UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”- BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

SPECIALITATEA ROMÂNĂ – FRANCEZĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR:
ASIST. UNIV.

ABSOLVENT:
NEACŞA SUBŢIRICĂ

BUCUREŞTI
2007

1
 UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”- BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

SPECIALITATEA ROMÂNĂ – FRANCEZĂ

ARTA NARATIVĂ ÎN OPERA

LUI ION CREANGĂ

COORDONATOR:
ASIST. UNIV.

ABSOLVENT:
NEACŞA SUBŢIRICĂ

BUCUREŞTI
2007

2
 CUPRINS:
CAPITOLUL I :
1.1 ION CREANGĂ – VIAŢA ŞI OPERA
1.2 RECEPTAREA SCRIITORULUI DE CĂTRE
CONTEMPORANI ŞI GENERAŢIILE CARE I-AU URMAT

CAPITOLUL II :
2.1 ION CREANGĂ ŞI ARTA POVEŞTILOR SALE;
SURSELE FILCLORICE ALE BASMELOR. TEME. MOTIVE
2.2 ARTA POVESTIRII: PARTICULARITĂŢILE
FANTASTICULUI
2.3 UMORUL
2.4. ORALITATEA. LIMBAJUL
2.5. ERUDIŢIA PAREMIOLOGICĂ
2.6. BASMUL „POVESTEA LUI HARAP-ALB”-SINTEZĂ
A BASMULUI ROMÂNESC

CAPITOLUL III:
3.1. OPERA CAPITALĂ: AMINTIRI DIN COPILĂRIE
3.2. STRUCTURA COMPOZIŢIONALĂ A AMINTIRILOR
DIN COPILĂRIE”
3.3. SURSELE UMORULUI ŞI ALE ORALITĂŢII ÎN
„AMINTIRI DIN COPILĂRIE”
3.4.

CAPITOLUL IV –

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3
ANEXE

„Am impresia că , în faţa unui public care cunoaşte şi

iubeşte opera marelui scriitor despre care mi-am propus să
vorbesc astăzi, se cuvine să întrbuinţez alt stil decât cel
obişnuit şi să am o altă atitudine. Nu sunt aici ca să vă
instruiesc.
Vă invit să facem o şezătoare de taină în amintirea
celui mai autentic scriitor artist al literaturii nioastre.”
(18 , pg. 3)
(Mihail Sadoveanu)

CAPITOLUL I

1.1 ION CREANGĂ – VIAŢA ŞI OPERA

Despre acest „foarte ţăran” cum a fost numit de Luigi Salvini

(paesanissimo figlio di Humuleşti), s-au scris peste o mie de referinţe
bibliografice, câteva zeci dintre ele aducând precizări notabile.
Satul Humuleşti, unde vedea lumina Ioan Creangă la 1 martie 1837,
era aşezat „ din târg drept peste apa Neamţului”, despărţindu-se de Târgul-
Neamţ numai prin pârâul Ozanei „cea frumos curgătoare şi limpede ca
cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului, de-atâtea
veacuri”. Smaranda şi Ştefan a Petrei au avut opt copii, viitorul scriitor fiind
primul dintre ei. Stămoşii sunt la origine ardeleni emigraţi în Moldova pe la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, probabil în vremea răscoalei lui Horea, Cloşca
şi Crişan. Dintre fraţi, sunt pomeniţi în „ Amintiri” Zaharia şi Tinca, iar
documentele verifică existenţa lui Ion ( un altul decât scriitorul), Teodor, Petre,
Zahei, Catrina, Maria, Ileana. Datorită grijii părinţilor, traiul familiei se duce
fără mari probleme „lemne la trunchi sunt; slănină şi făină în pod este de-a
valma; brânză în putină asemenea; curechi în poloboc, slavă Domnului .”
Data naşterii scriitorului este una destul de controversată, ea apărând în
cele mai multe biografii ca fiind „ 1 martie 1837”. Mai mult, sunt numeroase
documente ale vremii în care însuşi Creangă a declarat date total diferite, forţat
probabil de anumite împrejurări, dar şi de inconsecvenţa cu care se făceau

4
notificările pe documente în epoca respectivă. Astfel, la înscrierea la Socola, a
declarat 1840; când solicită să fie numit diacon declară an al naşterii 1835;
mărturia din partea parohului bisericii în vederea căsătoriei precizează 1836;
înscrierea la Facultatea de teologie notifică 1836; la alcătuirea catagrafiei
preoţilor din Iaşi din 1863, Creangă declară an al naşterii 1836; pentru o altă
statistică a Mitropoliei declară 1838 ; într-un tabel al Şcolii Preparandale este
menţionată data de 2 aprilie 1837; pe o „atestaţie” care ţine loc de act de
naştere, eliberată de Mitropolie la cererea lui , este notat 2 martie 1837; pe o
fotografie a sa a notat în 1877 că are 42 ani, deci reiese anul naşterii 1835; în
declaraţia făcută când s-a alcătuit „Albumul Junimii” precizează 1 martie 1837.
Aceasta din urmă este menţionată în multe biografii, dar condica de
născuţi din 1837 care s-a păstrat în întregime nu are în cuprinsul său menţionat
numele scriitorului. Răspunsul la întrebarea „care este anul naşterii lui Ion
Creangă? ” ni-l dă un act de naştere autentic, original şi contemporan cu
naştarea scriitorului , în care se consemnează: „Mitrică, partea I, pentru cei
născuţi în anul 1839, în satul Humuleşti, moşia mănăstirii Neamţ, din Ocolul
de Sus, Ţinutul Neamţ. La zece a lunii aceştia, din prevoslavnicii părinţi
Şştefan a lui Petrea Ciubotariul, vârsta lui 30 ani, soţia sa Smaranda, fiica lui
David Creangă, vârsta ei 28 ani, s-a născut un fecior primind sfântul botez la
20 a lunii aceşteia în Biserica cu hramul Sf. Ierarh Nicolae. S-a numit Ioan,
naş fiindu-i Ioan Cojocariu din satul Humuleşti.” Acest act certifică data de
1o iunie 1839, însă data aleasă de scriitor, aceea de 1 martie 1837, trebuie
păstrată.
Ambiţia mamei este a-l face om cu carte, căci auzise ea la biserică că
„omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea”. De aceea, în
toamna lui 1846 copilul merge la şcoala din sat întemeiată de părintele Ioan
(cel cu sfântul Nicolae şi Calul Bălan), fiind elevul bădiţei Vasile, „un holtei
zdravăn, frumos şi voinic” a cărui figură va fi evocată cu deosebită afecţiune în
„Amintiri din copilărie”. Este un elev destul de năzuros şi va intra în conflict şi
cu Nic-al lui Costache pus de învăţător să-l „procitească”. Este nevoie de
dibăcia mamei spre a-l convinge să revină la şcoală după ce fuge. Totul se va
sfărşi în vară, căci Bădiţa Vasile va fi prins cu arcanul şi luat la oaste în ziua de
Sfântul Foca, iar şcoala se va închide.
Legat de aceste evenimente din viaţa lui, în autoboografie Creangă a
notat: „Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti, judeţil Nemţului, Plasa
de Sus, din părinţi români: Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti şi
soţia s,a Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, judeţul
Nemţuilui.
Întâiul şi-ntâiul am început a învăţa cruce ajută, după moda veche, la
şcoala din Humuleşti, o chilioe făcută cu cheltuiala sătenilor, prin îndemnul şi
osârdia părintelui Ioan Humulescu, care avea o mână de învăţătură, un car de
minte şi multă bunătate la inimă. Dumnezeu să-l ierte! Poate să fi fost de vreo
unsprezece ani, când am început a învăţa. Ştiu că erm atunci un băiet sfrijit ,

5
prizărit şi fricos şi de umbra mea.........Tata nu ştia carte de feliu, şi nici haz nu
făcea de dânsa. El cam ades îmi zicea <<Logofete brânză-n cuiu, lapte acru-n
călimări, cam prea te codeşti la treabă; mă tem că de- atâta cărturărie n-a
avea cine să ne tragă ciobotele >>. Dar mama, luând sama cum învăţam eu
ajunsese a ceti le ciaslov mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea
că mă trag la carte. Din partea tatei putem să rămân cum era mai bine:”Nică a
lui Ştefan a Petrei”, om de treabă şi gospodariu în sat la Humuleştă. Mama
însă era în stare să toarcă-n furcă şi să învăţ mai departe. Dar ce să mai învăţ
în Humuleşti? Căci în biserică ceteam şi cântam toate troparele, ca şi dascălul
Iordache.”….iarna ce mai puteam învăţa, iar vara nu făceam purici mulţi pe la
şcoală, trebuia s-ajut acasă: la tras în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu
sucala şi la tors ci roata. Câte trei-patru ici de canură torceam pe zi. Mă
întreceam cu fetele cele mari la tors, şi ele, din răutate mă porecleau “ Ion
Torcălău.”(5, pg. 20; 21; 22)
Şcoala se redeschide în primăvara anului 1848, dar pentru puţin timp,
dascălulu Iordache fiind un slab înlocuitor al lui bădiţa Vasile, deoarece
„clămpănea de bătrân ce era; ş-apoi mai avea şi darul suptului”. Însă „cinstita
de holrtă” este cea care închide porţile şcolii. La o stănă de lângă Agapia, unde
părinţii îl trimiseseră tocmai pentru a-l proteja, se îmbolnăveşte şi Nică.
Constituţia lui robustă şi tratamentul empiric aplicat de moş Vasile Ţandură, un
fel de vraci al satului, care a constat într-o „frecătură bună cu oţet de leuştean”
şi cu o înfăşare într-o pânzură în care a întins „hoştine fiebincioare” cu său, îl
ajută să supravieţuiască. Pentu puţin timp, în iarna aceluiaşi an, învaţă la
psaltul Simion Fosa, de la biserica Adormirea din Târgul- Neamţului pentru
„trei husăşi pe lună”, deşi tatăl se împotriveşte, căci îl considera „o tigoare de
băiet, colbăit şi leneş de n-are pereche”. Aici însă, dascălul „sforcaia toată
ziua la tabac” şi învăţătura bătea pasul pe loc , aşa că Nică rămâne doar până
după sărbătorile Crăciunului.
În 1849, prin ianuarie, la îndemnul bunicului său David Creangă, Nică
ajunge împreună cu fratele mai mic al mamei sale, Dumitru, la şcoala lui Alecu
Baloş din Broşteni unde îl are ca învăţător pe Neculai Nanu. În curînd însă,
Nică este nevoit să întrerupă cursurile din pricina râiei pe care o contactează de
la caprele Irinucăi ( la care stătea în gazdă). Nu peste mult timp vor fi nevioţi să
părăsescă şi localitatea din cauza unei isprăvi săvârşite în tovărăşia lui Dumitru:
copii dărâmă casa Irinucâi, prăvălind , din joacă, un bolovan peste aceasta.
Bunica Nasta îi vindecă cu „dohot de mesteacăn” şi Nică se întoarce în sat în
Sâmbăta Mare şi „trage un # Îngerul a strigat # la biserică de au rămas toţi cu
gurile căscate”.
În perioada 1850 – 1853 Nică stă acasă. Acum va face cele mai multe
din năzdrăvăniile pomenite în partea a II-a a „Amintirilor din copilărie”.
1853 (sau 1854 după alte biografii) este anul în care se află pentru
căteva luni la şcoala inaugurată de Grigore Al. Ghica la Târgul-Neamţ. Aici ţi
are colegi pe Nică Oşlobanul, dar şi pe viitorul filozof Vasile Conta. In

6
catalogul şcolii este înscris sub numele de Ion Ştefănescu. Dintre profesori se
remarcă Grigore Conta şi Isaia Duhu, „cel mare de inimă şi de gură şi mai
mare”.
În 1854, toamna, pleacă la Fălticeni la „fabrica de popi”, şcoală total
dezorganizată. Cu vărul Mogorogea, Trăsnea, Gâtlan şi alţii învaţă după
celebra Gramatică a lui Măcărescu „artea ce ne învaţă a vorbi şăa scrie o
limbă corect”. Mai mult petrece însă cu moş Bodrângă ori „într-o cinstită
crâşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni”. Dar că şi la învăţătură Creangă le
prindea foarte uşor, chiar năstruşniciile din gramatica lui Măcărescu, deducem
din rugămintea lui Trăsnea de a-l „medita” la astă materie şi din felul amuzant
în care acceptase Creangă să-l „procitească”.
De altfel, în primăvara anului următor, Mitropolia hotărăşte
transferarea elevilor tineri la Socola şi desfiinţează şcoala. Creangă a fost trecut
printre cei dintâi zece „clirici pregătiţi şi cu talente (15, pg.342)” cărora li se
dădu sfatul şi recomandarea necesară de a merge în toamna următpare la
Seminarul teologoc „Veniamin Costache”de la Iaşi. La 29 august1855 va pleca
şi el, cu Zaharia lui Gâtlan, duşi de moş Luca Moşneagul, harabagiul satului,
biruit de îndemnurile fără posibilitate de replică ale părinţilor. Pleca cu inima
îndoită, cu presentimentul că se îndepărtează prea mult de „vatră”.
Din toamna lui 1855 (sau 1856) se va muta la Iaşi unde îşi va petrece
tot restul vieţii, drumul creaţiei sale fiind legat de acest oraş. La Socola
studiază mai ales materii teologice, dar şi laice: istoria, aritmetica, gramatica,
geografia, limba latină şi limba elină. Se pare că a fost înscris direct in anul al
doilea şi până în 1858 va absolvi cursul inferior.
La sfârşitul anului şcolar 1858 era absolvent al primelor clase primare ,
numite „de jos”. Fapt caracteristic pentru „lenevia” pe care , în „Amintiri” şi-a
atribuit-o ironic poate din raţiuni artistice de autoportretizare, trei ani la rând
profesorii şi conducerea Seminarului îl găsiră în modul de a se purta şi la
învăţătură vrednic de calificativele „bun”, „foarte bun”, „eminent”.
În 1858, la 24 iulie, moare tatăl său. Copleşit de greutăţi şi obligaţii
familiale (era cel mai mare dintre fraţi), este nevoit să renunţe la cursul superior
şi rămâne doar diacon, solicitând o slujbă pe măsura pregătirii sale.
Condiţiile pentru a primi o astfel de slujbă erau să fi fost însurat şi să
aibă vârsta „legiuită”.cum nu întrunea nici una din calităţi, creangă se pripi,
probabil pentru întâia şi ultima oară în viaţă.
Astfel, la 23 august 1859, se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu, fiica
părintelui Ioan Grigoriu, în vârstă de doar 14 sau 15 ani. Intrând şi în anul
vârstei „legiuite”, la 26 decembrie 1859 era hirotonisit diacon la biserica
„Sfânta Treime” din Iaşi. Trebuie menţionat că acesta este şi anul Unirii
Principatelor, eveniment politic de mare însemnătate, care va avea
repercursiuni asupra vieţii scriitorului şi va fi oglindit în opera sa.
În decembrie 1860 se naşte unicul său fiu, Constantin Creangă.

7
 Se simte nemulţumit profesional şi se va înscrie la cursurile Facultăţii
de Teologie ( anul şcolar 1861-1862), pe care o va abandona curând, ulterior
însăşi facultatea desfiinţându-se.
In 1864 , la 8 ianuarie se deschide Şcoala Preparandală de la Trisfetite
din Iaşi (institut echivalent cu Şcoala Normală) al cărui director este Titu
Maiorescu. Printre cursanţi este şi Ioan Creangă. De pe atunci probabil, îi
venise gândul s-o rupă la momentul potrivit cu ceea ce al însuşi a numit „lumea
boaitelor făţarnice” din clerul ieşean. Îşi vedea de treabă, aparent mai supus, şi
de îndeletnicirile diaconeşti, dar cu alt interes urmărea cursurile lui Maiorescu,
care trebuie să fi constituit o rezelaţie pentru dânsul şi care îi va preda, în
calitate de profesor, principiilede educaţie şi metoda gramaticii romăne. Îl va
avea ca profesor şi pe Theodor Burada, specialist la muzica vocală. Era deosebit
de sârguincios, încât directorul îi remarcă foarte repede vocaţia pedagogică şi,
neşovăitor cum era, îi dădu o suplinire.
Astfel, din luna mai devine institutor suplinitor la clasa I a şcolii de la
Trei Ierarhi, iar la 10 iunie absolvă şcoala, fiind clasificat întâiul. Cu aceeaşi
încordare a puterilor urmează şi cursurile anului II , la examenul de absolvire
a Şcolii Normale era declarat tot primul. Viitorul scriitor va rămăne
credincios carierei didactice până la sfârşitul vieţii.
Începând cu anul 1866 până în 1872 Creangă va desfăşura o intensă
activitate politică, fără însă să aibă o orientare clară în acest sens. Acum este
poreclit de Iacob Negruzzi, pentru părul şi barba sa blonde, „popa smântână”.
Pe măsură ce se va dedica literaturii şi muncii de elaborare a manualelor
şcolare, se va îndepărta tot mai mult de această activitate.
Pe lângă activitatea de diacon şi cea de institutor, Creangă desfăşoară o
intesă activitate pentru elaborarea unui abecedar, împreună cu G. Grigoriu,
G.Ienăchescu,, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu. Astfel în 1868 apare
„Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”.
Este însă anul când se desparte de întâia soţie . „Mezalianţa” dintre
familii la căsătoria sa a fost desigur un lucru pe care Creangă îl va regreta. El se
căsătorise din motivele mai sus arătate, iar fiica popei Ioan Grigoriu din Iaşi
spre a-şi găsi paravan pentru un comportament discutabil. Deşi avuseseră şi un
fiu, înţelegere cu o asemenea soţie nu putea fi, şi nici cu socrul său, mare
petrecăreţ, care chibzuise şi el probabil să facă din ginerele său un fel de slugă.
Îl voia , după cum se consemnează într-o plângrre către mitropolitul din Iaşi, un
fel de „sacagiu, rândaş, cărătoriu de vin şi rachiu de prin crâşme ,ba chiar şi
întregul lăutariu” (15, pg. 343). Tensiunile pe care le-a avut cu socrul său,
relaţiile influiente pe care aceste le avea (deşi Creangă face dese plângeri
împotriva sa ), au fost una din cauzele pentru care şi-a creat o imagine
nefavorabilă în rândul clerului.
În 1868 apar şi primele conflicte cu autorităţile bisericeşti, în urma
unor atitudini care au scandalizat „cuvioasele feţe bisericeşti”: a frecventat
teatrul, a tras cu puşca în ciorile de pe clopotniţa bisericii, şi ceea ce pare a fi şi

8
mai grav, şi-a tuns pletele. Într-un număr din 26 februarie 1868 al ziarului
„Convenţiunea” este denunţat opiniei publice că ar fi „scandalizat pe mulţi”.
„Astfel fiind sesizate, forurile bisericeşti, milostive, îi cerură diaconului să se
înfăţişeze înaintea lor, pentru justificare, ceea ce acesta nefăcând, îi dădură o
suspendare pe termen scurt, după aceea o a doua, iar pe urmă rămaseră în
aşteptare”.(15, pg. 344). Creangă se preocupă de lucru la manuale cu colegii,
neluînd aceste fapte ca fiind prea grave şi capabile să-i schimbe viaţa.. În
rapoartelede la inspecţii se găseau numai cuvinte de laudă pentru activitatea lui.
Superiorii ecleziastici consideră însă ca fiind foarte grav faptul că şi-a tăiat
pletele. Se emite o „Poruncă a Mitropoliei” în 8 septembrie 1871 care suna
astfel: „numitului diacon Ion Creangă să fie oprit de la lucrarea diaconoei
pentru totdeauna până cănd, în conformitatea canon. 78 al sinod. Din
Cartagena, pravila bis, Îndreptarea legii, se va învoi a se îndrepta, dând legal
probe pentu aceasta” ( 15, pg. 344 ). Creangă se amuză în legătură cu acest
”pentru totdeauna.... pînă cînd....” trimite consistoriului o scrisoare-protest,
sperînd că-i va convinge pe acuzatorii săi că acestea trebuie „tălmăcite”, adică
aplicate şi în spiritul nu numai în litera lor:”..dacă acuzatorii mei şi-ar fi dat
osteneala să citească mai cu luare amint...ar fi înţeles că tăierea părului şi
cuviincioasa purtare a clericilor în ceea ce priveşte barba şi capulnu numai că
nu este oprită, dar chiar este o poruncă.”(15, pg 345)
Continuă să lucreze la manualele şcolare şi în acelaşi an apare
„Învăţătorul copiilor”, în colaborare cu C. Grigorescu şi V Răceanu.
Socotind că decizia tribunalului ecleziastic îl elibera de la sine de
obligaţiile diaconatului, el lasă şi vestmântul bisericesc, căutându-şi refugiul
într-o muncă plină e pasiune în şcoală. Probabil că nu băgase de seamă că în
„referatul” consistoriului nu se spunea limpede că a fost scos din rândul
clerului, ci numai oprit de la lucrarea diaconiei până când „va da probe de
îndreptare”.
Şi cum înlocuirea hainelor preoţeşti numai o îndreptare nu era, la 15
iunie 1872, Mitropolia din Iaşi aducea oficial la cunoştinţa Ministerului
Învăţământului, care era pe atunci şi al „Cultelor”, că Ion Creangă „este exclus
dintre clericii altarului” şi că roagă „ să se publice asta spre ştiinţa tuturor”.
Evident, nu i se dăduse înainte nici-o înştiinţare clară despre acestă excudere.
Ministrul Cultelor, Christian Tell a luat „literal” această adresă şi a tras „logic”
concluzia că „fiind judecat de autoritatea bisericească”, „exclus din clericii
altarului”, „prin pierderea demnităţii salede preot nu poate să mai fie nici
institutore în corpul didactic”.( 15, pg. 345) Este exclus şi din rândul clerului
şi din învăţământ.
La început Creangă fu apucat de o adevărată letargie mentală, după cum
mărturisea mai târziu unui cunoscut: „Am stat o zi şi o noapte cu coatele pe
genunchi şi cu tâmplele în mâini şi nu mă uitam la nimeni şi la nimic şă nu
vream să aud nici să vău pe nimeni. Stăteam şi nu mă puteam găndi la
nimic”(15, pg.345).

9
 Dezamăgit şi de „Fracţiunea liberă şi independentă” şi de atitudinea
ministrului Cultelor, se va lăsa de politică şi va face apel doar la demnitatea sa,
„de vreme ce individul, considerat în sine ,rămâne-în faţa supremelor încercări,
aşa cum şi Maiorescu îşi notase odată în Jurnal- absolut singur, redus la
puterile lui.”(15, pg. 346)
La sfârşitul anului 1872 se mută printre oamenii simpli de la marginea
oraşului, în bojdeuca din Ţicău, unde va locui pănă la sfârşitul vieţii. Câţiva
ani mai târziu îşi va descrie astfel locuinţa într-o scrisoare adresată lui Titu
Maiorescu: ”...în bojdeuca unde trăiesc eu ,dorm afară şi pe vremea asta, în 18
spre 19 septembrie. De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi
întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua
Ţicău, ce-I mai zic şi Valea Plângerei, strada Ţicău de sus, No. 4 (dacă se mai
poate numi stradă o hudicioară , plină de noroi pân’ la genunchi, când sunt
ploi mari şi îndelungate,zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar
bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită
spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzimată în vreo 24 furci de stejar şi
acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrintuită, iară vara într-un
cerdăcel din dos.....Aşa m-am deprins.”( 12, pg. 10)
Şi nu fără intenţia de a înfrunta în felul său pe cei care-l loviseră atât de
nedrept, se va face debitant de tutun exact pe Strada Primăriei, aproape de
Mitropolie. Era un mod de a răspunde şi de a rămâne „om” în raport cu cei care
făcuseră din el un „caz”. Creangă avea să spună răspicat în scrisoarea trimisă
consistoriului în septembrie 1872 : ”...Dacă n-ar fi ipocrizie la mijloc – a-ţi
răspunde aşa: spiritul de modestie, independenţa, sinceritatea, onestitatea,
francheţea, curajul opiniilor tale şi fermitatea de caracter ce posezi, voind a-ţi
menţine demnitatea de om, te fac urăt de noi...”. (15, pg. 346)
In 1873 cere tribunalului despărţirea oficială de soţia sa, care îl părăsise
de şase ani, primeşte câştig de cauză, inclusiv pe fiul său Constantin , pe care
îl şi îngrijise până atunci. Spre a-şi întregi noua gospodărie din Ţicău, va aduce
în casă pe Tinca Vartic , o fată din vecini, cu care va trăi fără vreo legalizare a
situaţiei, până la sfârşitul vieţii.
Timpul sau destinul va întrepta încet, încet ceea ce se mai putea
îndrepta în existenţa lui Creangă. În 1874 Titu Maiorescu este numit ministru
al Cultelor, care îl cunoaşte pe Creangă de pe vremea când i-a fost profesor la
Şcoala normală de la Trei Ierarhi. Acesta îl numeşte la începutul anului şcolar
1874-1875 institutor la Şcoala nr. 2 din Păcurari, iar tutungeria ce se pare că
nu mersese chiar rău, Creangă i-o va da fratelui său Zahei, care se stabilise în
Iaşi.
La sfârşitul primului an de la reluarea dăscăliei, Creangă avea 36 de
ani; deşi era mai mult presimţit decât acceptat ca scriitor în faţa prietenilor sau a
neprietenilor, aceasta este calitatea care îl va defini, pe lângă aceea de mare şi
talentat dascăl. Cel care va reuşi să facă vizibilă minunea este Mihai Eminescu,
care îl cunoaşte pe Creangă în calitate de revizor şcolar. Cu prilejul

10
„consfătuirilor” pe care le organizează cu învăţătorii la sfărşitul anului 1875,
poetul va descoperi dintr-o ochire incomparabilile daruri de povestitor ale lui
Creangă. Firi complementare, între cei doi se leagă o mare şi trainică prietenie.
Creangă era deja puţin obişnuit cu subtilităţile scrisului de pe vremea când
începuse să publice povestiri cu tâlc prin manualele la care colabora.
Eminescu insistă, iar Creangă nu-l poate refuza. Astfel , în septembrie
1875 va citi în faţa elevatului auditoriu da la Junimea, povestea „Soacra cu
trei nurori”. Iacob Negruzzi va nota mai târziu: „Eminescu veni cu el într-o
sâmbătă seara la mine acasă, dar la intrarealor în Junimea, un zâmbet a
zburat pe buzele tuturora.” ( 12, pg. 10). Scrierea citită junimiştilor a şi fost
publicată de către Negruzzi în numărul 2 din octombrie 1875 al
„Convorbirilor literare”. Deşi, cu excepţia lui Eminescu, scriitorii de la
Junimea nu prea se dumireau de ce, a urmat citirea şi publicarea şi a celorlalte „
poveşti” în cenaclul şi revista acestuia: în 1875,Capra cu trei iezi ; în 1876,
Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleag, Povestea porcului; în 1877 - 1878,
nuvela Moş Nichifor Coţcariu, Povestea lui Stan Păţitul, Fata babei şi fata
moşneagului, Ivan Turbincă, Povestea lui Harap-Alb şi Povestea unui om
leneş.
În vara lui 1876 Creangă îl găzduieşte pe Eminescu în bojdeuca din
Ţicău, după ce poetul fusese destituit din funcţia de revizor şcolar. Împreună cu
G. Ienăchescu tipăreşte „Povăţuitorii la cetire prin scriere după sistema
fonetică”.
Anul 1877 este şi unul nefast pentru scriitor. Pe când lucra la homerica
„poveste” Harap-Alb, l-a trăznit ca din senin prima criză de epilepsie, boală a
cărei predispoziţie îi venea din partea mamei. Şi ca şi cum nenorocire n-ar fi
fost de ajuns, spre sfârşitul anului, neasemuitul prieten şi sprijin în cele literare
şi în toate tulburările sufleteşti, Eminescu, pleacă la Bucureşti să lucreze la
„Timpul”. Această despărţire l-a marcat nespus pe Creangă. În două scrisori
trimise poetului la Bucureşti îi mărturisea că îmbătrânise dintr-o dată, că
„bejenirea” lui îl umpluse de „multă scârbă şi amăreală” şi îl implora: ”Vino,
frate Mihai, vino căci fără tim’ne sunt străin”. (12, pg. 10)
Mai publică în 1879 povestirile „Moş Ion Roată şi Unirea” şi „Moş
Ion Roată şi Vodă Cuza” şi plănuia o comedie despre viaşa din mahalalele
ieşene, „Dragoste chioară şi amor ghebos”.
În 1880 are un atac puternic de epilepsie. Boala îl determină să încerce
câteva cure balneare, care rămân însă fără rezultat
Cel mai mult se concentreză pentru „mărturia” care, în cazul lui, poate
deveni capitală: „Amintiri din copilărie”, a cărei primă parte o verificase
printr-o lectură cu Eminescu şi Slavici ( într-o călătorie la Bucureşti în noua sa
calitate de membru al Consiliului general al Instucţiunii), şi o va publica la 1
ianuarie 1881. Poate tot o „amintire” cu scopul de a fixa în memoria
generaţiilor viitoare pe un nainte-mergător este şi „Popa Duhu”, pe care o
publică în „Convorbiri literare” la noiembrie 1881.

11
 A doua parte a „Amintirilor din copilărie” o publică tot în
„Convorbiri” la 1 aprilie 1881, iar partea a III-a în numărul din 1 martie 1882
al revistei junimiste. În 1883 era prezent în aceeaşi publicaţie doar cu „Cinci
pîni”. „Jocul” destinului face ca, în 1882 să fie ales la Bucureşti în „Comisia
specială pentru programele seminariilor teologice”, alături de alţi doi
episcopi.
Perioada anilor 1884-1889 Creangă o petrece mai mult pe la medici
învăţaţi sau rustici, pe la băile de la Slănic şi mai puţin merge la şcoală sau se
îndeletniceşte cu scrisul. Boala „fratelui” Mihai va contribui şi ea în mod sigur
la agravarea propriei dispoziţii de a înainta în tenebrele propriei maladii, nu la
încercarea de a ieşi din ele. Iacob Negruzz continua sâ-i ceară „cloaborări2 şi îl
ăncuraja foarte mult să scrie, iar Creangă îi răspundea că „încuragiat de
dumneavoastră, voi mai încerca a scrie câte ceva”, fără a preciza şi termenul
de predare, „căci ştiţi d-voastră tare bine că aceasta e treabă de gust, nu de
ştiinţă”. Prin 1887, în septembrie, purtând pe umeri o boală grea, departe de
mulţi care-i fuseseă aproape cândva , presimţind un sfârşit apropiat, după ce
Negruzzi se mutase în Bucureşti, ducând şi revista Junimii cu el, Creangă îi
scria lui Maiorescu: „...vinerea trecută, în 18 spre 19, m-am culcat iarăşi afară
ca de obcei şi pe la câte oare voi fi dormit nu ştiu, dar ştiucă am adormit
gândindu-mă cu jale mare la societatea „junumea”şi ce mai este ea acuma! La
bietul Eminescu şi ce mai este el acum!la Gheorghe Schellti, Conta şi unde sunt
ei acum!.”( 15, pg 348) Este o tragică recapitulare a vieţii din partea unui om
care a trăit cu demnitate şi dragoste pentru ceea ce a făcut, care a trăit fără
compromisuri şi care arată , asemeni marelui Eminescu, că simte amurgul vieţii
şi nu-i supravieţuieşte în mod penibil.
În 1888 citea în cercul literar ce gravita în jurul „Contemporanului”
lui N. Beldiceanu, ceea ce s-a numit partea IV-a a „Amintirilor din
copilărie”.
Moartea lui Eminescu îl face să presimtă şi mai puternic propriul
sfârşit, la întrebările prietenilor despre sănătate răspunzând că „de-acu nu-i
mult până departe”.( 14, pg. 348) Poate că nici nu şi-a mai dorit un an nou, el,
care trăise toată viaţa după legile nescrise ale naturii. „Departele” la care se
referea putea veni pe neaşteptate pentru alţii, dar nu şi pentru Creangă. Drumul
pământean al celor doi prieteni se încheia deloc întâmplător. „Luceafărul”
poeziei noastre se stingea in Bucureştiul „troenit cu flori de tei”, în iunie 1889,
iar Creangă pleca spre luceferi pe când colindătorii porniseră prin Iaşi
cântând „mâine anul se-noieşte”, la 31 decembrie 1889. În revista Făt-Frumos
din 1890 stă scris că „marţi 2 ianuarie ora 1 precis”, Creangă era coborât în
gropniţa ce i se hotărâse, la cimitirul ieşean „Eternitatea”.

12
 1.2 RECEPTAREA SCRIITORULUI DE CĂTRE
CONTEMPORANI ŞI GENERAŢIILR CARE I-AU
URMAT (ÎNTRE CONTEMPORANI ŞI
POSTERITATE)
„...el reprezenta pentru Eminescu
tipul românului simplu, natural..”
(G. Panu)

De la prima operă strict literară ( „Soacra cu trei nurori, 1885”) până

astăzi, mai bine de un secol, acest clasic a fost obiectul unei atenţii crescânde.
Definit de Ibrăileanu drept un „ Homer al nostru” era normal ca străinii să
descopere în el un exponent al sufletului românesc, de unde şi multitudinea
deversiuni în diverse limbi (peste o sută cincizeci de echivalenţe) şi exegezele
de aspect critic.
Un amic al lui Haşdeu , Angelo de Gubernatis, menţiona pentru
prima dată peste hotare în al său „Dizionario biografico contemporanei”
publicat la Florenţa în 1879, numele lui Creangă, omiţând din păcate pe cel al
lui Eminescu. În 1882 trei basme ale sale intrau în culegerea „Rumanische
Marchen” la Leipzig, acolo unde în 1910 se va tipări şi “Harap-Alb”.
În perioada interbelică, după unele încercări nereuşite (Gherla, 1921,
Emil Precup), un începutul notoriu îl face Jean Boutiere, fost membru al
misiunii universitare franceze în România prin anii 1920-1922. Fiind generos
consiliat şi sprijinit de exegeţi români ai fondului folcloric, între care G. T.
Kirileanu, Artur Gorovei şi D. Furtună.după laborioase investigaţii şi cercetări
de arhivă, la 24 mai 1930 , Jean boutiere îşi susţine la sorbona teya de doctorat
cu titlul „La vie et l’oeuvre de Ion Creangă”. Volumul masiv şi elegant
imprimat, conţinea douăzeci şi cinci de ilustraţii după documente inedite din
epocă, fiind cea mai amplă şi bine sructurată biografie şi analiză critică apărută
pănă atunci. Mihail Sadoveanu, Ion Bianu, N.Cartojan, Paul Zarifopol, Leca
Morariu, Ion Breazu şi alţii au comentat în mid elogios această lucrare care a şi
primit un premiu al Academiei.
Pentru Jean Boutier, autorul „Amintirilor” era un personaj aproape
mitic, un „zeu”. Informaţia cuprinsă în lucrarea menţionată a fost meticulos
selectată, Boutiere citând reviste provinciale şi amănunte infime. In 1938, când
George Călinescu dădea spre tipărire „Viaţa lui Creangă”, trecând în revistă
ceea ce se scrisese până la acel moment despre Creangă, nota că este „singura
sinteză notabilă”, dar menţiona că”Aşa de merituoasa operă a lui Jean Boutier

13
nu scuteşte literatura română de a avea o monografie a lui Creangă. Mereu
folositoare, teza d-lui lasă mai departe deschisă nevoia unei opere de sinteză
critică”.
Şi înainte de Boutier se subliniase, cu unele excepţii, prestigiul şi
originalitatea scrierilor lui Creangă. Distanţa dintre entuziasmul lui Ibrăileanu
şi aprecierile lui Aron Densuşianu care-l numea „un cârpaci...care...a luat
povestea populară drept o canava pe care şi-a împletit ideile sale” , este
distanţa dintre opacitatea critică la clarviziune şi luciditate. Maiorescu
apreciază elogios „novelele” şi „Amintirile” scrise de „nepreţuitul Creangă”,
după ce şi Nicolae Iorga constatase că „în plămânii munteanului era destul
suflu pentru a împinge anecdota până la epopee rurală”( 6, pg.7). Pe aceeaşi
idee de epopee insistă şi G. Ibrăileanu într-un elogios comentariu apărut în
1910 în „Viaţa Românească”, preocupat fiind să fixeze în formule arta lui
Creangă „Lipsa de metafore în Creangă, unicul prozator românn al cărui stil
are particularitatea asta, este caracteristică acestui scriitor prin excelenţă
popular şi prin excelenţă epic”.(6, pg. 7)
Creangă a fost considerat multă vreme un talentat „prelucrător de
folclor”, apoi chiar un genial „creator” de poveşti în stil popular-realist, apoi
un jovial povestitor „baroc” în linia rabelaisiană, apoi un homeric „clasicizat”.
La început au fost numeroase aprecieri, chiar contradoctorii. Când trăia era
considerat un fel de pehlivan într-o ureche al Iaşului, un „popa Smântână”.
Intrând în rândul junimiştilor, aceştia au văzut în el o „fericită achiziţie pentru
societatea noastră”, un „talent primitiv şi necioplit”, ce-i drept cu „sănătoase
produceri literare” ( opinia lui Iacob Negruzzi). Cumpănit în aprecieri ca de
obicei, Maiorescu îl socoteşte cam de cînd Creangă a scris „Amintirile”, un
scriitor „nepreţuit”, dar îi acordă şi caracterizarea ambiguă de „vârtosul
glumeţ”.
George Panu , în „Amintiri de la Junimea din Iaşi” vorbea despre
„viaţa simplă şi primitivă” pe care o duceau Creangă şi Eminescu în vremea
marii lor prietenii şi despre faptul că în discuţii „se înţelegeau...ca gâsca cu
raţa”.(15, pg. 350) Mai mult, unul dintre colaboratorii săi la manuale, după
moartea lui Creangă, pretindea că humuleşteanul luase un „caiet manuscris de
poveşti” de la un bătrân ce se numea Costache Butuc, din care publica ce se ştie
că a publicat în „Convorbiri”. „ Eu ( adică denunţătorul Gh. Ienăchescu)
...venea şi ne toca capul Ion Creangă cu cele ce urzea ori copia, ci-i îndreptam
, îi indicam, îl ajutam fără a avea pretenţii, aşa că pînă se ducea el să cetească
la Junimea, era sicite şi resucite de noi smeriţii, tot ce se vede scris de Ion
Creangă” sau că Tinca Vartic , „de o deşteptăciune foarte mult superioară lui
Ion Creangă” îi dădea subiectele (15, pg. 351)
A trebuit să treacă multă vreme pănă cănd George Călinescu să-i
recunoască originalitatea, erudiţia paramiologică, seriozitatea şi migala cu care
lucra pe manuscris. Cultura nu e totuna cu lectura şi nici publicarea nu este
echivalentă cu transcrierea poveştilor. Poate Creangă şi-a alcătuit vreo culegere

14
de literatură populară unde îşi căuta câteodatâ vreun subiect, nu mai mult. ”I-a
scăzut prin aceasta lui Creangă stima faţă de un prieten al său atât de şcolit ca
Eminescu? Sau pentru ceea ce capetele luminate edificaseră în alte mari, de
veche tradiţie, culturi ale lumii? Nicidecum. Însă luându-se la întrecere cu
Eminescu, Ion Creangă şi-a pus în gînd să arate lumii de ce e în stare o
prodigioasă cultură folclorică, aproape bimilenară, ca a noastră, Ne permitem
să repetăm: nu ignorând esenţele marii culturi a altor popoare - cum se mai
crede adeseor i- ci dându-le replica printr-o operă de extremă sublimare şi
concentrere”. ( 15, pg. 351)
Creangă a înţeles toate aceste, iar marele său prieten Eminescu le
teoretiza , cu vădite accente polemice la adresa unor contemporani: „ E păcat
cum că românii au apucat a vedea în basm numai basmul, în obicei numai
obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decât
manifestaţiunea palpitantă, simţită a unei idei oarecari, ce
trebuie....înţeleasă....E multă diferenţă între educaţiune şi cultură.”(14, pg.352)
Aşa a înţeles scriitorul, atunci când îşi presăra poveştile şi Amintirile cu
o sumedenie de „vorba ceea”, sau doar la parafraza cu iscusinţă prin
inimitabilul său stil indirect liber; era modul său înalt şi eficient de a face
cunoscută cu mijloace moderne prodigioasa cultură a poporului nostru. El este
un filolog al culturii noastre neîntrecut până astăzi în ordinea adâncimii
interpretative. El reprezentă strălucit un tip de cultură care lipsea junimiştilor,
de aceea a fost primit cu atâta căldură.
Opera lui Creangă este o grandioasă metaforă care deschide fereastra
spre o lume spectacol, în care întâlnim personaje inteligente dar şi naive, umane
sau duse la limita spre fantastic, sau amintiri dintr-o copilărie ireversibilă, de
atâtea ori retrăită, populată de chipuri, evenimente, întâmplări.
„Creangă a păstrat aşadar nu numai fondul temelor folclorice utilizate,
ci şi o bună parte din elementele caracteristice ale formei; şi, din acest dublu
punct de vedere, povestirile sale sunt foarte apropiate de ale celorlalţi
povestitiri români. Însă numai el a avut talentul să introducă în poveştile
populare un element esenţial ce lipsea: viaţa; şi aici se află profunda sa
originalitate.”( 1 pg. 35 ).
O soluţie nuanţată a exprimat şi Garabet Ibrăileanu: „Lipsa de
metafore în Creangă, unicul prozator român al cărui stil are particularitatea
asta – este caracteristică acestui scriitor prin excelenţă popular şi prin
excelenţă epic.
Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este
Homer al nostru.”
În Ion Creangă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba,
poezia, morala, filosofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare
la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuaţiilor de la suprafaţa vieţii
naţionale.

15
 Creangă este reprezentantul perfect al sufletului românesc între
popoar,, al sufletului ţărănesc între moldoven; al sufletului omului de munte
între ţăranii moldoven.”
Ovidiu Bârlea exprimă un punct de vedere apropiat, el fiind cel care a
susţinut cel mai hotărât caracterul folcloric al operei lui Creangă:
„Cercetările arată că Creancă e scriitorul cel mai lipsit de originalitate în ceea
ce priveşte fondul, fabulaţia propri-zisă. El nu a scris decât ceea ce a auzit,
Poveşti, sau a văzut, Amintiri, încât partea de invenţie în fabulaţie e, dacă nu
inexistentă, în orice caz puţină şi discutabilă. Creangă se află tocmai la
antipodul celor care se plîng că nu mai au nimic de tratat, fiindcă predecesorii
ar fi epuizat totul.opera lui ilustrează adevărul că poţi să fii original, fără să fii
original şi sub aspectul amintit.( 2, pg. 234)
Cei mai mulţi critici optează însă pentru ideea originalităţii: Barbu
Fundoianu, George Călinescu, Tudor Vianu, Nicolae Manolescu, Ion
Negoiţescu, Iorgu Iordan, G. I. Tohăneanu, Pompiliu Constantinescu,
Alexandru Piru etc.
Pentru Barbu Fundoianu , Ion Creangă este mai cu seamă creatorul
de limbaj îndrăgostit de cuvinte, pe care le întrebuinţează nu doar pentru a
comunica, ci şi pur şi simplu, pentru expresivitatea lor: „ Creangă nu scria
aşa cum vorbea sau, în tot cazul, nu cu un grai la îndemâna oricărui popă sau
dascăl din Humuleşti. Iubea cuvintele, şi cuvintele sunt alese în fraza lui, cum
aleg furnicile, în Harap-Alb, mierţa de cânepă de aceea de nisip. Creangă e un
artist-şi un artist al cuvintelor în acelaşi sens în care poate avea o semnificaţie
arta lui Mallarme.....Trebuie să punem faţă în faţă pe un artist care iubea
cuvintele ca pe nişte idoli, din dezgust pentru o sensibilitate prea bătrână şi un
creier prea covârşit, şi între un artist care se întâlnreşte bucuros pentru întâia
oară cu vorbele.”( Barbu Fundoianu- De la Nică a lui Ştefan a Petrei la
Mallarme, în „Sburătorul literar” nr. 21, 1922)
Cu siguranţă însă George Călinescu a fost cel care a „sfărâmat
prejudecăţile” legate de opera lui Creangă, respingând ideea scriitorului
„poporal” şi impunân imaginea autorului cărturăresc, erudit şi rafinat.
„Această însuşire de a dramatiza realisic basmul a făcut să-i iasă lui
acreangă renumele de scriitor poporal. }ns[ nici ‚aranii n-au astfel de daruri
cu totul rafinate, nici poveştile, aşa cum sunt, nu pot să placă ‚ţăranilor. Toată
partea nuvelistică din „Povestea lui Stan Păţitul” ori din „Poveste lui Harap-
Alb” este peste înţelegerea unui om de la ţară....Este în poveştile lui Creangă
atâta jovialitate, atâta umor al contrastelor, încât compunerile sunt menite să
nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali.Şi de fapt, oricât de paradoxal
s-ar părea la prima vedere, Creangă este un autor cărturăresc ca Rabelais. El
are plăcerea cuvintelor şi a zicerilor şi mai ales acea voluptate de a le
experimenta punându-le în gura altora.În câmpul lui mărginit, Creangă este un
erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din mişcare, ci din cuvânt, şi
observaţia nu e psihologică, ci etnografică.”( 13, pg. 17)

16
 Ion Creangă e un mare prozator şi, aşa cum tot criticul mai sus citat
aprecia, e nevoie de un cititor rafinat pentru a-i gusta opera cum trebuie.
Scrierile lui sunt „însăşi limba vie a poporului, ridicată la un înalt
potenţial artistic. Cu cât pregătirea lectorului e mai bună, cu atât muzica ei e
mai înţeleasă şi sentimentul e mai pătrunzător. Ca şi în cazul lui Eminescu,
Creangă e unic în sine, însă divers în cititori. Fiecare găseşte în „Amintiri” şi
în „Poveşti” noutăţi şi rezonanţe în legătură cu propriul său suflet, acesta fiind
privilegiul artei adevărate.” (18, pg ..........)
Mihail Sadoveanu este unul dintre cei care au dedicat pagini ce
cuprind aprecieri competente asupra operei scriitorului. El consideră o
nedreptate faptul că unii l-au situat între Anton Pann şi Till Eulesnspiegel, şi ,
fără a minimaliza valoarea operei celor mai sus citaţi, nota că „avem de a face
cu valori ce nu se pot compara”(18, pg. 31) , Creangă ieşind din sfera basmelor
populare. „Capra cu trei iezi” ori „Stan Păţitul” nu sunt basme decât prin tema
lor îndeobşte cunoscută şi la alte popoare. „Creangă nu le face numai româneşti
prin limbă şi amănunte caracteristice; el pune în ele puternica suflare a
creaţiei, care invie peisajul, om şi animal, care caracterizează în purtare şi
vorbire, care determină momente şi scene dramatice de neuitat. Avem de a face,
de fapt în unele din poveştile lui Creangă, cu cele mai originale nuvele care
s-au scris în literarura noastră.”(18, pg. 31)
Pe aceeaşi linie se înscriu şi punctele de vedere ale lui Tudor Vianu,
Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ion Negoiţescu.
„Cu toate acestea, cine ar vedea în paginile lui Creangă o simplă
culegere folclorică sau un medium întâmplător, prin care se rosteşte fantezia
lingvistică a poporului, ar comite una din cele mai grave erori ale judecăţii
literare. Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual.
(Tudor Vianu – 13, pg. 18)
„ Însă arta expunerii nu e tot secretul geniului lui Creangă.
Povestitorul popular are de asemenea, chiar dacă în mai mică măsură,
plăcerea de a povesti. Creangă e însă un scriitor cult şi cazul exagerat ce se
face de izvoarele populare ale basmelor lui, e un exemplu de erudiţie sarbădă.
Creangă trebuie absolvit de nefericita calificaţie a junimiştilor („scriitor
poporal”) şi comparat cu marii autori, cu Caragiale sau Sadoveanu.”(Nicolae
Manolescu – 18, pg 18)
„ Estetismul lui Creangă nu are seamăn decât în proza lui Mateiu I.
Caragiale, oricât de diferiţi rămân între ei cei doi scriitori, unul conspectând
lumea satului, celălalt a oraşului, unul senin şi salutar, celălalt întunecat, deşi
decadent. Ambii mizând pe filologie, pe valori de expresieale prozei româneşti,
pe poezia prozei şi ca atare, ambii intraductibili.”(Ion Negoiţescu – 18, pg. 18)

17
 „Ca şi în cazul lui Eminescu, Creangă este unic
în sine, dar divers în cititori.”
( M. Sadoveanu)

CAPITOLUL II

2.1. ION CREANGĂ ŞI ARTA POVEŞTILOR

SALE. SURSELE FOLCLORICE ALE BASMELOR.
TEME. MOTIVE

„Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt cu
putinţă. Ne rămâne să ilustrăm, asemenea povestitorului însuţi, cu candoare,
nişte observaţii ştiute de toată lumea, demult tipice şi universale”.(Nicolae
Manolescu)
Activitatea literară a lui Ion Creangă, adus la „Junimea” în 1875 de
Eminescu, se desfăşoară la „Convorbiri literare” pe parcursul a nu mai mult
de opt ani. Încetează să mai publice în acelaşi an cu Eminescu, în 1883,
Scrierile sale apar adunate postum în două volume , în 1890 şi 1892, la Iaşi.
În anul când venea la „Junimea” era o personalitate cunoscută în Iaşi,
Manualele sale şcolare circulau în mai multe ediţii, avea şi o activitate politică,
conflitele cu autorităţile bisericeşti scandalizaseră sau amuzaseră oraşul.
Apariţia sa în societatea ieşeană este salutată de junumişti – „Ce fericită
achiziţie pentru societatea noastră, acea figură ţărănească şi primitivă a lui
Creangă!” notează Iacob Negruzzi în „Amintirile” sale – dar adevărata
dimensiune a operei sale este puţin înţeleasă de vreme ce i se admiră numai
talentul „primitiv şi necioplit”.
La început Creangă este socotit de Maiorescu însuşi un scriitor popular,
povestitor de poveşti folclorice.
Într-adevăr, se pot găsi prototipuri ale poveştilor sale în folclorul
universal, dar, ce e curios, mai puţin local.
Astfel, „Soacra cu trei nurori”seamănă cu „Soacra” din culegera
armenească a lui Mina Ceraz. Tema din „Capra cu trei iezi” seamănă cu fabula
cu surse folclorice a lui La Fontaine, „Le loup, la chevre et le chevreau”.

18
„Punguţa cu doi bani” există în „Panchatantra” şi la Esop. „Dănilă Prepeleag”
seamănă cu „Hans îm Gluck din colecţia Fraţilor Grimm, ci „les Trocs” de Jean
Baptiste din „Contes populaires de Lorraines” de Emm. Cosquin şi cu „Ivanco,
fiul ursului”. „Povestea porcului”o găsim în Straparola da Caravaggio („ Il le
porco”), în Contes de fee de Contrsa d’Aulnoy (“ Le prince Marcassin”), în
basmale săseşti celese de Iosif Haktrich (“Das Borstenkind”). „Povestea lui
Stan păţitul” e pe tema pactului du diavolul din legenda lui Faust. „Povestealui
Harap-Alb” poate fi recunoscută în culegerea de poveşti greceşti a lui Emil
Legrand („Omul fără barbă”) şi în culegerea poloneză a lui Glinski („Prinţui
Slogobâl şi cavalerul nevăzut”); în poveştile orientale „harap” e sinonim cu
„slugă”, aşa cum ajunge, datorită Spânului, feciorul de împărat. La ruşi găsim
pe Gerilă ( Stuseneţ), Setilă (Opivalo), la cehi pe Omul Lung-lat (Lăţi-Lungilă)
şi omul cu ochi de jeratic (Ochilă). „Fata babei şi fata moşneagului” are un
echivalent în „le tre fate” de Giambattista Basile, altul în „Les fees” şi
„Cendrillon” de Perrault şi altul în „Cum a slujit, aşa a păţit” de Vuk Karadzik.
„Ivan Turbincă” are paralele portugheze („O soldato que foi para a cielo”),
maghiare („Szent Peter es a katona”) şi ruse („Soldat i smert”). „Prostia
omenească” poate fi comparată cu basmul englez „The Three Sillies”. „Făt
Frumos, fiul iepei” e asemănător cu basmul sloven „Cobilici”.
E sigur că Ion Creangă nu citise toate aceste poveşti în cărţi, că
auzise cel mult unele motive, dar nu le notase. Creangă nu e un folclorist, ci
un prozator, un autor cult, un creator nu atât e poveşti, cât de nuvele.
Factorii de influienţă indică descendenţa populară a poveştilor lui
Creangă, dar nu-i anulează acestuia originalitatea ca scriitor. El asimilează
un fond folcloric, dar arta lui nu este a povestitorului popular, care
improvizează pe o schemă narativă, punând accentul pe întîmplări fără să
insiste pe datalii care particuliuează.
Ibrăileanu este cel care a schiţat observaţii fundamentale, reluate apoi
şi de alţi critici ai operei şi le-au dezvoltat ulterior. Dintre acestea:
 “Creangă explică ceea ce zugrăveşte prin proverbe”, de unde
apare „lipsa de individualism”;
 „Creangă are pe de-a-ntregul concepţia de viaţă a poporului”;
 „Basmul, povestea valorează cât valorează talentul celui care
povesteşte”;
 „Creangă e atât de realist, încât unele din poveştile lui sunt lipsite
de miraculos” . O consecinţă a acestei caracteristici a scrierilor sale este faptul
că acelor „personaje pur fantastice” el le imprimă „ o viaţă curat omenească, şi
anume ţărănească”;
 În Creangă, Eminescă găsea ţăranul, „limba veche şi înţeleaptă”,
„un refugiu, o consolare de prezent”. Atunci când se abate de la ţăranii lui,
Creangă nu mai este acel „scriitor de o incomparabilă fineţe”, aşa cum s-a
întâmplat în „Popa Duhu” unde se simte un soi de „mahalagism”, bucate

19
respectivă „avânnd un caracter dublu”, „la ea colaborând şi ţăranul şi
mahalagiul”Ş
 „Introducerea unor „forme muntenizate” în unele ediţii ale operei
lui Creangă este o eroare;
 „Numai intelectualii adevăraţi l-au priceput cum trebuie pe
Creangă”.
După unele ştiri greu de verificat, deoarece manualul în cauză nu mai
este de găsit prin rafturile bibliotecilor, prima scriere în proză, şi de altfel,
emblematică pentru tot ceea ce va scrie Creangă pentru tot restul vieţii sale, este
povestioara didactică „Păcală”, care a apărut în ediţia secundă a manualului
„Învăţătorul copiilor”, apărut în 1871. Povestioara poate fi studiată alături de
„Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul”, „Poveste”(numită şi „Prostia
omenească”) în a treia ediţie a aceliiaşi manual care , din fericire, s-a păstrat.Se
poate bănui că, un „debut” în ordinea istorisirilor orale –adică unul ţinând de
anonimatul celor care transmiseseră şi îmbogăţiseră creaţia folclorică până la el-
avusese loc încă de pe vremea în care era elev la Socola în 1855.
Îndemânările de „povestitior” probabil şi le exersase de atunci, din
moment ce, când a intrat în tagma institutorilor, aceştia îi apreciau calităţile de
vorbitor „duhliu” şi cunoscător de o mulţime de lucruri. De remarcat este faptul
că, stilictic vorbind, modul narativ în care îşi radactează poveştile, şi îl va păstra
până la scrierea „Amintirilor”, îl descoperise singur, până la întâlnirea cu
Eminescu . Putem spune că aceaşti aproape zece ani, reprezintă o „perioadă de
ucenicie”, până la debutul de la „Junimea” din 1875.
Zoe Dumitrescu Buşulenga aprecia că „în acest genial scriitor
trăieşte conştiinţa unei mari culturi, la care participă şi la care se întoarce cu o
admiraţie şi încredere vrednice de orice umanist european...umanistul popular
se adresează milenarelor izvoare ale folclorului, din care scoate, după
necesităţile creaţiei, răspunsurile consacrate ale înţelepciunii populare, ale
gândule şi dozându-le însă după îndrumarea geniului său. Creangă crede cu
tărie în superioritatea indiscutabilă a înţelepciunii şi culturii populare. De aici
mândria apartenenţei la lumea satului răzăşesc, la acea lume pe care o socotea
fără pereche şi care i-a dat posibilitatea cunoaşterii celei mai cuprinzătoare a
vieţii.
Ca atitudine, ca gândire, ca viziune Creangă reeditează pe de o parte
câteva trăsături specifice ale străvechii culturi folclorice, păstrate în
comunitatea din care făcea parte, iar pe de alta, reface gesturi tipice, umaniste,
de încredere în raţiunea omenească, de la icizare a lucrurilor şi relaţiilor din
lume, de atenuare a miraculosului într-o perspectivă hazlie, burlească. Astfel în
a doua jumătate a secolului XIX, Creangă este o apariţie cu totul singulară în
contextul romantismului care sfârşeşte, strălucit cu Eminescu şi al realismului
ilustrat cu precădere de Caragiale”(6, pg. 114)
Opera lui Creangă cuprinde: Poveşti: Soaca cu trei nurori; Capra cu
trei iezi; Punguţa cu doi bani; Dănilă Prepeleag; Povestea porcului; Povestea

20
lui Stan Păţitul; Povestea lui Harap-Alb: Fata babei şi fata moşneagului; Ivan
Turbincă; Povestiri: Popa Duhu;; Cinci pâini; Moş Ion Roată şi Unirea; Moş
Ion Roată ŞI Cuza-Vodă; Moş Nichifor Coţcariu; Amintiri din copilărie.
Poveştile şi Povestirile se caracterizează prin evocarea lumii ţărăneşti
humuleştene proiectată în fabulos, unde realul se interferează cu fantasticul,
prin valorile morale şi caracteriologice deosebite.
Poveştile pot fi grupate în mai multe cicluri: Poveşti din lumea
animală: Punguţa cu doi bani, Capra cu trei iezi, Ursul păcălit de vulpe;
poveşti din ciclul prostiei omeneşti, reprezentaea în literatura populară prin
Păcală: Prostia omenească, Dănilă Prepeleag; poveşti fantastice: Soacra cu
trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos-fiul iepei, Povestea
porcului, Harap-Alb; poveşti religioase: Povestea lui Stan Păţitul; Ivan
Turbincă. Poveştile sunt ecoul şezătorilor la care a participat scriitorul- copil şi
apoi adolescent. Respectând fondul şi forma basmului popular, Ion Creangă
pune accent nu atât pe acţiune, cât mai ales pe viaţa sufletească a poporului
nostru, redând profunzimea sufletului românesc. Astfel, remarca G. Ibrăileanu:
„În toate poveştile lui oamenii triesc cu o individualitate şi cu o putere de viaţă
extraordinară”. Acţiunea lor este concentrată, cu accent pe deznodământ,
fiind identificabile mijloacelor tehnice superioare: grandoarea momentelor,
zugrăvirea stărilor sufleteşti, motivarea situaţiilor, efectele valorilor
morale, care conferă originalitate scriitorului.
Povestirile şi nuvela Moş Nichifor Coţcariul se caracterizează prin
spirit anecdotic dând scriitorului posibilitatea de a ânfiţişa sufletul ţăranului
moldovean, în tot ce are el mai adânc şi caracteristic; inteligent, vorbăreţ,
mucalit. În povestirile legate de Unire: „Moş Ion Roată şi Unirea” şi „Moş Ion
Roată şi Cuza –Vodă”, scriitorul relevă şi alte trăsături sufleteşti ale ţăranului
romăn: bunul simţ, judecata sănătoasă, sinceritatea, demnitatea , modestia,
dublată însă de conştiientizarea valorii personale. Pe lângă nota umoristică este
vizibilă satira politică ţi socială. În „Popa Duhu” realizează un reuşit portret.
În poveştile lui se identifică teme şi motive din literatura universală şi
litaratura română, colecţia sa fiind socotită de Jean Boutiere una dintre cele mai
reuşite din istoria literaturii universale.
Poveştile apărute prin manualele la care Creangă era coautor au
anumite particilarităţi. „Păcală” e „metafora” a viziunii lumii ca spectacol şi a
viziunii lumii văzute „anapoda”.raţiunile sunt simple, ca şi cele din ciclul cu
moş Ion Roată: un ţăran cu „un car de minte” nu crede că trebuie să se lase dus
de nas. Vloarea artistică a Ciclului didacti” este variabilă. „Inul şi cămeşa” ori
„Acul şi barosul” vădesc îndemănarea dialogului de mai târziu.Erudiţia
paremiologică ce a fost atât de mult lăudată este concludentă de pe acum, însă
finalitatea didactică povăţuitoare răpeşte mult din complexa ffuncţionalitate de
mai târziu a acestei erudiţii.
Neaşteptat de reuşită este „Ursul pâcâlit de vulpe”, unde autorul sare
printr-o iscusită tranziţie peste „contaminarea” de motive diferite, având ca

21
element de firească legătură persiflarea „poftelor” inoportune: Ţăranul dorea
„caţaveică” pentru soţia sa, însă una picată ca din senin,

Diferenţele dintre o poveste a lui Creangă şi una populară ies în

evidenţă analizând următoarele niveluri ale operei:
 arta povestirii
 fantasticul
 umorul
 oralitatea
 erudiţia paremiologică
 limbajul

2.2 ARTA POVESTIRII; PARTICULARITĂŢILE

FANTASTICULUI

Ceea ce iese în evidenţă în poveştile sale chiar la o simplă lectură este

lipsa aproape totală de fantastic. Doar peripeţiile sunt uneori fantastice,
dar eroii au virtiţi omeneşti.
Modul de a povesti a lui Creangă se caracterizează prin
 ritm rapid, rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a
digresiunilor, a descriilor;
 individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care
particularizează;
 dramatizarea acţiunii prin dialog.
Scriitorul pastrează elementele de sursă folclorică: motivele-lupta între
bine şi rău, încercarea puterii, peţitul, probele, personajele, ajutoarele
personajelor, formulele tipice (de început, de mijloc şi de încheiere),
întrepătrunderea fabulosului cu realul, oralitatea stilului (prin expresii,
proverbe, zicători, interjecţii) şi adaugă elemente care conferă operei
dimensiuni culte, cum sunt: dramatizarea acţiunii prin dialog, umanizarea
fantasticului, prin reacţiile personajelor, prin comic(de situaţii, de nume, de
limbă, de caracter) erudiţie paramiologică.
Respectând schema tradiţională a poveştii, Creangă devine original
prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra particularităţilor, prin
nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În felul acesta, personajele
şi acţiunole lor capătă individualitate, devin de neconfundat. La povestitorul
popular, faptele sunt mai puţin reliefate. La Creangă apar amănunte concrete,

22
sugestive, care îndreaptă atenţia nu numai asupra peripeţiilor, ci şi asupra
stăriloe sufleteşti ale tipurilor morale prezenzate.
De exemplu, în „Harap-Alb” scena în care feciorii craiului , supuşi
unei probe a curajului, se dovedesc fricoşi, scoate în evidenţă mai ales suferinţa
unui tataă dezamăgit: „Din câţi feciori are tata, nici unul să nu fie bun de
nimica? Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba stricaţi mâncarea, dragii
mei...Să umblaţi numai aşa, frunza frasinului, toată viaţa voastră şă să vă
lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroase a nas de om... Cum văd eu,
frate-meu se poate culca pe-o urechie din partea voastră; la Sfântul-Aşteaptă s-
a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are ! Vorba ceea: La plăcinte, înainte, /
Şi la răzbio, înapoi”.
Arta povestirii la Creangă nu este dominată de acţiune, deşi cititorul
este surprins de năvala întâmplărilor; scriitorul are ochi pentru ceea ce este
particular, iar auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni.
De exemplu, în „Povestea lui Harap-Alb” cerbul care vine „boncăluind” este
nuanţat de mişcarea lui prin atâtea amănunte, încât un povestitor care ar vrea să
reproducă momentul nu le poate ţine minte şi trebuie să improvizeze sau să
adapteze: „Şi ajungând la izvor, odată şi începe a be hâlpavla apă rece; apoi
mai be, până ce nu mai poate, După aceea începe a-şi arunca ţărâna după cap,
ca buhaiul, şi apoi, scurmând de trei ori în pământ , se rostogoleşte jos pe
pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el căt mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe
somn, şi unde nu începe a mâna porcii la jir”.
După cum se vede, prin detalii particulare, Creangă face ca basmul
să nu mai poată fi reprodus decât în pierderi. El trebuie citit ca operă
cultă, individuală.
Fiind creaţiile unui scriitor moralist clasic, tipurile sunt schematice,
date de la început. Observaţia, sumară şi ea, are în vedere adevărul moral,
rezultat din experienţă. Nimic nenatural nu se întâmplă în „Soacra cu trei
nurori”, nuvelă (anecdotă) din viaţa de familie cu tipul malign al soacrei şi al
norei isteţe. „Capra cu trei iezi” e o fabulă pe tema copiilor care nu ascultă
sfatul mamei şi a faptelor rele ce nu rămân nepedepsite. La fel în „Punguţa cu
doi bani” e o fabulă pe tema absurdităţii avariţiei şi a capriciilor hazardului.
„Dănilă Prepeleag” expune rolul experienţei în viaţa omului care, pentru a
prinde minte, trebuie să treacă prin cât mai multa încercări. Reluînd o legendă
veche, aceea alui Amor şi Psyche, în „Povestea porcului” Creangă înfăţişează
urmările nesăbiunţei în dragoste. În „Dănilă Prepeleag”, Păcală e mai întâi
Tândală. Stan din „Poveste lui Stan Păţitul” învaţă şi el din experienţe; cu
ajutorul Dracului descoperă cum trebuie să se poarte cu femeia care, dacă nu e
dracul însuşi, are totuşi o fibră infernală, o coastă de drac. „Povestea lui Harap-
Alb”este în cea mi mare parte istoria faptelor de curaj pe care un tânăr trebuie
să le înfrunte pentru a se maturiza. Ceilalţi eroi ai acestei poveşti sunt, ca şi în
celelalte, ilustrarea unei singure calităţi sau principiu moral: Împăratulcu trei fii
e simbolul bărbatului care şi-a asigurat continuitatea neamului prin feciori;

23
Împăratul Verde e simbolul bărbatului fără moştenitori, în declin, de aceea vrea
să se regenereze prin salatele din Grădina Ursului, animal puternic, şi prin
intermediul pietrelor preţioase, cu puteri miraculoase. Împăratul roş e simbolul
tiranului (culorile au deci o semnificaţie), fiul de împătat ce va deveni slugă e
simbolul omului bun, Spânul e piaza rea, Flămânzilă e înfometatul, Gerilă
înfriguratul, Setilă însetatul, Ochilă agerul, Lăţi-Lungilă e mlădiosul.
Fantasticul pare mai accentuat în „Ivan Turbincă”, eroul posedând un
instrument magic de supunere a spiritelor rele, inclusiv a morţii, Ivan fiind
soldatul fără frică de moarte.
Creangă nu e deloc un „primitiv”, cum credea Iacob Negruzii, ci un
creator rafinat, pe deplin stăpân pe arta sa. Cel mai bine poate fi făcută
demonstraţia pe marginea basmelor sale. De la Jean Boutiere pînă la Ovidiu
Bârlea, numeroşi cercetători s-au străduit să găsească originea basmelor lui
Creangă. În „Dănilă Prepeleg”, susţine Ovidiu Bârlea în „Poveştile lui
Creangă”, s-ar întâlni două mari motive: întrecerea în puteri şi isteţimea
zmeului pe de o parte, şi schimbul dezavantajos pe de altă parte. În creaţia
folclorică românească există 12 variante româneşti pentru primul motiv şi 71
pentru cel de-al doilea, cea mai veche fiind „Omul cu trei talanţi” culeasă de
I.G Sbierea prin 1855 şi tipărită în 1885 în „Poveşti şi poezii populare
româneşti”. Pentru tema din „Harap-Alb”acelaşi Ovidiu Bârlea propune 16
variante, iar pentru „Povestea lui Stan Păţitul”, 23 de variante.
Ceea ce este însă de remarcat la Creangă este faptul că, aşa cum am
notat şi mai sus, accentul nu cade pe acţiunea propriu-zisă, ci pe conturarea
caracterelor, pe individualizare. În cazul în care Creangă a încercat să urmeze
modelul popular, a eşuat, dovadă fiind povestea „Făt-Frumos, fiul iepei”, textul
fiind abandonat fără a mai fi terminat.
În „Soacra cu trei nurori”, pornind de la motivul raporturilor dintre
soacră şi noră, Creangă face o adevărată comedie de caractere. Personajele sunt
tipice, nici unul nu este reţinut de cititor ca o individualitate, ci ca o categorie
morală: soacra era de gură şi de inimă, zgârcită, feciorii sunt „nalţi ca brazii şi
tari de vîrtute, dar slabi de minte”, nurorile mai mari sunt harnice si proaste,
nora cea mică e „şugubaţă”. Povestirea e un adevărat spectacol care ilustrează
relaţii seculare. Creangă îşi îngăduie să facă o demonstraţie vie şi e greşit să
credem că ceea ce-şi propune basmul este să satirizeze pe soacră pentru
zgârcenie şi răutate prin nora cea tânără, care nu suferă nedreptatea şi răul
tratament al soacrei. Creangă este foarte convingător în a sugera cititorului
modul în care soacra se comportă cu nurorile şi le pune la treabă: „-Acum
deodată, până te-i mai odihni, ie furca în brâu şi până mâni dimineaţă să gateşti
fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că
mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm
iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul în ceafă, care şede pururea
deschis şi cu care vâd şi noaptea şi ziua tot ce se face prin casă”

24
 Soacra este cotoroanţa din poveste, care dă norei sale terburi dificile,
aproape imposibil de înfăptuit într-o noapte şi pe deasupra, o veghează şi cu un
ochi veşnic neadormit. Ceea ce cititorul va descoperi în realismul întâmplărilor,
nu este vreun fapt nou, ci o impresie puternică de gratuitate. E un lucru
asemănător ca în basmul „Punguţa cu doi bani”, unde boierul, în loc să taie pur
şi simplu gâtul obraynicului cocoş pune pe vizitiu să-l arunce în fântână să se
înnece, în cuptor să ardă, în cireadă, doar l-o omorî un buhai sau în haynaua cu
bani doar i-o rămâne un galben în gât. În acest stil voit hiperbolic se desfăşoară
toată povestea: ospăţul nurorilor, bătaia pe care o trag soacrei.
Un exemplu elocvent pentru modul în care personajele fabuloase
acţioneaza şi se mişcă ţărăneşte aflăm în basmul „Harap-Alb”, cel mai
complex basm al lui Creangă. Primele pagini se încadrează destul de bine în
modelul popular de la care a plecat. Feciorul cel mic al craiului, un fel de Făt-
Frumos juvenil şi inexperimentat, mai mult ajutat de alţii decât viteaz, cam slab
de înger, plin de naivitate (spune Spânului că l-ar lua bucuros de ajutor, dar n-
are voie sa iasă din vorba tatălui, care l-a sfătuit să n-aibă de a face cu omul
spân). Ca şi alte personaje fantastice ale lui Creangă (dracii, Dumnezeu, Sf.
Petru), Spânul trăieşte şi se dezvăluie prin replici, prin dialogurile purtate. La
masa lui Verde Împărat când pasărea intrată pe geam plânge soarta fetei
Împăratului Roş, Spânul, prinzând un zâmbet ciudat al lui Harap-Alb, nu-şi
poate stăpâni ciuda şi izbucneşte: „-Aşa..., slugă vicleană ce-mi eşti!” Foarte vii
sunt fabuloşii tovarăşi de drum ai eroului şi câteva scene, cum ar fi aceea din
casa de aramă, sunt memorabile. Gerilă prinde de veste că li se pregătise un
cuptor încins şi intră primul suflând uşurel din buze. Dar pe urmă i se pare că
s-a sacrificat pentru ceilalţi iar aceştia nu merită sacrificiul său, şi incepe să-i
bodogănească: „-Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era
tocmai bună cum era. Dar aşa păţeşti, dacă te iei cu nişte bicisnici. Las’ că v-
am mai păli el berechetul acesta de altădată.”.”Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă!”
zic ceilalţi şi incep să-l judece. „-Ei, apoi! Vorba ceea (sare ars Gerilă): fă bine
şi-ţi auzi rău. Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa mi se cade.
Gerilă, văzând că toţi îi stau împotrivă se mânie şi unde nu trânteşte o brumă
pe pereţi, de trei palme de groasă, de au început de clănţănit şi alţii de frig, de
sărea cămeşa pe dinţii”. Peronajele nu ies nici o clipă din schematismul lor,
însă Creangă creează o atmosferă vie, retrăind în fiecare.
Inteligent, bun şi harnic, Harap-Alb va fi ocrotit încă din primele
momente ale hotărârii sale de a pleca în căutarea norocului, cu toată prevenirea
tatălui său. Miluind „baba” ce i-a ieşit în cale va primi sfaturile cele bune pentru
a izbândi. „De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi deie, zise baba, şi mulţi să
te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă. Puţin mai este şi
ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de
slăvit şi de puternic”.Viaţa personajelor este curată şi regăsim aici gesturile şi
atitudinile ţăranilor din Humuleşti. După previziunea ei, bătrâna îl sfătuieşte:
„Du-te la tată-tu şi-i cere să-ţi deie calul, armele şi hainele cu care a fost el

25
mire, şi atunci ai să te poţi duce, unde n-au putut merge fraţii tăi. Pentru că ţi-a
fost scris de sus să-ţi fie dată această cinstire”. Alegerea calului se va face
potrivit sfatului primit, cu jeraticul pus în mijlocul hergheliei şi fiind nevoit să-l
ia tocmai pe cel mai slăbănog, care a fost însă singurul care a cutezat să
mănânce jeratic.
Calul năzdrăvan devine primul aliat al eroului, care-l va sfătui în marea
sa aventură. Păcălit de Spân (care-l bagă în fântână pentru a se răcori), acesta îi
cere să jure credinţă şi ajung la curtea împăratului verde Spânul ca stăpân şi
Harap-Alb ca slugă.
O altă trăsătură a artei scriitorului este tendinţa de a dramatiza
acţiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este
urmarea unei opţiuni între stilul direc şi indirect. La Creangă, dialogul are
funcţie dublă, ca la teatru. Prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează
prsonajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Dacă se încearcă o
transformare în stil indirect a unui fragment din cearta lui gerilă cu ceilalţi, din
dialogul întregii cete cu împăratul Roş sau dintre Stan Păţitul şi Chirică, se
reuşeşte reconstrucţia poveştii, dar nu se poate sugera felul de-a fi al
personajelor decât venind cu explicaţii suplimentare, inexistente în text.
Suprimat şi refăcut, dialogul îşi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest
aspect, Creangă nu poate fi în nici-un fel repovestit.
Creangă nu este însă un creator de caractere; personajele lui sunt vii,
trăiesc, se descoperă cititorului prin vorbire. Ca şi Caragiale, el stăpâneşta
foarte bine arta dialogului, şi de cele mai multe ori totul se rezumă la
conversaţie:
„- Şi cum te cheamă pe tine?
-Tot Chirică mă cheamă.
-Măi Parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul Chirică Şchiopul,
care ţine dracii de păr?
-Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă.
-Apoi, despre mine, fie oricine ţi-ar fi nănaş, dar ştiu c-a nimerit-o
bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioi închircit.
-Apoi, dă, bade ,închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut
eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las să mă
cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de colo?Da’ pe d-ta cum te cheam?
-Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, când eram mic, mi-
au shimbat numele din Stan în Ipate, şi de atunci am rămas cu două nume.
- D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cântec:
Ipate, care dă oca pe spate
Şi face cu mâna să-i mai aducă una.”
Fiind creaţiile unui scriitor moralist clasic, tipurile sunt schematice,
date de la început. Observaţia, sumară şi ea, are în vedere adevărul moral,
rezultat din experienţă. Nimic nenatural nu se întâmplă în „Soacra cu trei
nurori”, nuvelă (anecdotă) din viaţa de familie cu tipul malign al soacrei şi al

26
norei isteţe. „Capra cu trei iezi” e o fabulă pe tema copiilor care nu ascultă
sfatul mamei şi a faptelor rele ce nu rămân nepedepsite. La fel în „Punguţa cu
doi bani” e o fabulă pe tema absurdităţii avariţiei şi a capriciilor hazardului.
„Dănilă Prepeleag” expune rolul experienţei în viaţa omului care, pentru a
prinde minte, trebuie să treacă prin cât mai multa încercări. Reluînd o legendă
veche, aceea alui Amor şi Psyche, în „Povestea porcului” Creangă înfăţişează
urmările nesăbiunţei în dragoste. În „Dănilă Prepeleag”, Păcală e mai întâi
Tândală. Stan din „Poveste lui Stan Păţitul” învaţă şi el din experienţe; cu
ajutorul Dracului descoperă cum trebuie să se poarte cu femeia care, dacă nu e
dracul însuşi, are totuşi o fibră infernală, o coastă de drac. „Povestea lui Harap-
Alb”este în cea mi mare parte istoria faptelor de curaj pe care un tânăr trebuie
să le înfrunte pentru a se maturiza. Ceilalţi eroi ai acestei poveşti sunt, ca şi în
celelalte, ilustrarea unei singure calităţi sau principiu moral: Împăratulcu trei fii
e simbolul bărbatului care şi-a asigurat continuitatea neamului prin feciori;
Împăratul Verde e simbolul bărbatului fără moştenitori, în declin, de aceea vrea
să se regenereze prin salatele din Grădina Ursului, animal puternic, şi prin
intermediul pietrelor preţioase, cu puteri miraculoase. Împăratul roş e simbolul
tiranului (culorile au deci o semnificaţie), fiul de împătat ce va deveni slugă e
simbolul omului bun, Spânul e piaza rea, Flămânzilă e înfometatul, Gerilă
înfriguratul, Setilă însetatul, Ochilă agerul, Lăţi-Lungilă e mlădiosul.
Un sens moral absolut inedit îl dă Creangă în încântătoarea poveste
„Ivan Turbincă”. De obicei în poveşti personajele supra naturale cu care se
întâlnesc eroii obişnuiţi dăruiesc oamenilor ca răsplată pentru faptele lor,
obiecte fermecate. Aici însă Ivan îi cere lui Dumnezeu să-i blagoslovească
turbinca, deşi nu avea o motivare serioasă să o facă. Promite vag că va merge să
slujească la poarta Raiului (el era totuşi oştean), însă se vede din gesturile sale
că nu ştie cum să-şi ia mai repede tălpăşiţa: „-Cu toată bucuria, Doamne; am să
vin numaidecât, zise Ivan. Dar acum, deodată mă duc să văd, nu mi-a pica ceva
la turbincă?”. Dracii, Vidma, vor intra pe rând în Turbinca blagoslovită, spre
nemaipomenita desfătare a lui Ivan, care-i face harapara, răstoarnă legile lăsate
de Dumnezeu, amuzat de puterea lui şi reuşind să scape chiar el, până la urmă
de Moarte. „Să fi pus Creangă aici propia bucurie de a putea crea după voie un
întreg univers, retrăind în o mie de suflete şi luând mereu altă înfăţişare, pe care
o va fi încercat scriind poveştile?”(6, pg.120)
În „Povestea porcului”, Creangă strecoară aluzii pline de tâlc moral la
adresa vieţii de toate zillele: o fiică de împărat, căsătorită cu Făt-
Frumos,preschimbat în porc, aruncând, la propunerea mamei sale, pielea de
porc pe care Făt-frumos o dezbrăca seara la culcare, are de suferit blestemul
acestuia. După ani de suferinţă, timp în care fiica de împărat nu încetează a-l
iubi, acesta o izbăveşte de blestem.
Aluzii satirice, însoţite de percepte pedagogice, se găsesc şi în
„Povestea lui Stan Păţitul”, care prin vioiciunea dialogului, a fost asemuită cu

27
„Calul dracului” de I. L. Caragiale, iar prin convertirea fantasticului la realitatea
autohtonă, cu „Kir Ianulea” de acelaşi Caragiale.
„Poceste unui om leneş” constituie un elogiu adus în mod indirect
muncii, iar în „Fata babei şi fata moşneagului”, în afară de hărnicie,
povestitorul elogiază omenia şi ridiculezează lenea împreună cu lăcomia.

Nu există deosebiri majore in ceea ce priveşte prezenţa fantasticului

între „Moş Nichifor Coţcariul”, de exemplu şi „Soacra cu trei nurori” sau
„Povestea lui Harap-Alb”. Proşti ori petrecăreţi, vicleni ori leneşi, buni la
suflet sau invidioşi, oamenii sunt pretutindeni aceeaşi, relaţiile dintre ei,
gesturile vorbele pe care şi le spun sunt cele pe care le întâlnim şi în
„Amintiri”. Harap-Alb „pune taniţa pe cal, anină armele la oblânc, îşi ie
merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi şi o ploscă plină cu apă.” La fel
face şi bunicul David Creangă, „pune şi el tarniţele şi desagii pe cai....legându-
i frumos cu căpăstru”, plecând cu Nică spre Pipirig.
La şezătoare, fata moşului „toarce căte un ciur plin de fuse” ca şi
„fetele mândre din Humuleşti careştiau a învârti hora, dar şi suveica, de vuia
satul de vatale în toate părţile”.
În „Soacra cu trei nurori”, cele trei neveste petrec având pe masă „un
cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie
de brânză cu smântână şi mămăliguţă....şi un cofăiel de vin”, la fel ca şi
Smaranda, care vrea s-o îmbune pe mătuşa Mărioara lui Moş Andrei cu „un
cuptor zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poale-n brâu” şi „nişte pui tineri la
frigare”. În „Povestea lui Stan Păţitul”, Chirică şi el”se pune ciobăneşte într-un
genunchi, îmbucă ce îmbucă şi apoi se duce după trebi” la fel ca plăieşii din
Vânătorii- Neamţului.
Întuchipând ilustrarea unui principiu, eroul se ascunde adesea sub o
mască înşelătoare, dar calităţile sunt native. În basmul popular caracterul
personajeloi este imobil, firea le este sortită de la naştere; Făt-Frumos este vitez,
puternic, fraţii mai mari sunt invidioşi, zmeii sunt răi, fata de împărat este
frumoasă şi bună la suflet.
La Creangă caracterul şi firea personajelor se dezvoltă, tiăplogiile,
gesturile, atitudinile personajelor fiind ăn prim-plan. Un om cu chef, întruchipat
de Ivan, merge „şovăind când la o margine de drum, când la alta, fără să ştie
unde duce drumul..” Un bătrân speriat că ar putea mânca bătaie de la unul mai
puternic şi mai arţăgos are reacţie pe măsură, chia dacă în poveste el este
Sf.Petru: „Doamne, zise atunci sfântul Petru speriat: ori hai să ne grăbim, ori
să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să aibă harţag şi să ne găsim
beleaua cu dânsul. Ştii c-am mai mâncat eu o dată de la unul ca acesta o
chelfăneală”. Reacţia lui Dumnezeu este, de fapt , reacţia omului ipocrit.
„Spune-i Ivane, din partea mea (Morţii – n.n.), că poroncesc să moară trei ani
de-a rândul, numai oameni bătrâni, aşa ca tine, zise Dumnezeu zâmbind cu
bunătate.”

28
 Descoperim pretutindeni lumea satului de munte, dar nu numai atât,
căci aceasta este doar scena pe care mişsă tipuri umane eterne: fricosul, naivul,
prostul, vicleanul, invidiosul, prostul. La horă, „Chirică, cum îi treaba băieţilor,
se acăţăra pe cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi. Iar Ipate, de cuvânt, se
prinde în joc lângă o fată care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; începe el
a o măsura de sus pănă jos şi de jos până sus şi, cum se învârtea hora, ba o
strângea de mână, ba o călca pe picior, ba...cum e treaba flăcăilor”.

2.3 UMORUL

O altă particularitate a poveştilor lui Creancă este plăcerea cu care sunt

spuse. Autorul loe este o fiinţă jovială, cu umor, care are vervă şi căruia îi place
să stârnească veselia. Este o veselie contagioasă, provocată prin mijloace
diferite:
 exprimarea mucalită: unele fraze sunt construite printr-o tehnică
a aşteptării frustrate, care contrariază pentru că încep într-unfel şi se termună
într-un mod cu totul surprinzător;
 ironia;
 porecle şi apelative caricaturale;
 zeflemisirea;
 diminutive cu valoare augmentativă;
 caracterizări pitoreşti;
 scene comice;
 citate cu expresii şi vorbe de duh;
 integrarea personajelor negative tradiţionale;
 tratarea prozaică a supranaturalului;
 tratarea comică a situaţiilor dramatice;
Trebuie remarcat că „nu arta scrisului, ci arta spunerii” ( 6, pg. 176),
aşa cum remarca Vladimir Streinu este cea care îl individualizează printre
ceilalţi scriitori, pentru că „avea nu atât condei cât un glas pe care şi-l sonoriza
cu condeiul.”El râde de eroii sâi, dar cu inima bună, învătându-ne dragostea de
viaţâ chiar sub forme de care outem râde.
Umorul sâu ar putea fi numit mai bine, după aprecierile criticului mai
sus citat, „voie bună”.E o poftă de viaţă contamunantă, sănătoasă, organică, o
dovadă a sensibilităţii. Poveştile lui sunt, după cum remarcă Jean Boutiere, se
disting prin această abundenţă comică nativă.

Sursele umorului în creaţiile lui Creangă sunt diverse. Uneori, el este

susţinut prin zicale rostite în versuri: „La plăcinte/ Înainte/ Şi la război/
Înapoi”, „Voinic tânăr,cal bătrân,/ Greu se-ngăduie la drum!”, „Fugi de-acolo,

29
vină-ncoace!/ Şezi binişor, nu-mi da pace.”, „Poftim pungă la masă/ Dacă ţi-ai
adus de-acasă.”.Alteori, Creangă foloseşte proverbe şi zicători care, deşi nu
sunt rostite în versuri, sunt totuşi hazlii: „fiecare pentru sine, croitor de pâine”;
„apară-mă de găini, că de câni nu mă tem”; „când nu sunt ochi negri, săruţi şi
albaştri”; „vorba ceea: găsisem un sat fără câni şi se plimba fără băţ”; „tot
omul are un dar şi un amar şi uned prisoseşte darul, nu te mai bagă în seamă
amarul”; „cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”.
Umorul este provocat şi prin exprimări de felul acesta: „Să trăiască
trei zile cu cea de alaltăieri”; „pân-acum ţ-a fost mai greu, dar de-acum
înainte tot aşa să-ţi fie”. Ironia unor fraze este evidentă: „Doar unul este
Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea
nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită”.
Altă sursă de umor o constituie vorbirea în proză rimată: „Poate că
acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră
lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-
l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de unde nu-i mai daţi”.
Pentru a mări şi mai mult hazul, Creangă adaugă referitor tot la Ochilă:
„Parcă-i un boţ chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de
diochi!”
Jocurile de cuvinte comunică un fel de zburdălnicie a dicţionarului
însuşi.
În privinţa numelor, în „Povestea lui Harap-Alb” scriitorul procedează
invers decât în „Amintiri din copilărie”. Acolo introduce întâi numele eroilor,
care prin înţeles şi sonoritate hazlie, le sugerează cu anticipaţie caracterul, şi
numai după aceea îi descrie. În povestea lui Harap-Alb, Creangă descrie întâi
„apucăturile” eroilor şi apoi le spune numele. Iată cum procedează pentru
fiecare în parte, reuşind de fiecare dată caracterizări pitoreşti:
După ce înfăţişează „ o dihanie de om, care se părpălea pe lângă un
foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemn şi tot striga cât îl lua gura că
moare de frig” şi după ce adaugă că „omul acela era ceva de spăriet: avea nişte
urechi clăpăuge şi nişte buăoaie groase şi dăbălăzate”, conchide: „Măi
tartorule, spune drept, tu eşti Gerilă? Aşa-i că taci?...Tu trebuie să fii , pentru
că şi focul îngheţşă lăngă tine, de azurliu ce eşti..”
După cum se vede, nu numele ne sugerează înfăţişarea şi caracterul
personajelor, ci înfăţişarea şi caracterul personajului îi sugerează numele.
După ce pleacă la drum cu Gerilă, „Harap-Alb vede altă drăcie şi mai
mare; o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi striga în
gura mare că crapă de foame.” Harap-Alb conchide şi de astă dată, mirându-se:
„Pesemne c-aista-i Flîmânzilă, foamea, sat fără fund, sau cine mai ştie ce
pricopselă a fi, de nu-l mai pote sătura nici pământul.”
Un nume mai potrivit decât Flămânzilă pentru o namilă de om care
„mânca brazdela de pe urma a 24 de pluguri” şi tot striga în gura mare că totuşi
„crapă de foame” nu se putea găsi.

30
 Continuîndu-şi drumul cu Gerilă şi Flămânzulă, „ Harap-Alb vede altă
minunâţie şi mai mare: o arătare de pm băuse apa de la 24 de iazuri şi o
gârlă,pe care umblau numai 500 de mori şi striga în gura mare că se usucă de
sete”. Şi de această dată numele personajului este sugerat de înfăţişare şi
caracterul său: „Se vade că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul
Secetei...”.
Al patrulea personaj năzdrăvan este „ o schimonosenie de om”, care
„avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită, şi când îl deschidea, nu vedea
nimica, dar de chior peste ce apuca,, încât, privindu-l, Harap-Alb îşi dă seama
că acesta trebuiesă fie „ vestitul Ochilă, frate cu Orbilă...”
Păsări-Lăţi-Lungilă este personajul cel mai năstruşnic din întreaga
creaţie a lui Ion Creangă. El are triplă însuşire: în primul rând, vânător iscusit
de păsări; în al doilea rând, „Când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprindea
pământul în braţe” şi în al treilea rând, „ aşa se deşira şi se lungea de grozav,
de ajungea cu mâna pe lună...”
O astfel de pocitanie de om trebuia să aibă neapărat un nume compus
din trei cuvinte: „Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă... nu
greşeşti; să-i zici Lăţilă... nici atâta; să-i zici Lungilă , asemenea; să-i zici
Păsări-Lăţi- Lungilă, mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile
lui”. Cu toate că cele trei apucături ale sale au determinat acest nume compus,
Creangă nu-l întrebuinţează totdeauna întreg. Astfel, când strania pocitanie apre
cu apucătura „de a se lăţi şi lungi” ,ca atunci când, aflându-se în casa de aramă
a împăratului Roş, îi ameninţă pe tovarăşii săi: ”acuş trec cu picioarele prin
pereţi” –aşadar se lăţeşte şi iese afară cu acoperământul în cap, deci se
lungeşte,scriitorul îi spune „Lăţi –Lungilă”. Când năstruşnica arătare reuşeşte
să prindă, tocmai după Lună, pasărea în care se transformase fata împăratului
Roş, numele său se compune dinrt-un cuvânt: „Păsărilă”. Lui „Gerilă”, care
avea „nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”, i se mai spune „Buzilă”.
Chiar dacă la origine sunt creaţii populare, astfel de denumiri, pentru
unul şi acelaşi personaj , constituie o dovadă sigură că scriitorul le
întrebuinţează conştient, ceea ce, din punct de vedere artistic, înseamnă că le
creează din nou, cu un rafinament stilistic superior modelului folcloric.
În povestea „Harap-Alb”, prezentarea personajelor se face într-o
manieră absolut originală, care scoate în evidenţă o altă umorul poveştilor.
Astfel, intrarea celor cinci eroi şi tovarăşi de suferinţă, dar şi de trumf, este
semnificativă pentru această caracteristică; ”Amu Harap-Alb şi cu ai săi mai
merg ei cât merg, şi-ntr-o târzie vreme ajung la âmpărăţie, Dumnezeu să ne ţie,
că cuvântul din poveste, înainte mult mie este.
Şi cum ajung, odată intră buluc în ogradă, tusşese,Harap-Alb înainteşi
ceilalţi în urmă, care mai de care mai chipos şi mai âmbrăcat, de se târâiau
aţele şi curgeau oghelele după dânşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea
Hogegarul...”

31
 O trăsătură caracteristică a stilului său în ceea ce priveşte numele
personajelor este şi faptul că transformă în nume propriu un termen curent
filosit în vorbire, spân. În mentalitatea popularăşi deci şi în Povestea lui
Harap+Alb, „spân” înseamnă Om rău, cum reiese şi din cuvintele pe care le
spune Craiul feciorului său mezin, căruia îi dă sfatul să se farească de oamenii
răi, „iară mai ales de spân, cât îi putea; să n-ai d-a face cu dânşii căci sunt
foarte şugubăţi”.
Tot pentru a–şi denumi personajele, Creangă foloseşte porecle şi
apelative caricaturale: ţapul cel roş, Buzilă; mangosiţi; farfasiţi.
Diminutivele cu valoare augmentativă contribuie atât la zugrăvirea
personajelor şi evidenţierea trăsăturilor caracteristice, dar şi pentru a sublinia
animite gesturi, situaţii create de aceştia: buzişoară, băuturică etc..
Scenele comice apar constant în toate poveştile, ele fiind o inepuizabilă
sursă de umor , dar şi de umanizare a personajelor fantastice: discuţia dintre
împărat şi peţitorii stârniţi de ideea ospăţului sau cearta dintre Gerilă şi ceilalţi
în Povestea lui Hrap-Alb, discuţia dintre Ivan Turbincă şi Moarte sau trimisul
dracilor etc. În acelaşi timp, unele dintre aceste scene contribuie într-un mod
amuzant la integrarea prozaică a supranaturalului.

Umorul conferă poveştilor o notă de certă originalitate. Prn el,

universul operei lui Creangă se singularizează, căpătând trăsături uşor de
recunoscut şi imoposibil de reprodus, pentru că sunt componente individuale
ale autorului, expresii ale felului său de a fi.

2.4 ORALITATEA. LIMBAJUL

În tot ceea ce a scris Creangă, se evidenţiază un inconfundabil stil

oral. Caracterul oral al stilului său îşi are izvorul în felul în care se unesc
cuvintele şi locuţiunile tipice în interiorul frazei, încât acestea par făurite
pentru a fi spuse, nu citite. T Vianu remarca: ”Creangă restituie povestirea
funcţiei ei estetice, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor
capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu.”
Acelaşi critic, subliniind printre mijloacele stilistice specifice oralităţii -
onomatopeele, rimele şi asonanţele, concluzionează: „Prin astfel de mijloace
primitive care este de a se adresa nu unor cititori, ci unor auditori, capabili a fi
cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu, cu tot ce poate
transmite acesta.”
Analizate din acest punct de vedere, poveştile par într-adevăr scrise nu
pentru a fi citite, ci spuse. Însuşi autorul are grijă să aprecieze din când în când
că el „îşi spune” povestea în faţa unor ascultători, pe care îi simte mereu
prezenţi, asemenea povestitorului popular, care e în largul lui numai atunci când

32
se află în faţa unui public ascultător. „dar ia să nu ne îndepărtăm cu vorba şi să
încep a depăna firul poveştii”.
Scriitor şi actor totodată, fraza lui e binenţeles scrisă , dar este mai întâi
jucată oral pe un registru de intonaţii, în cuprinsul căruia cuvintele pot căpaăta
chiar sensuri contrare .
Aşadar Creangă e conştient tot timpul că „ îşi spune” povestea. Astfel
de consideraţii face nu numai la început, ci pe tot parcursul poveştii: „Dar iaca
ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la
împăratul Verde..” Ba într-un loc, îi roagă pe cititori, consideraţi mereu auditori,
să-l asculte: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să vă spun povestea şi vă rog s-
ascultaţi”.
Oralitatea stilului lui Creangă este realizat din punct de vedere
artistic , prin numeroase procede.
Unul din aceste procedee îl constituie folosirea de interjecţii,
expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative: „ Păsărilă atunci se înalţă
puţin şi începe a cotrobăi pe după stânci; şi, când să pună mâna pe dânsa,
zbrr! Şi de acolo şi se duce de se ascunde tocmai după lună.
-Măi, Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo după lună, zise Ochilă..”
Sau: „ Hei, Hei! Nu ştiţi dumneavoastră ce poam-a dracului este
Harap-Alb aista...!”; „Na, na, na! D-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat
tata?”;, “Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd ochii..”.
Un element de oralitate cu semnificaţii profunde este şi felul scriitorului
de a-şi presăra poveştile cu proverbe şi zicători, introduse prin „vorba
ceea”:”Zi-i pe nume şi ţi-l spun!; „Tac mă cheamă.”; Pesemne umbli după cai
morţi să le iei potcoavele.””Găsise un sat fără câini şi se plimba fără băţ.”
Alături de interjecţii, oralitatea stilului lui Creangă izvorăşte din
anumite expresii tipice , extrase din vorbirea vie a poporului: „Mă rog, ce mai
la deal la vale? Aşa e lumea asta, şi de ai face ce-ai face rămâne cum este..” ;
„şi odată”; „şi atunci”; „şi apoi”; după aceea” ori din repetarea pronumelui
personal ”tu” în propoziţii de felul acesta: „Nici tu sat, nici tu târg, nici tu
nimica...”.
În alte cazuri, oralitatea stilului izvorăşte din folosirea de alocuţiuni
adverbiale, formate din cuvinte rimate: „Dar fiindcă mi-au mai ieşit până
acum înainte încă doi spâni şi cu tine al treilea, mort copt trebuie să te iau cu
mine...”sau din inserarea de fraze ritmate sau de versuri populare: ”De-ar şti
omul ce-a păţi, Dinainte s-ar păzi”; „Poate că acesta-i Ochilă, frate ci Orbilă,
văr primar cu Chiorilă, nepot de soră cu Pândilă, din sat de la Chitilă, peste
drum de Nimerilă, ori di loc de la Să-l Caţi, şă de urmă nu-i mai daţi...”
Impresia de rostire în faţa unui auditoriu este dată şi de utilizarea
întrebărilor şi exclamaţiilor: „Ei, apoi şagă vă pare?” ; „ înţeles-aţi?”; “ce-
mi pasă mie?”; „ptiu, drace!”; „şi hai! Hai” hai!” precum şi de fraze ritmate
sau de

33
 O altă sursă a oralitaţii stilului o constituie utilizarea dativului etic,
construcţie gramaticală care constă în folosirea pronumelor neaccentuate de
persoana I şi a II-a singular la cazul dativ – mi; ţi – pentru a arăta că
povestitorul sau cel care ascultă participă sufleteşte la desfăşurarea acţiunii. În
unele cazuri Creangă foloseşte numai pronumele neaccentuat de persoana I :
”Aici mi-ai fost ?”Alteori , numai pronumele neaccentuate de persoana a II-a:
„Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! Ţi-o suge dintr-o singură
sorbitură”. Foarte intersate, pentru îmbogăţire oralităţii stilului în Povestea lui
Harap-Alb , sunt cazurile în care dativul etic constă din folosirea împreună a
pronumelor neaccentuate de persoana I şi a II-a, totdeauna în ordinea mi; ţi,
construcţia devenind mult mai expresivă, pentru că exprimă pe de o parte,
participarea sufletească a cititorului la acţiunea povestitorului („mi”), pe de altă
parte, a cititorului, considerat mereu ca un ascultător („ţi”): „Dar când ajunge
pe la dtrăjerul Ochilă, el şireicanul mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă...”;
Sau: „Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul
ceriului ţi apoi dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf şi
pulbere..”
Prin specificul termenilor, al modului de exprimare şi prin oralitatea
stilului, Ion Creangă se deosebeşte mult de povestitorul popular şi se
individualizează perfect între scriitorii români, el neavând urmaşi în linie
artistică ( nici Sadoveanu nu-i seamănă, deşi acesta îl aşează printre părinţii săi
literari).
Fiind o certă sursă a umorului şi oralităţii poveştilor, limbajul
folosit de Ion Creangă se mai defineşte şi prin alte câteva trăsături specifice.
Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii,ziceri,
tipice, comparaţii. Totuşi, el nu copiază limba ţărănească, ci o recrează şi o
toarnă în tiparele unei rostiri individuale, ale unei ziceri inconfundabile,
care devine marcă a stilului său. Originalitatea verbală a lui Creangă se
evidenţiază prin următoarele aspecte:
 Vocabularul specific – cuvintele cele mai numeroase din poveşti
ca şi din Amintiri sunt de origine populară. Unele au aspect fonetic
moldovenesc, altele sunt regionalisme.
 Exprimarea locuţionară este particularitatea cea mai izbitoare a
scrisului lui Creangă. Prezenţa unor locuţiuni şi a altor forme fixe de limbă mai
ales a zicătorilor şi a proverbelor, creează un reliel unic al frazei româneşti,
scriitorul fiind aproape intraductibil în alte limbi. Iată doar câteva expresii
ideomatice care apar într-un singur fragment: „Ia ascultaţi, măi, dar de când a-
ţi pus stăpânire pe mine, zise Gerilă? Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă
veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva
din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea”.
 Limbajul afectiv – Creangă nu povesteşte rece, indiferent. El se
implică, participă sufleteşte . Apreciază, solicită asciltătorii şi limbajul primeşte

34
prin această atitudine, puternice accente afective. Exprimarea afectivă este
marcată de prezaenţa interjacţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic.
 Economia de mijloace – Creangă este un scriitor fără metafore,
fiind „ unicul prozator român care are particularitatea asta” ( G. Ibrăileanu).
Expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din comparaţii, dar şi acestea
sunt, de fapt, figuri de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz:
„Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun”; „străluceşte ca
un soare”.

2.5 ERUDIŢIA PAREMIOLOGICĂ

Ion Creangă citeză la tot pasul, cu mare plăcere , proverbe, zicători,

vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de înţelepciune a poporului şi le
introduce în text prin epresia „vorba ceea”. Citatul, care condensează o
experienţă anterioară, se potriveşte perfect cu întâmplarea povestită, astfel încât
se creează împresia că este scos din condăţia momentului. În realitate, Creangă
este un „erudit”, care ştie tot ceea ce în popor se cheamă „ştiinţa vieţii”, şi când
e nevoie de autoritatea acestei înţelepciuni, o aduce ca argument prin
citarea vorbelor de duh.
Procedeul are o mare frecvenţă şi, datorită lui, Creangă a fost comparat
cu Anton Pann şi amândoi cu marele scriitor rabelais „Şi Anton Pan şi Creangă
sunt arhivari de tradiţii dar în înţelesul rabbelaisian. Creangă este un umanist al
ştiinţei săteşti, scoţânnd din erudiţia lui un râs gros, fără a fi în totuşi un autor
vesel prin materie”.
Citatul paremiologic are următoarel efecte:
 dă rapiditate povestirii, făcând inutile alte explicaţii,
 produce haz;
 aşează întâmplările în perspectiva unui umanism popular, a unei
marale clasicizate de tradiţie.
Bogăţia de proverbe şi zicători este o originală sursă a oralităţii şi
umorului. Creangă zice, de exemplu . „Vorba ceea: sunt cinci degete la mână şi
nici unul nu seamănă cu
altul..........................................................................................................

2.6 BASMUL „POVESTEA LUI HARAP ALB”–

SINTEZĂ A BASMULUI ROMÂNESC

35
 Făra indoiala o capodopera, "Povestea lui Harap-Alb" este basmul
reprezentativ al lui Creangă, nu pentru că in el sunt cumulate majoritatea
temelor, motivelor, modalităţilor narative specifice basmului, ci pentru că relevă
conştiinţa scriitoricească a autorului, faptul că opera literara este o plăsmuire
artistică a realităţii cu multiple valenţe psihologice, etice şi estetice.
“În eventualitatea că s-ar proceda la o supraselecţie a capodoperelor
literaturii române exemplare după gradul capacităţii lor de a sintetiza
spiritualitatea poporului nostru, relevată în fiinţialitatea ei imuabilă... fără
îndoială că celei mai de seamă realizări a basmului cult românesc, „Povestea
lui Harap-Alb” I s-ar cuveni unul din primele locuri.” ( 9, pg 184)
Aprecierile critice formulate de Pompiliu Constantinescu se impun cu
prioritate. “Harap-Alb e însăşi sinteza basmului românesc. Toată filosofia
noastrăpopulară, între fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui, se
lămureşte în încercările grale ale fiului de împărat, robit diavolului cu chip de
om, preschimbat în Spân.şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui prin colaborarea
uriaşilor întrichipând principiul puterii cosmice şi ale eticului linear.... În
Harap-Alb, Creangă desprinde din adânculspiritului anonim elemente de
epopee.”

„Povestea lui Harap-Alb” constituie apogeul creaţiei artistice a lui

Creangă . Gigantismul şi grotescul celor cinci năudrăvani: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă amintesc, în peisajul literaturii universale,
de isprăvile, tot atât de năstrişnice, ale eroilor lui Rabelais, Gargantua şi
Pantagruel.
Asemănarea dintre Creangă şi Rabelais nu este însă rezultatul
influienţei scriitorului francez asupra celui român; ea se explică prin faptul că
atât Creangă cât şi Rabelais s-au inspirat din motive literare din folclor care,
în decursul secolelor, au avut o circulaţie universală.
Unele dintre poveştile lui Creangă şi-au găsit asemănări în basme din
literatura cultă. Astfel, „Fata babei şi fata moşneagului” a fost comparată cu
„Les fees”( Zânele) şi „Cendrillon” (Ceneşăreasa) de Perrault; iar „Ivan
Turbincă” cu basmul rusesc ”Soldat i smert” (Soldatul şi moartea).
Originalitatea lor este însă indiscutabilă, fiind aureolate de strălucirea
nemuritoare a geniului celui care le-a creat.
Talentul de povestitor genial, prin care a devenit, după expresia lui
Ibrăileanu –„Homer al nostru”-, ridicând opera sa la valoarea de „epopee a
poporului român”, este reliefat în „Povestea lui Harap-Alb”. Homerismul
propriu viziunii sale creează un spaţiu unic ,unde reealul fuzionează cu
fantasticul într-o viziune perfectă. Efectele acestei fuziuni întâmpină cititorul
încă din primele pagini: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea
trei feciori. Şi craiu acela avea un frate mai mare care era împărat într-o altă
ţară, mai depărtată....Şi apoi, pe vremurile acele, mai zoate ţările erau bântiute

36
de războaie grozave, drumurile pe uscat şi pe apă erau puţin cunoscute şi
foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără de
primejdii ca în ziua de azi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a
lumii, adeseori dus rămânea până la moarte.”
Se pot evidenţia talentul şi arta deosebită a lui Creangă, urmărind
în „Povestea lui Harap Alb”următoarele aspecte:
 Subiectul: principalele segmente narative. Deşi este basm, prin
înfăţişarea atât de ţărănescă a lumii evocate, apare ca un mic roman de aventuri
cu subiect fabulos. Basmul urmăreşte formarea unui tânăr în contact cu
experienţele vieţii. Întâmplările prin care trece şi încercările la care e supus sunt
modalităţi de formare a trăsăturilor lui dominante. Eroul trebuie să ajungă
împărat, dar nu înainte de a dovedi că meriză. Drumurile şi acţiunile pe care le
săvârşeşte îi reliefează vrednicia, curajul, loialitatea, puterea, înţelepciunea; îl
învaţă ce înseamnă suferinţa; îi desăvârşeşte cunoaşterea oamenilor. Scopul este
limpede sintetizat de unul din personaje: „Când vei ajunge şi tu mare şi tare, îi
căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi,
pentru că ştii acum ce e necazul”.
Ideea esenţială a poveştii este profund populară. Când ştii ce e necazul,
înseamnă că te-ai lovit de toate complicaţiile vieţii şi prin aceasta ai devenit nu
numai priceput, ci şi moral, pentru că ai dobândit o scară a valorilor umane. În
viziunea populară, viaţa instruieşte, dar mai ales educă. Ea este o şcoală fără
greş. Acesta e mesajul Poveştii lui Harap-Alb, realizat din perspectiva
umanismului popular ci şi al mijloacelor folclorului românesc.
 Elemente de sursă folclorică, care conferă poveştii un
caracter popular: motivele (călătoria, muncile, încercarea puterii, peţitul,
proba focului); personajele, ajutoarele lor, fuziunea real- fantastic, formulele
tipice, oralitatea stilului.
 Elemente de originalitate, care scot basmul din circuitul
folcloric, conferindu-i condiţia de operă cultă, scrisă. Aici se pot aminti:
-specificul naraţiunii: individualizarea prin detalii, dramatizarea acţiunii
prin dialog;
-umanizarea fantasticului prin comportamentul personafelor, gestri,
psihologie, mentalitate, limbaj;
-nota comică, plăcerea spusului, verva, jovialitatea;
-erudiţia paremiologică;
-savoarea stilului;
 Problematica basmului - Ideea esenţială a poveştii este
profund populară. Când ştii ce e necazul, înseamnă că te-ai lovit de toate
complicaţiile vieţii şi prin aceasta ai devenit nu numai priceput, ci şi moral,
pentru că ai dobândit o scară a valorilor umane. În viziunea populară, viaţa
instruieşte, dar mai ales educă. Ea este o şcoală fără greş. Acesta e mesajul
Poveştii lui Harap-Alb, realizat din perspectiva umanismului popular ci şi al
mijloacelor folclorului românesc..

37
 Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părintesti, eroul
fiind nevoit să refacă experienţa tatălui, pe care calul il purtase, in tinerete, prin
aceleaşi locuri. Întâlnirea cu Spânul este, o reluare a veşnicului conflict dintre
cele doua forţe, simboluri ale binelui si răului. Spânul, impostor, ajuns nepotul
impăratului Verde, vrând să-l piardă, îl supune pe Harap-Alb la diferite
încercări. Construite cu o artă desăvârsită, episoadele în care eroul este trimis să
aducă salaţi din grădina ursului, pielea cerbului din pădure şi pe fata împaratului
Roş, sporesc tensiunea narativă. Cea de-a treia încercare presupune la rândul ei
alte "trei" probe, cifra 3 revenind in mai multe rânduri, ca şi in basmele
populare.
Încercările la care este supus sunt menite a-l pregăti ca viitor
conducator, moştenitor al unchiului său, dar si în vederea căsătoriei, prin
stăpânirea "farmazoanei cumplit" care era fata împaratului Roş. Toate
obstacolele sunt depăşite cu bine cu ajutorul: furnicilor, albinelor şi a lui Gerila,
Setila, Păsărilă-Lăţi-Lungilş, Flămânzila, Ochilă.
In final, Harap-Alb, ajutat de calul năzdrăvan, este repus in drepturi, iar
Spânul este demascat şi pedepsit.
Talentul de povestitor genial, prin care a devenit, după expresia lui
Ibrăileanu –„Homer al nostru”-, ridicând opera sa la valoarea de „epopee a
poporului român”, este reliefat în „Povestea lui Harap-Alb”. Homerismul
propriu viziunii sale creează un spaţiu unic, unde fabulosul fuzionează cu
fantasticul într-o viziune perfectă. Efectele acestei fuziuni întâmpină cititorul
încă din primele pagini: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea
trei feciori. Şi craiu acela avea un frate mai mare care era împărat într-o altă
ţară, mai depărtată....Şi apoi, pe vremurile acele, mai zoate ţările erau bântiute
de războaie grozave, drumurile pe uscat şi pe apă erau puţin cunoscute şi
foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără de
primejdii ca în ziua de azi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a
lumii, adeseori dus rămânea până la moarte
Miraculosul acţionează fără limită şi atunci când ne aflăm în plină
realitate fantastică, însă atmosfera de normalitate rămâne preponderentă:
“Şi cum sta el în cumpene, să-l ieie, să nu-l ieie, calul se şi scutură de
trei ori şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tănâr ca un tretin, de nu era alt
nânzoc mai frumos în toată herghelia. Şi apoi, uitându-se ţintă în ochii fiului de
craiu, zice:
-Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine.”
Harul povestitorului, care instituie peste tot norma vieţii reale, conferă
scenelor poeticitate baladească
„Povestea lui Harap- Alb” este construită pe universala luptă dintre
forţele binelui şi ale răului, cu truimful binelui. Harap-Alb, deşi neascultător
la început (nesocoteşte sfatul tatălui), iese victorios din toate încercările la care
îl supune Spânul. Încrederea în triumful forţelor sale nu-l părăseşte o clipă. Prin

38
Hrap –Alb vorbeşte optimismul poporului. Spînul întruchupează forţele care se
opun binelui. Până la urmă, spre satisfacţia lectorului, el este înfrânt.
Ca şi-n celelalte poveşti, Creangă strecoară în Povestea lui Harap-Alb
aluzii sociale: „Când vei ajunge şi tu mare şi tare ( îi spune Sfânta Duminică
lui Harap-Alb), vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, căci ştii acum ce e
necazul..”. Văzând purtarea neomenească a Spânului faţă de Harap-Alb, fetele
împăratuluiVerde îi atrag atenţia, exclamând: „Dacă a lăsat Dumnezeu să fim
mai mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dânşii, că şi ei, sărmanii, sunt
oameni..”Ori aceste reflecţii satirice:
„Lumea asta e pe dos,
Toate merg cu capu-n jos
Puţini suie, mulţi coboară,
Unul macină la moară”..
Dacă celelalte poveşti ale lui Creangă sunt, dincolo de vălul fantastic al
acţiunii, nuvele, mai mari sau mai mici, în „Povestea lui Harap-Alb”scriitorul
foloseşte mijloacele specifice romanului. Evident, e vorba de un roman
fantastic, cu eroi supranaturali , cărora le împrumută o „viaţă curat omenescă,
şi anume ţărăneasă, îi amestecă cu desăvârşire în mediul vieţii de toate zilele
din Humuleşti şi-i tratează pe picior de perfectă egalitata”. ( G. Ibrăileanu)
Hrap-Alb, deşi odraslă împărătească, are calătăşţile omului de rând:
curaj, isteţime, vitejie, încredere în triumful dreptăţii, omenie, inclusiv
nesocotirea la început a sfaturilor tatălui (care devine intrigă a poveştii şi cauză
a suferinţelor ulterioare). Prin mila pe care o manifestă faţă de făpturile naturii
(albine, furnici), Harap-Alb se aseamănă cu Făt-Frumos al lui Eminescu, din
„Făt-Frumos din lacrimă”.
În viziunea umanistă populară, care constituie izvorul umanismului
lui Creangă, omul nu respectă însă toate fiinţele naturii, ci numai pe cele
nevinovate. Respectul lui Harap-Alb faţă de acestea este unul din elementele
cele mai impesionante ale omeniei sale.când se întâlneşta pe pod cu o nuntă de
furnici, „stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul. Să trec peste dânsele, am să
omor o mulţime, să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. Dar mai
bine să dau prin apă, cum o da Dumnezeu, decât să curm viaţe atâtor fiinţe
nevinovate”.
Ca în toate poveştile, Creangă improvizează pe aceeaşi universală
schemă a basmului, creând o imagine vie a vieţii ţărăneşti de altădată, cu
tipurile ei morale, cu obiceiurile şi tradiţiile ei, cu comportamentul şi limbajul
specifice. Puterea de sugerare prin detalii, prin amănunte revelatoare a acesteai
vieţi este atât de mare, iar expresia ei literară atât de particulară, încât, pentru o
bună şi profundă înţelegere el trebuie citit ca o operă cultă, aparţinând unui
artist superior înzestrat.

39
 „Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolut
noi nu mai sunt cu putinţă. Ne rămâne să ilustrăm, asemenea
povestitorului însuşi, cu candoare, nişte observaţii ştiute de
toată lumea, demult tipice şi universale”.
(Nicolae Manolescu)

CAP.III

3.1. OPERA CAPITALĂ: AMINTIRI DIN

COPILĂRIE

Dintre toate scrierile lui Creangă, cu siguranţă că opera „Amintiri din

colpilărie”, atât de greu de clasificat din punct de vedera al teoriei genurilor,
reprezintă cel mai convingător argument pentru infirmarea părererii despre
autorul „poporal” care ar fi fost humuleşteanul.
„Amintiri din copilărie” nu seamănă cu nimic din ceea ce constituie
„genul ei proxim” în alte literaturi. „ Personajul basmelor, al nuvelelor, al
anecdotelor se povesteşte pe el însuşi în <Amintiri din copilărie>, operă atât
de puţin populară în intenţia ei. Desigur, omului din popor i se întâmplă să
povestească evenimentele din trecutul său, dar totdeauna spre a minuna pe cei
din preajmă cu amintirea unei întâmplări neobişnuite, ciudate. Ideea de a se
povesti pe sine însuşi, de a prezenta etapele unei formaţii, înceata asumare a
impresiilor vieţii, apoi sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al
regretului pentru tot ce s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit, în
amintiri sunt tot atâtea efecte şi atitudini proprii omului modern, de cultură.
Nici un model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă, scriindu-şi
„Amintirile”, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele
autobiografii şi memorii ale Renaşterii, înmulţite apoi în toate literaturile
europene. Aici, ca şi în poveştile şi povestirile sale, Creangă execută trecerea
de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur spontană, prin
dezvoltarea organică a unei înzestrări exercitate în întregul trecut al unei

40
culturi rurale vechi, ajunsă acum să se depăşească pe sine. Poporul întreg a
devenit artist individual în Creangă.”( Tudor Vianu, 21, pg. 263)
„Amintirile” nu trebuiesc studiate din perspectiva unei opere care vrea
să reconstituie un fragment de viaţă aşa cum a fost, planurile evocării alunecând
mereu între ceea ce este, ceea ce a fost, ceea ce putea fi. Din mărturiile pe care
mai mulţi contemporani de-ai scriitorului le reţinuseră de la Tinca Vartic rezultă
că Ion Creangă îşi compunea opera „râzând şi plângând”.
Autorul avea patruzeci de ani când începuse să scrie „Amintirile..”,
vârstă asupra căreia se abătuseră viscolele senectuţii de când cu descoperirea şi
îndesirea crizelor de epilepsie care-i înspăimânta pe toţi din familie sau
cunoscuţi, numai pe purtătorul teribilei maladii nu.
George Munteanu consemna că „Amintirile din copilărie s-au iscat
din asumarea unei „obsesii” existenţiale ajunsă la paroxism, nu din încercarea
de a se elibera de ea prin nu importă ce gen de „sublimare”, de transformare
în altceva, de ocolire, de punere a tot felul de ziduri despărţitore..”(15, pg. 376)
Astfel, Creangă a reuşit să-şi facă din operă şi mai ales din faptele lui o
existenţă firească; el îşi întrevedea o secundă „viaţa fără de moarte”. „Alături
de opera lui Eminescu, Amintirile din copilărie reprezintă, în literatura
română, cea mai de necomparat expresie a trăirii nemijlocite a vieţii ca pe o
nesilită expresie de artă şi a ca pe cea mai pe deplin recuperabilă bogăţie a
vieţii prin creaţie”.(15, pg. 376)
Autorul îşi retrăieşte existenţe de odinioară şi pe cea de aevea, opera
lui fiind o sinteză a vieţii lui întregi. În acelaşi timp, din feluritele implicaţii a
celor narate a reflecţiilor pe marginea lor, se configurează planul unei existenţe
„posibile”a scriitorului, ipotetice, de vreme ce el trecuse de vremea eventualelor
opţiuni. Din acest punct de vedere, privindu-i opera capitală înţelegem şi
caracterul ei de ficţiune neasemănătoare cu nimic. Creangă povesteşte nu
doar „copilăria copilului universal” cum cu îndreptăţire observa G. Călinescă,
dar şi pe a omului universal implicat peste tot.
Opera nu e nici „roman” , ca formulă compoziţională, de vreme ce
autorul apare peste tot cu starea lui şi particularităţile de aevea, nu e nici
„spectacol al lumii pe dos” cum tindeau să se prefigureze prin părţi ale lor ,
poveştile şi povestirile, ci un „theatrum Mundi” în care nimic nu alunecă în
unilateralităţi, deoarece ansamblul le ţine pe toate în cumpănă.
Situaţia lui Creangă este deosebită de a tuturor scriitorilor care, în epocă
sau în primele decenii ale scolului XX , au avut ca subiect mediul ţărănesc. El
este, după părerea lui T. Vianu, singurul „rural autentic”, în timp ce, pentru a
da doar câteva exemple, Eminescu, Slavici, Coşbuc, Goga ori Sadoveanu sunt
oameni de cultură pentru care întoarcerea la viaţa satului ia forma gestului
romantic de revenire la origini. Acest aspect face din scriitorul moldovean un
caz unic, el fiind un autor fără urmaşi, căci semănătoriştii, de exemplu, se
revendică din Eminescu, nu însă şi din Creangă.

41
 Sentimentalismul din paginile sale, atât cât există, este generat de
senzaţia acută a trecerii ireversibile a timpului. Refugiul în copilărie este mai
curând dorinţă de fixare într-o lume atemporală decât nostalgie a celui ce s-a
rupt în mod ireparabil de un mod de viaţă. Din paginile sale lipsesc sentimentul
dezrădăcinării sau al idealizării „vieţii curate”de la ţară, privită în antiteză cu
cea de la oraş.
Exceptând paginile de început a celor patru părţi ale „Amintirilor”, ceea
ce frapează în întreaga operă este realismul, simţul concretului. Efectul de
halou care se regăseşte în literatura semănătoristă şi care se datorează
îndepărtării în spaţiu şi în timp de lumea evocată, lipseşte cu desăvârşire.
Caracteristică este plăcerea pentru cultivarea detaliului pus însă în pagină în
aşa fel încât să evite riscul de a plictisi.
Limba lui Creangă preziuntă un aspect autentic popular, evident
pentru oricine, dar mai ales, pentru cercetătorii străni, dispuşi să o interpreteze
ca pe o copie fidelă a vorbirii ţăranilor moldoveni din a doua jumătate a
veacului trecut. Opera lui Creangă reprezintă însă în realitate una din cele mai
înalte culmi ale prozei artistice româneşti, totul fiind lucrat cu migală, într-o
deplină unitate de idei şi expresie, identificabile în întreaga operă. Acest lucru a
fost şi este apreciat de cititori, opera lui Creangă stârnind interesul tuturor
categoriilor de lectori, dar mai cu seamă a cititorului cult. Ascultarea sau lectura
„Amintirilor din copilărie” se face cu sentimentul că te afli în faţa unei lucrări
desăvârşite, căreia nu-i lipseşte şi nu-i prisoseşte nimic, fiind rodul unei
îndelungi elaborări.
Formal, „Amintirile” nu diferă radical de celelalte texte ale lui Creangă.
Descoperim şi aici aceiaşi extraordinară poftă de punere în scenă, aceeaşi
plăcere histrionică de a interpreta toate rolurile, de a contura portrete, de a
râde sau, uneori, de a ironiza, aceeaşi înclinaţie spre expresii pe muchie de cuţit,
unde graniţa dintre râs şi licenţios este foarte fină.
Pornind „în căutarea timpului pierdut”, Creangă se povesteşte pe sine,
acumulează impresii strict insividuale, pe care le comunică într-un limbaj care
oscilează între râs şi melancolie. Putem imagina „Amintirile” asemenea unui
labirint a cărei cheie este timpul, tema fundamentală a cărţii.
Începutul pare şovăitor: „Stau câteodată şi-mi aminte ce vremi şi ce
oameni mai erau în părţile noastrepe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne
a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din tâtg drept
peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de
una; Vatra satului, Delenii şi Bejenii.” Autorul povesteşte la persoana întâi
dintr-o perspectivă subiectivă, întâmplări pe care le încadrează într-un context
mai larg.
Fără a respecta o cronologie, faptele şi întâmplările sunt prezentate
aparent într-o ordine întămplătoare, aşa cum ele ţâşnesc din memoria
scriitorului.

42
 Cuvântul „Humuleşti” generează descrierea satului, cuvântul
„gospodari” aduce în prim-plan pe părintele Ioan şi o dată cu el „şcoala” şi,
apoi, pe „Smărăndiţa”. Este vorba de fluxul memoriei şi aparenţa este de
spontaneetate, dar numai aparenţa. Legătura se face cel mai ales prin „şi”
narativ ori prin adverbe: „atunci”, „apoi” de multe ori dublate de „vorba ceea”
ori „povestea ceea” care introduc un proverb sau o succesiune de proverbe.
Arta narativă a lui Creangă este deci de două feluri: una spontană, a
oralităţii, şi alta elaborată. Prima îl implică pe autor sentimental, căci este
vorba de recuperarea unui timp iremediabil pierdut, a doua îl implică raţional,
deoarece presupune un proiect şi o anume finalitate.
Evocarea se face şi ea în două moduri. Unul este cel direct, al
autorului. Partea a II-a, de exemplu se deschide cu o frază amplă, poate cea mai
amplă din întregul text, şi a cărei curgere domoală dă tonul paginilor următoare:
„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu , când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa
părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară, de
crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă
ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam
când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri pline de hazul şi
farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.”
„Şi”- ul narativ cu care încep alineatele următoare au rolul de a
amplifica această lungă perioadă, creând totuşi pauzele necesare ca frazarea să
nu fie obositoare: „Şi, Doamne...”, „Şi eu...”, „Şi mama...”.
Este evident că autorul şi-a calculat cu fineţe efectul, căci, dacă
principala caracteristică a cărţii este oralitatea şi, derivând de aici, ritmul
alert, aceste începuturi de capitol au rolul de a crea contrastul necesar pentru ca
lectura să nu devină monotonă, şi, deci, plictisitoare.
Procedeul are rolul şi de a „scoate” actorii la rampă şi totodată de a
reduce treptat distanţa dintre momentul amintirilor şi cel al întâmplărilor narate.
Întoarcerea în timp se face pe nesimţite, lent. Textul curge printr-o serie de
comentarii cu caracter general: „Însă vai de capul omului care se ia de gânduri.
Uite cum te trage pe furiş apa în adânc, şi veselia cea mai mare cazi deodată în
urâcioasa întristare.”; „Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la
neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâne.....”
Momentul care marchează despărţirea definitivă de evocarea nostalgică
este anunţat de adverbul relativ „când”, care , cu sensul său temporal, împinge
evocarea spre trecut. Ritmul naraţiunii creşte, frazele devin mai scurte,
apare dialogul, deci oralitatea ca procedeu dominant.
Evocare se poate face şi prin intermediul unor personaje, ca în lungul
episod ce-l are în centru pe David Creangă, fiind vorba de o povestire în
povestire. Prin intermediul dialogului, povestitorul interpretează mai multe
roluri, evitând astfel monotonia. Din când în când evocarea se întrerupe şi
ajunge în prezent prin intervenţia limpede a autorului: „Mai pasă de ţin minte

43
toate cele şi acum aşa, dacă te mai slujeşte capul, Ioane!”, uneori chiar
dialogată, ca la începutul părţii a III-a:
„-Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde,
îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă
însufleţită din sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu
ţărăniile tale.
-Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din doi oameni; şi
satul Humuleşti, în care m-am trezit, nu-i sat lăturalnic.....”
Trecerea se poate face însă şi direct, ca în partea a II-a. Este o tehnică
savantă, care are ca scop evitarea cronologiei. Timpul pare a se fi oprit, în carte
nu există cronologie.
Este vorba de viziunea copilului inocent, filtrată prin ochii adultului.
Anticii credeau că aducerea aminte este echivalentul vieţii. Lete, uitarea se află
în tărâmul morţilor, iar cei care ajung acolo, trebuie să-i soarbă apa, deci să-i
uite trecutul. Zeiţa memoriei, Mnemosnya este sora lui Cronos, a timpului, şi
este autoştiutoare: „Ştie ce a fost, ce este şi ce va fi”. În Orient, deşteptarea,
amintirea apar drept condiţii ale nemuririi. Uitarea este echivalentul somnului,
dar şi cu pierderea de sine, cu „orbirea” şi moartea.
La fel, în mitologia greacă, Hypnos şi Thanatos, somnul şi moartea,
sunt fraţi gemeni. Numai memoria poate anula efectul distrugător al timpului.
Tocmai de aceea „Amintirile” pot fi „localizate”în ţinutul „tinereţii fără
bătrâneţe”. Trecerea podului şi intrarea în Valea Plângerii reprezintă momentul
de răscruce. Este de remarcat că întreaga carte fusese plasată sub semnul
luminii, al soarelui, chemat chiar de privirea copilului: „Ieşi, copile cu părul
bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea, şi vremea se îndrepta
după râsul meu...”
O întrebare i-a preocupat îndelung pe cei care s-au aplecat asupra operei
sale: Este Creangă doar un exponent, un reprezen al mulţumii, neindividualizat,
ori un scriitor original pentru care informarea culturală de natură populară a
avut doar rolul unui material documentar?
Un lucru e sigur : literatura scrisă de alţii l-a preocupat prea puţin, dar
când a fost vorba să creeze el însuşi literatură, a făcut-o cu migală, a devenit un
creator obsedat de perfecţiune, a cerut sfaturi, a aşteptat încurajări, a primit
elogii, fiind convins de propria valoare.
Astăzi, după ce au fost exprimate atâtea păreri competente de o seamă
de critici, este greu de acceptat, fără rezerve, teza călinesciană a unui Creangă
„anonim”, „expresie monumentală a naturii umane în ipostaza sa istorică ce se
numeşte poporul român”, fie şi numai dacă se iau în considerare câteva aspecte
strict individuale, prezente însă masiv în opera sa, cum ar fi umorul, intenţia
parodică, ambiguitatea, imitaţia ori jocutile de cuvinte. Analiza operei lui
Ion Creangă este mai potrivit să se facă din perspectiva unei unicităţi prin care
a contribuit la dezvoltarea tezaurului literaturii române culte.

44
 3.2. STUCTURA COMPOZIŢIONALĂ A
„AMINTIRILOR DIN COPILĂRIE”

Opera pare, la o simplă citire , „construită din mers”. Atenţia trebuie să

cuprindă atât genaralul, cât şi particularul, autorul păstrând foarte bine cumpăna
dintre aceste două unghiuri. S-a vorbit de o „simfonizare” a frazei lui Creangă,
a perioadelor şi a textului întreg, care nu par străine de mecitaţiile privind
construcţia „în fagure”, din poezia lirică, pe care Creangă a admirat-o în
poemele lui Eminescu. „Amintirile din copilărie” par să fi crescut organic,
evocările să se fi adunat în mid firesc.
Partea I a apărut în „Convorbiri literare” la 1 ianuarie 1881 şi îşi are o
perfectă autonomie, se pare că autorul intenţiona să se oprească aici. Ideaa
unificatoare a celor evocate ar fi a primilor doi ani de şcoală, la Humuleşti şi la
Broşteni. Pe de o parte, e „lumea copilăriei2, cu năstrişniciile ei ingenuie şi cu
„necazurile” pe care la vârsta crudă nu prea le iei serios în seamă .
Plăcerii de a învăţa buchiile cu „năzdrăvanul” şi „frumosul” bădiţa
Vasile, îi urmează neplăcerea de a face cunoştinţă cu faimosul „Cal Bălan” şi cu
„Sfântul Nicolae”, cînd progresele şi cunoştinţele lui „nu treceau de genunchiul
broaştei”, iar bunele purtări, de asemenea. Ingeniozitatea cu care copiii au găsit
şi altă utilitate cesloavelor şi-a găsit urmare în modul în care i-a pedepsit
ctitorul şcolii, prinzând de veste: „începe a ne pofti pe fiecare la Bălan şi a ne
mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşteşi ale
cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit”.
„Nică” ca personaj central al cărţii este adus pentru prima oară în faţă in
momentul relatării neplăcerilor necazurilor împărtăşite şi de ceilalţi. Bădiţa
Vasile, numit acum „tântul”, pune pe un alt „Nică” monitor, să-l „procitească”
ceea ce-i dă o primă senzaţie de nedreptate, din multele ce avea de înfruntat
după aceea. Întăi, că deşi nu ştia crte mai multă decât el, era un „protejaT2 un
„favorizat”, dacă i se dăduse dreptul de a asculta pe alţii, în al doilea rând, i se
adeverea previziunea că unul cu care se sfădise din pricina Smărăndiţei popii nu
va face lucru cu dreptate. Însă, tot ca mai târziu a ştiut să scape de această
strâmbă judecată, prin foarte „epic”fugă acasă. Iar când, luat cu binişorul de
mama, s-a deprins cu învăţătura şi a devenit el însuşi monitor, a cunoscut o altă
nedreptate: prinderea cu arcanul a lui bădiţa Vasile. A urmat un nou ghinion,
şcoala s-a închis, făcând imposibilă continuarea studiilor la Broşteni. Un succes
de actorie bisericească a cunoscut şcolsrul în ziua de Paşte cu „Îngerul a
strigat”.

45
 Partea I se termină deschis, fără sfericitate, după ce a adus în faţa
cititorului pe eroii mai de seamă: Nică, părinţii Smaranda şi Ştefan, bădiţa
Vasile, Smărăndiţa, părintele Ioan, moş Fotea, bunicul David Creangă din
Pipirig, vărul său Dumitru, bunica Nastasia, Irinuca. Purtând în final precizarea
„Bucureşti, 1880, septembrie”, dată la care autorul socotea compunerea
încheiată, se poate crede că în gândul scriitorului evocarea se putea încheia aici.
Nu s-a întâmplat aşa deoarece Eminescu şi Slavici, cărora Creangă le
citise în toamna lui 1880 scrierea, l-au îndemnat s-o continuie şi s-o diversifice.
Probabil că scriitorul a lucrat cu mare zor, deoarece în numărul din 1 aprilie
1881 al „Convorbirilor literare” va publica cea de-a doua parte a
„Amintirilor..” neavând un indiciu care să precizeze data exactă când a fost
terminată. Cele două părţi constituiau acum o unitate, iar cea de-a doua avea
caracteristicile unei opera ce se dorea ăncheiată. Prin simetrie de atitudine
contemplativă cu partea întâi, cea de-a doua începe cu celebra perioadă,
memorizabilă ca un poem: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gânesc la
locul naşterii mele...”. Într-o disimetrie cu începutul sentimental, încheierea este
realizată prin construcţia în paradox, implicând genul de umpr definitoriu
pentru ceea ce înseamnă „hazul de necaz”: „În sfârşit, ce mai atâta vorbă,
pentru nimica toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta un boţ de humă însufleţită
din Humuleşti, care nici fumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la
treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu am fost. Dar şi sărac aşa ca în anul
acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.
Întâmplările evocate pot fi localizate înaintea primilor ani de şcoală, sau
în răstimpul dintre episodulde la Broşteni şi cel al intrării la Şcoala domnească
de la Târgul-Neamţ, fără ca acest lucru să aibă o importanţă deosebită. Ele sunt
datorate impactului dintre orânduielile neabătute care guvernau viaţa oamenilor
şi a familiei pe de o parte şi pornirile iscoditoare dar şi neştiutoare în acelaşi
timp, ale copilului de oricând şi oriunde.
Nică e acum elev la şcoala vieţii. El nu se mai învârteşte acum doar prin
casă şi prin curte, ori la şcoala din poarta bisericii, ci se răzleţeşte periodic de ai
săi, prin sar şi pe la marginea lui, în susul Ozanei, când vara era mai tot timpul
al scăldat. Ba venindu-i gustul de negustori, după exemplu tatălui său, se avâtă
în târgul de vite pentru a găsi un cumpărător pentru pupăza furată din teiul de la
marginea satului. Era , prin urmare „un zbânţuit”, cum îl califică măriuca lui
moş Andrei, un „coropcar”, cum îl admonestează mamă-sa când îi dă de urmă la
scăldat. Toate le face cu mare ceremonial- cum gândea el- şi cu iscusite puneri
la cale.
De aici se iscă hazul întâmplărilor, care-i acum mai de proporţii ca
în partea întâi a „Amintirilor..”. Şi imaginara scenă a întâmplărilor s-a lărgit şi
s-a umplut de oameni, iar întâmplările înseşi sunt mereu de un imprevizibil
insolit în chipul inocent, după cum „iniţiativele” lui Nică sunt inspirate de
capricioasa logică a vârstei infantile.

46
 Mecanismul declanşării de întâmplări bufe este ca acela din „Dănilă
Prepeleac”, la ale căriu isprăvi se şi face o repede aluzie, când cu vânzarea
pupezei. Nică se creda, şi chiar este, deştept nevoie mare, ignorând doar faptul
esenţial că inteligenţa din născare n-o scoate la capăt după cum i-i voia, până nu
e dublată de experienţă. Mătuşa Mărioara a lui moş Vasile, cu toată grija lui
Nică de a dovedi bună creştere, în vizita ce-i face, pricepe că nu de scăldat în
tovărăşia lui fiu-său îi era lui Nică. Smaranda îi ştie şi ea drumul, moşul cu
viţica de vânzare, aemenea. Încât, „şturlubatecul” e împins după fiecare ispravă
mai boacănă să constate că „tot păţitu-i priceput” şi că, alminteri, orice îţi iese
anapoda.
Partea a III-a a „Amintirilor..” este datată „Bucureşti, 1881,
septembrie” şi a apărut în „Convorbiri literare” la 1 martie 1882. Ea readuce în
minte imaginea copacului ce-şi adaugă în fiecare an un cerc nou pe scoarţă.
Încurajat de aprecierile pe care le dobândiseră evocările sale printre junimişti,
însă şi împins de viforul soartei să-şi retrăiască existenţa prin scris, dovedeşte că
s-a hotărât să împingă singulara sa experienţă cât de departe se putea, părăsind
ideea strict delimitată prin titlul iniţial.
În preambulul părţii a treia , punctat de simbolica sfadă dintre „cuget” şi
„inimă”, conchide că nu făcuse bine lăsându-se târât prin tot felul de
digresiuni ,i mai înţelept ar fi să-şi retrăiască copilăria petrecută la Humuleşti ,
precum şi „nevoile mele”. Această formulare enigmatică ne face să înţelegem
că acestea nu erau doar de natură compoziţional-artistică.
Ca şi cele dinainte, partea a treia are o perfectă unitate de sens şi
construcţie, o valoare artistică autonomă. Cu excepţia poveştii lui „Dănilă
Prepeleag”, a cunoscutelor pasaje de umor grotesc din „Poveste lui Harap-
Alb” ori din „Povestea unui om leneş”, abia acum poate fi vorba în „Amintiri
din copilărie” de o revărsare de umor.
Naraţiunea grupează vălmăşagul întâmplărilor în jurul a doi poli.
Primul este ilustrat de cearta şi fugăreala prin biserică, mai spectaculoasă decât
cea dintre Nică şi mătuşa Mărioara, ai căror protagonişti sunt oameni plini de
demnitatea rangului şi a mintoşeniei lor, ca popa Oşlobanul, părintele Duhu şi
călugărul Teofan.
La polul celălalt, anticipând finalul, se situiază straşnica încăierare
dintre Pavel ciubotarul şi Ion Mogorogea, iscată, ca la teatru, dintr-un motiv
imaginat de Ionică, a cărui minte pusă pe şotii era ca a unui „ucenic vrăjitor”,
privit din perspectiva comică a lucrurilor.
Cu excepţia unor scurte evocări sentimentale, umorul ia proporţii
fabuloase, iar cei care-i determină ivirea, de asemenea. Oşlobanul i se pare
ţăranului ce venise cu lemne de vândut la târg, ca o nălucire de pe tărâmul
celălalt, când îi ia tot ce se afla în car şi pleacă, lăsându-l atât de uimit că nu mai
este în stare să „bleştească un cuvânt”. Trăsnea cel nedat cu gramatica, pare de
o prostie fabuloasă, ca şi a ţăranului ca voia să arunce nucile în pod cu ţăpoiul,
când mediteazăla ceea ce trebuia să înveţe din gramatica lui măcărescu:

47
„româna, este...ce... ne învaţă a vorbi şi a scrie bine într-o limbă”, parcă-s
cuvinte româneşti, ce naiba! Numai şi aici trebuie să fie ceva: „a vorbi şi a
scrie bine într-o limbă”, îndrăcit lucru! Cum „să scrii într-o limbă?” Poate cu
limba, mai ştii păcatul?”.
Continuare acesteea a venit mult mai târziu, piedica principală fiind
grelele căderi în boală care se îndesiseră foarte mult, prin 1888. Cu toate că n-a
mai apărut în „Convorbiri literare”, probabil fiindcă aurorul simţea că nu-şi
terminase lucrul aşa cum dorise el, ea nu este cu nimic mai prejos decât
celelalte.
Redusă la pregătirile pentru plecarea la Iaşi, într-o atmosferă de
gâlceavă neîntreruptă cu părinţii, de fanteziste puneri la cale menite să dea alt
traiect cursului vieţii şi de „mocoşitul” drum până la Socola, această a IV-a
parte a „Amintirilor din copilărie” încântă cititorul şi prin pasaje pline de un
lirism de o mare densitate şi fineţe, printre ambianţa precumpănitor umoristică:
„Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare în care se
odihneşte cu mâhnire Cetatea-Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau
mama şi tata, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşiimei din copilărie, cu
cari, în zilele geroase de iarnă, mă desfătam pe gheaţă la săniuş, iar vara, în
zilele frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutrieram dumbrăvile şi
luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, câmpul cu florile şi
mândrele dealuri, de după cari-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a
tinereţii”.
Acestea toate, după „savante” consideraţii privind lungimea drumurilor
ce străbătuse şi cele ce îl aşteptau de acum înainte, trecute în inimitabilul ton de
bujonadă, imediat ce abandona nota lirică: „Dar acum se schimba vorba: o cale
scurtă de două poşte, da la Fălticeni la Neamţnu se potriveşte c-o întindere de
şese poşte, lungi şi obosotoare, de la Iaşi până la Neamţ. Căci nu vă pară şagă:
de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici
mai puţin”.
Distanţa nici mai mare nici mai mică dintre acest sfârşit precipitat şi
începutul acestei incomparabile opere este asemănătoare cu cea dintre
dialogirile purtate cu mama în primii ani de şcoală şi cele premergătoare
plecării la Iaşi. Iată cum se burzuluiesc unul la altul cei doi: ”-Ioane, cată să nu
dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlcevă!...Ai să te duci unde zic eu. Şi
Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moşneagul, megieşul nostru, vă duce cu
căruţa cu cai ca nişte zmei. Ia , mai bine, răpezi-te până la el de vezi, gata-i de
drum? Că mîne dez-deimineaţă, cu ajutorul Domnului, plecaţi. – nu mă duc,
mamă, nu mă duc la Socola, măcar că mă omori! Ziceam eu, plângând cu zece
rânduri de lacrimi. Mai trăiesc ei oamenii şi fără popie. –Degeaba te mai
sclifosşti, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! la mine nu trec acestea.... pare-
mi-se că ştii tu moarea mea.... Să nu mă faci, ia acuş, să ieu culeşerul din
ocniţă şi te dezmierd, cât eşti de mare!”. Şi tot aşa, după zadarnicele tânguiri
ale celui căruia nu i se mai zice „Nică”, nici „Ionică” ci „Ioane”, humuleşteanul

48
a trebuit să plece pe o cale aparent prozaică, dar nu mai puţin fabuloasă decât a
atâtor eroi din poveştile sale.
Drumul ce i se deschidea acum îl ducea spre împlinirea destinului său,
dar el nu avea cum să ştie acest lucru acum. Feciorul Smarandei şi al lui Ştefan
a Petrei, deocamdată doar suferea îngrozitor, privind la satul care rămînea în
urma lui, înfrunta ţînţarii şi apa rea de la câmpie, se ruşina pe uliţele Iaşului de
felul în care „s-au muiat” cei doi zmei ai lui moş Luca. Astfel ajungea la
Socola, unde: „în pasul cailor, din hop în hop.......am găsit o mulţime de
dîscălime adunată pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei: unia mai
tineri,iar cei mai mulţi cu nişte târsoage de barbe cât badanalele de mari,
şezând pe iarbă, âmpreună cu părinţii lor, şi preuţi şi mireni, şi mărturisindu-şi
unul altuia păcatele”.
Opera capitală se încheie într-o notă ironică. Pentru Creangă momentul
însemna un sfârşit, dar şi un început de drum. Pentru cititori rămâne bucuria
lecturii, dar şi o puternică nostalgie, întrebându-ne cum oare ar mai fi
continuat...

3.3 SURSELE UMORULUI ŞI ALE

ORALITĂŢII ÎN „AMINTIRI DIN COPILĂRIE”

Pentru realistul Creangă, copilăria şi basmul sunt surse de miraj pe

care le priveşte ca un personaj extrem de echilibrat, născut şi crescut la
Humuleşti. Atunci când fantezia îi scapă din mână, intevine râsul neutralizator.
Inteligenţa nativă a lui Creangă este cea care lucrează în paginile scrierilor sale,
el făcând parte dintr-un neam care trăirşte ştiind să „facă haz de necaz”.
Aidoma povestitorilor orientali, autorul lui „Harap-Alb” şi al
„Amintirilor” pare că nu scrie, ci spune. Preocuparea de compoziţie în
„Amintiri” este minimă, frazele par a fi scrise singure, dezinvolt, nimic nu
contravine caracterului spontan. Aceasta este încă doar o iluzie, deoarece
scriitorul compune foarte atent la efectele de ritm şi echilibru, fiind mereu
preocupat şi de simetria scrierii. Astfel, după întâmplări relatate liber,
încheierea capilolului al III-lea cuprinde un autoportret ironoc , ideile
desfăşurându-de adesea într-un ritm ternar:
„ Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri.....” conchide autorul:
I. „Când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine,
II. când mă lua cu binişorul, nici atâta;iar când mă lăsa de capul
meu, făcea câte o drăguţă de trebuşoară, ca aceea, de nici
Sfânta Nastasia Izbăvitoarea de otravă nu era în stare a o
desface cu tot meşteşigul ei.

49
 În sfârşit, ce mai atăta vorbă pentru nimica toată? Ia am fost şi eu pe
lumea asta, o bucată de humă însufleţită, di Humuleşti, care
I. nici frumos până la douăzeci de ani,
II. nici cuminte până la treizeci,
III. şi nici bogat până lapatruzeci nu m-am făcut.
Dar
I. şi sărac ca în anil acesta,
II. ca în anul trecut,
III. şi ca de când sînt,
niciodată n-am fost;”
Toată opera aceasta vie e scăldată de umor. Mijloacele pe care le
întrebuinţează Creangă sunt nenumărate. Foloseşte într-un inconfundabil stil o
frază mucalită, care este construită printr-o tehnică a aşteptării frustrate, care
contrariază pentru că începe într-un fel şi se termină cu totul surprinzător:
„prin somn nu ceream de mîncare, dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi
deie alţii, şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Şi apoi
mai aveam şi alte bunuri: cănd mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu
mine, cănd mă lua cu binişorul, nici atăta, iar cănd mă lăsa de capul meu,
făceam căte o drăguţă de trebuşoară .....”
Umorul izvorăşte din situaţii şi întâmplări hazlii: prinderea muştelor
cu ceaslovul, molipsirea de râie de la caprele Irinucăi, aplicarea „poştei” la
tălpi, bătaia dintre Mogorogea şi Pavăl etc.

Jocurile de cuvinte comunică acea poftă de viaţă pe care o obţine

prin asocieri inedite. Când moş Chiorpec ciubotarul vedea pe Nică venind în
odaie luide potlogar, deşi cu puţin înainte îl „răbuise”... pe la bot cu feleştiocul
muiat în „dohot”, îi zicea: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”. Despre popa
Buligă, căruia îi ziceu şi „Ciucălău”, răposat fiind, se pomeneşte cu ton de
pietate, până ce pomenirea se sfârşeşte cu un „Dumnezeu să-l iepure”.
Sunt de semnalat şi jocurile de cuvinte bazate pe compunere şi
paronimie, ca rarităţi în arta narativă a scriitorilor noştri: „...fiecare tovarăş al
meu furluase câte cava”; „ – Amin, bleştesc eu cu jumătate de gură. –şi eu mă
anin, spune Pavăl de după sobă”; „ Gramatica este ticsită de compemente
care, trebuie spus fără compliment, âţi explică... până nu mai înţelege nimică”.
Tot o raritate este şi imitaţia: „Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum:
Ce este gramatica română, este... ce este, este...arata..., nu arata; artea....artea
ce ne învaţă; a vorbi...bi...bi...ce ne învaţă...; ce este... este arata, uite dracu1
nu arata, artea ce nu învaşă..ce este, este...”.
Vladimir Streinu aprecia că „umorul este poezie şi poezia e
metaforă” şi că „nu arta scrierii ci arta spunerii, observată felurit da mai toţi
criticii, înşituie mai tot felul de pozne stilistice de la cuvântul –calambur până
la fraza sau perioada care, desfăşurându-se normal până la un punct, se

50
întoarce pe neaştptate în contra sensului firesc sau, dacă spune acelaşi lucru, îi
dă mişcarea formală de a spune contariul”. (6, pg 179)
Este vorba de o şiretenie sintactică pe care doar la Creangă o
întâlnim, o bifurcare a sensului, de „pozne stilistice” care crează un ritm inedit
şi un umor savuros, inteligent ascuns prin întortocherea frazei.
Plăcerea de a înşela pe cititor cu ştrengăia sintaxei apare până şi în
descrierea obiectivă care e destul de rară şi doar schiţată. Pentru a da imaginea
vechimii Cetăţii Neamţului, o descrie ca fiind „îngrădită în pustiu, acoperită cu
fulger”...şi străjuită de ceuce şi vinderei”.
Exprimarea umoristică a lui Creangă a fost numită de multe ori „stil
satiric”, „artă satirică”, „viziune satirică”, „registru satiric”. Cel mai potrivit
termen este însă cel de „umor”, opera sa contaminând şi mai ales eliberând
optimism, învată pe oameni îndeosebi dragostea de viaţă, chiar sub forme de
care putem râde.
Creangă râde din toată inima, dar dintr-o inimă bună, largă şi
îngăduitoare, răde de semeni, defiinţe cere îi seamănă lui şi râde mai ales de
sine, cum ar râde de oricine altul. Satira lui e o cale de a-şi salva semenii de la o
condiţi de care nu sunt ei principalii vinovaţi, de aceea sunt demni de a fi iubiţi
li salvaţi. Acest mijloc de salvare se numeşte umor, iar el a preluat acest mijloc
„direct din mâinile crăpate de muncă aşe poporului român, ale acelui popor
cae se elibera în spirit de ceea ce se putea elibera altfel. Povestitorul nostru nu
crede în vinovăţia oamenilor de care râde, cum cred toţi autorii satirici.
Originalitatea lui cea mai adâncă , venită de lângă o filozofie care e mai mul
înţelepciune şi echilibru moral, stă în puritatea umorului, nealterat nici de
cea mai fugace intenţie satirică”.(6, pg 182) Creangă face parte din
comunutatea eroilor săi, el nu satirizează o lume căreia îi este exterioară, aşa
cum se întâmplă la majoritatea umoriştilor.
În „Amintiri”, toate personajele par că râd, de la Smărăndiţa până la
dănsul care „se pricepea totdeauna cum să facă o blăstămăţie”. Tonul
povestirii este însă totdeauna serios, silinţa pentru a fi umorist nu se simte
nicăieri, cu toate că râsul dezlănţuit este un râs homeric.
Nicolae Iorga aprecia: „Puţini dintre humoriştii moderni au avut ca
dânsul darul înăscut de a lega la un loc, într-o capodoperă de humor, limba cea
mai comică posibilă, în care un singur cuvănt pus bine e de ajuns să producă
impresia dorită de humorist cu schimonosirea ce trebuia adusă realităţii,
pentru ca aceasta dă devină ridicolă. Fără să aibă imaginaţia ameţitoare alui
Jean-Paul, puterea de concepţie a lui Swift ori Dickens, el poseda toate
însuşirile humoristului, şi, pus ăn alte împrejurări, dacă ar fi pierdut nemăsurat
ca originalitate, cine ştie ce faţă ar fi luat verva lui nesfârşită, totdeauna
sănătoasă şi vioaie.”
Unii critici ai operei scriitorului au fost şi de părere că, dimpotrivă,
deşi aparent contagioasă prin umorul său, scrierile lui Creangă „ sunt
străbătute în adânc de o amărăciune mergând până la treagism”( Georege

51
Munteanu, 15, pg. 385). Evident că este o exagerare şi o interpretare cel puţin
curioasă; fiind opera unui om matur, care trecuse prin multe în viaţa, şi fusese
încercat de multe nedreptăţi, este normal ca, asupra paginilor să se resimtă şi
interpretăti mai grave ale destinului oamenilor. Totuşi, Creangă depăşeşte
tocmai aceste situaţii printr-un umor sănătos, tonic, lucru pe care ni-l comunică
şi ni-l mărturiseşte cu dragoste şi cu credinţa că, în faţa încercărilor vieţii,
umorul şi evocarea momentelor senine din copilărie sunt calea prin care putem
trece prin exisrenţa pământească cu înţelepciune.
Un termen la fel de potrivit este cel de „voie bună”, iar acea
„abundenţă comică narativă” de care vorbea Jean Boutiere se distinge mai ales
în „Amintiri”care nu diferă radical de celelalte texte ale lui Creangă. Şi aici
cititorul descoperă aceeaşi poftă de a interpreta toate rolurile sau de a contura
portrete, de a râde sau de a ironoza, aceeaşi înclinaţie a scriitorului de a folosi
expresii pe muchie de cuţit.
Tot ironic îl descoperim pe Creangă şi în conturarea portretelor unor
personaje, cele mai multe episodice: Oşlobanul, tatăl şi fiul, călugării de la
Neamţ ori catihetul de la Fălticeni.
Aceste râs în colţul bărbii este cu atăt mai savurat de cititori când
ironioa devine de fapt autopersiflare. Iată cum descrie înfăţişarea viitorului
dascăl. „când mă uitam în oglindă, barbă şi musteţe, ca-n palmă; şi doar le şi
părleam eu într-o privire şi le ungeam în toată sara cu său amestecat cu muc de
lumânare şi alună arsă, dar degeaba muncă”.

Reminescenţe ale basmelor reprezintă şi modul inedit în care îşi

construieşte personajele „Amintirilor”. Idilicul lasă de multe ori loc
grotescului. Dacă în poveşti pe lângă Cosânzene care pot plictisi prin
perfecţiunea lor apar personaje hilare: Setilă, Ochilă, Flămânzilă, tot aşa, la
şcoala de la Târgul Neamţ îl întâlnim pe elevul lui Isaia Duhul, Nică Oşlobanu
care, „se scoală în picioare, căt mi ţi-i melianul, şi se roagă de iertare, spuind
că-l doare capul”, în timp ce din sân îi cade, „nu ştiu cum”, un urs „umplut cu
brânză, rotund, prăjit şi bun de pus drept la inimă, când ţi-i foame”.
Un alt izvor al umorului lui Creangă, poate cel mai greu de realizat
dinpunct de vedere stilistic, îl constituie numele personajelor. Pentru marii
scriitori, numele personajelor din eperele lor reprezintă una din problemele
majore ale creaţiei. Creangă nu face nici el excepţie de la această regulă. În
„Amintiri” ele au forţa se a sugera diverse caractere umane: „Mogorogea”,
„moş Chiorpec”, „Trăsnea”, „popa Buligă” zis şi „Ciucălău” etc.
Numele „Mogorogea” trebuie pus în legătură cu verbul „a mogorogi”,
care înseamnă „a bodogăni”, „a mormăi împotriva cuiva”, „a fi îmbufnat”.
Din portretul pe care Creangă î-l face ici şi colo lui Mogorogea, reiese că acesta
îşi merită porecla, devenită nume, fiind un om pornit pe sfadă. Când umbă cu
uratul de Anul Nou la Humuleşti, Mogorogea se supără fără motiv: „...văru-
meu Ion Mogorogea – scrie Creangă – se punea de pricină că nu ură, şi numai-

52
ţi crăpa inima în tine de nacaz....”. Mai târziu, după conflictul cu Pavăl,
Mogorogea rămâne atât de supărat, încât, deşi mai glumeau ei, lui „nu-i ieşea
de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavăl”.
Alt nume hazliu din „Amintiri” este „moş Chiorpec”. „Chiorpec” este
tot o poreclă, formată de la adjectivul „chior” la care se adaugă sufixul „pec”.
Sensul peiorativ al cuvântului „Chiorpec” este evident: „Uite, mamă,
Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut...” se plânge Nică mamei sale, când acesta îl
mânjeşte cu dohot. Invectiva „Chiorpecul Dracului” este alcătuită după modelul
expresiei „chiorul dracului!”, cu care Creangă o şi echivalează ca sens.
Izvor de inepuizabil umor este şi Trăsnea, „buche de frunte şi tâmp în
felul său”. La origine, Trăsnea este, de asemenea o poreclă, care denumeşte un
om „trăsnit”, „smintit”, un ins „tâmp”. Intuind sensul ezact al poreclei, Creangă
îl prezintă pe purtătorul ei ca atare. Îl numeşte „zărghit”, cuvânt care înseamnă
„smintit”, „zăpăcit”: „zărghitul de Trăsnra dormea pe hat, cu gramatica sub
nas..”. Altă dată îl consideră , fără înconjur, prost” „La urma urmelor, unde nu-o
dă (crâşmărăţei) şi Trăsnea un pupoi...Căci la de acestea mai tot prostul se
pricepe...”. În altă împrejurare, scriitorul ne spune că Trăsnea „fiind mai chilos
şi mai tare de cap”, reacţiona cu întârziere faţă de faimoasele „poşte” pe care i
le lipeau de tălpi colegii da la gazdă.
Numele preotului Buligă, „ce-i ziceau şi Ciucălău”, este transformat
de asemenea de către povestitor în sursă de umpr. Adaosul „Ciucălău”, la
numele cu sonoritate hazlie „Buligă”, este tot o poreclă. Un preot poreclit
„Ciucălău” e neapărat un beţiv. Chiar aşa îl prezintî şi Creangă: „N-apucase
moş Bodrângă a lua bine fluierul de la gură şi iaca ne trezim cu popa Buligă
ce-i ziceau şi Ciucălău, tâmâiet şi aghezmuit gata des- dimineaţă..”.

Aparent, personajele au un mod de a gândi şi de a se comporta clasic,

supunându-şi purtările unei înţelepciuni practice de ordin comunitar-
paremiologic, unor datinide multă vreme stabilite. Totuşi, în alcătuirea lor
profundă, lăuntrică, sunt de o complexă „,romancitate”, în disputele dintre
cugetare şi simţirea lor dau totdeauna câştig de cauză „raţiunii inimii”, chiar şi
atunci când n-au impresia ori simulează a nu şti că o fac, urmându-şi cu
obstinaţie rară drumul propriu, irepetabil, inconfundabil.
Nici când înfăţişează oamenii sau scene ce stârnesc râsul, hazul,
povestitorul nu se denaturează; se menţine mereu deasupra intenţiei satirice.
Haz de necaz provoacă atât popa Oşlobanul , care zvârle în timpul slujbei „cu
pravila cea mare”şi cu „un sfeştnicde alamă” după călugării câtcotaşi, dar şi
popa Ciucălău, care, aruncându-şi potcapul, se pune la joc cu tinerii, „de-i
pălălăiau pletele”. Ceea ce distinge umorul creat de Creangă este tocmai
greutatea efectului, starea ingenuă, chiar inocenţa gestului.
Un prag superior al acestui dar sunt paginile întregi de naraţiune sau
descripţie comică, despre care idea cea mai înaltă o dau acele asalturi la carte

53
ale dascălilor mustăcioşi din Fălticeni, scenă memorabilă pentru a ilustra ironia
fină a lui Creangă „Ş-apoi carte se învaţă acolo, nu glumă. Unii cântau la
psalttchie, colea, cu ifos:Ison, oligon, pelasti, / Două chendine, homili, / până
ce răguţeau ca măgarii; alţii, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închişi cele
şapte taine aledin catehistul cel mare. Gâtlan se certa şi prin somn cu uriaşul
Goliat. Mustăciosul Davidică de la Fărcaşa, până tipărea o mămăligă, mântuia
de spus pe de rost , repede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament de
Filaret Scriban, împărţit pe perioade; şi pronumele conjunctiv de dativ şi
acuzativ din gramatica lui Măcărescu: mi-ţi-li, ni-vi-li, me-te-îl-o,ne-ve-i-le,
mi-ţi-i, ni-vi-li....” sau moartea lui Davidică „înecat în pronumele conjunctive,
peritu-le-ar fi numele să le peară, că au măncat juvaier de flăcău”- ironie nu la
adresa bietului flăcău, ci a gramaticii lui Măcărescu, desigur.
Această euforie de umor naivă, lipsită de răutate, este a omului
sănătos, sau mai bine zis a unei conştiinţe care a rămas de o puritate
surprinzătoare, dat fiind încercările prin care omul şi scriitorul în acelaşi timp,
au trecut.

I s-a reproşat lui Creangă că n-are simţul descrierii, în sesul creonării

unor trăsături fizice şi comportamentale ale personajelor sale; marea sa artă ar
consta în felul în care „aude” vorbirea oamenilor. Chiar dacă s-ar accepta
această idee, accentul ar trebui mutat nu pe faptul că „aude”, ci că „numeşte” ,
luînd în consideraţie topica fără seamăn a artei sale narative, fără termen de
comparaţie, aparent insolită, deşi ea nu constituie vreo abatere de la norma
gramaticală, ci mai curând o transcenderea normei.
În lumina acestor aprecieri sunt sugestive câteva pasaje din partea a
II-a a „Amintirilor”, acolo unde sunt evocate aşa numitele „isprăvi” ale
protagonistului. Putem vorbi de o reprezentare stilizat-realistă a
oamenilor?.....Când iau hotărârea de a merge la urat, tehnica narativă este una
clasică: „Odată, la un Sfăntul Vasile, ne prindem noi vro câţiva băieţi din sat să
ne ducem cu plugul...” sau: „Odată, vara, pe-aproape de moşi, mă furişez din
casă ăi mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să
fur nişte cireşe...” sau la începutul întâmplării imediat următoare „Mă trezeşte
mama într-o dimineaţă din somn, cu vai-nevoie, zicându-mi: < Scoală,
duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să
te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?> Căci aşa ne amăgea mama cu o
pupăză care-şi făcea cuib, de mulţi ani, într-un tei foarte bătrân şi scorburos,
pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mare”.
În celebra întâmplare cu cireşele, cadrul evenimentelor capătă contur
de basm, hiperbolice, umoristico-burlesc, fiind de tot hazul să-i vezi pe bătrâni
punându-şi mintea cu copii. Uitându-şi de bătrâneţe şi de neputinţă, mătuşa
Mărioara confundă sacra ei mânie pe nepotul său cu uşurinţa de a-l sancţiona
uitănd de daunele provocate.Nică este pentru supărata măruşă nu „porc” ci
„porcan”, „ghiavol”, „tălhar”. Pentru Nică ea este, din pesspectiva naratorului

54
care judecă tot ce a fost la „vârsta fericită” cu o largă comprehensiune-
umoristică, o apariţie malefica-fantastică, îl aţinteşte cu „ochi holbaţi” ca de
zgripţuroaică, e „nebuna de mătuşă”, „hârsită” ect. Verbele ce anunţă intenţia
de pedeapsă a mătuşii, o altă susă de umor, sunt de o mare încărcătură
metaforică: „te-oiu învăţa eu”, „ te căptuşrşte ea, Mărioare acuş!”, „nu mă
slăbea din fugă nici în ruptul capului” etc.
Autorul nu se risipeşte printre amănunte descriptive ci vizează
esenţialul unei situaţii în care generalul şi particularul sunt deplin armonizate,
pe măsura marii arte narative. Cadrul are „culoare locală” submontan-moldavă
pentru a relata o situaţie cu semnificaţii etren umane: babă „hârsită” şi
copilandrul veşnic pus pe şotii, într-o grădină cu pomi, cânepă, garduri vecine
cu ocolul vitelor.
Relatare următoare este consrtuită într-o meşteşugită simetrie cu cea
anterioară, Creangă dovedind un simţ al naturii şi capacitate de portretizare în
sensul clasic al cuvântului prezentând drumul protagonistului cu „demâncare”
la „lingurarii” de pe ogorul de la Valea-Sacă, aproape de Topliţa. Ceea ce
interesează este necazul lui Nică şi motivaţiile sale: a fost sculat cu noapte-n
cap şi trimis cu merinde pentru lucrătorii de la ţarină; este hotărât să scape de
„ceasornicul satului” care-i făcea necazuri de „atâta amar de vreme” Fundalul
acestei evocări abundă în amănunte descriptive şi portretistice: „Şi cum ajung în
dreptul teiului, pun demâncare jos în cărare pe muchia dealului, mă suiu
încetişor în teiu care te adormea cu mirosul..floarei, bag mâna în scorbură,
unde ştiam...”
Creangă ştie să contureze un neuitat portret colectiv, folosind cele
mai verificate mijloace ale artei sale narative: „După aceea mă dau jos şi
pornesc cu demâncare la lingurari.... Şi oricât oiu fi mers eu de tare, vreme
trecuse la mijloc doar, cât am umblat horhăind cine ştie pe unde şi cât am
bojbăit şi mocoşit prin teiu, şă prind pupăza, şi lingurarilor, nici mai rămâne
cuvânt , li se lingise urechile de foame aşteptând. Ş-apoi, vorba ceea:
<Ţiganului, când i-e foame, cântă; boierul se plimbă cu mâinile dinapoi, iar
ţăranul îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul>. Aşa şi lingurarii noştri: cântau
acum îndrăcit pe ogor, şezând ăn coada sapei, cu ochii păienjeniţi de-atâta
uitat, să vad nu le vine mâncarea dincotrova? Când, pe la prânzul ce mare,
numai iacătă-mă-s şi eu de după un dâmb, cu mâncarea sleită, veneam, nu
veneam, auzindu-i lălîind aşa de cu chef...Atunci au şi tăbărât balaurii pe
mine, şi cât pe ce să mp înghită, de nu era o chirandă mai tânără între dânşii,
să-mi ţie parte. –hauileo, mo! Ogoiţi-vă! Ce tolocăniţi băiatul? Cu tatăl său
aveţi ce aveţi, iar nu cu dânsul”.
Foarte elocvent pentru măiestria în care Creangă construieşe portretele
personajelor este cel al mătuşii Măriuca, „proprietara” pupezei printr-un fel de
obicei local, deoarece pupăza se „obloşise” într-o scorbură dintr-un tei de pe
moşia familiei sale. Pe mătuşa Măriuca nu numai o auzim, ci o şi vedem, din
felul cum se sfădeşte cu Smaranda sau după aluziile scriitorului care o

55
înfăţişează ca pe o fiinţă venită de pe tărâmul ceălalt. Deşi este o apariţie
episodică, contextualizând fragmentul la nivelul celorlalte evocări, seşi notătile
sunt mici ca întindere, portretul mătuşii Măriuca are profunditate psihologică,
ca şi cel al Smarandei de altfel, rămânând în sfera proprie de analiză a lui
Creangă, dătătoare de mari efecte, inconfundabilă însă cu cea a marilor analişti
ai secolului XX: „Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş
Andrei vine la noi, c-o falcă-n ceriu şi cu una-n pământ, şi se ia la condănit cu
mama din pricina mea: - mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure
Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte dis de dimineaţă la lucru de
atâţia ani? Grozav era de tulburată , şi numai nu-i venea lîcrimeze când
spunea aceste. Şi acum văd eu că avea mare dreptate mătuşa, căci pupăza era
ceasornicul satului. Însă mama sărmana nu ştia de asta nici cu spatele. – ce
spui, cumnată?! Da’ l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a ucis pupăza, s-o
chinuiascî. De-amu bine că mi-ai spus, las’ pe mine, că ţi-l ieu eu la depănat!
-Nici te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă, zise mătuşa, căci de
zbânţuitul ista al dumutale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie
cine l-au văzut că Ion a luat-o; gâtul mu-i-l pun la mijloc”.
Creangă surprinde un anume aspect generic al relaţiilor dintre
cumnate, unde invidia şi o anume înclinaţie spre preeminenţă imprimă relaţiilor
o anume specificitate. Sub o aparentă exprimare diplomatică, mătuşa Măriuca
înţeapă ca o viespe, lucru reliefat de scriitor prin topica inversă a interogaţiei,
prin dilatarea proporţiilor respectivului eveniment, calificarea morală,
satisfacţia răutăcioasă de a o umili pe Smaranda. Aceasta, la rândul său, necăjită
fiind de multe alte ori de poznele odraslelor, îşi ascunde iritarea sub masca unei
ceremonialităţi verbale şi a simulării unei indignări mai grozave decât a
Măriucăi, tăindu-i în acest chip reproşurile. După ce amarnica bănuială s-a
încheiat, Smaranda, care ştia că „şi mătuşa Măriuca e una dintre acelea care
scoate mahmurul din om, nu-i o femeie de înţeles”, îi oferă o lecţie de
bunăvoinţă şi măsură, după felul în care aflăm din epilogul întâmplării: „şi a
doua zi, marţi taman în ziua de lăsatul secului de postul Sân-Petrului, făcând
mama un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poale-n brâu, şi părpălind
nişte pui tineri la frgare, şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic,
cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi şi-i zice cu dragă inimă:
-Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-
se dopă gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine să mâncăm ceva din ce-a da
Dumnezeu, să cinstim câte un pahar d3 vin în sănătatea gospodarilor noşri şi
<Cele rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, şi
neghina din ogoară…”.
Scriitorul este un erudit în ceea ce ţine de ambianţă, îndeletnicirile,
deprinderile ţărăneşti. Pavel ciubotarul, gazda lui Creangă şi a altor catiheţi de
la „fabrica de popi” din Fălticeni, ne este înfăţişat după cum urmează;
„robotind zi şo noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri,
astrăgaciu, bedrea, dichiu şi alte custuri tăioase, muşchea, piedecă, hască şi

56
clin, ace, sule, cleşta, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hârbul cu călcan, cleiu şi
tot ce mai trebuie unui ciubotar.”
Oricât ar vorbi eroii lui de sărăcie, un factor nelămurit, care poate fi
voioşia sau nepăsarea de efectele ei o estompează literar, încât cititorul nu şi-o
închipuie economic.
Opera întreagă a lui Creangă are un accentuat caracter de spectacol, în
care şi personajele şi autorul îşi iau rolul jucat ca pe un destin de la care nu
trebuie să se mai abată; din această perspectivă ea dobândeşte un caracter de
profunzime şi unicitate fără vreun notabil corespondent în literatura noastră sau
cea universală. Eroii ştiu sau presimt că au un drum propriu de străbătut, care se
confundă cu viaţa însăşi.
Naraţiunea se desfăşoară liber, iar surprizele în ordinea expresivităţii
se ivesc la tot pasul. Portretizarea se realizează prin contribuţia unor mijloace
care reuşesc să sugereze pe de o parte grotescul, mergând până la o solemnitate
nepretenţioasă.

ORALITATEA:::
Particularităţile lingvistice ale operei au fost decisive în succesul
literaturii sale, ceea ce cititorul găseşte numai la Creangă este o identitate de
scriitor formată mai ales din valori stilistice. Nimeni nu şi-a stilizat mai efectual
decât el oralitatea completă, de tip rapsodic; nici-un alt scriitor nu a creat
acest dublu plan, scriptic şi în acelaşi timp vocal pe un registru de intonaţii în
cuprinsul căreia cuvintele pot căpăta sensuri contrare. Scriitor şi actor totodată,
fraza lui e scrisă, dar mai ales jucată.
Traducerile de până acum, în peste treizeci de limbi, au avu ca
dificultate tocmai greutatea exprimării diverselor midalităţi ale oralităţii. E
remarcabil că cele ale Elenei Vianu sau Annei Colombo în franceză şi italiană
au reuşit să modeleze în material lingvistic, acest stil gratuit sporovăitor
dezvoltat din firea „vorbelor de clacă”, menţinându-i astfel specificitatea şi
adâncimea.
Chiar de la începutul părţii întâi, în care satul natal este evocat din
perspectiva sufletului copilului de altădată, Creangă foloseşte cuvântul „mai”
în felul în care îl întrebuinţează copii când vor să-şi exprime mirarea: „Prin
îndemnul său ce mai de pomi s-au pus în ţintirim”, în sensul de „cât de mulţi
pomi s-au pus în ţintirim”.
Altă dată, Creangă foloseşte cuvântul”mai” cu valoare de adverb,
cupruns în urarea unor oameni maturi: „mai rămâneţi cu sănătate!”, impromând
stilului său aceeaşi fermecătoare oralitate: „Ei, măi Ştefane şi Smărănducă, mai
rămâneţi cu sănătate, că eu dusu-m-am”, aici cuvântul având sensul de „încă”,
„mereu”; „mai râmâneţi cu sănăte”, adică „fiţi mereu sănătoşi!”
Folosirea cuvântului „mai” în astfel de cazuri este veche şi în vremea
lui Creangă încă circula în vorbirea poporului. Şi Ionică, atinci când se duce la

57
mătuşa Mărioara şi vrea să pară serios, spune: „Apoi dar mai rămâi sănătoasă,
mătuşă Mărioară!......”
Caracterul de oralitate în „Amintiri”, ca şi în poveşti, provine şi din
folosirea dativului etic, din care reiese că nu numai autorul participă la ceea ce
se povesteşte, ci şi cititorul, căruia i se adresează tot timpul ca unui auditor:
„...bunicul în urmă cu caii de căpăstru, şi eu înainte, mi-au lunecat ciubotele
şi-am căzut în Ozana cât mi ţi-i băietul”, „..mă vede tologit cu pielea goală pe
nisip, cât mi ţi-i gliganul..”, „Apoi mă trăgeam încetişor pe o coastă, la
marginea bălşii, cât mi ţi-i moronul!”, „Nică Oşlobanul, ca de obicei, se scoală
în picioare cât mi ţi-i meleanul..”.
Unele expresii ori locuţiuni populare, prezente în „Amintiri”, se
întâlnesc şi la Eminescu, în poezii antume ori în variante, ceea ce înseamnă că
pentru cei doi mari creatori, limba poporului a fost un nesecat izvor de
inspiraţie şi frumuseţe: „Poi dă, măi femeie, încaltea ţ-au făcut şi băieţii
biserică aici pe loc”, în vreme ce Eminescu spune în „ Floare albastră”: „De nu
mai uita, încalte, / Sufletul vieţii mele.”
„A doua zi – scrie Creangă – Nică Oşlobanulca mai ba să deie pe la
şcoală”. Expresia „ca mai ba” este folosită de Emunescu în prelucrarea în
versuri a basmului popular Călin Nebunul: „Fost-a împărat odată şi trei fete el
avea / Cât puteai privi la soare, da la ele ca mai ba.”
„Ei, ei! Acu-i acu...”, exclamă Nică a lui Ştafan a Petrei, când fuge
într-o zi de la şcoală de teamă să nu fie „mângâiat” cu Sf. Nicolaie. Eminescu
foloseşte aceeaşi expresie în „Luceafărul”: „Ei Cătălin, acu-i acu / Ca să-ţi
încerci norocul.”
Oralitatea stilului din „Amintiri” izvorăşte şi din întrebuinţarea
unor interjecţii care dau impresia că propoziţiile ori frazele în care se află sunt
vorbite, nu scrise: „Iar el (Oşlobanul) zvârr! Cu o scurtătură în urma
noastră...”; „Pupăza zbrr! Pe-o dugheană...”. Acelaşi efect asupra cititorului îl
au interjecţiile şi în fraza: „Şi când răcneşte odată cât poate, euzvârr!
Chibriturile din mână, ţuşti! La spatele lui Zaharia, şi-ncepem a horăi, de parcă
dormeam cine ştie de când..”
Semn distinctiv al oralităţii stilului lui Creangă este şiabundenţa
expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a verbelor imitative: “haţ!”,
“ţuşti!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hârşti”, “huştiuluc”, “huţa”, “trosc”, “pleosc”,
“a bocăni”, “a bâzâi”, “a clămpăni”, “a găbui”.
Un element de oralitate cu semnificaţii profunde este felul scriitorului
de a-si presăra scrierea cu zicale. Nu e vorba de proverbele înseşi, ci de formula
cu care sunt introduse.
Dintre multe alte exemple ce s-a mai pute aduce în sprijinul oralităţii
stilului lui Creangă, trebuie menţionat şi acela al tonalităţii propoziţiilor în
frază, care, în unele cazuri, ne fac să avem impresia că povestirea e vorbită şi
nu scrisă: „Şi eu fuga şi ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată
palancă la pământ...”

58
 Sintaxa frazei e şi ea orală, adică autorul lasă să
se înşire cuvintele după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului.
Creangă nu reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la
mijlocul secolului al XIX-lea, ci foloseşte un limbaj artistic,
original. Autorul utilizează limba populară folosind termeni
regionali, ziceri tipice, expresii dialectale. Creangă nu copiază
limba populară, ci o recreează şi o toarnă în tiparele unei rostiri
individuale, de unde provine şi originalitatea.

Contribuţia lui Creangă la îmbogăţirea şi mlădierea limbii noastre

e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui Creangă e o
limbă literară cu înalte calităţi artistice, fiind lesne de înţeles de toţi
locuitorii ţării”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e
impresionantă. Iată o serie de cuvinte şi expresii sinonimice folosite
numai pentru a arăta acţiunea de “a fugi”: “a alerga”, “a o lua la
sănătoasa”, “a se cărăbăni”, “a-I scăpăra picioarele”, “a o pârli la fugă”,
“a se duce tot într-o fugă”, “a o croi la fugă”, “a-şi lua rămas bun de la
călcâie”, “a o şparli”.

59
 ANEXA NR 1

PROVERBE ŞI ZICĂTORI SELECTATE DIN

POVEŞTI, POVESTIRI, AMINTIRI DIN COPILĂRIE

 Am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său.

 Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.
 Aş veni diseară la voi, dar mi-e ruşine de câini.
 Arde focu-n paie ude.
 A tunat şi i-a adunat.
 A zis dracul şi s-a făcut.
 Capra sare masa şi iada sare casa.
 Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă.
 Cei care n-au copii nu ştiu ce-i necazul.
 Ce-i scris în frunte-i pus.
 Cele răle să se spele, cele bune să se-adune, vrajba dintre noi
să piară, şi neghina din ogară.
 Cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-aţi da de
fund.
 Ce ţi-i scris în frunte ţi-e pus.
 Cică unul s-a dus bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit
vacă.
 Cine a face altădată ca mine ca mine să păţească.
 Cine are bani bea şi mănâncă, iară nu, nici carne moale.
 Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.
 Când îi omul în doi peri, să te fereşti de dânsul.
 Cîn nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri.
 Cînd nu gândeşti, atunci te trânteşte.
 Când se însoară, nu-i de moară.
 Codacul umple sacul, şi troparul, hambarul.
 Dacă-i copil, să se joace; cacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă,
să cînte.
 Dacă s-a da baba jos din căruţă, abia i-a fi mai uşor iepei.

60
  Dă-i nas lui Ivan, el se suie pe divan.
 Dă-i cu cinstea să piară ruşinea.
 Dă-mi, Doamne, ce-am avut,/ Să mă mir ce m-a găsit.
 Dă-ţi, popă, pintenii şi bate iapa cu călcâiele.
 Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om.
 Decât codaş la oraş, / Mai bine-n satul tău fruntaş.
 De păr şi de coate goale nu se plânge nimeni.
 De rămânei, îmi erai ca un frate,iară de nu , îmi eşti ca doi.
 De scris: talpa-gâştei.
 Destul e o măciucă la un car cu oale.
 De unde nu-i, de acolo nu se varsă.
 Doarme, de poţo tăia lemne pe dânsul.
 După ce-şi scapă căciula pe baltă, zice: „Să fie de sufletul
tatii”!
 După vremea rea, a fi el verdeaţă şi senin.
 Du-te unde a dus surdul roate şi mutul iapa.
 Fală goală, traistă uşoară.
 Fă bunesă-ţi auzi rău.
 Fă-mă, Doamne, val de tei/ Şi m-aruncă-ntre femei!
 Fiecare pentru sine, croitor de pâine.
 Frate, frate, dar pita-i pe bani.
 Frica păzeşte bostănăria.
 Fuge lumea de dânsul, de-şi scoate ochii.
 Galben la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz.
 Găsise un sat fără câini şi se plimba fără băţ.
 Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul.
 Gura înainta de toate şi apoi de celelalte.
 Îi e drag ca srea în ochi.
 Înaintat la învăţătură până la genunchiul broaştei.
 În care cămaşă s-a măniat, într*aceea s-a desmâniat.
 Îs mai aproape dinţii decât părinţii.
 La calic slujeşti, calic rămâi.
 Lac de-a fi, broaşte sunt destule.
 La plăcinte înainte, / Şi la rîzboi înapoi.
 Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar nu mă lasă el pe mine acuma.

61
  La soare te puteai uita, dar la dânsa, ba.
 La unul fără suflet trebuie unul fără lege .
 Leagă calul unde zice stăpânul.
 Logofete, brânză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin
buzunări.
 Lucrul rău ni piere cu una cu două.
 Mai şedeţi, să ne şadă peţitorii.
 M-am pornit cu grabă şi m-am întâlnit cu zăbavă.
 Mare-i Dumnezeu şi meşter, dracul.
 Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul, de milă ce-
mi este.
 Mâncarea-i numai o zăbavă, băuturica este ce mai este.
 Nici nu-i pasă de năstasă; de Nichită nici atâta.
 Nu aduce anul ce aduce ceasul.
 Nu cauţi s-o găseşti.
 Nu-i Tanda, şi-i Manda, nu-i tei-belei, ci-i belei-tei...de
curmei.
 Nevoia învaţă pe cărăuş.
 Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul.
 Nu poţi opri vântul, apa şi gurile oamenilor.
 Nu şedea, că-ţi şade norocul.
 Omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea.
 Omul sfinţeşte locul.
 Ori cu capul pe peatră, ori cu peatra de cap, tot atâta-i.
 Părinţii mănâncă aguridă şi fiilor li se sterpezesc dinţii.
 Pesemne umbli după cai morţi, să le iei potcoavele.
 Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântec de
iapă se cer unui popă.
 Până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl
însoară alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iar de la 30 de ani înainte
numai dracu-i vine de hac.
 Poţi oprivântul, apa şi gurile oamenilor?
 Rău-i cu rău, dar mai rău fără rău.
 S-a dus veste ca de popă tuns.
 Să de Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de
lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă.

62
  Să fii plin de noroc ca broasca de păr.
 Să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză.
 Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate el suferi.
 Să triască trei zile cu cea de alaltaieri.
 Se teme şi de umbra lui.
 Se ţine ca râia de om.
 Se ţine după fată ca scaiul de oaie.
 Sângele apă nu se face.
 Şi-a pus boii în cârd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne.
 Şi piatra prinde muşchi dacă stă mult într-un loc.
 Tac mă cheamă.
 Te-aş vârâ în sân, dar nu încapi de urechi.


Umorul şi limbajul lui Creangă în “Amintiri

din copilărie” şi în “Povestea lui Harap-Alb”

: “He, he, bine-ai venit nepurcele!”. Răposatul popă Buliga,

poreclit Ciucălău e pomenit cu cuvintele: “Dumnezeu să-l iepure!”; boala
de care suferea Nică în 1848 e o “cinstită de holeră”; şcolarul Nică e
uneori “slăvit de leneş”.
Umorul e stârnit şi de prezenţa termenilor familiari, a căror
menire e să exagereze, să îngroaşe, să caricaturizeze: fetele sunt
“drăcoase”, iar băieţii sunt “mangosiţi, gligani, coblizani, hoşmalăi,
prostălăi, ghiavoli”.
Voia bună e întreţinută şi de plăcerea scriitorului de a presăra
povestirea cu expresii şi vorbe de duh: “dacă-i copil să se joace, dacă-i
cal să tragă şi dacă-i popă să citească”, “tot păţitu-I priceput”, “ursul nu
joacă de voie bună”, “e înaintat la învăþătură până la genunchiul
broaşte-i”, “de plăcinte râde gura, de vărzare şi mai tare”.

63
 Altă sursă e vorbirea rimată, jocul de cuvinte cu acelaşi sufix:
“poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă,
nepot de soră Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă ori
din târg de la să-l Caţi, megieş cu căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
Umorul e stârnit şi prin alte procedee:
a) caracterizare ironică: fata Irinucăi “era balcâză şi lălâie de-ţi
era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”;
b) prin nume sau porecle comice: Torcălău, Trăsnea, Chiorpec,
popa Duhu, Gâtlan;
c) prin prezentarea unor oameni şi scene care stărnesc hazul,
cum ar fi scena cu dascălii de la Fălticeni care “dondăneau ca nebunii”,
învăţând gramatica lui Măcărescu;
d) autoironia, adică scriitorul întoarce gluma asupra lui: “am fost
şi eu în lumea asta un boţ cu ochi”.
Limbajul.
Dintre cuvintele folosite de Creangă, cele mai multe sunt de
origine populară sau au aspect fonetic moldovenesc (multe sunt
regionalisme). Lipsesc aproape complet neologismele.
Contribuţia lui Creangă la îmbogăţirea şi mlădierea limbii
noastre e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui
Creangă e o limbă literară cu înalte calităţi artistice, fiind lesne de
înţeles de toţi locuitorii ţării”. Varietatea termenilor de care dispune
autorul e impresionantă. Iată o serie de cuvinte şi expresii sinonimice
folosite numai pentru a arăta acţiunea de “a fugi”: “a alerga”, “a o lua la
sănătoasa”, “a se cărăbăni”, “a-I scăpăra picioarele”, “a o pârli la fugă”,
“a se duce tot într-o fugă”, “a o croi la fugă”, “a-şi lua rămas bun de la
călcâie”, “a o şparli”.
Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamaţii şi
interjecţii. Scrisul lui Creangă e lipsit de metafore, el fiind aşa cum
afirma Garabet Ibrăileanu, “unicul prozator român care are
particularitatea asta”.
Expresivitatea limbii provine în mod deosebit din folosirea de
comparaţii, repetiţii şi hiperbole. Semnul distinctiv al oralităţii stilului lui
Creangă este abundenţa expresiilor onomatopeice, a interjecţiilor şi a
verbelor imitative: “haţ!”, “ţuşti!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hârşti”,
“huştiuluc”, “huţa”, “trosc”, “pleosc”, “a bocăni”, “a bâzâi”, “a
clămpăni”, “a găbui”.
Creangă foloseşte în mod frecvent dativul etic, pentru a arăta
că povestitorul sau ascultătorul participă sufleteşte la acţiune: “aici mi-
ai fost?”, “şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”.
Sintaxa frazei e şi ea orală, adică autorul lasă să se înşire
cuvintele după o ordine a vorbirii, şi nu a scrisului. Creangă nu

64
reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului al
XIX-lea, ci foloseşte un limbaj artistic, original. Autorul utilizează limba
populară folosind termeni regionali, ziceri tipice, expresii dialectale.
Creangă nu copiază limba populară, ci o recreează şi o toarnă în tiparele
unei rostiri individuale, de unde provine şi originalitatea.

BIBLIOGRAFIE

1. Boutiere, Jean, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura penru

literatură, Bucureşti, 1968,
2. Bârlea, Ovidiu, Poveştile lui creangă, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1967
3. Caraion, Pompiliu, „Ion Creangă”, Ed. Tineretului, Bucureşti,
1955
4. Călinescu, George, „Istoria literaturii române de la origini până
în prezent”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988
5. Cristea, Valeriu, „Dicţionarul personajelor lui Creangă”, Ed.
Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995
6. Ciopraga, Constantin (coordonator), „ Ion Creangă”,
Ed.Eminescu, Bucureşti, 1977
7. Constantinesci, Nicolae „Ion Creangă. Povestirea lui Harap-
Alb” Ed.Albatros, Bucureşti, 1983
8. Cristea, Valeriu, „Despre Creangă” , Editura Litera, Bucureşti,
1989
9. Dan, Ilie, „Destinul unui clasic. Ion Creangă”, Editura
Albatros, Bucureşti, 1990

65
 10.Florea, Ghiţă, Iacob. Simona, „Literatura română în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea”, Ed.Fundaţiei România Mare,
Bucureşti, 2005
11.Furtună, Dumitru, „Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă”,
Ed. Junimea, Iaşi, 1990
12. Holban, Ion, „Ion Creangă ; Spaţiul memoriei”, Ed. Junimea,
Iaşi, 1984
13. Ioniţă, Florin ( Referinţe critice, comentarii) „Ion Creangă –
Amintiri din copilărie. Poveşti” , Ed. Coresi, Bucureşti, 2001
14. Lăzăreanu, Barbu, „Ion Creangă”, Ed. Eminescu, Bucureşti,
1947
15. Munteanu, George, „Istoria Literaturii Române – Epoca
marilor clasici”, E.D.P., Bucureşti, 1980
16. Piru, Alexandru, „Istoria literarurii române”, Ed. „Grai şi
suflet”, Bucureşti. 2001
17. Petraş, Irina, „Ion Creangă. Povestitorul”, E.D.P., Bucureşti,
1992
18. Sadoveanu, Mihail, „Despre marele povestitor Ion Creangă” ,
Editura de Stat pentru literatură ştiinţifică şi didactică,
Bucureşti, 1951
19. Sireteanu, Ion, Popescu (antologie şi note), „Amintiri despre
Ion Creangă”, Ed. Junimea, Iaşi, 1981
20.Tohăneanu, G. I. „Ion Creangă – Amintiri din copilărie” ,
texte comentate, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976
20. Ţimiraş, Nicolae „Ion Creangă – după documente vechi,
însemnări şi mărturii inedite” , Ed. Bucovina, Bucureşti,
1941
21. Vianu , Tudor „Istoria literaturii romîne moderne, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,

66