ARGUMENT

Ca scriitor, Slavici este un clasicist, a cărui operă se impune prin unitate și

armonie compozițională, prin echilibru între forțele antrenate și prin promovarea
frumosului, care nu poate fi valorizat decât în funcție de bine și adevăr.
Recunoaștem aici preocuparea de a teoretiza probleme de estetică literară,
referitoare la raportul dintre om și morală, de fapt, preocupările scriitorului pentru
etic și estetic, întrucât autorul este pentru Slavici creatorul de opere literare
valoroase, care transcend conceptele de bine sau rău, frumos sau urât, adevăr sau
neadevăr, moral sau imoral. Acest cod de principii și valori a fost însușit din familie
și desăvârșit prin filieră asiatică, Confucius fiind gânditorul a cărui filosofie de viață
a exercitat o influență remarcabilă asupra omului, dar mai ales asupra scriitorului.
Considerat creatorul realismului țărănesc, Slavici a scris peste optzeci de
nuvele și schițe in care abundă siluete ale oamenilor din spațiul rural. Sufletele lor
au profunzimi nebănuite, sunt traversate de onestitate și de trăiri nobile. Viețile însă
le sunt complicate de legi si orânduiri sociale, iar adesea, mult mai grav, mutilate
de mâna oarbă a destinului.
Poveștile sunt proiectate pe fundalul folclorului, tradițiilor și obiceiurilor
specifice locului, care exprimă practic, felul de a simți, de a gândi al comunității
dintr-o anumită zonă. Satul ardelenesc din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea
a fost înfățișat de Slavici în scrierile sale. Opera sa a determinat evoluția prozei
românești.
Mulți critici au considerat romanul Mara o capodoperă, având un rol
important pentru mișcarea formelor literare romanești.
Motivul pentru care am ales această temă deoarece modalitatea în care
Slavici redă natura locului și a oamenilor din acea perioadă este surprinzătoare: el
reușește să surprindă caractere puternice, care speră la ascensiunea socială, singura
soluție in această direcție fiind negustoria.
In primul capitol, am realizat o scurtă prezentare a contextului socio-
cultural. Vorbim aici despre Epoca Marilor Clasici, cunoscută si ca perioada

5
„junimistă”. În această perioadă apar publicații ale marilor autori ai literaturii
române: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă si Ioan Slavici. Tot în
cadrul primului capitol, am inclus și o scurtă biografie a autorului Ioan Slavici,
prezentând viața, opera acestuia precum și viziunea despre lume.
Viziunea despre lume în nuvela lui Ioan Slavici este configurată conform
principiilor în baza cărora își construiește subiectele si personajele, pornind de la
teze morale si principii etice ferme aflate la baza societății tradiționale. Analizând
opera lui Slavici observăm că este o pildă de obiectivitate, Slavici fiind părintele
prozei noastre obiective. Obiectivitatea duce în mod necesar la ideea de
individualizare realistă. Pentru că este un moralist, obiectivitatea nu va deveni la
Slavici obiectivism.
Cel de-al doilea capitol cuprinde analiza modului de receptare al romanului
„Mara” scris de Ioan Slavici, în biografia critică de specialitate. Aparatul critic
aplicat romanului lui Slavici este unul diversificat. Critici literari precum Nicolae
Manolescu, Dominica Filimon Stoicescu, Șerban Cioculescu, George Călinescu
sunt doar câțiva dintre cei care au apreciat romanul citadin al lui Slavici. Opiniile
acestora vizează atât stilul de scriere al lui Slavici, cât și opera in sine. Conform
opiniei critice, proza lui Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a
comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi
adevărul, cinstea şi dreptatea, norme etice pe care omul trebuie să le respecte.
Slavici, fiind un autor moralist, un fin psiholog și un creator de psihologii, aplică în
opera sa noțiunea fundamentală de omenie și virtuți morale precum: sinceritatea,
demnitatea, buna-credință, cinstea şi iubirea de adevăr. Întreaga creație a lui Slavici
este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuință şi înțelepciune, pentru
fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la
aceste principii este grav pedepsită de autor. Voi interpreta relația dintre titlu si
conținutul romanului , perspectiva narativă , momentele cheie ale romanului.
În cel de-al treilea capitol, care reprezintă si partea aplicativă a lucrării am
ales să prezint romanul lui Slavici din partea unui roman citadin. Tot in acest
capitol, am realizat o scurtă monografie a spațiului ardelean din acea perioadă,

6
întâlnit in opera lui Slavici. Fiind un bun observator al sufletului uman, Slavici a
conturat în opera sa tipologii umane puternice.
Aflat permanent „între viață și cărți”, fie citind, fie scriind și înțelegând că
destinul artistic se suprapune parcursului existențial, Slavici „împrumută”
personajelor sale destine umane și le fixează evoluția într-un mediu autentic, deloc
artificial, prin mijloacele prozei realiste, obiective. Înscriindu-se în linia tradiției,
prin realismul operei sale, prin universul actualității imediate și prin fidelitatea și
stăruința în idei, spațiul textual configurat de scriitor cuprinde și elemente de
modernitate, prin tematica abordată – dovedind intuiție specială în organizarea și
dozarea conflictelor epice – prin tipologia creată – natura dilematică, dinamică a
personajului modern – cât și prin dublarea textului narativ de cel autobiografic,
complinire necesară în intenția de a releva extracția lor dintr-o zonă comună
După propria mărturisire, Slavici aplica in opera sa principalele virtuti
morale exprimate de Confucianism: sinceritatea, demnitatea, buna-credinta,
franchețea, cinstea, iubirea de adevăr si nu in ultimul rand, cumpătarea.
Întreaga creație a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru
chibzuința si înțelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si păstrarea măsurii
in toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancționată de scriitor.
Opera lui Ioan Slavici, de la nuvelă la roman și memorialistică, se constituie
ca o monografie a satului transilvănean pe care îl scrutează cu ochiul scriitorului
dar și al etnografului, prezentând oameni și locuri, obiceiuri și tradiții. Lumea
țărănească din care sunt desprinși oamenii din opera slaviciană este stăpânită de
tradiții și obiceiuri puternice, dar scriitorul, cu toate că ține și el mult la ele, nu le
prezintă numai pentru pitorescul lor, ci pentru ca de pe fundalul lor să se desprindă
mai bine, fie caracterele, fie o întreagă colectivitate umană.
Lucrarea de licență se finalizează prin prezentarea unor concluzii rezultate
în urma studiului efectuat, ce accentuează faptul că romanul lui Slavici este o
capodoperă ce a avut un rol importat in evoluția formelor literare romanești.

7
 CAPITOLUL I
EPOCA MARILOR CLASICI SAU PERIOADA „JUNIMISTĂ”

1.1 Contextul socio – cultural

„Junimea” reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Tudor Vianu apreciază că Junimea reunește cele
mai mari personalități intelectuale ale vremii.
Perioada de înființare a grupării se întinde între anii 1859 și 1890. Numele
de „Junimea” a fost propus de Th. Rosetti. Fondatorii acestei grupări sunt: Titu
Maiorescu, Petru Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor.
Istoricul acestei perioade cuprinde trei etape majore, și anume: între anii
1864 și 1874, „Junimea” are un caracter polemic, vizând problemele legate de
cultură, literatură, limbă. Perioada cuprinsă între 1874 și 1885 are ca scop pregătirea
și formarea marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Între 1870 și 1890, literatura atinge apogeul în cele trei compartimente ale
sale: proză, poezie și dramaturgie, această perioadă fiind denumită și „Epoca
marilor clasici”. După 1885, „Junimea” și redacția de la „Convorbiri literare” se
mută la București. Revista cercetează în special filosofia, istoria, geografia, și
dobândește un caracter academic.
Revista „Convorbiri literare” este revista cu cea mai mare longevitate; apare
între 1867 și 1944, constituind cel mai important moment al presei românești.
Revista presupune două perioade: prima perioadă cuprinsă între 1867 și 1886
reprezintă perioada de glorie, iar cea de-a doua, cuprinsă între 1886 și 1944, apare
la București, avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, predând apoi conducerea unui
comitet format din foști elevi ai lui Titu Maiorescu : Mihail Dragomirescu, Simion
Mehedinți, P.P. Negulescu, Rădulescu-Motru.
Scopul acestei reviste era acela de a răspândi spiritul de critică autentică, de
a încuraja literatura națională și de a combate imitațiile operelor străine.
Colaboratorii revistei sunt: Mihai Eminescu, care publică aici majoritatea poeziilor
sale, Ion Creangă, care publică trei părți ale „Amintirilor” și povești, Ion Luca

8
Caragiale, care publică majoritatea comediilor sale, Ioan Slavici, care publică
nuvele și povești, dar și Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Panait Cerna, I. Al.
Brătescu Voinești și alți scriitori reprezentativi ai vremii.
Realizând o comparație între ei și pașoptiști, putem observa atât asemănări
cât și deosebiri. Ca asemănare, putem nota dorința de a realiza o civilizație autentic
românească, dar cu deschidere spre Europa, prin păstrarea elementului autohton,
național, nu prin imitație.
O primă deosebire între pașoptiști si junimiști este vârsta culturală și
atitudinea. Pașoptiștii erau aproape adolescenți, exaltați, frenetici, in timp ce
junimiștii prezentau o anume tinerețe maturizată, erau lucizi, cumpătați și dețineau
spiritul măsurii. Cea de-a doua diferență este susținută de configurarea estetică. În
principal, pașoptiștii erau fundamental romantici. Junimiștii erau fundamental
clasici, fără să respingă romantismul și realismul incipient.
Sintetizate de Tudor Vianu, „trăsăturile caracteristice ale acestui spirit au
fost înclinația spre filozofie, spiritul oratoric, spiritul clasic și academic, ironia și
spiritul critic”1.
În ceea ce privește direcțiile promovate de „Junimea”, putem enumera:
educarea publicului, lupta pentru unificarea limbii naționale, precum și promovarea
literaturii naționale. Educarea publicului se va realiza prin organizarea de
prelecțiuni populare, conferințe de public ținute de Maiorescu, Carp, V. Pogor, pe
diverse teme: elemente de viață ale popoarelor, filosofie, cărțile omenirii,
învățământ, religie. Toate aceste conferințe vor dura șaptesprezece ani.
Referitor la lupta pentru unificarea limbii naționale, în 1860 Ion Ghica
înlocuiește, în calitate de ministru, alfabetul chirilic cu cel latin. De asemenea, în
articolele sale, Titu Maiorescu trasează noi principii ale limbii. Printre acestea
notăm: ortografia limbii trebuie să fie fonetică, fiecărei litere scrise să îi corespundă
un sunet (principiu susținut în articolul Despre scrierea limbii române, publicat în
anul 1866); îmbogățirea vocabularului să fie făcută prin cuvintele împrumutate din
limbile romanice (principiu susținut în articolul Neologismele, publicat în anul

1
Vianu, T., Istoria literaturii române moderne, Editura didactică și pedagogică, București, 1971, p. 57

9
1881); să fie stopată stricarea limbii prin evitarea calcurilor lingvistice (traducerea
fidelă a unor expresii din alte limbi) a inflației și bombasticismului verbal ( Limba
română în jurnalele din Austria, publicat în anul 1868, Beția de cuvinte, publicat in
anul 1873 și Oratori, retori și limbuți, publicat în anul 1902.)
Promovarea literaturii naționale este susținută ideologic de Titu Maiorescu,
prin articolele sale ce pun în discuție probleme de estetică : „literatura conține atât
formă (limbajul concret) cât și fond (sentimentele și pasiunile exprimate)”2.
Pericolul este acela de a avea forme prost întocmite, însă lipsite de adevăr și
valoare. O altă idee promovată de Titu Maiorescu este faptul că arta, deci literatura,
are o funcție morală, educativă, producând un sentiment de înălțare și de purificare
asupra cititorului.
Nu în ultimul rând, tinerii scriitori au fost identificați și publicați în paginile
revistei „Convorbiri literare”. Aceștia erau judecați critic în funcție de principiile
estetice de valoare și adevăr.
Deviza junimistilor – „Entre qui veut, reste qui peut” („Intră cine vrea,
rămâne cine poate”) – sintetizează exigenţa specifică, respingerea mediocrităţii, iar
aceşti patru au reuşit să rămână chiar maimult decât la „Junimea”.
Atribuirea sintagmei de „mari clasici” nu e, deci, gratuită, iar unul din
obiectivele acestei lucrări va fi evidenţierea elementelor ( tematice, stilistice, de
viziune etc.), prin care aceşti scriitori s-au recomandat ca fiind întemeietori ai
literaturii noastre universale.
Prezentarea separată a acestor aspecte are în vedere marcarea diversităţii pe
care particularităţile operei fiecăruia o compun.
1.2 Ioan Slavici – viața și opera
Ioan Slavici, născut pe 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad și decedat pe
17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea, a fost un
scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici si al
Elenei.

2
Maiorescu, T, În contra direcției de astăzi în cultura română, Iași, 1868

10
 Frecventeaza şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avându-l dascăl pe D.
Vostinari. Urmează Liceul din Arad, susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în
toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav, întrerupe
facultatea și revine la Șiria. Se mai înscrie și la Universitatea din Viena, dar în
august îl aflam în funcția de secretar al notarului din Cumlaus.
În toamnă e din nou la Viena, în armată, urmând şi Facultatea de Drept.
Acum se împrietenește, pentru toată viața, cu Eminescu, student şi el în capitala
Imperiului habsburgic. Firește, vorbea cursiv limbile germană si maghiară. Îşi ia
"examenul de stat".
Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birău (comedie). În vara,
împreuna cu Eminescu, organizează serbarea pan-românească de la Putna astfel
punând bazele Societății Academice Sociale Literare „România Jună”.
La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al
Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I.
L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul Primului Război
Mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.
În anul 1875 se căsătorește cu Ecaterina Szőke Magyarosy. Călătorește la
Viena şi Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul "Matei
Basarab" - Bucureşti.
Câţiva ani mai târziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile
românilor, e închis de către autoritățile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează.
Divorțează de prima soţie Ecaterina. Se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora
Tănăsescu, în toamna născându-i-se primul băiat, Titu Liviu, în total având șase
copii. În urma unui proces de presă e condamnat la trei zile închisoare.
În anul 1892 devine cetățean român, iar în anul 1903 primește premiul Academiei
Române. Mai târziu este arestat şi închis la Fortul Domnești, apoi la hotelul
"Luvru". În timpul ocupației germane, scrie articole de orientare progermană.
În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a
guvernului, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare,
dar eliberat în același an. Totuși din cauza convingerilor sale filogermane, este
privit de cei din jur cu dușmănie.

11
Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa Soll și Haben—
Chestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în
Dunăre.
Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se
refugiază la fiica sa, care trăia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Șiria natală.
La 17 august trece în lumea umbrelor, înmormântat la schitul Brazi.
Clasic al genului scurt, alături de Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu
și I. L. Caragiale, Ioan Slavici este unul din străluciții reprezentanți ai realismului
obiectiv în literatura română, un precursor al prozei lui Liviu Rebreanu, prin vocația
de a picta mediul social și de a crea tipologii umane complexe. Mihai Eminescu,
cunoscându-l în perioada studiilor la Viena, vede în el un ins pragmatic cu o
puternică personalitate etică. El ii va deschide drumul lecturii din opera lui
Schopenhauer și din filozofia orientală. Prin Schopenhauer și prin cărțile lui M. G.
Pauthier cunoaște perceptele și învățăturile morale ale gânditorului chinez
Confuciu, turnate în maxime și aforisme. Ioan Slavici va mărturisi că și-a ales drept
conduită cele trei legi fundamentale și cele cinci virtuți ale lui Confuciu:
sinceritatea, bunacredință, franchețea, inima deschisă și iubirea de adevăr. Întreaga
activitate didactică, publicistică și literară stă sub auspiciile înțeleptului Confuciu.
Pledoaria pentru echilibru moral, pentru chibzuință și înțelepciune, pentru
fericire prin iubire de semeni, străbate întreaga creație a lui Ioan Slavici și conferă
stilului caracter moralizator. Dar această tentație etică este subsumată esteticului.
1.2.1 Locul lui Slavici în literatura transilvăneană și literatura română
De la Ion Budai Deleanu până la Slavici, timp de o jumătate de secol, în
literatura din Transilvania s-a produs o ruptură, o sincopă. Discontinuitatea se
datorează sufocării etimologiste.
Lansată de Titu Maiorescu, formularea (realismul poporal) caracterizează
întreaga proză a scriitorului transilvănean începând cu volumul din 1881 numit
Novele din popor. Reflectarea veridică a realităţii sociale printr-o optică populară a

12
constituit idealul estetic al lui Slavici: “studiul social e elementul meu, aş putea zice
atmosfera mea spirituală.”3
Puternic colorate de mentalitatea folclorică (Slavici a publicat numeroase
poveşti şi povestiri), scrierile de început, dincolo de oralitatea stilului sunt părunse
o anumită doză de idilism.
Nuvela Scormon este de fapt o idilă. Gura satului lărgește cadrul uman, ceea
ce se reflectă în desfășurarea amplă a relaţiilor sociale, în aprofundarea psihologiei
eroilor într-o asemenea măsură, încât ea capătă contururile unei monografii a
satului.
Statornicia în dragoste este o idee morală care-şi face apariția în Gura
satului, ilustrând o atitudine caracteristică lui Slavici, pe care unii critici au numit-
o tezism. Esteticul se confundă întotdeauna cu eticul. Frumosul trebuie judecat
întotdeauna de bine şi adevăr. Nuvelele lui Slavici sunt în primul rând artă, valoare
estetică, în care moralistul s-a infiltrate ca o stare de spirit tipic ardelenească, cu
rădăcini adânci în creația populară sau în scrierile lui Samuil Micu, Budai Deleanu
şi Eftimie Murgu.
1.2.2 Concepţia artistică a lui Slavici
Părerea după care Slavici a fost un talent „primitiv”, neprelucrat, scriind mai
mult din intuiţie artistică, trebuie fundamental revizuită. În realitate omul era de o
mare cultură. Mentalitatea ţărănescă şi faptul că făcea mereu caz de „incultura” lui
nu trebuie să ne inducă în eroare. Este evident că Slavici n-avea orizontul lui
Eminescu, de altfel greu de egalat. Dar, în îndelunga-i viaţă, datorită unei chibzuinţe
remarcabile şi unui spirit deosebit de ordonat şi de sistematic, el şi-a format o
cultură enciclopedică.
Autor de manuale şi studii de istorie, gramatică, filozofie, etică, estetică,
sociologie, pedegogie, gazetar şi polemist, traducător, cunoscător al câteorva limbi
(latină, italiană, franceză, maghiară, germană). Slavici se mişcă în voie în domenii
largi şi variate ale umanisticii. Întinsa-i operă atestă cunoaşterea temeinică a

3
Slavici, I., Literatura poporanã, „Opere”, X, Ed. Minerva, Buc., 1981, p. 174

13
filozofiei şi literaturii antice, a Renaşterii şi mai ales a filozofiei moderne, germane,
în primul rand. Avea întinse cunoştinţe despre filozofia şi cultura orientului, despre
iluminiştii şi moraliştii francezi, literaturile germană şi maghiară le stăpânea pe
deplin. În domeniul literaturii române, pe care a predat-o ani în şir ca profesor, s-a
pronunţat întotdeauna cu competenţă şi siguranţă.
Concepţia artistică a lui Slavici s-a exprimat, în modul cel mai clar, în
următoarele studii: Literatura poporană. Estetica (cursuri publicate în Educatorul,
din 1883- 1884), Radu de Ronetii- Roman (suită de articole apărută în Timpul din
1877-1878), Poporanismul în artă (răspuns la ancheta organizată de revista
“Luceafărul” în 1910). Nu se poate trece peste bogata corespondenţă cu Iacob
Negruzzi, din perioada vieneză, în care Slavici face, aproape de regulă, recenzii la
scrierile apărute în revista “Convorbiri literare” pe care o citea.
În acelaşi timp, trebuie să precizăm însă: crezul său artistic se subsumează celui
moral. Slavici a înţeles arta ca un mijloc de moralizare a oamenilor, ca un
instrument de educaţie civică şi socială. Este, între marii noştri sciitori , moralistul
prin excelenţă.
Autorul “Morii cu noroc” preconiza o artă subsumată scopurilor morale.
Pentru el frumosul trebuie judecat în funcţie de bine şi adevăr. Nu există o adevărată
satisfacţie estetică, după părerea sa, dacă binele şi adevărul nu însoţesc frumosul.
Estetica este, după Slavici, „parte a filozofiei, incluzând în perimetrul său
cercetările făcute asupra simţurilor omeneşti”4, determinând obiectul acestei
discipline în spiritul teoriilor lui Baumgarten privitoare la cunoaşterea logică şi cea
senzorială.
Adept al finalităţii practice a operei de artă, Slavici cere ca fondul estetic să
fie transmis cu aceaşi vigoare cu care el se manifestă în subiectul creator. Opera
artistică, zice el, “nu exprimă, ci reproduce stări sufleteşti”5. De aceea respinge
scrierile palide, lipsite de vlagă şi de temperament, care “se uită îndată ce se

4
Slavici, Ioan, Opere, vol. I-VII, studiu introductiv şi cronologic de Dimitrie Vatamaniuc,
Editura Național, București, 2001, p. 120
5
Idem

14
citesc”6. Eroii trebuie să determine intense vibraţii affective în personalitatea
cititorilor, indiferanţa în materie de artă echivalează cu cu eşecul artei.
Orientându-ne după dezideratul lui Slavici cu privire la prezenţa, obligatorie, într-
o epocă literară a eroilor puternici, plini de avânt, elan şi măreţie, care să ducă o
luptă încleştată şi dramatică cu imperfecţiunile vieţii, am putea conchide că Slavici
este un discipol al romancierilor.
În prima etapă a activităţii sale, adică până prin în 1880, Slavici urmează
exemplul lui Maiorescu în privinţa atitudinii critice. Este vorba de Maiorescu din
prima perioadă a activităţii sale, când critical se simţea chemat să facă ordine în
haosul literar al vremii, trimiţând pe unii scriitori la alfabetul meşteşugului.
1.2.3 Slavici – romancierul
Întâia “ieşire în public” a lui Slavici ca romancier datează din 1894, când
scriitorul publică în primele douazeci si patru de numere ale Vetrei romanul Mara.
Preocupări “de sertar” în această direcţie avusese însă mai dinainte, căci în aprilie
1873 îl informează pe Iacob Negruzzi că a scris cincisprezece coli dintr-un roman
căruia îi găsise şi titlul : Osânda răului, din care reţinem doar faptul că autorul era
muncit de gândul scrierii unei lucrări cu tendinţe moralizatoare.
Slavici defineşte romanul prin comparaţie cu drama, observând, cu dreptate,
că în timp ce „drama înfăţişează caractere deja formate”7, pentru că timpul scurt al
acţiunii nu permite evoluţia eroilor, romanul trebuie să arate “desfăşurarea
caracterelor”8. Drama, prin urmare, zugrăveşte caractere, pe când romanul le
formează. Este din câte se poate observa, adept al “bildungsromanului”.
A scris şapte romane, între 1894-1925, şi în ordinea apariţiei ele sunt
următoarele : Mara (1894 integral şi în volum va apărea în 1906) ; Luca, primul
volum din Din bătrâni, 1902 ; Manea, cel de-al doilea volum, în 1905 ; Corbei, în
1906-1907 (neapărut în volum) ; Din două lumi, în 1908-1909 (în volum va apărea
în 1921); Cel din urmă armaş, în 1923; Din păcat în păcat, în 1924-1925 (neapărut
în volum).

6
Ibidem
7
Slavici, op. cit., p. 125
8
Idem

15
 Cantitativ, activitatea de romancier a lui Slavici este considerabilă, mai ales
dacă o raportăm la cadrul literar al epocii, atât pe planul literaturii ardelene, în
general.
Romanul, a cărui evoluţie vertiginoasă în literatura franceză şi cea engleză
datează încă de al începutul secolului al XIX-lea, în literatura română se dezvoltă
destul de greoi, adevărata înflorire a acestei specii situându-se după primul război
mondial, prin Sadoveanu, Rebreanu, H.P.Bengescu, Cezar Petrescu, Camil
Petrescu etc. romanul este în acelaşi timp, o specie literară care presupune însuşiri
creatoare deosebite: o compoziţie mai complexă, uneori pe diverse planuri, greu de
urmărit, personaje cu o viaţă sufletească adâncită, complicată şi mai ales o zugrăvire
amplă a mediului social. Romanul nu se poate crea decât în momentul în care o
literatură a atins un anume grad de obiectivare, de emancipare de sub influenţa
romantismului şi subiectivismului, şi scriitorul devine un contemplator detaşat al
lumii exterioare sau chiar al propriului său eu.
Înainte de apariţia “Marei” în volum (1906), Slavici dăduse două romane
istorice : Luca, în 1902, şi Manea, în 1905, reunite sub titlul Din bătrâni.
Reflectarea vremurilor îndepărtate în literature lui Slavici nu este o noutate.
Atingerile lui cu istoria, ca obiect de studio, au fost numeroase şi permanente,
scriitorul a predat ca professor la această disciplină, a scris manuale de istorie, a
fost, vreme îndelungată, secretar al Comisiei pentru documentele Hurmuzachi.
Slavici era un admirator al istoriei noastre naţionale şi, ceea ce este deosebit
de important, el vedea şi căuta în istorie justificarea prezentului şi confirmarea lui.
Romanul Din bătrâni este, în acest sens, o plidă.
1.2.4 Profilul scriitorului
Contribuţia lui Slavici la dezvoltarea culturii şi literaturii noastre izbeşte,
mai întâi, prin dimensiunile ei: aproximativ o sută de nuvele, schiţe şi povestiri,
şapte romane, cinci piese de teatru, aproape douăzeci de poveşti, trei volume de
memoralistică, zeci de bucăţi didactice pentru copii, numeroase tratate de istorie,
sociologie, morală şi pedagogie, câteva monografii, o corespondenţă dintre cele mai
întinse, deosebit de revelatoare, traduceri, studii şi articole de istorie şi critică
literară.

16
Colaborator, în cei peste cincizeci de ani de activitate, la aproape toate publicaţiile
marcante („Convorbiri literare”, „Familia”, „Sămănătorul”, „Luceafărul”, „Viaţa
românescă”, „Gândirea”, „Adevărul literar şi artistic” etc.), el este, de asemenea,
conducătorul unora dintre publicaţiile de prestigiu ale piesei româneşti, între care
se impun „Timpul”, „Tribuna”, „Vatra” şi „Minerva”. Timp de peste o jumătate de
secol, activitatea lui Slavici, recunoscută sau ignorantă, a săpat brazde adânci, care
au fertilizat, cu vigoare, ogorul literelor româneşti. Contemporan şi prieten cu
Alecsandri, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Coşbuc, apoi cu
Macedonski, Goga, Sadoveanu şi Iorga, Slavici lasă posterităţii o operă diversă şi
inegală, dar comparabilă, prin vârfurile ei, prin cea a marilor săi contemporani.
Dacă ar fi să stabilim locul autorului Morii cu noroc în literatura noastră,
vom observa că el constituie puntea ce leagă tradiţia cu epoca mai nouă, dând
acesteia din urmă vigoarea, de totdeauna, a rădăcinilor populare şi naţionale şi în
acelaşi timp corolând tradiţia literară de până la el cu cuceririle artei ce animă
spiritul literaturii apropiate de noi. Nu-l vom putea niciodată, desprinde de maniera
şi preocupările literaturii de pe la mijlocul secolului trecut. Slavici a prelucrat
basme, a scris povestiri şi comedii idilice, literatură istorică (romane şi piese), a
exprimat opinii artistice clasicizante, uneori conservatoare.
Preţuirea operei lui Slavici e oarecum tardivă, N. Iorga, G. Călinescu, I.
Breazu având în acest sens contribuţii însemnate. Recunoaşeri numeroase au venit
din partea unor scriitori ardeleni, care şi-au descoperit maestrul. Iată ce spunea
Agârbiceanu : „Proza literară ardeleană îşi are începutul în nuvelele lui Ioan Slavici.
El este şi fondatorul ei prin valoroasa, vasta şi trainica operă ce ne-a lăsat.9”
„Dacă cu Eminescu misiunea scriitorului ca militant pentru cauza poporului
său ajunge în literatura română culmile și harul genialității, o dată cu Slavici se reia
în literatură tradiția cronicarilor de a fi în scrisul lor neîmblânziți judecători morali
ai oamenilor vremii lor, ca și obișnuința de a-și întemeia și întregi judecățile doar
pe fapte din viață, sau care s-ar putea desfășura aidoma în viață.”10

9
Grigore, P., Dicționar de proză românească, Editura Coresi, Brașov, 1990, p. 194
10
Papadima, O., cap. „Ioan Slavici”, în Istoria literaturii române, vol III, Editura Academiei
R.S.R., București, 1973, p. 366

17
 Într-adevăr, pentru prozatorul ardelean literatura este factor important în
lupta națională. Ea exprimă viața pe care a cunoscut-o scriitorul prin experiență
directă. Prin activitatea sa de scriitor, dascăl, istoric, luptător politic, gazetar și
memoralist, Ioan Slavici a lucrat pentru ridicarea nivelului moral și intelectual al
neamului românesc, căci el concepea viața, mai întâi, sub dimensiune etică. Opera
sa literară, de la nuvelă, la roman și memorialistică, edifică o frescă a moravurilor
și a comportamentului oamenilor din perspectiva unui generos umanitarism.
Asemenea eposului popular, în creația literară a lui Slavici trăiește optimismul
luminos împreună cu sentimentul tragic al omului supus destinului orb. Triumful
omeniei, al binelui și adevărului sunt legile morale nescrise la care trebuie să se
supună omul. În spiritul filozofiei gânditorului chinez Confuciu, Slavici a scris cărți
de etică și educație, îndemnând la cumpătare și fericire.
„Talent laborios cu adânci intuiții în sufletul omului, dar lipsit de seducție
verbală și imaginativă”11, Slavici surprinde sufletul omului, cu toate conflictele lui.
El este creatorul realismului țărănesc, cu o notă moralizatoare pregnantă.
Prin vigurosul său talent, printr-o singură orientare de la început către cea
mai serioasă realitate de la noi, satul românesc, prin zugrăvirea realistă a ţăranului
şi a micului industriaş, de la apusul Carpaţilor, prin veridica analiză psihologică,
printr-un stil şlefiuit de lungă practică gazetărească, Ioan Slavici ne-a dat întâia
proză literară autentică, de zugrăvire a caracterelor, de luptă pentru propăşire, de o
rară moralitate : întâia literatură în proză a realismului critic.
Evident că posteritatea eticistă a lui Slavici nu vine spre justificarea scrisului
său de această factură, dar ea explică o asemenea mentalitate. Este interesant că, aşa
cum arată Scarlet Struţeanu, Slavici considera că ultima parte a activităţii sale, cea
mai influenţată de moralism, este şi cea mai valoroasă, ceea ce înseamnă că
scriitorul avea o concepţie din ce ăn ce mai confuză asupra valorilor artistice.
Nuvelele Prinţesa şi Căile morţilor sunt edificatoare.
Caracterul moralizator al scrisului lui Slavici se exprimă, între altele, prin
tendinţa permanentă a scriitorului de a formula judecăţi asupra oamenilor şi

11
Tudor, V., Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 11

18
faptelor. S-ar putea extrage, din întreaga operă a lui Slavici, un adevărat dicţionar
de maxime şi cugetări, nu puţine dintre ele de o adâncime indiscutabilă.
Coloratura eticistă a literaturii lui Slavici a avut considerabil consecinţe în
stilul şi compoziţia operei sale. În Arta prozatorilor români, Tudor Vianu observa
preferinţa scriitorului pentru cunântul general, neparticularizat, „care se repetă
adesea în cursul unei fraze până la monotonie”12. O astfel de preferinţă se explică
în primul rand prin tendinţele didacticiste ale scriitorului, interesat în înţelegera cât
mai deplină a celor communicate.
Calofilia îi era străină lui Slavici, autor cu cunoştiinţa că face bine literatură
utilitaristă. Termenii generali folosiţi, neparticularizarea voită sunt rezultatul
viziunii filozofice şi moraliste, şi nu artistice.
Opera lui Slavici n-are valori stilistice deosebite, scriitorul nostru fiind, sub
acest aspect, deficitar, mai ales dacă îl raportăm la Creangă, a cărui frază este de o
siguranţă şi de o coloratură excepţionale, sau la Caragiale, a cărui frază are o
limpezime de cristal. Slavici nu stăpânea toate subtilităţile de exprimare a limbii
române şi nu vehicular un mare număr de cuvinte. Limbajul scrierilor sale este, în
genere, lipsit de varietate, sărac, uneori livresc. Violenţa cu care a fost atacat, mai
întâi de Duiliu Zamfirescu şi apoi de Eugen Lovinescu, este însă nedreaptă.
Prozatorii ardeleni postslavicieni n-au aspirat şi ajuns, nici unul, la virtuţi
stilistice. Reproşurile adresate lui Slavici, nu puţine la număr, în această privinţă,
sunt nedrepte. Cu modestia-i caracteristică, scriitorul spunea în 1878, după ce
dăduse capodopere ca Budulea Tachii : „Nu cerem la nimeni capodopere. Nu noi
suntem generaţia care va putea să se înalţe la clasicitate. Limba nu ne este încă
destul de statornică ; ideile nu ne sunt lămurite ; unii vorbim şi cugetăm într-un
chip, alţii într-altul…suntem o generaţie zăpăcită, care se zbuciumă spre a netezi
calea pentru altele mai bine închegate şi pentru a aduna în limbă, stil şi concepţiuni,
comori de care se vor putea îmbogăţi urmaşii noştri”13.
Dar dacă sub raportul stilistic opera lui Slavici e susceptibilă de finisări,
nimeni nu poate contesta contribuţia excepţională adusă de scriitorul ardelean la

12
Vianu, T., Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București, 1981, p. 157
13
Grigore, P., Dicționar de proză românească, Editura Coresi, Brașov, 1990, p. 194

19
adâncirea analizei psihologice a personajelor, la descifrarea stărilor sufleteşti, la
înţelegerea extreme de nuanţată a mişcărilor afective. Mai puţin interesant când ne
înfăţişează exteriorul, cadrul, Slavici intră în elemental său când luminează
resorturile lăuntrice. Prin acesta, posteritatea scrisului său este deosebit de bogată
şi până astăzi, Slavici a rămas un maestru al analizei psihologice în literatura
noastră. Aşa cum pe drept constata T. Vianu, scriitorul vede oamenii lui
“dinlăuntru, în sentimentele sau în crizele lor morale, ba chiar în proceselor lor
intelectuale, ca în cazul neuitatului Budulea, care descoperă înţelesul, mecanismul
şi foloasele scrisului şi ale cititului”14.
Evident că tipologia rurală a lui Slavici reprezintă una din marile sale
cuceriri. Ostilitatea lui Duiliu Zamfirescu, şi nu numai a sa, faţă de eroii ţărani din
opera lui Slavici, se dovedeşte, pe măsura scurgerii timpului, expresia unei
opacităţi. Nimeni n-a înfăţişat cu atâta adâncime şi vigoare oamenii acestui mediu.
Diferenţa dintre Slavici şi predecesori este cea dintre încercare şi izbândă deplină.
Persida, Mara, Ghiţă, Lică Sămădăul, Huţu, Budulea, Simina, rămân, până astăzi,
valori exemmplare.
Generaţiile comunică între ele, se revendică una din alta, şi cei care au pus
o temelie puternică prezentului, sunt, prin acesta, o prezenţă vie, veghează şi
participă la naşterea lumii noi. Slavici şi-a înălţat, prin opera sa pătrunsă de o adâncă
umanitate, pusă în slujba poporului său, un monument care va supravieţui. A
realizat ceea ce însuşi a aspirat ce ardoare : “Aş dori ca să vieţuiesc secole întregi,
pentru ca să fiu martor şi părtaş la lucrarea prin care se vor realiza ideile ce azi înalţă
sufletul meu”15.
Bogăţia şi vitalitatea moştenirii literare, active a lui Slavici rămâne un
capitol deschis, care oferă nebănuite perspective cercetării. Căci fiul de ţărani din
Şiria este, în afara oricărei discuţii, unul dintre pionierii culturii române
contemporane.

14
Vianu, T., op. cit., p. 159
15
Mănucă, D., Dicţionarul limbii române de la origini până la 1900, Editura Academiei
Republicii Socialiste Romania, 1979, p. 576

20
 Așa cum s-a remarcat în studiile critice de referință, Ioan Slavici nu este un
stilist desăvârșit, în viziunea lui, scriitorul trebuie să se preocupe mai întâi de
exprimarea adevărului vieții, de mânuirea perfectă a planurilor acțiunii, de așezare
în plan estetic a tezelor morale ce țin de noblețea omului. Sobrietatea, concizia și
oralitatea, izvorâtă din limba vorbită, din limbajul poetic al creației folclorice,
definesc stilul prozei lui Ioan Slavici, conferindu-i originalitate și expresivitate.
Interogațiile și exclamațiile retorice, enumerația frecventă în structura poetică a
frazei, inversiunile topice, lipsa podoabelor stilistice, unele stângăcii în structura
propoziției și a frazei, folosirea unor sintagme lexicale, preluate din limbajul
obișnuit, încărcat de un pronunțat caracter popular, unele identificate și în
descrierea târgului de la Arad, dau strălucire poetică textului lui Slavici,
argumentând originalitatea stilului.
Slavici tipărise și alte romane cu caracter documentar, dar „Mara” rămâne
singurul roman realizat. Cunoscând încă de la apariție unele aprecieri elogioase, dar
și unele contestări, „Mara reprezintă un moment de maturitate a romanului
românesc, o etapă superioară față de Ciocoii vechi și noi al lui Filimon și față de
romanul ciclic al lui Duiliu Zamfirescu, prefigurând în linii viguroase romanul
realist al perioadei interbelice, reprezentat atât de strălucit de Liviu Rebreanu”16.
„Mara” este cel mai izbutit roman al lui Slavici și unul dintre cele mai bune
romane românești. În el sunt reluate și adâncite unele aspecte din nuvele și se
adaugă problema națională ca element specific zonei unde este plasată acțiunea
romanului. George Călinescu definește romanul „aproape o capodoperă”, deoarece
destinul eroilor din mediul urban sunt evocate cu o remarcabilă știință, a detaliului
și cu o siguranță a ansamblului. „Realismul poporal”, susținut de Slavici ca
principiu director de artă, este trăsătura dominantă a creației sale literare. „Romanul
Mara, apărut în anul 1906, reprezintă cea mai valoroasă creație epică de mare
întindere, care se circumscrie viziunii realiste, fiind „cel mai bun roman al nostru,
înainte de Ion”17. Romanul Mara zugrăvește veridic o lume, cu moravurile ei

16
Itu, I., „Romanul Mara. Slavici.” În Dicționar de proză românească, Editura Coresi, Brașov,
1990, p. 196
17
Cioculescu, Ș., Curs de istoria literaturii române moderne, partea a II-a, Iași, 1947, p. 51

21
specifice, așezată la interfața satului cu orașul, într-un târg ardelenesc- Radna, lâgă
Lipova și aproape de Arad. Acțiunea cărții este plasată în perioada de răscruce –
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea – când relațiile
capitaliste dominau la nivelul oricărei structuri sociale, impunând o anume
psihologie socială, reprezentată prin chipuri de meșteșugari ca : Bocioacă – cojocar,
Hubăr – măcelar, Mara – precupeață. Valoarea etnografică a cărții a fost evidențiată
în referințele critice. Astfel, Nicolae Iorga susținea că aceasta este de fapt, una din
laturile esențiale ale operei. Mara este un roman al ascensiunii burgheziei, evocând
o lume în plin proces de evoluție socială. Creație literară solid articulată din punct
de vedere compozițional, Mara este un roman realist-social, cu valoare etnografică
și, în același timp, o extraordinară carte de dragoste, a cărei teză morală este
absorbită de puternica senzație de viață și de adevăr ce se degajă din paginile ei.
„Însușirea esențială a lui Slavici este insă de a analiza dragostea, de a fi un poet și
un critic al eroticii rurale dintr-o provincie cu oameni mai propășiți sufletește, în
stare de nuanțe și de int1rospecții, deși nerupți încă de hieratica etnografică.
Jumătate din roman notează încet, răbdător, aprinderea, propagarea și izbucnirea
iubirii la o fată conștientă prin frumusețe de farmecele ei…”18
1.2.5 Încadrare în curente literare
Realismul se naşte ca o opoziţie la Romantism, îndepărtându-se de „stilul
înalt şi de speculaţiaabstractă”19. În consecinţă, se va detaşa de tot ceea ce ţine de
subiectivitate, trăire individuală. Creaţia veritabilă, opusă romantizării, nu
reprezintă însă doar o copie, o reproducere exactă a realităţii ci presupune
coagularea unei viziuni, a unor imagini coerente.
Adevărul artistic nu trebuie să se suprapună peste cel al vieţii ci este dictat de
percepţia, temperamentul autorului. Slavici apare ca un creator „de spaţii vaste,
logice, echilibrate”, capabile să confere o starerelativă de siguranţă, unor caractere
confuze, agitate, „lipsite de orientare”20.

18
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982,
București, p. 512
19
Popescu, M., Ioan Slavici, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, pag. 15
20
Idem, pag. 24

22
1.2.6 Tematica operelor lui Slavici
Opera sa gravitează în jurul următoarelor componente: iubirea, destinul, sensul şi
locul omului în lume, relaţia sa cu ceilalţi.
Iubirea apare, în primele nuvele („Popa Tanda”; „Budulea taichii”) în
forme echilibrate şi liniştite. E o comuniune inocentă, aproape frăţeasca, şi nu stă
sub semnul patimei sau exceselor. Ea va deveni treptat (în „Moara cu noroc”) un
simbol al iraţionalului uman, al unei fascinaţii demonice; iubirea este percepută ca
o forţă negativă ce consumă fiinţa şi-i sacrifică valorile.
În „Mara” însă, iubirea e un factor determinant în construirea şi evoluţia unui destin;
e generatoare de revelatie, provocand modificări lăuntrice.
Individul apare în conceptia lui Slavici ca un fel de „centru”, capabil să
atragă energii ce-l vor defini, determinându-i evoluţia. Nevoia de a nega graniţa
dintre bine şi rău, dintre normalitate şi nefiresc, îl predispun spre schimbări,
făcându-l vulnerabil în faţa desfăşurărilor nepătrunse ale existenţei.
Omul caută să-şi depăşească statutul, regulile sociale, ca urmare a
puternicei sale „voinţe de a trăi”21, concretizată în dorinţa lui „de a avea”,
„instinctul de posesiune”, „voinţa de putere, orgoliul”22. Cu toate acestea, traiul în
interiorul unei colectivităţi e esenţial pentru dobândirea conştiinţei de sine, pentru
conturarea propriei individualităţi în raport cu opiniile, credinţele celorlalţi.
Afirmarea liberă a personalităţii se intersectează cu o moralitate „constrângătoare”
sau cu o manifestare supraindividuala, represivă.
1.2.7 Specii abordate.Viziune
Fiind implicat un timp îndelungat în redactarea „Studiilor asupra maghiarilor”,
Slavici le considera cele mai reprezentative, plasând preocupările literare pe un plan
secund.Gândirea sa era mult mai apropiată de concret şi de aceea se va considera
„un ideolog, un teoretician”, menit să releve adevăruri generale desprinse din
experienţa proprie şi din confruntarea acesteia „cu marile sisteme ale gândirii”23.
Literatura se va contamina şi ea treptat de teze, aspecte, criterii universale.

21
Ibidem, pag. 148
22
Popescu, M., op. cit., p. 148
23
Idem, pag. 461

23
Sentimentul creator apare, iniţial, ca o „cunoaştere eliberatoare”24; proiectând
observaţia de sine şi de ceilalţi în diferite ipostaze, el va clarifica toate noţiunile
„difuze”, aflate în lumea exterioară şi în el însuşi. Scrisul este perceput ca o
modalitate de atingere a unor dispoziţii sufleteşti echilibrate, de experimentare a
unor tipologii, mai ales în piesele de teatru („eram desperat şi-mi plăcea starea
sufletească în care mă punea o comedie”)25.
Scrisul îl va obliga treptat să se descopere într-o altă lumină, „să se arate aşa
cum nu voia să pară”26. Slavici îşi materializează astfel în personajele din marile
nuvele, laturile ascunse ale individualităţii sale.
1.2.8 Aspecte stilistice
„Slavici are o privire pătrunzătoare, eliberată de orice sentimentalism, în
plină epocă de stilizări şi falsificări sămănătoriste”27, detaşându-se de abordările
naţionaliste şi de romantismul cu care era tratată viaţa satului şi rămânând un
„contemplator lucid”.
Atitudinea lui anticalofilă, împotriva stilului artificial, emfatic e o trăsătură
ce-l apropie de scriitorii moderni; Slavici vede literatura ca un „apostolat, pentru
care se cere vocaţie şi pregătire”28. Creaţia presupune asimilarea şi transmiterea
coerentă a unor idei şi valori.
Opera sa evocă o „frumuseţe aspră”, eliberată de convenţii şi supusă doar
vocii unei conştiinţe dificile şi frământate. Slavici nu lasă impresia unui caracter
jovial, ci mai degrabă a unuia „sever” şi „auster”. El are capacitatea de a observa şi
consemna datele existenţei, abandonând treptat „viziunea ritualică” asupra lumii
rurale.
Tudor Vianu observă că deşi introduce oralitatea populară în scrierile sale
înaintea lui Creangă, prin expresii tipice limbajului vorbit precum „Pe părintele
Trandafir să-l ţină Dumnezeu!”, la el scopul este de a reda cât mai veridic mediul
rural, şi nu este un „mijloc permanent al manifestării sale”.29. Tonul variază chiar

24
Idem, pag. 466
25
Idem, pag. 465
26
Ibidem
27
Zaciu, M., Bivuac - Pentru o nouă lectură a lui Slavici, editura Dacia, 1974, pag. 44
28
Ibidem
29
Vianu, T., Arta prozatorilor români, editura Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 104

24
în cuprinsul aceleiaşi nuvele, ca în „Popa Tanda”, unde după evocarea plină de
oralitate a personalităţii părintelui, urmează o prezentare a convingerilor acestuia
ce trimite spre stilul predicilor religioase: „Sfânta Scriptură ne învaţă că, întocmai
precum plugarul trăieşte din rodul muncii sale, şi păstorul sufletesc, care slujeşte
altarului din slujba sa, de pe altar să trăiască.”. În această variere abilă a tonurilor,
T. Vianu recunoaşte o dovadă incontestabilă a plasticităţii creatoare a lui Slavici.
Limbajul său este însă „lipsit de seducţie verbală şi imaginativă”30, formulările
fiind sărace şi tinzând spre repetiţie şi banalitate.
Dacă Creangă e preocupat de inventivitate, de „feeria limbajului”, Slavici
se exprimă în felul „naturaliştilor”, focalizându-se pe obiectul în sine al naraţiunii,
şi nu pe reprezentarea lui artistică. Nuvelele sale se caracterizează prin trăsături
„juste şi sobre”, dominate de simplitate şi străbătute uneori de un umor subtil:
„când maica mă întreba ce am văzut la şcoală, în uimirea mea nu ştiam să-i zic
altceva decât c-am văzut pe Huţu lui Budulea plimbându-se cu băţul în mână şi că
acum îl chema Mihail Budulea, ca pe taică-său cu cimpoile”.31. Limbajul e şi aici
destul de greoi, monoton, dând impresia „poticnelii”.
Cea mai valoroasă şi individuală trăsătură stilistică pe care o aduce Slavici
în literatura română este însă analiza psihologică. Personajele sale au viaţă
interioară, „povestitorul vede oamenii lui dinlăuntru”32. Cităm un pasaj analitic din
romanul ,,Mara”: „Ah! cum ar fi vrut să-l scuipe în faţă, să-i scoată ochii, să-i
smulgă părul din cap, să-i rupă hainele de pe trup! Nu! asta nu putea să rămâie aşa!”.
Fragmentul ilustrează stilul indirect liber, „al cărui adevărat creator la noi,
conform lui N. Manolescu, este Slavici.”33. Acest procedeu presupune integrarea
persoanei întâi a gândirii personajului celei de-a treia, naratoriale. Discursul
povestitorului se suprapune peste cel al protagonistului, gândurile fiind exprimate
printr-o voce straină - o „ipostază înteleaptă”, mai presus de vocile distincte ale
personajelor, „care putând fi a fiecăruia, este în fond a tuturor şi a nimănui.”34

30
Vianu, T., Opere,editura Minerva,1972, pag. 253
31
Slavici, I., Budulea Taichii apud T.Vianu, Opere, pag. 303
32
Vianu, T., Arta prozatorilor români, editura Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 105
33
Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române, editura Paralela 45, Bucureşti, 2007, pag. 450
34
Manolescu, N., Arca lui Noe, editura.Minerva,1980, pag. 157

25
 De asemenea, un alt aspect specific este că naratorul prezintă personajele
din două perspective: cea exterioară, (aşa cum le apare celorlalţi, cu nuanţele etice
pe care le implică), şi cea interioară, psihologică. (aşa cum îşi apare sieşi). Aceasta
se poate evidenţia în romanul „Mara”, unde N. Manolescu remarcă „o caracterizare
a protagonistei de o complexitate şi fineţe neimaiîntâlnite în proza noastră” 35, prin
acest joc al perspectivelor.

35
Idem, pag. 450

26
 CAPITOLUL II
RECEPTAREA ROMANULUI MARA DE IOAN SLAVICI ÎN
BIOGRAFIA CRITICĂ DE SPECIALITATE

2.1 Romanul Mara – prezentare generală

Romanul Mara, apărut mai întâi în revista Vatra în anul 1894, apoi în volum
în anul 1906, este superior tuturor romanelor scrise până la această dată în literatura
română, inclusiv cele ale lui Duiliu Zamfirescu, care s-a bucurat de mai multă
simpatie și prețuire din partea contemporanilor, și într-un fel, chiar din partea
posterității, până astăzi.
În Mara, teza morală, căci foarte consecvent cu sine însuși, scriitorul o face
să apară și aici, este acum mai nobilă și mai cuminte, total acoperită de fapte,
copleșită de adevărul vieții înfățișat în tablouri vii, convingătoare artisticește. Acum
Slavici dorește să arate că dragostea adevărată, și mai ales iubirea copiilor,
întemeierea unei familii șterg orice urme deosebitoare între oameni aparținând
diferitelor naționalități ori confesiuni. Aspra și strângătoarea Mara și îndărătnicul
Hubăr, își înmoaie inimile în fața ivirii pe lume a nepotului lor.
2.2 Titlul romanului
Titlul romanului are un rol anticipativ, putând fi o cheie de descifrare a
textului. Este alcătuit dintr-un substantiv propriu, care în sens denotativ, reprezintă
personajul principal feminin, în jurul căreia gravitează întreaga lume a romanului.
În sens conotativ, titlul romanului reprezintă un simbol al imaginii femeii
din satul românesc al secolului al XIX-lea, care singură se străduiește să iși
protejeze copiii și să îi îndrume spre o viață bună și lipsită de griji.
Constantin Stănescu afirma în Cronici literare : „Dar adevăratul roman nu
este Mara, și nici chiar drama erotică pe fond etnic. Eroii tulburători sunt Persida și
Națl. În ei, destinul Marei acționează procesual, și modul în care Persida trăiește
acest proces, care este mai mult decât iubirea, constituie tema internă a romanului.

27
 Titlul romanului nu denumește un personaj, ci o categorie: Mara de pe
copertă nu este Mara din paginile cărții.”36
Majoritatea criticilor au considerat ca nepotrivit titlul romanului. Nicolae
Iorga a crezut că titlul potrivit ar fi fost Copiii Marei, Magdalena Popescu a sugerat
același lucru, pentru că „personajul central ca frecvență a aparițiilor și intensitate a
preocupărilor este Persida.”37
Nicolae Manolescu dă explicația cea mai pertinentă: „În realitate însă,
romanul este mai ales romanul Marei, Persida însăși nefiind decât o Mară juvenilă,
pe cale de a lua cu vârsta, obiceiurile și înfățișarea mamei sale.
2.3 Temele romanului
Temele principale ale scrierii- goana după avere în târgurile transilvănene
de la mijlocul secolului al XIX-lea și denunțarea prejudecăților naționale și
religioase- își au originea , după cum afirmă autorul în notele sale memorialistice,
în realitățile rurale ardelene, „cunoscute din anii adolescenței”38.
„Problematica socială tratată de Slavici în nuvelele sale este adâncită aici și
dobândește dimensiuni noi, naționale și religioase.”39
Spre deosebire de restul romanelor apărute în acea perioadă, și chiar de
nuvelele lui Slavici, „romanul Mara conturează o nouă clasă socială, burghezia, și
conferă banului o valoare pozitivă”40, ceea ce-l face pe Slavici să fie, în opinia lui
Nicolae Manolescu, „singurul scriitor român care evidențiază latura pozitivă a
capitalismului, probabil ca urmare a educației sale într-un Ardeal ce făcea parte la
acea vreme din Mitteleuropa.”41

36
Stănescu, C., Cronici literare , Editura Cartea Românească, București, 1971, p. 135
37
Popescu, M., Slavici, ed. Cartea Românească, 1977, București, p. 318
38
Măciucă, C., „Prefață” la vol. Mara de Ioan Slavici, București, 1961, p. 11
39
Piru, Al., „Ioan Slavici” în România literară, nr. 4, 25 ianuarie 1973, p. 16
40
Negoițescu, I., Istoria literaturii române, Editura Minerva, București, 1991, p. 114
41
Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Minerva,
București, 2008, p. 452

28
2.3.1 Tema banului. Goana după avere în târgurile transilvănene
Romanul Mara prezintă imaginea târgului transilvănean de la mijlocul
secolului al XIX-lea, „într-o perioadă marcată de destrămarea feudalității și de
ascensiune a burgheziei”42.
Pentru a crea acțiunii un fundal cât mai original și mai veridic, Slavici
încearcă să reconstituie cadrul social economic ardelean, detaliind contextul istoric
și evocând moravurile societății din acea perioadă.
Se poate constata o diferență în plan literar între târgurile ardelene și
bănățene, pe jumătate rurale, dar pline de viață din opera lui Slavici, și târgurile
moldovenește „unde nu se întâmplă nimic”, din opera lui Sadoveanu.
„Populația târgurilor ardelene este alcătuită din meseriași și negustori
organizați în bresle sprijinite pe administrație imperială, cu meserii transmise din
tată în fiu, în timp ce în târgurile moldovenești viețuiesc boieri scăpătați, funcționari
pedanți și corupți, intelectuali blazați în genul lui Neculai Manea, fete bovarice și
negustori evrei.”43
Târgul Lipova, unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, prezintă o
economie specifică, in care coexistă laolaltă relațiile feudale și cele burgheze.
Stratificarea în bresle este o reminiscență a Evului Mediu. „ Fiecare breaslă este
condusă de un staroste, ajutat de un sfat al breslei, având rolul de a proteja comerțul
individual și publicul larg de meseriași nepregătiți și de a veghea la respectarea
regulilor.44”
Una dintre breslele prezentate în romanul lui Slavici este breasla cojocarilor.
Cei care voiau să fie primiți în breaslă, trebuia să obțină mai întâi stagiile de ucenic
și calfă. După cele două stagii, urmau anii de călătorie, în care tinerii erau obligați
să slujească mai multor meșteri ( ca în Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de
Goethe), după care să treacă examenul de meșter.

42
Negoițescu, I., op. cit, p. 114
43
Rotaru, I., „Ioan Slavici. Mara”, în Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional,
București – Chișinău, 2001, p. 299
44
Măciucă, C., op. cit., p. 13

29
 În roman, Slavici pune acest scenariu în seama lui Națl: „el trebuie să
înjunghie rapid un jungan de trei ani, să-l jupoaie și să-i scoată măruntaiele, apoi să
taie și să sorteze carnea în șaisprezece feluri, fără a se păta de sânge, după care să o
cântărească din ochi, iar ecamenul se încheia cu un prânz pantagruelic.”45
Din rândul acestei lumi de meșteșugari și negustori, având o formă de
organizare tipic feudală, se ridică Mara, o femeie dornică de îmbogățire, „ce
dovedește un spirit activ și întreprinzător, specific perioadei de acumulare primitivă
a capitalului.”46
La incipitul romanului, Mara este prezentată ca o femeie văduvă,
precupeață, ce vinde fel de fel de produse în târg, pentru a-și putea crește copiii.
Dornică de îmbogățire, Mara arendează podul de plute peste Mureș, care făcea
legătura dintre satul Radna și orașul Lipova, pentru ca mai târziu să împrumute bani
cu camătă și să arendeze pădurea împărătească de la Cladova, transportând cu
plutele lemnul la Arad pentru a-l vinde. În societatea capitalistă, banul este un
mijloc prin care poate fi dobândit un statut social superior, după cum o dovedește
transformarea disprețului comunității față de Mara în respect, pe măsură ce
personajul se îmbogățește. Această funcție a banului este recunoscută chiar de
Mara: „Banul, draga mamii, […] banul e mare putere, el deschide toate ușile și
strică toate legile.”47
Mara își strânge banii în trei ciorapi: unul pentru Trică, unul pentru Persida
și cel de-al treilea pentru zilele de bătrânețe și înmormântare. Însă pe măsură ce
averea crește, Mara devine din ce în ce mai avară.
Slavici prezintă în roman două episoade în care Mara este dezumanizată
parțial de puterea banului : episodul în care refuză să îi plătească lui Trică școala,
și îl îndeamnă să accepte avansurile soției cojocarului, și episodul în care refuză să
îi dea Persidei toată zestrea. Analizând comportamentul Marei, criticul Nicolae
Manolescu o numește „prima femeie capitalist”48 din literatura română.

45
Ibidem
46
Manolescu, N., op. cit., p. 451
47
Slavici, I., Mara, Editura Albatros, București, 1976, p. 242
48
Manolescu, N., Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura 1001 Gramar, București,
2001, p.126

30
 După căsătorie, Persida capătă obiceiurile Marei. Ocupându-se de
administrarea birtului de la Sărărie, ea își încheie ziua făcând calcule contabile
pentru a avea confirmarea că a obținut profit: „N-ar fi putut să doarmă liniștită dacă
nu s-ar fi încredințat, mai înainte de a se culca, că nu în zadar a ostenit.”49 Acest
citat nu este o dovadă a avariției personajului, ci „ a chibzuinței și a unui spirit
prevăzător necesare pentru a face față situației economice dificile cauzate de lipsa
oricărui ajutor din afară și de comportamentul risipitor al soțului ei.”50
2.3.2 Tema diferențierii etnice și religioase
Pentru prima dată în literatura română, această temă apare tot la Slavici, în
nuvela Gaspar Grațiani, unde domnul Moldovei este îndrăgostit de o evreică pe
nume Sara. Această idee este reluată cu mijloace de expresie superioare artistic în
romanul Mara, care prezintă o dramă etnică : apariția si consolidarea dragostei
dintre o româncă ortodoxă și un german catolic. Slavici se dovedește a fi „un poet
și un critic al eroticei rurale”51, consemnând minuțios principalele detalii ale
evoluției sentimentelor celor doi îndrăgostiți.
Societatea vremii este formată din oameni încăpățânați, a căror gândire
individuală se subordonează gândirii colective, care nu sunt dispuși să accepte
relația dintre ouă persoane de naționalitate și religie diferite, după cum afirmă chiar
Mara: „ Nu! Nu! Răspunse Mara cu hotărâre îndârjită. Asta nu se poate! Dumnezeu
știe – urmă ea mișcată – cât m-am gândit eu la voi, cât am ostenit pentru voi, cu
câtă inimă v-am purtat de grijă, și nu poate să mă pedepsească atât de aspru. Daca
te-aș vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieții mele, dar aș zice că au mai
pățit-o și alte mame ca mine, și m-aș mai mângâia în cele din urmă. Neam de neamul
meu nu și-a spurcat însă sângele! Strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Și mi-e milă
de el și de mama lui , dar îmi ești dragă tu și nu se poate.”52

49
Măciucă, C., op. cit., p. 19
50
Marcea, P., Ioan Slavici, Editura pentru literatură, București, 1965, p. 337
51
Călinescu, G., Slavici romancier în Adevărul literar și artistic, nr. 869, 1 august 1937, p.7
52
Slavici, I., op cit, p. 47

31
 În acea perioadă, căsătoria între persoane de etnie și religie diferite er
considerată rușinoasă. O mentalitate similară o manifestă și germanul Hubăr, care
nu acceptă sub nici o formă ideea că nepotul său ar putea fi botezat într-o altă religie
decât cea catolică: „Să fie – zise el, să fie binecuvântată de amândouă, dar copilul
e al nostru, numai al nostru.”53
Cei doi tineri aleg sa se căsătorească pe ascuns, din cauza acestei mentalități.
Însă comunitatea pune presiune pe ei, motiv pentru care Națl devine brutal, în timp
ce Persida îi acceptă comportamentul: „ « Ah! Doamne! Zise ea. El are la urma
urmelor toată dreptatea » Îl scoase din averea părinților lui, îl despărțise de muma
lui, stricase tot rostul vieții lui și voia acum să-l mai desfacă și de prietenii lui. Ce
viață i-a făcut ea lui?! Ce i-a dat în schimb pentru tot ceea ce i-a luat?! Ochii ei
acum, abia acum se umplură de lacrămi. « Nu! Zise ea adânc pătrunsă – fără de
binecuvântarea părinților nu e cu putință fericire casnică. »”54
2.3.3 Tema respectării regulilor sociale
Crezul moral al scriitorului este format din cumpătare, bună-credință și
respect pentru dreptate și adevăr. Autor tradiționalist și moralist, Slavici consideră
că echilibrul sufletesc poate fi obținut numai prin respectarea regulilor sociale, care-
i oferă individului sentimentul de siguranță și constituie baza moralei.
Relația de dragoste dintre Națl și Persida încalcă regulile de conviețuire,
respectate în societatea vremii. Această nerespectare, este acceptată însă de părinți
, iubirea tinerilor anulează astfel prejudecățile etnico-religioase ale părinților, după
cum constată Mara în finele romanului: „Oameni suntem cu toții, tot creștini,
creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.”55
În alte cazuri, încălcarea obligațiilor sociale se pedepsește cu asprime
precum în secvența naturalistă a uciderii bătrânului Hubăr de către fiul său
nelegitim, Bandi, pe care-l abandonase și refuzase să-l recunoască.

53
Ibidem, p. 204
54
Slavici, I., op. cit., p. 199
55
Ibidem, 261

32
 Autorul duce atitudinea moralizatoare până la didacticism și se transformă
într-un justițiar. În opinia profesorului George Munteanu, crima lui Bandi
ilustrează complexul lui Oedip, ce va fi descris ulterior de Sigmund Freud.
Personajul, care suferă o psihoză ca urmare a traumei psihice din copilărie, o
idealizează pe Persida pe care o consideră un substitut al mamei sale, așa putându-
se explica devotamentul său față de ea, în timp ce se transpune pe sine in locul
copilului ei.
2.4 Structură și compoziție
Romanul Mara este împărțit în 21 de capitole numerotate cu cifre romane,
fiecare având un titlu scurt și semnificativ : „I. Sărăcuții mamei”, „II. Maica
Aegidia”, „ III. Furtuna cea mare”.
Opera se constituie prin îmbinarea dintre romanul Marei, care urmărește
destinul eroinei și romanul iubirii, care ilustrează formarea și consolidarea cuplului
erotic Persida-Națl. Relatarea acțiunii se face din perspectiva auctorială, adică
narațiunea este la persoana a III-a, Slavici fiind omniscient și omniprezent.
Romanul are și o certă valoare etnografică, prin descrierea obiceiurilor ardelenești,
atât cele religioase cât și acelea referitoare la cultura și mentalitatea oamenilor de
diferite etnii, ce conviețuiau pe aceste meleaguri: români, sași, unguri.
2.5 Subiectul romanului
În perioada absolutismului austriac de după Revoluția din 1848, precupeața
Mara Brânzoveanu, văduva unui cizmar sărac din satul Radna de pe Valea
Mureșului, muncește din greu pentru a strânge bani care sa-i permită să ducă o viață
liniștită, și să le asigure viitorul copiilor ei : Persida și Trică. Pentru a-și suplimenta
veniturile, ea arendează podul de plute de peste Mureș care făcea legătura între satul
Radna și orașul Lipova, percepând o taxă de trecere oamenilor. Averea Marei
sporește, începe să împrumute bani cu camătă, în asociere cu măcelarul german
Hubăr, economul orășenesc de la Lipova. De asemenea, pe Persida o duce la
mănăstire pentru a studia sub ochii călugărițelor, iar pe Trică îl trimite să învețe
meserie la cojocarul sârb Steva Claici din Arad.
Într-o zi de primăvară, pe când se afla la mănăstire, Persida îl zărește pe
Națl, iar cei doi se îndrăgostesc unul de altul.

33
 Dragostea lor este supusă prejudecăților cu privire la naționalitate, religie
și stare socială: Mara, care strânsese o zestre destul de mare pentru Persida, voia să
o căsătorească pe aceasta cu un teolog și nu cu un măcelar neamț, în timp ce bătrânul
Hubăr își trimite fiul sa facă cei doi ani de călătorie care, după obicei, sunt necesari
unei calfe pentru a deveni meșter, iar fata Marei va merge la Arad. Întâmplătoarea
întâlnire a tinerilor îi ajută să își înțeleagă și să conștientizeze sentimentele. În
perioada următoare cei doi se întâlnesc pe ascuns, având o relație oscilantă.
După un an Trică devine calfă, în timp ce Națl are diferite dispute cu tatăl
deoarece nu își finalizare studiile. Cu ajutorul lui Trică, Persida și Națl se cunună
pe ascuns, apoi fug la Viena unde închiriază cu alți doi tineri o măcelărie.
Depărtarea de casă și de părinți produce un gol în sufletele celor doi, motiv
pentru care decid să se întoarcă acasă, unde închiriază birtul de la Sărărie. Națl
devine brutal cu Persida, din cauza neînțelegerilor cu familia : o bate și apoi o
ignoră, lăsând-o să se ocupe singură de birt.
În alt plan, Trică este sedus de soția lui Bocioacă, dar nedorind să se știe
dator meșterului care-i plătise răscumpărarea de la oaste, se înrolează voluntar în
armata austriacă.
După aproximativ un an, Persida naște un băiat, iar acest eveniment produce
o schimbare bruscă de atitudini: părinții își iartă copiii după ce află că aceștia sunt
cununați. Singurul nemulțumit este Hubăr, deoarece nu i s-a cerut încuviințarea, dar
decizia de a boteza copilul în religia catolică îl îmblânzește.
Trică se întoarce acasă mult mai matur după ce fusese rănit la șold în
Războiul Austro-Italian, iar în Postul Paștelui atât el, cât și Națl sunt promovați la
rangul de meșter, prin stăruința lui Bocioacă. Liniștea casnică nu durează însă,
deoarece Hubăr este ucis într-o criză de nebunie de fiul său nelegitim, Bandi, tocmai
când acesta voia sa-l recunoască și să-i facă un rost.
2.6 Ideea destinului
Întâmplările prezentate în romanul Mara par a sta sub influența implacabilă
a destinului.

34
 Această idee care apare în diferite momente este sintetizată de Mara astfel:
„ Așa vin lucrurile în lumea aceasta : pleci în neștiute și te miri unde ajungi; te-
apucă – așa din senin – câteodată ceva, și miri la ce te duce. Omul are data lui, și
nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce ți-e scris are neapărat să ți se
întâmple. Voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe.”56
Principalul sentiment influențat de destin este dragostea, ce devine o forță a
naturii, iar personajele cunosc puterea ei de neînvins. Cunoscând prejudecățile
societății care stăteau în calea fericirii ei, Persida se refugiază câțiva ani la
mănăstirea din Lipova, unde încearcă sa-și reprime pasiunea, dar mila față de Națl,
care se certase cu tatăl său din cauza ei o fac să cedeze.”57 Ea se simte vinovată
pentru că l-ar fi ademenit și i-ar fi stricat astfel rostul vieții.
Legătura dintre cei doi pare să fie mai presus de voința celor doi iubiți după
cum îi spune și Persida Maicii Aegidia: „- Nu pot si nu pot! E un blestem pe capul
meu și-mi e adeseori ca și când chiar mai nainte de a mă fi născut aș fi fost osândită
să sufăr împreună cu dânsul. Mi-e când îmi dau seama, nesuferit acel om pătimaș
și pornit mereu spre viață fără frâu și știu că nu putem să ne apropiem fără să ne
izbim unul de altul. Îndată însă ce-l știu suferind, mă simt dusă de o putere
covârșitoare spre dânsul”58 și lui Trică: „Nu eu din mine însămi voiesc, nici eu
voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține sub stăpânirea ei, și nu
putem altfel decât cum putem”59.
„Acest destin care împinge unul către altul doi tineri de naționalități și religii
diferite, constituie sămânța evenimentelor tragice care vor urma.”60
2.7 Tipologii umane și destinele personajelor din romanul „Mara”
În romanul Mara scriitorul Ioan Slavici creează portrete vii personajelor,
scoțând în evidență, de obicei, o singură trăsătură morală pe care o consideră
reprezentativă.

56
Slavici, I., op. cit., p. 72
57
Botez, O., „Slavici romancier- Mara”, în Adevărul literar și artistic, nr. 247, 30 august 1925, p. 2
58
Slavici, I., op. cit., p. 52
59
Ibidem, p. 165
60
Todoran, E., „Realismul tragic în proza lui Ioan Slavici”, în vol. Secțiuni literare, Editura Facla,
Timișoara, 1973, p. 128

35
 Personajul titular al romanului, precupeața Mara, este o femeie activă și
întreprinzătoare care încearcă să răzbată în viață cu o dârzenie aproape bărbătească.
„Prin muncă neobosită și prin chibzuință, ea reușește să adune o avere considerabilă
pentru a le crea copiilor ei o situație economică îndestulată, încercând în același
timp să le conducă viața după propria ei dorință. Personajul îmbină cumpătarea cu
afecțiunea maternă, fără a-și pierde nicio o clipă bunul simț.”61 Pe măsură ce averea
sa sporește, Mara devine tot mai avară și reduce cheltuielile la strictul necesar: o
ține aproape gratis pe Persida la mănăstire, profitând de slăbiciunea maicii Aegidia,
iar pe Trică îl dă ucenic, în loc să-l țină la școală, și apoi îl sfătuiește să accepte
avansurile Martei Bocioacă pentru a nu pierde șansa unei căsătorii profitabile.
„Zgârcenia personajului nu este însă rezultatul patimii pentru bani (ca în
cazul lui Harpagon, Hagi Tudose sau Grandet), ci mai degrabă al unui spirit de
chibzuință datorat vieții grele, pline de lipsuri, și al dorinței de a crea un viitor
propriilor copii, precum este cazul lui Goriot. Privit din acest punct de vedere, Mare
nu este un personaj arivist, ci o femeie ambițioasă care-și dirijează voința de
ascensiune socială (principalul pivot al existenței ei) către copii.”62
Copiii ei, dominați de propriile sentimente și nu de spiritul chibzuit al mamei
lor, își găsesc cu greutate echilibrul sufletesc după ce se confruntă cu conflicte
puternice. Echilibrul sufletesc este pus de autor în legătură cu respectarea regulilor
de conviețuire socială, care-i oferă individului sentimentul de siguranță. Ambii
copii se maturizează în urma întâmplărilor trăite. Trică refuză sfatul mamei sale și
pleacă voluntar la oaste, neacceptând să fie răscumpărat și a-i rămâne dator
meșterului. Fire voluntară ca și mama ei, Persida acceptă dragostea lui Națl și suferă
cu resemnare loviturile destinului, reușind în final să împace ambele familii.

61
Micu, D., Scurtă istorie a literaturii române, vol. 1, Editura Iriana, București, 1994, p. 286
62
Constantinescu, P., „Realism și construcție epică în roman”, în Vremea, nr. 728, 12 decembrie
1943; reprodus în vol. Romanul românesc interbelic, Editura Minerva, București, 1977, p. 30

36
 „Conturarea caracterului Persidei este destul de nesigură, ceea ce face ca
personajul să aibă un comportament oscilant între slăbiciunea pentru Națl și
înțelegerea deosebirilor ce-i separă. Prin frumusețea și distincția ei, Persida degajă
o senzualitate puternică, asemănându-se cu Elena din Troia, Manon Lescaut, unele
eroine ale romanelor lui George Eliot, Anna Karenina, Sașa Comăneșteanu, Otilia
sau doamna T, ceea ce l-a făcut pe criticul Octav Botez să o considere una dintre
„cele [mai] frumoase figuri feminine” din literatura română.”63
Comportamentul lui Națl este chiar mai oscilant, fiind un amestec de
entuziasm și nehotărâre tipic dostoievskian. Personajul o iubește pe Persida, dar o
părăsește și se întoarce periodic la ea, nereușind să ia o decizie definitivă și apoi să
o susțină. Modul în care este descrisă evoluția lui sufletească de la blândețe la
brutalitate nu este suficient de convingător, iar din acest motiv portretul
personajului este lipsit de vigoare.
În opinia lui George Călinescu, „tinerii, chiar dacă par a avea mentalități
opuse părinților, moștenesc aceleași vicii și idei preconcepute: Națl devine leneș,
petrecăreț și brutal la fel ca tatăl său, în timp ce Persida dobândește autoritatea și
avariția mamei ei după ce începe să se ocupe de birtul de la Sărărie” 64. Criticul
Alexandru Piru consideră că acest conflict aparent între caracterele părinților și
copiilor „este cauzat de traversarea unei crize erotice, fiind stins odată ce criza este
depășită, iar personajele se maturizează”65.
Imaginea unei societăți marcate de ipocrizie este completată cu două figuri
secundare. Marta Bocioacă este aparent o susținătoare a bunului simț burghez,
evitând orice legătură cu Persida pentru faptul că a ales să încalce conveniențele
sociale și să trăiască cu Națl, dar în realitate ea are o fire pătimașă, încearcă să-l
atragă pe Trică într-o relație adulteră și-și sfătuiește soțul să achite diferența de bani
pentru a-și scăpa calfa de armată.

63
Botez, O., op. cit., p. 2.
64
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația pentru
literatură și artă, București, 1941, pp. 452-453.
65
Piru, Al., Marginalia, Editura Eminescu, București, 1980, p. 173

37
 ”Într-un mod oarecum similar, măcelarul german Hubăr respinge
intransigent relația imorală de dragoste a fiului său cu o româncă, deși el însuși
sedusese în tinerețe o servitoare unguroaică pe care o abandonase, lăsând-o să
crească singură copilul născut din această legătură sentimentală.”66
Personajele principale ale romanului sunt eroi cu o viață complexă,
individualități puternice, chipuri viguroase și voluntare.
Mara ca personaj literar viabil, produs al mediului social in care trăiește,
înțelege că singura cale de a răzbi și de a domina puterea destinului este banul. Ceea
ce este fascinant în compoziția acestui personaj este afecțiunea maternă și hotărârea
cu care muncește și luptă pentru fericirea copiilor ei. Pentru ei strânge banii,
manifestând în acelasi timp, zgârcenie și teama de a nu i se risipi buma de avere,
căci pentru ea banul inseamnă stimă și putere în cadrul colectivității. Fiind o
garanție a puterii, banul ii creează echilibrul psihologic. „Proporția aceasta de
zgârcenie și afecțiune maternă, de hotărâre bărbăteasc și sentiment al slăbiciunii
femeiești e făcută cu o artă desăvârșită.”67
Mara nu este un avar, setea de bani n-o dezumanizează, fiind animată de
dragostea pentru copiii ei. Femeie întrepridă și autoritară, cu o putere de muncă
deosebită, Mara are o inteligență practică, izvorâtă din experiența de viață pe care
a parcurs-o. Scriitorul construiește personajul din lumini și umbre, sugerând prin
faptele relatate, că Mara, deși își iubește copiii, nu este capabilă să cheltuiască
pentru ei la momentul oportun.
Fire energică și ambițioasă, Mara este de o rară delicatețe maternă,
ascunzând sub autoritatea ce o afișează, un suflet sensibil. Prin complexitatea ei
umană și prin ralismul în care se circumscrie, Mara, asemenea Vitoriei Lipan –
eroina romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu – este o personalitate puternică,
demnă de toată prețuirea, fiind tratată de autor cu înțelegere și simpatie. Ea este o
forță socială buruitoare. Persida va spune la sfârșitul romanului : „Dacă ar fi toți ca
tine, nu ar fi în lumea aceasta decât bucurie.”68

66
C. Măciucă, op. cit., p. 17.
67
Călinescu, G., op. cit. , Editura Minerva, București, 1982, p. 512
68
Slavici, I., op. cit., p. 216

38
 Toate personajele din romanul Mara sunt adevărate caractere, conturându-
se ca indivizi energici, prin faptele pe care le întreprind, prin atitudinea ce o adoptă
în diferite împrejurări, prin impresia ce o lasă asupra celor din jur. Judecat din
prisma personajelor create, „Mara” exprimă triumful puterii morale a omului în
confruntarea cu timpul social și individual.
2.8 Receptarea romanului „Mara” de Ioan Slavici, în biografia critică de
specialitate
Criticii literari consideră că proza de observație socială, creată în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, a conectat proza românească la proza europeană
contemporană, având deci o importanță capitală pentru literatura română. Autorul
s-a remarcat în special ca nuvelist, dar a scris, de asemenea, și câteva romane.
Romanul Mara este, potrivit criticilor, „singurul roman reușit al lui
Slavici”69. De asemenea, despre romanele Din bătrâni (1902) și Din bătrâni.
Manea (1905), Corbei (1906 – 1907), Din două lumi (1908 – 1909), Cel din urmă
Armaș (1923) și Din păcat în păcat (1924 – 1925), criticii afirmă că „sunt creații
literare inferioare din cauza lipsei de unitate epică, a tipicității și a realizării artistice
insuficiente.”70
În opinia lui George Călinescu, apariția romanului Mara reprezintă un
eveniment literar, deoarece romanul lui Slavici ar fi „un pas mare în istoria genului,
[…] aproape o capodoperă.”71, „primul roman obiectiv al Ardealului”72 în opinia
lui Tudor Vianu, „cel mai izbutit roman românesc până la 1895, o operă capitală”73,
potrivit lui Șerban Cioculescu, sau „întâia capodoperă a genului”74 din literatura
română, în opinia lui Nicolae Manolescu.

69
Papadima, O., „Ioan Slavici”, în Istoria literaturii române, Editura Republicii Socialiste
România, București, 1973, p. 417
70
Manolescu, N., op. cit., p. 452
71
Călinescu, G., op. cit, p. 7
72
Vianu, T., Ioan Slavici, Editura Fundația Romania Literară, București, 1944, p. 320
73
Cioculescu, Ș., Curs de istoria literaturii române moderne. Literatura militantă, Iași, 1947, p. 47
74
Manolescu, N., op. cit., p. 452

39
 În opinia majorității criticilor literari, „romanul Mara este o treaptă
intermediară în evoluția romanului românesc între Ciocoii vechi și noi de Nicolae
Filimon și Ion de Liviu Rebreanu, reprezentând astfel o operă de referință a
literaturii române”75
Romanul Mara este o operă literară masivă cu o compoziție clasică,
echilibrată și sobră, un „bloc monolit”76 după cum îl consideră Ovidiu Papadima.
„Romanul își trage seva din mediul ardelean pe care Slavici a avut prilejul
să-l cunoască foarte bine în perioada adolescenței sale cu peregrinări dese în orașul
Arad.”77
Criticii, printre care și istoricul Nicolae Iorga, au lăudat descrierea vieții
sociale din târgul de pe malul Mureșului, cu rânduiala gospodărească, breslele și
evenimentele tipice de la mijlocul secolului al XIX-lea (bâlciuri, serbări ocazionate
de culesul viilor, examinarea meseriașilor sau recrutarea flăcăilor la oaste), precum
și unele portrete ale târgoveților.
„Slavici zugrăvește cu dramatism sufletul țărănesc de peste munți,
anticipând cu mulți ani creațiile literare ale lui Ion Agârbiceanu sau Liviu
Rebreanu.”78
Principala critică adusă romanului este didacticismul etic pronunțat, aspect
pe care criticul Pompiliu Constantinescu îl considera „tara iremediabilă a
romanului”.79
Astfel, desfășurarea narațiunii este menită să ilustreze o idee morală stabilită
aprioric: datoria oamenilor de a respecta conveniențele sociale, iar comportamentul
personajelor urmează riguros această intenție a autorului.

75
Ibidem
76
Călinescu, G., op. cit., p. 7
77
Papadima, O., op. cit., p. 417
78
Rotaru, I., „Ioan Slavici. Mara”, în Comentarii și analize literare, Editura Litera Internațional,
București-Chișinău, 2001, p. 302.
79
Constantinescu, P., „I. Slavici. « Mara » - un roman”, în Mișcarea literară, anul II, nr. 40-41, 15-
20 august 1925, p. 3.

40
 Slavici oscilează aici între povestitorul poporanist care descrie veridic
mediul ardelenesc și analistul stângaci al psihologiei personajelor, iar interpunerea
sa permanentă în evoluția naturală a acțiunii face ca romanul să-și piardă caracterul
obiectiv. Rezultatul literar este, în opinia lui Pompiliu Constantinescu, un amestec
melodramatic contradictoriu, „strâns în cătușa etică”80. Șerban Cioculescu
atenuează această critică, afirmând că Mara „deși dominat de o problemă etică, este
cea mai vie operă epică până la această dată”81.
Secvența naturalistă (o reminiscență zolistă existentă și în scrierile lui
Caragiale și Delavrancea) a uciderii bătrânului Hubăr de către Bandi a fost criticată
de unii critici ca nepotrivită și forțată deoarece ar strica armonia ansamblului epic
pentru a impune o idee etică, iar Nicolae Iorga chiar a susținut într-o recenzie
ocazionată de apariția primei ediții în volum că ea ar trebui înlăturată.
Profesorul universitar timișorean Eugen Todoran susține însă că
„pedepsirea lui Hubăr era necesară pentru a dispărea ultima piedică ce stătea în
calea fericirii celor doi tineri și pentru a întări lecția morală pe care dorea să o ofere
Slavici; bătrânul măcelar este ucis de fiul său tăinuit, devenind astfel victima
propriei prejudecăți”82. În opinia unor critici (precum Pompiliu Constantinescu și
Octav Botez) cele două personaje (Hubăr și Bandi) sunt „figuri artificiale menite a
ilustra doar o idee etică”83.
În ceea ce privește valențele psihologice ale Marei, opiniile criticilor sunt
divergente: în timp ce Pompiliu Constantinescu scrie că romanul simulează stângaci
și plat analiza psihologică, Ovid Densusianu afirmă că autorul dovedește „o adâncă
pătrundere psihologică a personagiilor, a situațiilor”84, iar Șerban Cioculescu
consideră Mara un roman psihologic puternic ce înfățișează clar conflictul dintre
pasiune și voință.

80
Ibidem
81
Cioculescu, Ș., Curs de istoria literaturii române moderne. Literatura militantă. Partea a II-a,
Iași, 1947, p. 47
82
Botez, O., op. cit , p. 2.
83
Botez, O., op. cit , p. 2.
84
Piru, Al., Marginalia, Editura Eminescu, București, 1980, p. 106

41
 CAPITOLUL III

MARA- ROMAN CITADIN CU ROL IMPORTANT ÎN

EVOLUȚIA FORMELOR ROMANEȘTI

3.1 Istoria formelor literare romanești

Romanele romanesti incep sa apara de la mijlocul veacului al XIX-lea. În
1850, apare un început de roman “Tainele inimii”, a lui M. Kogalniceanu ; “Istoria
lui Alecu”, roman neterminat al lui Ion Ghica ; “Hotii si Gagiul” de Alexandru
Pelimon s.a. Fiind urmat de “Manoil”, „roman national” de Dimitrie Bolintineanu,
redactat in forma de scrisori. Romanul ne zugraveste cu realism brutal moravurile
corupte ale societatii bucurestene din acea vreme, punind sa invinga binele asupra
raului.
Conceput in atmosfera romantica a timpului, romanul nu e decit prilej pentru
autor de a-si spune parerile si sa-si aplice teoriile. În 1862 apare romanul lui Nicolae
Filimon- “Ciocoii vechi si noi “sau “Ce naste din pisica soareci maninca”, care
inseamna adevaratul inceput al acestui gen literar, fiind „cel dintii roman romanesc
realizat dupa toate cerintele genului” (Teodor Virgolici, Retrospective literare). El
a recreat, excelind printr-o tehnica de tip balzacian, atmosfera perioadei istorice de
la inceputul secolului al XIX-lea si, prin aceasta, a fixat in literatura romana, dupa
opinia unui critic notoriu, „punctul de plecare al romanului” (Eugen Lovinescu).
Adevaratul creator al romanului romanesc modern este Duiliu Zamfirescu.
Primul sau roman-“Viata la tara”, opera din viata boierimii mici de la
sfirsitul veacului trecut, ai carei reprezentanti, zugraviti de scriitor cu o simpatie
vadita, se inteleg bine cu taranii, pastraza obiceiurile nationale, manifesta
sentimente curate si exprima ginduri intelepte.
“Viata la tara” poate fi considerata primul roman romanesc cu adevarat
reusit, autorul contribuind in mare masura la dezvoltarea prozei analitice romanesti
a timpului.

42
 “Amintiri din copilarie “este opera principala a lui Ion Creanga, avind
dimensiunile unei nuvele, dar prin cuprinderea unor aspecte ale realitatii satului
romanesc al epocii, prin naturaletea, vioiciunea si puterea de generalizare a
personajelor si prin arta narativa a scriitorului constituie primul roman rural
romanesc.
Dintre numeroasele romane ale lui Ioan Slavici (Din batrini, Mara s.a.), cel
care va ramine este Mara (1903), in care autorul reuseste sa redea obiectiv si
impresionant un capitol de convetuire romano-sasa din Ardeal. El a insemnat o
depasire categorica a acelor inceputuri ale romanului romanesc, care au fost
“Manoil” si “Elena” ale lui Dimitrie Bolintineanu si “Ciocoii vechi si noi” ai lui
Nicolae Filimon. Mai mult, “Mara” s-a impus la nivel de capodopera in istoria
literaturii noastre, iar Slavici întii ca scriitorul numărul unu al prozei ardelene si,
curînd, ca un prozator de frunte al întregii literaturi romane.
Garabet Ibraileanu ne-a lasat un frumos roman al amintirilor din copilarie si
adolescent-“Adela”. Romanul a avut un succes răsunator la ora aparitiei,
confirmind opinia acelor cercetatori literari care considera romanul Adela o
capodopera a intregii proze romanesti.
Mihail Sadoveanu a lasat o vraja de frumusete in istoria literaturii romane
prin romanele sale : Neamul Şoimarestilor, Zodia Cancerului, Fratii Jderi.
Cu toate ca n-a simtit prea acut necesitatea modernizarii radicale a literarurii
nationale, ca Camil Petrescu ori Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu
are locul sau, unic si absolut specific, între clasici si moderni.
Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă
dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.
Romanul românesc îşi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite
şi problematici mai bogate şi mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul
românesc este 1920, când apare “Ion” a lui Liviu Rebreanu. Până la apariţia acestui
roman au apărut şi alte romane ,“Ion” este însă primul roman românesc comparabil
cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţa pe care o degajă.

43
 În perioada interbelică romancierii experimentează tehnici multiple ale
romanului modern. Astfel avem tendinţa de revenire la modelele tradiţionale
precum cel balzacian pe care George Călinescu îl foloseşte în “Enigma Otiliei”.
Deschizator de drumuri in romanul romanesc a fost si Camil Petrescu,
descendent din Marcel Proust prin desele intreruperi ale firului naratiunii si prin
revenirile personajelor la trecutul lor, generate de desfasurarile imprevizibile ale
memoriei. De aici nenumarate digresiuni de la linia trasata deja a naratiunii,
impresia de haos al aducerilor aminte ale personajelor, fluxul memoriei. „Dosare”
ori „procese-verbale de existenta”, romanele sale sunt profun psihologice.
Obiectivitatea fictiva a romanului traditional este negata, naratiunea epica este
incredintata unui personaj subiectiv, partial, „deformator” al realului.
Aceiasi scriitori care dadusera opere de un epic pur si dens incearca formula
romanului de profunda analiza psihologica (Padurea spinzuratilor, Ciuleandra).
In acest context „lirismul pur” al romanelor lui Hortensia Papadat-Bengescu
(Balaurul, Logodnicul, Concert din muzica Bach, Drumul ascuns, Radacini, se
bazeaza pe inconstientul ca imbold primar si tainuit al reactiilor, gesturilor,
atitudinilor si, in fine, al actiunilor noastre. Schimbarea directiei prozei sale de la
realitatea satului la aceea a orasului a fost, deci, insotita in chip fericit de explorarea
inconstientului personajelor, sursa principala a vietii duble a acestora a fost
descoperirea intuitiva de catre Hortensia Papadat-Bengescu a unei modalitati epice
noi in literatura romana a secolului al XX-lea, modalitate consonanta cu fibrilele
cautari si cu importantele realizari ale marii proze europene.
Perioada interbelica a romanului romanesc e o perioada de efervescenta spirituala
nemaiantalnita in cultura noastra. Niciodata literatura romana n-a avut intr-o
singura perioada atatia reprezentanti ilustri (Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Balga,
H. Papadat-Bengescu, G.Calinescu, Camil Petrescu…), niciodata n-a trait si o mai
aprinsa dispozitie la contestarea valorilor.
Nume de mare romancier contemporan si-a creat Ionel Teodoreanu. Primul
sau roman in 3 volume-“La Medeleni”, a stirnit vilva. În acest roman, I. Teodoreanu
ne prezinta cu adevarata arta de maestru povestea unei generatii din cea mai frageda
copilarie pina la maturitate. S-a dovedit un minunat evocator al vietii si al felului

44
de a gindi al copiilor. Scrisese intr-o limba extraordinar de colorata, intr-un stil
metaforic, romanele lui I. Teodoreanu sunt o deosebit de reusita monografie, pina
acum absenta in literatura noastra, a sufletului de copil.
George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin
Enigma Otiliei el aduce o viziune originala, moderna, situat intre traditie si inovatie.
Imbina cu o suplete foarte deosebita tehnicile balzaciene cu viziunile realiste,
elemente ale romanului modern : introspectia, finetea, luciditatea si precizia
analizei psihologice ; interesul pentru elemente contradictorii, tulburatoare si
derutante, pentru involutii, degradari psihice (alienarea, senilitatea, dedublarea
constientei), pentru studiul consecintelor ereditatii, toate intra in sfera modernului.
Intreaga epoca a anilor 1936-1948 invie sub pana maiastra a lui Mircea
Eliade. In romanele sale Maitreyi, Romanul adolescentului miop, Noaptea de
sinziiene, autorul insista asupra proceselor obscure, dedublarii personajului,
modalitate indispensabila prozei moderne si cu concursul jurnalului, un al treilea
elemen al prozei moderne.
Continuind traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreanu,
Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra
lumii rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului
cu timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor
evenimente necrutatoare. Astfel, in Morometii, Marin Preda exceleaza in oralitate,
incarcata cu ironie subtila, alternind si topind laolalta stilul direct cu stilul indirect,
dind profunzime gindului omenesc.
Dintre scriitorii basarabeni care au cultivat romanul trebuie
mentionat Vasile Vasilache (Povestea cu cocosul rosu), Ion Druta (Povara bunatatii
noastre), Vladimir Besleaga (Zbor frint, Acasa), Aureliu Busuioc (Singur in fata
dragostei), L. Istrati (Tot mai departe), Serafim Saka (Vamile) s.a.

3.2 Mara – roman citadin

Conform definiției, romanul citadin este romanul care fixează acțiunea în
cadrul orașului. Pentru a stabili dacă Mara este un roman citadin sau nu, este
suficient doar să urmărim reperele spațiale utilizate de Slavici. Acțiunea se

45
defășoară în târgul ardelenesc Radna, lângă Lipova și aproape de Arad. Numele
localităților creează impresia de veridicitate, deoarece acțiunea este este plasată
într-un spațiu care împrumută elemente ale realului.
Totuși, Slavici evidențiază Radna și Lipova, pe care, prin intermediul
descrierii le transformă în adevărate centre comerciale. Subiectivismul autorului
iese la suprafață când afirmă că „ în fața bisericii se întinde Radna cea frumoasă”,
că biserica românească din Lipova are „turnul sclipicios și plin de zorzoane” și că
pe Murăș la vale se întinde șesul nesfârșit al țării ungurești”. Epitetele „cea
frumoasă”, „sclipicios și plin de zorzoane” și „cel nesfârșit” sunt expresii ale
viziunii proprii a autorului asupra spațiului acțiunii. Realitatea și ficțiunea se
împletesc astfel în romanul Mara.
Romanul lui Slavici este parțial citadin, deoarece, prin activitățile pe care le
practică oamenii pentru a-și câștiga existența, acesta se apropie de oraș, însă privind
descrierile lui Slavici, mentalitatea oamenilor, romanul se apropie de sat.
3.3 Monografia târgului ardelenesc
Deși nu este un roman istoric, romanul Mara capătă istoricitate prin
elementul social și în special cel etnografic, lumea târgului transilvănean, viața
breslelor, obiceiurile la culesul viilor în Podgoria Ardealului, prin oglindirea
realistă a societății transilvănene de la jumătatea secolului al XIX-lea.
Teme precum viața meseriașilor, munca în ateliere meșteșugărești, tradițiile
breslelor încă păstrate, sunt teme frecvente în literatura universală, încă de la
începutul secolului al XIX-lea. Având ca avantaj cunoașterea limbii și literaturii
germane, Slavici avea ca surse de inspirație povestirile lui Ernst Theodor Amadeus
Hoffman : Meister Floch, Meister Johannes Wacht și în special, Meister Martin der
Kufner und seine Gesellen”. De aici, Slavici preia raporturile dintre calfe și patroni,
munca și viața în atelierele meșteșugărești, alegerile din bresle, concurența între
calfe pentru obținerea mâinii fetei meșteșufarului.
Se poate pleca de la ideea situării în timp și în spațiu a acțiunii, adică la
mijlocul secolului al XIX-lea, în timp ce spațiul este redus la zona Lipova-Radna-
Arad, și doar episodic acțiunea desfășurându-se și în alte localități. Alte date mai
concrete pentru fixarea acțiunii în epocă găsim în roman : Hubăr, cunoscutul

46
măcelar din Lipova, strânge în timpul Revoluției o avere considerabilă, iar apoi ca
„beamter” câștigă și mai bine. Despre Andrei Corbu, nobil de Carpentis, se
povestește în roman că ar fi fost închis în timpul revoluției, unele fragmente chiar
evidențiind trăsăturile acestuia foarte clar. Cu toate acestea, cele mai importante
informații rămân cele din capitolul „Verboncul”, prin relatările despre luptele duse
de italieni, sub conducerea lui Garibaldi, pentru unificarea Italiei, care se sfârșește
abia în anul 1859 cu victoria obținută în fața armatelor austriece : „ Feciorii duși în
cătănie, pe la Mantaua, Verona și Veneția scriau de acolo că s-a ivit un oarecare
Garibaldi,mare general, care umbla sa-i adune pe italieni sub arme si sa-i ridice
impotriva imparatului”85. Privind în ansamblu toate aceste date, putem fixa acțiunea
romanului Mara în jurul anilor 1850 – 1860.
Lumea târgului ardelenesc este lumea pe care Slavici o cunoștea din vremea
copilăriei. Astfel, lumea operei sale este exact această zonă aflată la interferența
dintre sat și oraș, într-un târg ardelenesc de pe valea Mureșului și, spre deosebire
de marile nuvele, unde lumea era aproape exclusiv țărănească, în „Mara”, ea se
compune din negustori și mica burghezie. În Lipova și Radna – târgușoare abia
pornite pe calea urbanizării, îndeletnicirile coexistau între ele. Mara moștenise la
rândul ei o moștenire considerabilă, o livadă de pruni pe lunca Mureșului și o vie
în dealul dinspre Paulis.
Paralel cu meseria pe care o practicau, starostele Bocioacă precum și alți
oameni cu un statut social ca al lui aveau terenuri la marginea târgului, pe care le
munceau în timp util. De aici reiese și mentalitatea lor de săteni, prezentă în legile
nescrise ale colectivității. Sunt numeroase capitole în roman dedicate lumii
breslelor transilvănene. Acestea nu alcătuiesc tablouri separate, ci se întegrează
perfect prin afinitățile și antagonismele dintre personajele romanului.
Toate episoadele în care se vorbește despre relația cojocarului Bocioacă cu
ucenicul său Trică, sau despre relația măcelarului Hubăr și fiul acestuia Națl – sau
episoadele în care se povestește procesul de pregătire pentru „lovitura de maestru”
în urma căruia trebuia să fie primit în breaslă – constituie veritabile pagini de

85
Slavici, I., op. cit., p. 96

47
antologie, în care documentul de epocă este dublat de măiestria comunicării
artistice, precum și capitolul dedicat culesului de vii în Podgoria Ardealului,
săteanul producător de vinuri devine și el un „naestru” viticultor, dublat însă și de
„negustorul” care știe cum să-si evidențieze produsele viticole : „De la Radna
inainte, spre apus, se intinde podgoria cea vestita a Aradului, un lung sir de dealuri
acoperite cu vii. Cale de o zi buna, pana la Maderat, la poalele dealurilor, sat se
insira de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n-a incercat sa le
numere. Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitara, o vioara, o harmonica si iar
un taraf de lautari, pretutindenea cate o descarcatura de pusca, o racheta ori cel putin
cate un chiot de fiecare vadra turnata in botoi, si toti stau la povesti, canta, joaca,
petrec in zburdalnica invalmaseala.”86
Sunt prentate și câteva din instituțiile satului precum mănăstirea cu
ferestrele ei date în alb, ca sa nu se vadă prin ele, care nu se deschideau niciodata și
cu zidurile înalte, apoi biserica, scoala.
Obiceiurile breslelor, precum și tradiția, era respectate cu strictețe. Conform
tradiției, „nu puteau să intre în rândul patronilor decât acela care și-a făcut anii de
ucenicie, a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă și a mai făcut doi ani de
călătorie.” Cel mai pătrunzător fragment în acest sens este capitolul al XIII-lea:
„După rânduiala breslelor, calfa de măcelar care avea să facă în fața starostelui și a
oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiastru. […] Drept încheiere se făcea
cântărirea...”87
Descrierea târgului de toamnă de la Arad reprezintă un alt pasaj memorabil:
„Mare lucru târgul de toamnă de la Arad ! Timp de câteva săptămâni ,drumurile de
ţară toate sunt pline de care încărcate,care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi ,ca să le
desfăşoare prin pieţele şi prin uliţele Aradului şi pe câmpia dimprejurul lui,unde s-
adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Mureşului... Ce mulţime de oameni
şi ce amestecătură de porturi şi de limbi ! E parcă aici e mijlocul pământului unde

86
Slavici, I., op. cit., p. 56
87
Slavici, I., op. cit., p. 84

48
se întâlnesc toate neamurile...români,colo unguri,mai departe şvabi ori sârbi,iar
printre aceştia slovaci,ba până chiar şi bulgari. [...]”88
Recrutarea pentru armată și Verboncul, situate în capitolul al XIX-lea
asigură un aer dramatic romanului: „[...] În vreme ce recrutarea se făcea cu uşile
închise,Verboncul era în piaţă,...Acela care prindea mâna ori primea şapca era
prins,trebuia să deşerteze ş paharul şi ,vrea,nu vrea ,era trecut în condică şi i se
număra şi o sută de florini drept bani de cheltuială. Şi nu era unul căruia i se-nfunda
şapca pe neaşteptate în cap,apoi nu mai avea cui să i se plângă dacă păcatul l-a dus
pe acolo... De aceea toată lumea era cuprinsă de spaimă şi mumele-şi puneau sub
lacăt feciorii,iar femeile îşi ţineau de pulpană bărbaţii [...]”89
Din conflictele existente în roman,putem deduce că legile naturii şi ale
colectivităţii sunt în continuă schimbare ,celor mai vârstnici fiindu-le greu să se
adapteze,să lase frâu liber dezvoltării tinerilor care aveau deja în simţământ tradiţia
,dar căutau noutatea .
Privind conflictele existente în roman, vedem faptul că legile naturii și ale
colectivității sunt în continuă schimbare, iar acest lucru face mai greoaie incercarea
celor vârstnici de a se adapta, și de a lăsa frâu liber dezvoltării tinerilor care
respectau deja tradiția, dar căutau cu ardoare noutatea.
„Mara este romanul socialităţii învingătoare pe toate planurile, în
confruntarea cu indivizii, luaţi în parte, pe care natura şi vârsta îi împing vremelnic
la nesupunere. Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut s-o respecte; el nu
simte deocamdată în această necesitate individuală caracterul opresiv. O primeşte
ca şi cum legea tuturor ar fi bună şi pentru el.”90
3.4 Mara – roman citadin cu rol important în evoluția formelor literare
romanești
Pentru prozatorul ardelean, literatura este factor important în lupta
națională. Ea exprimă viața pe care a cunoscut-o scriitorul prin experiență directă.
Prin activitatea sa de scriitor, dascăl, istoric, luptător politic, gazetar și memorialist,

88
Ibidem, p. 93
89
Ibidem, p. 78
90
Manolescu, N., op. cit., p. 452

49
Ioan Slavici a lucrat pentru ridicarea nivelului moral și intelectual al neamului
românesc, căci el concepea viața mai întâi sub dimensiune etică. Opera sa literară,
de la nuvelă, la roman și memorialistică, edifică o frescă a moravurilor și a
comportamentului oamenilor din perspectiva unui generos umanitarism. Asemenea
eposului popular, în creația literară a lui Slavici trăiește optimismul luminos
împreună cu sentimentul tragic al omului supus destinului orb. Triumful omeniei,
al binelui și adevărului sunt legile morale nescrise la care trebuie să se supună omul.
În spiritul filozofiei gânditorului chinez Confuciu, Slavici a scris cărți de etică și
educație.
Romanul Mara reprezintă cea mai valoroasă creație epică de mare
întindere, care se circumscrie viziunii realiste, fiind „cel mai bun roman al nostru
înainte de Ion.”
Narațiunea în roman este solid articulată, desfășurănd datele conflictului în
linii sigure, fără nimic artificial. Episoadele se subsumează firesc ansamblului
arhitectonic. Dialogul și monologul, infuzate spontan în țesătura epică a cărții,
conțin replici-sinteză, cu valoare aforistică unori, dar, mai cu seamă, asimilând
precepte morale.
Asemenea lui Liviu Rebreanu, căruia îi este precursor, Slavici nu este un
descriptiv, căci pune accentul pe acțiune, pe nararea faptelor și a întâmplărilor.
Uneori strecoară în narațiune detalii ce țin de artă descrierii, de picturalitate și
lirism. Descrierea târgului de toamnă de la Arad, rămâne o pagină antologică prin
măreția ansamblului și fascinația detaliului, prin dinamica acestui tablou etnografic
de mare autenticitate și cu o senzație de viață copleșitoare: „Mare lucru târgul de
toamnă de la Arad! Timp de câteva săptămâni, drumurile de țară sunt pline de care
încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, care să le desfășoare prin piețele și
ulițele Aradului și pe câmpia de dimprejurul lui, unde se adună care cu poame de
pe Crișuri și din Valea Murășului, cu lemnăraie din Munții Abrudului și cu bucate
de pe câmpia mănoasă... Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de

50
porturi și de limbi! E parcă aici mijlocul pământului unde se întâlnesc toate
neamurile.”91
Asa cum s-a remarcat în studiile critice de referință, Ioan Slavici nu este un
stilist desăvârșit, în viziunea lui scriitorul trebuie să fie preocupat mai întâi de
exprimarea adevărului vieții, de mânuirea perfectă a planurilor acțiunii, de așezare
în plan estetic a tezelor morale ce țin de noblețea omului. Sobrietatea, concizia și
oralitatea, izvorâtă din limba vorbită, din limbajul poetic al creației folclorice,
definesc stilul prozei lui Ioan Slavici, conferindu-i originalitate și expresivitate.
Cunoscînd încă de la apariție unele aprecieri elogioase, dar și unele
contestări, „Mara” repreintă un moment de maturitate a romanului românesc, o
etapă superioară față de „Ciocoii vechi și noi” al lui Filimon și față de romanul
ciclic, al lui Duiliu Zamfirescu, prefigurând în linii viguroase romanul realist al
perioadei interbelice, reprezentat atât de strălucit de Liviu Rebreanu.

91
Slavici, I., op. cit., p. 158

51
 CONCLUZII

Contribuţia lui Slavici la dezvoltarea culturii şi literaturii noastre izbeşte,

mai întâi, prin dimensiunile ei: aproximativ o sută de nuvele, schiţe şi povestiri,
şapte romane, cinci piese de teatru, aproape douăzeci de poveşti, trei volume de
memoralistică, zeci de bucăţi didactice pentru copii, numeroase tratate de istorie,
sociologie, morală şi pedagogie, câteva monografii, o corespondenţă dintre cele mai
întinse, deosebit de revelatoare, traduceri, studii şi articole de istorie şi critică
literară.
Opera lui Slavici n-are valori stilistice deosebite, scriitorul nostru fiind, sub
acest aspect, deficitar, mai ales dacă îl raportăm la Creangă, a cărui frază este de o
siguranţă şi de o coloratură excepţionale, sau la Caragiale, a cărui frază are o
limpezime de cristal. Slavici nu stăpânea toate subtilităţile de exprimare a limbii
române şi nu vehicular un mare număr de cuvinte. Limbajul scrierilor sale este, în
genere, lipsit de varietate, sărac, uneori livresc. Violenţa cu care a fost atacat, mai
întâi de Duiliu Zamfirescu şi apoi de Eugen Lovinescu, este însă nedreaptă.
Prozatorii ardeleni postslavicieni n-au aspirat şi ajuns, nici unul, la virtuţi
stilistice. Reproşurile adresate lui Slavici, nu puţine la număr, în această privinţă,
sunt nedrepte.
Tipologia rurală a lui Slavici reprezintă una din marile sale cuceriri.
Ostilitatea lui Duiliu Zamfirescu, şi nu numai a sa, faţă de eroii ţărani din opera lui
Slavici, se dovedeşte, pe măsura scurgerii timpului, expresia unei opacităţi. Nimeni
n-a înfăţişat cu atâta adâncime şi vigoare oamenii acestui mediu. Diferenţa dintre
Slavici şi predecesori este cea dintre încercare şi izbândă deplină. Persida, Mara,
Ghiţă, Lică Sămădăul, Huţu, Budulea, Simina, rămân, până astăzi, valori
exemmplare.
„Mara” este cel mai izbutit roman al lui Slavici și unul dintre cele mai bune
romane românești. În el sunt reluate și adâncite unele aspecte din nuvele și se
adaugă problema națională ca element specific zonei unde este plasată acțiunea
romanului. George Călinescu definește romanul „aproape o capodoperă”, deoarece

52
destinul eroilor din mediul urban sunt evocate cu o remarcabilă știință, a detaliului
și cu o siguranță a ansamblului. „Realismul poporal”, susținut de Slavici ca
principiu director de artă, este trăsătura dominantă a creației sale literare.
Opera se constituie prin îmbinarea dintre romanul Marei, care urmărește
destinul eroinei și romanul iubirii, care ilustrează formarea și consolidarea cuplului
erotic Persida-Națl. Relatarea acțiunii se face din perspectiva auctorială, adică
narațiunea este la persoana a III-a, Slavici fiind omniscient și omniprezent.
Romanul are și o certă valoare etnografică, prin descrierea obiceiurilor ardelenești,
atât cele religioase cât și acelea referitoare la cultura și mentalitatea oamenilor de
diferite etnii, ce conviețuiau pe aceste meleaguri: români, sași, unguri.
Întâmplările prezentate în romanul Mara par a sta sub influența implacabilă
a destinului.
În romanul Mara scriitorul Ioan Slavici creează portrete vii personajelor,
scoțând în evidență, de obicei, o singură trăsătură morală pe care o consideră
reprezentativă.
Personajul titular al romanului, precupeața Mara, este o femeie activă și
întreprinzătoare care încearcă să răzbată în viață cu o dârzenie aproape bărbătească.
Copiii ei, dominați de propriile sentimente și nu de spiritul chibzuit al mamei
lor, își găsesc cu greutate echilibrul sufletesc după ce se confruntă cu conflicte
puternice. Echilibrul sufletesc este pus de autor în legătură cu respectarea regulilor
de conviețuire socială, care-i oferă individului sentimentul de siguranță. Ambii
copii se maturizează în urma întâmplărilor trăite. Trică refuză sfatul mamei sale și
pleacă voluntar la oaste, neacceptând să fie răscumpărat și a-i rămâne dator
meșterului. Fire voluntară ca și mama ei, Persida acceptă dragostea lui Națl și suferă
cu resemnare loviturile destinului, reușind în final să împace ambele familii.
Criticii literari consideră că proza de observație socială, creată în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, a conectat proza românească la proza europeană
contemporană, având deci o importanță capitală pentru literatura română. Autorul
s-a remarcat în special ca nuvelist, dar a scris, de asemenea, și câteva romane.

53
 Romanul lui Slavici este parțial citadin, deoarece, prin activitățile pe care le
practică oamenii pentru a-și câștiga existența, acesta se apropie de oraș, însă privind
descrierile lui Slavici, mentalitatea oamenilor, romanul se apropie de sat.
Pentru prozatorul ardelean, literatura este factor important în lupta
națională. Ea exprimă viața pe care a cunoscut-o scriitorul prin experiență directă.
Prin activitatea sa de scriitor, dascăl, istoric, luptător politic, gazetar și memorialist,
Ioan Slavici a lucrat pentru ridicarea nivelului moral și intelectual al neamului
românesc, căci el concepea viața mai întâi sub dimensiune etică. Opera sa literară,
de la nuvelă, la roman și memorialistică, edifică o frescă a moravurilor și a
comportamentului oamenilor din perspectiva unui generos umanitarism. Asemenea
eposului popular, în creația literară a lui Slavici trăiește optimismul luminos
împreună cu sentimentul tragic al omului supus destinului orb. Triumful omeniei,
al binelui și adevărului sunt legile morale nescrise la care trebuie să se supună omul.
În spiritul filozofiei gânditorului chinez Confuciu, Slavici a scris cărți de etică și
educație.
Cunoscînd încă de la apariție unele aprecieri elogioase, dar și unele
contestări, „Mara” repreintă un moment de maturitate a romanului românesc, o
etapă superioară față de „Ciocoii vechi și noi” al lui Filimon și față de romanul
ciclic, al lui Duiliu Zamfirescu, prefigurând în linii viguroase romanul realist al
perioadei interbelice, reprezentat atât de strălucit de Liviu Rebreanu.

54
 BIBLIOGRAFIE

1. Botez, O., „Slavici romancier- Mara”, în Adevărul literar și artistic, nr.

247, 30 august 1925 ;
2. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Editura Minerva, 1982, București;
3. Călinescu, G., Slavici romancier în Adevărul literar și artistic, nr. 869, 1
august 1937 ;
4. Cioculescu, Ș., Curs de istoria literaturii române moderne, partea a II-a,
Iași, 1947;
5. Cioculescu, Ș., Curs de istoria literaturii române moderne. Literatura
militantă. Partea a II-a, Iași, 1947 ;
6. Constantinescu, P., „I. Slavici. «Mara» - un roman”, în Mișcarea literară,
anul II, nr. 40-41, 15-20 august 1925 ;
7. Constantinescu, P., „Realism și construcție epică în roman”, în Vremea, nr.
728, 12 decembrie 1943 ; reprodus în vol. Romanul românesc interbelic,
Editura Minerva, București, 1977 ;
8. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
Fundația pentru literatură și artă, București, 1941;
9. Grigore, P., Dicționar de proză românească, Editura Coresi, Brașov,
1990 ;
10. Itu, I., „Romanul Mara. Slavici.” În Dicționar de proză românească,
Editura Coresi, Brașov, 1990;
11. Maiorescu, T., În contra direcției de astăzi în cultura română, Iași, 1868 ;
12. Manolescu, N., Arca lui Noe, editura.Minerva,1980;
13. Manolescu, N., Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura
1001 Gramar, București, 2001 ;
14. Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române, editura Paralela 45,
Bucureşti, 2007;

55
15. Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
Editura Minerva, București, 2008 ;
16. Marcea, P., Ioan Slavici, Editura pentru literatură, București, 1965 ;
17. Măciucă, C., „Prefață” la vol. Mara de Ioan Slavici, București, 1961;
18. Mănucă, D., Dicţionarul limbii române de la origini până la 1900, Editura
Academiei Republicii Socialiste Romania, 1979 ;
19. Micu, D., Scurtă istorie a literaturii române, vol. 1, Editura Iriana,
București, 1994;
20. Negoițescu, I., Istoria literaturii române, Editura Minerva, București,
1991;
21. Papadima, O., „Ioan Slavici”, în Istoria literaturii române, Editura
Republicii Socialiste România, București, 1973;
22. Papadima, O., cap. „Ioan Slavici”, în Istoria literaturii române, vol III,
Editura Academiei R.S.R., București, 1973;
23. Piru, Al., „Ioan Slavici” în România literară, nr. 4, 25 ianuarie 1973;
24. Piru, Al., Marginalia, Editura Eminescu, București, 1980 ;
25. Popescu, M., Ioan Slavici, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980;
26. Popescu, M., Slavici, ed. Cartea Românească, 1977, București;
27. Rotaru, I., „Ioan Slavici. Mara”, în Comentarii și analize literare, Editura
Litera Internațional, București – Chișinău, 2001 ;
28. Rotaru, I., „Ioan Slavici. Mara”, în Comentarii și analize literare, Editura
Litera Internațional, București-Chișinău, 2001 ;
29. Slavici, I., Budulea Taichii apud T.Vianu, Opere;
30. Slavici, I., Literatura poporanã, „Opere”, X, Ed. Minerva, Buc., 1981;
31. Slavici, I., Mara, Editura Albatros, București, 1976 ;
32. Slavici, Ioan, Opere, vol. I-VII, studiu introductiv şi cronologic de
Dimitrie Vatamaniuc, Editura Național, București, 2001;
33. Stănescu, C., Cronici literare , Editura Cartea Românească, București,
1971;
34. Todoran, E., „Realismul tragic în proza lui Ioan Slavici”, în vol. Secțiuni
literare, Editura Facla, Timișoara, 1973 ;

56
35. Tudor, V., Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1965;
36. Vianu, T., Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București, 1981;
37. Vianu, T., Ioan Slavici, Editura Fundația Romania Literară, București,
1944 ;
38. Vianu, T., Istoria literaturii române moderne, Editura didactică și
pedagogică, București, 1971 ;
39. Vianu, T., Opere,editura Minerva,1972;
40. Zaciu, M., Bivuac, Pentru o nouă lectură a lui Slavici, editura Dacia,
1974;

57