a analizat specificul dreptului si pornind de la compararea planurilor

de realitate corespunzatoare stiintelor care le studiaza.
Specificul dreptului ca realitate sociala in comparatie cu universul extrasocial ar
consta in urmatoarele: legile naturii sunt inviolabile, pe cand normele moralei si ale dreptului
sunt violabile prin insasi natura lor; fenomenele naturii nu pot fi supuse dreptului decat in masura
in care vor putea fi puse in legatura cu activitatea persoanelor in societate; o norma juridica nu
poate avea ca obiect imposibilul; normele juridice si etice nu se desfiinteaza prin faptele care le
violeaza. Aceste elemente care releva specificul dreptului stau la originea modului special de
cunoastere utilizata in stiintele juridice.
Mircea Djuvara observa că definiţia dreptului nu e uşor de dat. „Dreptul ar avea ca
obiect constatarea drepturilor şi obligaţiilor privitoare la activităţile sociale exteriorizate; el ar
arăta astfel actele permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie. În acest sens
dreptul nu se ocupă de simpla constatare a actelor sociale existente ca atare, ci de drepturile şi
obligaţiile privitoare la asemenea acte; pe de altă parte, dreptul se deosebeşte de morală, care are
şi ea de obiect drepturi şi obligaţii, prin aceea că el reglementează numai activităţi sociale
exteriorizate, adică realizate prin fapte ale membrilor societăţii, pe când morala reglementează
aşa zisul for intern”.
Noţiunea de drept are în opinia lui Mircea Djuvara două accepţiuni deosebite: drept raţional şi
drept pozitiv.
1) Dreptul raţional. Numim „drept raţional toate aceste judecăţi prin care constatăm
justiţia acţiunilor în societate formulându-le în mod independent de dreptul pozitiv; zicem atunci
că drepturile şi obligaţiile pe care le constatăm în felul acesta constituie dreptul raţional”.
2) Dreptul pozitiv este dreptul care se aplică într-o societate dată, la un moment dat, sub
auspiciile statului respectiv”.
Când ne aflăm în faţa unui drept pozitiv ? „Ne aflăm în faţa unui drept pozitiv, –
aprecia Mircea Djuvara – când ne aflăm de exemplu în faţa unei legi, aşa cum se aplică. Legea
poate să fie bună sau rea, ea poate fi altfel decât o comandă convingerile noastre personale, poate
să difere chiar şi de conştiinţa juridică generală în oarecare puncte; poate fi rea, şi totuşi ea este
lege, ea este drept pozitiv, întrucât se aplică în mod zilnic de instanţele judecătoreşti”. Mircea
Djuvara face o delimitare netă între dreptul raţional şi dreptul pozitiv, ultimul aflându-se sub
egida „ideii de justiţie”. Ideea de egalitate este astfel una din noţiunile esenţiale ale ideii de
justiţie. Justiţia consistă în a trata toate persoanele la fel, în a nu face o favoare uneia în
defavoarea celeilalte. Aici găsim unul dintre fundamentele ideii de justiţie; el stă în ideea de
egalitate raţională între persoanele libere.
Astfel se ajunge după Mircea Djuvara la un ideal de justiţie care „presupune egalitatea
raţională a unor persoane libere, limitate în activităţile lor numai prin drepturi şi datorii; acest
ideal de justiţie presupune apoi posibilitatea generalizării şi deci egalitatea tuturor persoanelor
fără nici o favoare specială pentru nici una”. Justiţia primitivă Themis, înseamnă în principiu
ordine. „Idealul de justiţie cuprinde în el pe cel de echitate. Un ideal de justiţie nu poate duce la
un fapt neechitabil, însă idealul de justiţie nu este niciodată realizat într-o formă perfectă,
desăvârşită”.
În filosofie Mircea Djuvara profesează o filosofie idealist-raţionalistă de factură
kantiană. Djuvara consideră că realitatea e o textură de relaţii; or, relaţia îi apare ca având un
caracter logic.
Filosoful a combătut materialismul considerând că „materialismul ştiinţific, cu toată
contradicţiunea pe care o cuprinde, a putut părea că este doctrina oficială a oamenilor de ştiinţă
exactă .(...) Astăzi însă, după o eclipsă în care n-a făcut decât să se reculeagă, filosofia îşi ridică
din nou fruntea şi, cu puteri sporite, îşi impune metodele sale prin afirmaţia unui nou idealism,
constituit, pe de altă parte, pe ducerea mai departe a speculaţiilor filosofice din trecut”.
În teoria cunoaşterii Mircea Djuvara „profesează un raţionalism în care gândirea absoarbe şi
condiţionează realitatea obiectivă. El construieşte un raţionalism excesiv cu o puternică
coloratură idealistă, căci experienţa datului faţă de gândirea logică apare cvasideterminantă.
Adevărul e definit, în consecinţă, nu ca adaequatio intellectus ad rem, ci mai degrabă ca
adaequatio rei ad intellectum, ca pură coerenţă logică”. Mircea Djuvara va constata că procesul
ştiinţific consistă într-o matematizare a fenomenelor, în vederea prevederii practice. În ce constă
această prevedere în opinia filosofului? „Aceasta înseamnă însă înlăturarea tuturor elementelor
«calitative» din cunoştinţele noastre despre lume. Totul se rezolvă astfel în pura înţelegere a unor
relaţii, a unor echivalenţe matematice şi, în special, numerice”. În cunoaştere Mircea Djuvara
este mai degrabă un dualist empirio-raţionalist. „Percepţia sensibilă a unui obiect este într-adevăr
operaţiunea prin care după ce noi am primit din afară, prin canalul diferitelor noastre simţuri, mai
multe feluri de senzaţii pur calitative, purcedem la o compunere a lor şi scoatem apoi din această
operaţiune concluzia logică a existenţei unui obiect, în spaţiu şi în timp (...). Aceasta, desigur, nu
înseamnă că lumea este o iluzie pe care ne-o făurim singuri, înseamnă că în întregime, cu spaţiul
şi timpul pe care le implică, ea nu există străină de noi, ca un «lucru de sine», impenetrabil şi
independent de orice posibilitate de apropiere”. Posedând ca mijloc de „cunoaştere experienţa şi
având un caracter de obiectivitate ce nu se contestă, – dreptul este prin urmare o ştiinţă şi anume
ştiinţa normelor de conduită juridică a omului în societate”. Pe linia filosofiei raţionaliste a lui
Kant şi a neokantienilor contemporani, Mircea Djuvara este un adversar ireductibil al
pozitivismului – şi prin consecinţă, adversar al curentelor psihologiste şi intuiţioniste, care pun
greşit problema cunoaşterii, separând complet realitatea de cunoaştere. Nu există, după Djuvara,
realitate independentă de cunoaşterea obiectivă şi în afară de această cunoştinţă. Mircea Djuvara
rămâne în istoria filosofiei româneşti „ca fiind unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în
domeniul filosofiei dreptului” – cum bine l-a caracterizat filosoful italian Georgio del Vecchio.
Este adevărat, susţine el, că dreptul presupune voinţe şi interese, dar el este altceva,
pentru că el este cel care reglementează aceste voinţe şi le creează intr-o ordine ierarhică
specifică. Ca urmare, dreptul nu se poate confunda cu voinţa. In cadrul pozitivismului juridic
voluntarist s-a afirmat intr-o măsură considerabilă, şcoala exegetică. Conform reprezentanţilor
acestei şcoli, nu ar exista drept in afara dreptului pozitiv şi dreptul s-ar reduce la lege şi anume la
voinţa legiuitorului, iar rolul juristului s-ar mărgini la comentarea acestor texte astfel inţelese.
Convingerea lui Mircea Djuvara este aceea că „putem afirma că există drept şi in afara dreptului
pozitiv şi că intreg dreptul nu se reduce numai la normele puse in mod expres de dreptul
pozitiv”. Astfel, analiza dezvăluie in viaţa insaşi a dreptului pozitiv un element de apreciere
raţională care este superioară dreptului pozitv care-l domină in fiecare clipă şi care-i constituie
esenţa. Din această perspectivă, se poate spune că adevărata intemeiere a dreptului pozitiv vine
din afara sa şi anume din raţiunea colectivă, care nu se conformează, ci impune dreptului pozitiv
o anumită limită peste care acesta nu poate trece fără grave perturbări. Coerenţa acestor afirmaţii
face ca doctrina lui Mircea Djuvara să fie credibilă, ea avand rolul de a evidenţia supremaţia
dreptului raţional faţă de dreptul pozitiv. Toate scrierile sale filosofice vibrează de o incărcătură
care onorează inalta instanţă a raţiunii, care, in drept, se manifestă ca justiţie. In viziunea
ganditorului roman, esenţa dreptului raţional „imuabilă prin ea insăşi, dar multiformă in
manifestările ei pozitive, constă in necesitatea coordonării activităţii libere a oricui şi a tuturor,
adică ocrotirea dezvoltării raţionale, prin promovarea creaţiilor spirituale, care răman, in cele
din urmă, singura mandrie a omului, din toate zbuciumările ei istorice”.
Mircea Djuvara a scris că dreptul pozitiv este „dreptul care poate fi aplicat într-o societate
într-un anumit moment sub auspiciile acelui stat sau, pe scurt, „este dreptul aplicat”.
Acest nume de drept pozitiv provine din pozitivismul științific creat de Auguste Comte, care a
spus că „orice știință trebuie să înceapă dintr-o ultimă realitate din câmpul său, o realitate
măsurabilă, certificabilă prin simțuri sau instrumente, dar în ceea ce privește dreptul - norma
judiciară este prima realitate.
În ceea ce privește termenul subiectiv corect, putem spune că a fost și este unul dintre cea mai
controversată noțiune din teoria corectă. În consecință, legea, considerată ca un set de
cunoașterea juridică evoluează, de asemenea, ca orice altă disciplină. Evoluează la fel de mult ca
un sistem explicit de cunoaștere (de succesiunile diferitelor teorii juridice), că un sistem tacit al
cunoștințelor juridice (cuvânt care corespunde mai bine conceptului de drept rațional folosit de
Mircea Djuvara).
Deși diferă, în forma în care apar și manifestă, cele două sisteme (sistemul sistematic - discursiv
și sistem tacit) sunt, de fapt, două aspecte distincte ale aceluiași element constitutiv: matricea
conceptuală utilizată. Acesta este motivul pentru care știința juridică, precum și dreptul rațional,
vor evolua în aceeași însemnând că matricea conceptuală constitutivă.
În concepția lui Mircea Djuvara, modelul evolutiv al științei de drept se adoptă după modelul
cunoașterii juridice. Metoda care coordonează toate cunoștințele juridice (metoda dialectică),
determină, considerabil, evoluțiile succesive concepte juridice.
Aşadar, Mircea Djuvara s-a manifestat ca un adversar hotărat al pozitivismului juridic
intr-o perioadă cand acesta se afla in plină ascensiune. Prin ideile sale, prin pasiunea cu care a
susţinut fundamentarea raţională a dreptului, el este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai
filosofiei dreptului din Romania. Ideile sale, chiar dacă nu sunt absolut noi, ele inscriindu-se in
curentul neokantian, sunt argumentate intr-un mod original, făcand din el o voce distinctă in
cadrul curentului neokantian European.
În concluzie, Djuvara concepe dreptul ca modalitate de coexistenţă a voinţelor
libere. Libertatea este postulatul oricărei probleme de drept, este fundamentul dreptului.
Dreptul limitează libertatea, dar tocmai prin această limitare aparentă se înfăptuieşte libertatea
fiecăruia din noi. Astfel, conceput ca o coordonare şi armonizare a libertăţilor de acţiune
morală a fiecăruia, dreptul este orientat spre morală, are ca scop însăşi moralitatea. Acest lucru
este dovedit şi de faptul că esenţa dreptului stă în justiţie şi justiţia nu poate fi imorală, altfel
dreptul s-ar identifica cu forţa.
Bibliografie:

- Logica juridica romaneasca antologie-editura Univers Stiintific-Bucuresti 2005,Viorel

Iulian Tanase
- Elemente constructive de argumentare juridică ,1982, Ed. Acad.R.S.R.,
Bucureşti
- https://jurisdictie.wordpress.com/tag/mircea-djuvara/
- https://pfc.uvt.ro/wp-content/uploads/2014/07/2006_AUVT.pdf#page=129
- http://romanian-philosophy.ro/ro/index.php/Mircea_Djuvara