Nichita Stănescu este un poet, publicist și eseist, un mare
reprezentat de seamă al epocii neomodernismului. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Acesta a debutat în volum, în anul 1960 cu ”Sensul iubirii”. Alte opere care și-au pus amprenta în crearea măestriei poetului au fost: ”O viziune a sentimentelor” în anul 1964, ”11 elegii” sau ”Opere imperfect”. De asemenea, Nichita Stănescu a fost nominalizat pentru premiul ”Nobel”, în 1980. Opera de glorie a lui Nichita Stănescu, ”Leoaica tânără, iubirea” este o poezie de Nichita Stănescu din volumul ”O viziune a sentimentelor”. Poemul este perceput ca fiind o capodoperă a liricii erotice românești, atrăgând atenția criticilor datorită originalității compoziției, remarcându-se, în special, prin metafore neașteptate, imagini artistice și simetria compoziției. El face parte din lirismul erotic, fiind unul din textele de referință ale lui Nichita Stănescu. Neomodernismul este o mișcare artistică manifestată în perioada 1960-1970. A însemnat o revigorare a poeziei, o revenire a discursului liric interbelic, la formulele de expresie, metafore și la reflecții filozofice. Poezia „Leoaică tânără ,iubirea” este, ca specie, o artă poetică erotică în care eul liric e puternic marcat de intensitatea și forța celui mai uman sentiment, iubirea. Această confesiune lirică a lui Nichita Stănescu este una neomodernă prin intensitatea metaforei centrale a textului, respectiv iubirea văzută ca o leoaică tânără, prin ambiguitatea mesajului poetic, prin noutăți prozodice precum versul liber sau ingambamentul: „Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă.” Ține de neomodernism prin concretizarea abstractului, iubirea, sentiment abstract, asociată cu leoaica, element concret și prin amplificarea simțurilor: atingere, auz, văz. Tema o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară și cu sinele totodată, năvălind ca un animal de prada în spațiul sensibilității poetice. Legătura cu sinele se reflectă în imaginile din prima secvență, când vitalitatea sentimentului „leoaică tânără” copleșește ființa poetului: „mi-a sărit în față” și îl năucește surprinzător, ca un atac neașteptat. Pe lângă apariția bruscă, iubirea poate aduce cu ea și durerea, dramatismul neîmplinirii ei, așa cum reiese din imaginea vizuală: „colții albi mi i-a înfipt în față”. Titlul este o metaforă explicată apozițional „Leoaica tânără, iubirea" și este reluat în primul vers. Titlul este concentrat în jurul metaforei leoaicei, simbol al forței, a supremației sentimentului de dragoste. Titlul este unul sugestiv, iar metafora din titlu asociază în mod inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in comun acea agresivitate cu care fința este dominată “Leoaică tânără, iubirea” surprinde o iubire mediocră necunoscută încă ființei capabile să se indrăgostească. În plan compozițional, poezia este formată din trei strofe inegale ca dimensiune (6-8-10 versuri), rima imperfectă și masura variabilă, iar ca si Blaga, Nichita Stanescu recurge la virtuțiile ingambamentului – tip de vers care fluidizează temele și motivele, subliniind anumite formule poetice. În prima strofă in care se observă revelația sentimentului iubirii, poetul reface bucată cu bucată „filmul” nașterii acestui sentiment sublim. Versurile conțin elemente de narativitate simbolică deoarece concentrează o întreagă poveste: iubirea îl pândise, fusese conștient de prezența ei, dar numai astăzi și-a înfipt „colții albi” în chipul său. Paralelismul leoaică – iubire este evident deoarece iubirea imprumută toate atributele leonine: este frumoasă, agresivă, puternică si tânără, întâlnirea cu ea fiind o revelație. În opinia mea, ”Leoaică tânără, iubirea” simbolizează întâlnirea neașteptată cu iubirea, textul liric poate fi interpretat și ca ”întâșnire” a poetului cu inspirația. Creația izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în eternitate. În concluzie, poezia „Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu se înscrie în estetica neomodernistă prin tratarea marilor teme (iubire, natura, timp), prin recursul la metaforă, prin sugestie, ambiguitate și prin expresivitatea versurilor.