Sunteți pe pagina 1din 95

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


PATRIARHUL „IUSTINIAN”

LOCA OBSCURA IN SCRIERILE LUI


DIMITRIE CANTEMIR

Teză de disertaţie
Redactată de absolventul
Ulea Bogdan – Vasile
La catedra de Teologie Sistematică
Sub conducerea ştiinţifică a
Domnului Prof. Dr. Remus Rus

BUCUREŞTI
2008
Cuprins

Cuprins
.......................................................................................................................... 2
1. Introducere ...................................................................................................................... 3
2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa ........................................................................................... 9
1.1 Dimitrie Cantemir (1673—1723) ......................................................................... 10
1.2 Biografia lui Dimitrie Cantemir .............................................................................12
3. Loca Obscura ……………………................................................................……...... 32
4. Concluzie ...................................................................................................................... 68
5. Bibliografie .................................................................................................................. 71
Introducere

„Primcipele Cantemir”, cum mai este numit domnitorul Dimitrie Cantemir, este
cunoscut pentru rolul decisiv pe care l-a jucat în descoperirea mesajului ortodoxiei copiilor.
Nu spunem faptul că el este singurul care a expus dogmatica ortodoxă pentru copii dar este
primul care face acest lucru. Dându-şi seama că o educaţie sănătoasă începe de la o vârstă
fragedă, Dimitrie Cantemir a încercat să expună învăţăturile esenţiale ale creştinismului
(Fericirile, Tatăl Nostru, Poruncile) într-o formă cât mai accesibilă, dându-le explicaţiile
necesare pentru a fi însuşite de către cei mici.
Capitolul întâi l-am numit Dimitrie Cantemir – viaţa sa. Viaţa lui Dimitrie Cantemir
este una tumultoasă, agitată şi plină de riscuri, el fiind implicat în diferite combinaţii şi
rivalităţi politice ale vremii. Pentru a face un curriculum al vieţii domnitorului vom recurge la
o etapizare care ne va ajuta să urmărim principalele repere şi să scoatem mai bine în evidenţă
ceea ce ne interesează – recunoaşterea de care s-a bucurat sub aspect cultural domnitorul în
spaţiul european.
Perioada petrecută ca prizonier la Poarta Sultanului, a fost folosită de către Cantemir
pentru a-şi desăvârşi cultura începută în casa părinţilor. Ştim faptul că părinţii lui Dimitrie
Cantemir au vrut ca fiul lor să aibă o cultură aleasă, de aceea au angajat dascăli renumiţi care
să aibă grijă de copilul lor. El a învăţat de la aceşti dascăli limba greacă şi limba latină, limbi
care au fost foarte folositoare la curtea sultanului. Limba greacă, mai ales, era folosită ca
limbă de circulaţie în spaţiul bizantin. Tot în acest spaţiu, Cantemir învaţă limbile arabă şi
persană pe care le foloseşte ca mijloc de comunicare cu marii filosofi ararbi ai vremii. În
timpul petrecut la Poarta se împrieteneşte cu ambasadorul Marii Britanii la Poartă. Cu acest
prilej capătă cunoştinţe de limba engleză şi germană. Intră în contact cu ideile umaniste
occidentale.
2. Dimitrie Cantemir – viaţa sa

După căderea lui Minai Viteazul, care încercase formarea unui stat unitar, în ţările
româneşti se instaurează treptat un regim nobiliar1. Un număr mic de familii boiereşti, în
Moldova ca şi în Ţara Românească, aduc şi schimbă domnitori după interesele lor. Marea
boierime se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult, fiindcă numai ea face comerţ cu produsele
scoase de pe moşii. Deşi preţurile la produsele lor sunt scăzute, din cauza monopolului
turcesc, averea acestei boierimi creşte căci ei trăiesc dintr-o cruntă exploatare a ţăranilor.
Mîna de lucru nu-i costă nimic. Ei au numai venituri. În veacul al XVII-lea, numărul acestor
familii de îmbogăţiţi se restrînge. Ele se reduc numai la boierii care formează divanul
domnesc. Ţara este împărţită în ţinuturi şi fiecare dintre boieri are în stăpânirea sa o asemenea
unitate teritorială de pe care strânge dările pentru stat, oprindu-şi de fiecare dată şi partea sa.

1
Istoria literaturii române, voi. I, 1964, p. 333.
în felul acesta se ridică în Moldova familiile : Costin, Ruset, Buhuş, Prăjescu, Costache,
Cantacuzino2.
Deosebită de acest număr restrâns de familii, care au întreaga putere politică şi
economică în mână, este mica boierime. Aceasta are o poziţie în stat foarte puţin diferită de a
răzeşilor ţărani. Din cauza acestei situaţii, mica boierime ia adesea parte la răscoalele interne
alături de ţărani, fapt cunoscut în răscoala lui Hîncu şi Durac din 16713.
Ţărănimea are o situaţie dintre cele mai grele. Acum se stabileşte „legătura de glie", „legătura
şerbului de stăpîn". In baza celei de a doua situaţie, şerbul putea să fie vîndut sau transferat
după bunul plac al boierului. în felul acesta se generalizează fenomenul răpirii pămîntului
iobagilor de către marii latifundiari. Situaţia aceasta creează în rîndurile ţărănimii nemulţumiri
adînci, care iau forma răscoalelor.
Marea boierime, avînd întreaga putere economică în mâna, precum şi dregătoriile cele
mai însemnate pe lînga domnie, guvernează din umbră. Domnitorii nu-şi pot impune
personalitatea lor. Constantin Cantemir, Constantin Duca, Minai Racoviţă sînt cele mai
probante exemple în acest sens.
Toate aceste stări de lucruri se vor oglindi din plin în opera lui Dimitrie Cantemir. În
„Istoria ieroglifica" ne sînt prezentate raporturile dintre păturile sociale. Aici, îl vedem pe D.
Cantemir alături de interesele micii boierimi şi apărător al drepturilor ţărănimii. În
„Descrierea Moldovei" — partea politică — îl vedem pledând pentru o formă modernă de
guvernământ: monarhia ereditară cu putere centralizatoare. În tratatul de alianţă cu Petru cel
Mare, împotriva turcilor, se stipulase acest drept pentru familia sa. În felul acesta, Dimitrie
Cantemir îşi lua dreptul de a reaşeza păturile sociale în drepturile lor, restabilind în acelaşi
timp demnitatea Moldovei, prin eliberarea ei de sub jugul otoman.

2.1 Dimitrie Cantemir (1673—1723)

Poporul român, trăind în condiţii de viaţă vitrege, a dat totuşi culturii universale câţiva
oameni, care erau luaţi în consideraţie la vremea lor ca mari personalităţi culturale, în rîndul
acestora se numără: Varlaam, Dosojtei, N. Milescu, stolnicul Constantin Cantacuzino,
Dimitrie Cantemir ş.a. între toţi străluceşte în mod deosebit, Dimitrie Cantemir.
Văzînd greutatea jugului otoman, oare închidea orice perspectivă de dezvoltare ţărilor
româneşti, el a voit să-şi scape poporul de această apăsătoare pacoste. Neizbutind să-şi rea-

2
P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, 1958, p. 17.
3
P. P. Panaitescu, op. cit., p-, 17.
lizeze gîndul în direcţia propusă, s-a apucat să facă cunoscută învăţaţilor timpului cultura
poporului său şi trecutul istoric, pe care le credea vrednice de a fi luate în consideraţie. Opera
sa bogată ca tematică are o importanţă egală în planul culturii universale şi al celei naţionale.
Este de ajuns să menţionăm Istoria imperiului otoman şi Sistema religiei mahomedane
care-1 consacră ca reputat orientalist în planul culturii universale. în cadrul culturii noastre el
ilustrează mai multe domenii de activitate, unele preluate de la înaintaşii săi, dar duse mai
departe de el. Sintetizînd străduinţele sale în domeniul culturii naţionale, acad. Emil Petrovici
i-a făcut o strălucitoare caracterizare: „Dimitrie Cantemir a fost nu numai primul nostru
istoric, primul nostru geograf, primul nostru etnograf şi în oarecare măsură primul nostru
lingvist şi dialectolog, ci, el a fost şi primul cărturar român oare a încercat să creeze pentru
limba noastră literară un stil ştiinţific, o terminologie ştiinţifică, filozofica şi politică. El s-a
străduit să ridice limba noastră literară la nivelul celorlalte limbi literare existente atunci în
Europa, capabilă să exprime noţiunile cele mai abstracte filozofice şi ştiinţifice"4. Prin
pasiunea cu care şi-a apărat ideile, cât şi prin înălţimea acestora, el prefigurează pe
reprezentanţii Şcolii Ardelene, anticipând răspunsurile acestora în problemele de mai târziu pe
care ei le-au purtat cu duşmanii poporului român.

2.3 Biografia lui Dimitrie Cantemir

Viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir se poate reconstitui uşor, în principalele ei aspecte,
întrucît avem izvoare de prim rang în acest scop. Dintre ele menţionăm : Vita Constantini Cantemyrii
preţioasă pentru anii de copilărie şi tinereţe, cronicile din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în
special letopiseţul lui Neculce pentru descrierea domniei a doua şi Jurnalul lui Ivan lliinski
(Notationes quoti-diane) pentru o parte din viaţa petrecută în Rusia. Acesta era dascălul copiilor lui D.
Cantemir şi secretarul său particular. La ele mai adăugăm „Viaţa lui Dimitrie Cantemir" scrisă de N.
Tindal, după informaţiile lui Antioh Cantemir, fiul cel mai mic al principelui moldovean. Izvoare de
primă importanţă găsim, de asemenea, la Ştefan Ciobanii („D. Cantemir în Rusia"), I. Minea
(„Despre Dimitrie Cantemir. Omul. Scriitorul. Domnitorul") şi mai ales în bogata şi frumoasa
reconstituire a vieţii şi operei lui D. Cantemir de P. P. Panaitescu („Dimitrie Cantemir. Viaţa şi
opera"). Multe date interesante se găsesc şi la C. Măciucă („Dimitrie Cantemir") monografie (1962),
la Dan Bădărău (Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Buc. 1964), în Tratatul de Istoria literaturii române,
I, Buc, 1964, la Al. Piru, Literatura română veche, Buc. 1962, la G. îvaşcu, Istoria Lit, Rom. 1969.

4
Emil Petrovici, Limba lui D. Cantemir, Limba română, nr. 6/1953.
Dimitrie Cantemir, fiul mai mic al lui Constantin Cantemir, s-a născut la 26 octombrie 1673.
Toată tinereţea sa este îndreptată spre studii foarte variate. Constantin Cantemir, tatăl, voia să facă din
fiul său un om învăţat, ceea ce a reuşit.
Primii ani de studii i-au fost călăuziţi de Ieremia Cacavelas, preot grec, originar din Creta,
cunoscător al limbilor : elina, latina, italiana. Studiase la Lipsea şi Viena, devenind un profund
cunoscător al culturii greceşti. în aceeaşi măsură era şi un erudit în materie de teologie.
Venind în Moldova, a fost angajat ca profesor la Şcoala domnească din laşi, de limba greacă
prin anii 1670. De aici, a trecut în Ţara Românească la curtea lui Şerban Cantacuzino, unde
şi-a căpătat reputaţia de mare cărturar şi de bun prezicător. A fost profesor şi la Şcoala
domnească din Bucureşti. în jurul anului 1679, la cererea lui Constantin Cantemir, Şerban
Cantacuzino din Ţara Românească, îi trimite dascăl pentru copii pe Iremia Cacavelas,
despărţindu-se de el cu regret. De la învăţatul călugăr cretan au rămas următoarele lucrări : o
traducere din latineşte în greceşte a lucrării lui Platina : „Vieţile papilor", o tălmăcire din
greceşte în româneşte a unei cărţi de explicare a serviciului liturgic „învăţarea sfîntă". La
acestea se adaugă încă două manuscrise : „Cercetare asupra celor cinci deosebiri între bi-
serica grecească şi cea romană" şi „Institutio logices ad raen-tem neotericorum
philosophorum”5.
Angajat ca profesor al fiilor lui Constantin Cantemir, ră-mîne în Iaşi pînă către anul
1700. Cultura teologică a acestuia a aruncat un văl de misticism asupra cunoştinţelor din
tinereţe ale lui D. Cantemir, influenţîndu-1 chiar în scrierile sale din acest timp. Ca profesor al
lui Dimitrie Oantemir i se dăduse o sala specială la curtea domnească unde-şi ţinea lecţiile.
Tatăl urmărea de aproape progresele la învăţătură ale fiului. De la acest călugăr a învăţat
limbile clasice şi în special limba greacă. O influenţa pozitivă asupra lui Dimitrie Cantemir a
avut şi mama sa Ana Bantăş, originară dintr-o veche familie moldovenească, femeie cu
instrucţie aleasă. Era a treia soţie a lui Constantin Cantemir. Pe mama sa, o evocă în cuvinte
de caldă iubire filială în una din scrierile de mai tîrziu : „femeie care se cuvine a fi numărată
în rîndul întâi printre cele ale veacului acela ca una ce era plină de învăţătură, gospodină
foarte încercată şi foarte cuminte”6.
De la tatăl său moştenise înfăţişarea şi aptitudinile pentru meşteşugul armelor.
Paralel cu studiile făcute sub conducerea lui Ieremia Cacavelas asupra limbilor clasice,
el cercetează cu rîvnă tipăriturile şi scrierile în limba română cîte apăruseră pînă la acea dată.
Mai tîrziu, amintindu-şi de anii aceştia, în cartea închinată tatălui sau, are cuvinte de calda
preţuire pentru cultura şi activitatea înaintaşilor săi de care se va lega prin preocupările de mai
5
C. Măciucă : Dimitrie Cantemir, Editura tineretului, 1962, p, 30.
6
Dimitrie Cantemir : Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir, ed. Scrisul românesc, Oraiova, 1923, pg. 21.
tîrziu. Iată ce va spune despre Miron Costin, ale cărui opere le cunoscuse în tinereţe. „Miron
(Costin) nu era fără învăţătură; ci, ştia latineşte, leşeşte şi ruseşte. El a fost cel dinţii dintre
boierii moldoveni, care şi-a trimis fiii în ţări străine la şcoli. A urmat letopiseţul Moldovei
după vornicul Ureche pînă la vremile noastre sau moartea lui, şi destul de bine şi puţin atras
de linguşiri”7.
Dimitrie Cantemir este trimis la Constantinopol, în 1688, la vîrsta de 15 ani, ca ostatec
al tatălui său, în locul lui Antioh, fratele, care stătuse trei ani în aceeaşi situaţie. Duşmănia lui
Brîncoveanu faţă de domnitorul C. Cantemir se manifestă din primii ani de domnie ai
acestuia. Astfel, prin capu-chihăile sale îl pîrî pe Constantin Cantemir la Poartă ca nu şi-a
trimis pe adevăratul sau fiu spre a-1 schimba pe Antioh, fiindcă are de gînd să se hainească.
Scena confruntării de către caimacamii de Stambul, Huscin-Paşa, este povestită de însuşi
Dimitrie Cantemir : „Pune să-i aducă pe amândoi feciorii lui Cantemir, dintre care pe cel
dintâi îl cunoştea, iar pe celălalt nu-1 văzuse niciodată. Aducându-i, îndată ce a intrat în odaie
cel mic, el răspunde: „A minţit cine mi-a spus ca acesta este fiu închipuit al lui Cantemir, căci
despre cel mai mare poate s-ar îndoi cineva care nu l-ar şti, iar despre cel mic pot fi mărturie
eu însumi, deoarece se deosebeşte de părintele sau numai prin vârstă, iar altfel, este via icoana
a lui”8. În urma acestei confruntări, caimacanul capătă o şi mai mare încredere în sinceritatea
lui C. Cantemir faţă de turci, încît comunică capuchihăilor acestuia : „Scrieţi Domnului vostru
că dacă ar voi ca pe amîndoi fiii să şi-i aducă la sine, noi sîntem gata a-i face şi îndatorirea
aceasta, căci credinţa lui de atîtea ori ieşită la iveală nu mai are nevoie de ostateci” 9. La
Constantinopol, Dimitrie Cantemir ia contact cu cele mai înalte medii culturale. Cel mai
însemnat dintre acestea era Mareo, Şcoală sau Academia Patriarhiei Ortodoxe. Această
instituţie era continuatoarea Şcolii Ecumenice, adică a Universităţii Bizanţului. Dacă în veacul
al XVl-lea această Şcoală avea un caracter limitat teologic, în veacul al XVlI-lea, pe vremea
cînd scaunul patriarhal era ocupat de Chirii Luca-ris, prelat erudit şi emancipat de tutela
rigidă a ortodoxismului, ea capătă o orientare teologic-umanistă. în 1624, este numit în
fruntea ei Theophil Caridaleu, un erudit, om cu vederi largi, laice, filozof îndrăzneţ, cu
libertăţi de interpretare faţă de spiritul tradiţionalist al ortodoxismului, fost profesor; la şcoala
grecească din Veneţia10. Invăţămîntul în această instituţie era asemănător cu acela al
Universităţii din Padova, întrucât unii dintre profesorii de aici, învăţaseră în acea instituţie. La
studiile teologice se adăugau, aici, studii despre cultura clasică greacă si latină, filozofie,

7
Dimitrie Cantemir, op. cit., p, 68.
8

9
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 115.
10
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 40 şi C. Măciucă, op. cit., p. 43.
medicină, istorie şi geografie. Limba de predare era greaca veche. Spiritul dominant rămânea,
totuşi, cel teologic, dar la mulţi dintre profesorii Academiei el era atenuat de elemente de
gândire laice, raţionaliste, unele chiar materialiste11. Aici, la Constantinopol, a luat cunoştinţă-
şi de cultura arabo-turcească, intrând în legături cu învăţaţii turci şi deprinzând limbile: turcă,
persană şi arabă. Cunoaşte, în felul acesta: istoria, teologia şi folclorul mahomedan despre
care se va scrie mai tîrziu12. În timpul şederii aici, se împrieteneşte cu oameni de ştiinţă turci,
căpătînd de la aceştia cunoştinţe pe care le va folosi în lucrările sale de mai tîrziu. Astfel, în
Istoria Imperiului Otoman (voi. I, pag. 39), elogiază pe Saadi Ejjendi matematician, căruia îi
mulţumeşte fiindcă, de la el a învăţat turceşte. Tot acolo, îl menţionează pe Alli-Ef-jenai,
autorul unei istorii turceşti.
Fiind plăcut la înfăţişare şi plin de spirit, pătrunde uşor în societatea musulmană mai
ales fiindcă ştia carte turcească. Nicolae Costin menţionează în letopiseţul său că era bine cu-
noscut în lumea Constantinopolumi, fiind invitat de agii la ospeţe13. Reuşeşte să le cunoască în
felul acesta muzica făcîndu-le un tratat de o deosebită valoare în istoria muzicii turceşti. Le
cunoaşte obiceiurile, datinele, credinţa şi scrie despre ele într-o lucrare cuprinzătoare intitulată
Sistema religiei mahomedane („titlu sub care se înţelege religia în sens foarte larg cu creaţia
artistică, şcoala, filozofia şi chiar medicina şi dreptul, legate după părerea autorului de
religie”)14. Avînd asemenea, legaturi cu societatea turcească el a cunoscut izvoare istorice
turceşti, intrînd chiar în posesia unor manuscrise orientale pe care le avea în palatul său de pe
Bosfor15. Aceste izvoare directe turceşti au mărit valoarea scrierii sale Istoria imperiului
otoman. Cunoscînd de aproape viaţa imperiului otoman, şi-a dat seama de continua slăbire a
turcilor şi de monstruoasa cîrmuire a lor întemeiată pe asuprire şi corupţie.
În primăvara anului 1693, Constantin Cantemir simţindu-şi sfârşitul apropiat,
întruneşte divanul şi la 13/27 martie 1693, recapitulându-şi viaţa de domn, sfârşi cu o
propunere pentru noul ales : „Acum, dragii mei, iată, nu atît obosit de ostenelile necontenite,
cît, frînt de vîrsta înaintata ... plec dintre cei vii, iar pe voi va sfătuiesc ca, fiind eu încă în
viaţă, să-mi alegeţi urmaş, sau din fiii mei dacă sînt buni şi de treabă, sau cine vă va părea mai
bun dintre voi, către care voi îndrepta cîteva învăţături puţine, pe care le-am căpătat în de-
prinderea mea vreme îndelungată, căci numai cu aceasta îmi simt îndatorită conştiinţa mea

11
Istoria imperiului otoman, p. 135—136.
12
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 42.
13
N. Costin : Letopiseţul Moldovei, ediţia Kogălniceanu, p, 89.
14
P. P. Panaitescu : op. cit., p. 213.
15
D. Cantemir : Isţ. imp. otoman, voi. I, p. 233.
faţă de voi, ca nu cumva să fiu învinuit după ieşirea mea din viaţă că pînă la ultima mea su-
flare nu m-am îngrijit de voi”16.
Boierii ţării îl aleg domnitor pe D. Cantemir, dar nu domneşte decît trei saptămini
(martie — aprilie 1693), căci este înlocuit cu Constantin Duca, ajuns domnitor cu banii lui
Constantin Brîncoveanu. Alegerea ca domnitor, la vîrsta de 19 ani, era făcută de aceiaşi boieri
care conduseseră ţara pe vremea tatălui său, voind, în felul acesta, să-şi continue guvernarea
folosindu-se de tînărul domnitor. La urcarea în scaunul tatălui său, Dimitrie Cantemir
adresându-se boierilor le spuse : „Să iertaţi Dumneavoastră pre părintele nostru, că, ori pentru
vre o greşală a Dumneavoastră, ori pentru vre o vorbă rea, dacă vi s-a adus vre o supărare. Noi
vă iertăm şi sînteţi slobozi să mergeţi la oasele Dumneavoastră fără de nici o grijă, că de va fi
pe voia noastră, veţi avea milă şi cinste de la noi”17. Scos din domnie, se întoarce la
Constantinopol, unde-şi reia studiile.
În jurul anului 1700 revine în Moldova şi se căsătoreşte cu Casandra, fiica lui Şerban-
Voda, Cantacuzino, cel care încercase o politică de eliberare de sub jugul turcesc. în felul
acesta el se considera în drept de a pretinde scaunului domnesc din Tara Românească şi
moştenitorul politicii lui Şerban Cantacuzino. De aici înainte, se accentuează duşmănia dintre
el şi Constantin Brîncoveanu.
Timp de 10 ani — 1700—1710 — Dimitrie Cantemir aşteaptă la Constantinopol
împrejurarea favorabilă de a recăpăta tronul uneia din ţările româneşti, la care se simţea
îndreptăţit. O oglindă a propriilor sale frămîntări, cît şi a luptelor politice dintre boierii
munteni şi moldoveni pentru ocuparea tronurilor celor două ţări româneşti este scrierea sa
Istoria ieroglijică terminată în anul 1705. Intervenţiile lui Dimitrie Cantemir pentru a
reveni ca domnitor nu se bazează pe obişnuitele mijloace de corupţie ale vremii, fiindcă trăia
destul de strâmtorat. El avea mulţi prieteni în lumea musulmană care-1 preţuiau. Aceştia l-au
ajutat ca în 1710 să recapete domnia în Moldova.
Convins de slăbiciunea politică şi morală a Imperiului Otoman, Dimitrie Oantemir
vine în Moldova cu gîndul să joace un mare rol în istoria ei, eliberînd-o de sub suveranitatea
turcească. Perioada, aceasta de 10 ani este luminată de înălţătorul gînd al servirii patriei sale.
Eliberarea aceasta urma să se producă cu sprijinul Rusiei lui Petru cel Mare a cărui faimă se
impunea în Europa vremii. „Prinţul moldovean avea legături strînse încă de la Constantinopol
cu Petru Tolstoi, priceput diplomat şi sfetnic intim al ţarului Petru cel Mare. Tolstoi, de la
1701, de când venise ca sol permanent al ţarului la Constantinopol, depunea o vastă activitate

16
C. Măciucă, op. cit, p. 135.
17
Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1661—1729 (Cronica anonimă racoviţeană).
pentru a cunoaşte stările de lucruri din ţările supuse Porţii şi a stabili legături cu capii acestor
popoare, pregătind premisele unei confederaţii îndreptată împotriva imperiului otoman. Nu
exista nici o îndoială ca Dimitrie Cantemir a promis lui Petru Tolstoi, în cazul că va obţine
domnia vreunuia din cele două ţări române, sa sprijine politica rusească îndreptată împotriva
Porţii, să scuture jugul turcesc şi să ridice armele împotriva opresorilor în cazul unui război.
Într-o scrisoare a sa din 1721, Cantemir reaminteşte ţarului fidelitatea şi consecvenţa politicii
sale: „Fiind la Constantinopol n-am călcat făgăduinţele pe caire le-am făcut excelenţei sale
Petru Andreevici Tolstoi, ceea ce poate mărturisi...şi excelenţa sa. Iar cum am venit în
Moldova, înainte şi după venirea majestăţii voastre în ţara noastră, am păstrat aceeaşi credinţă”18.
Dimitrie Cantemir ajunge domnitor în Moldova la 14 noiembrie 1710, domnind pînă la 16
iulie 1711. în acest timp, el a fost preocupat de două lucruri esenţiale: 1.eliberarea ţării ,de sub jugul
otoman prin alianţa cu Rusia; 2.doborârea regimului aristocratic din Moldova şi instaurarea unei
monarhii autoritare. Pentru a realiza primul scop, el se aliază cu Petru cel Mare şi luptă la Stănileşti
împotriva armatei turceşti. Ca să realizeze pe cel de-al doilea scop, el înfăptuieşte o serie de reforme
sociale menite să supună pe boierii mari şi să creeze domniei un suport în categoriile sociale mijlocii:
boierimea mică, ţărani şi orăşeni19.
Tratatul de alianţă dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, încheiat la 13 aprilie 1711,
însemnează începutul unei perioade noi în istoria relaţiilor ruso-române. În tratat, se prevăd dispoziţii
de felul acestora : „Ţarul nu se va amesteca să schimbe pe domnii Moldovei, ci, va lăsa această
domnie pe seama familiei Cantemir. Familia Cantemir va forma dinastia ereditara a Moldovei, cu
dreptul de a se transmite tronul, în linia fiilor şi ramurilor colaterale". Ultimele dispoziţii se ocupa de
soarta domnitorului în cazul unei neizbînzi în campania care se va desfăşura. „Dar dacă totuşi turcii
vor izbuti sa cucerească Moldova, domnul ei (Dimitrie Cantemir) se va retrage în Rusia, unde i se vor
da moşii cu un venit echivalent cu acela al unui domn al Moldovei”. Referitor la pierderea palatelor pe
care le avea la Constantinopol se prevedea că ele vor fi compensate cu palate în capitala Rusiei.
Tratatul stipula în articole speciale: inviolabilitatea şi independenţa Moldovei ca si răsturnarea
regimului aristocratic boieresc din Moldova şi înlocuirea lui cu monarhia absolută. Aceasta reprezenta
un progres în dezvoltarea politica a statelor, faţă de statul boieresc feudal20.
Războiul împotriva turcilor, pentru eliberarea Moldovei, de la Stănileşti, a jost un
război popular, deoarece atunci cînd Dimitrie Cantemir a dat proclamaţia pentru adunarea
oştirii, au început a veni sub arme o mulţime de oameni din toate categoriile sociale. Aceasta
o afirmă Ion Neculce în cronica sa21. Primele unităţi ruseşti intrară în laşi, la începutul lui

18
C. Măciucă, op. cit, p. 135.
19
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 97—101.
20
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102—109 şi „Viaţa lui D. Cantemir” în Ist. Imperiului Otoman, partea a II-a, p.
799.
21
Ion Neculce, „Letopiseţul ţării Moldovei", ed. Iordan (I-a), p. 268.
iunie 1711, sub comanda lui Kropotov. Tot atunci, Dimitrie Cantemir, trece pe faţa de partea
ruşilor. El merge în întâmpinarea grosului armatelor ruseşti la intrarea lor pe pămîntul
Moldovei, conduse de generalul rus Şeremetev. Domnitorul era însoţit de cîţiva dintre
căpeteniile armatei moldovene.
La 24 iunie sosi şi ţarul Rusiei, Petru cel Mare, în Iaşi. În timpul acesta, Dimitrie
Cantemir era în tabăra generalului Şeremetev. Auzind că ţarul a sosit în capitala Moldovei se
întoarse repede în oraş însoţit de generalul rus. în timpul acesta,, mitropolitul ţării şi boierii îl
primiseră cu tot protocolul. La. sosirea lui D. Gantemăr în Iaşi, ţarul vizită monumentele isto-
rice ale oraşului, încîntîndu-se de frumuseţea „Goliei", a „Trei Ierarhilor" şi de vrednicia şi
ospitalitatea poporului moldovean. Atît la vizita ţarului prin oraş, cit şi la masa dată în cinstea
sa a participat şi hatmanul Ion Neculce, descriind cu amănuntul toate acestea, mai tîrziu, în
cronica sa. Cele două figuri proeminente ale evenimentului: ţarul Petru I şi domnitorul
moldovean Dimitrie Cantemir şi-au avut memorialiştii lor, care au imortalizat momentul.
Peste mulţi ani de la petrecerea evenimentului, Neculce îşi va aminti de acest măreţ eveniment
din istoria Moldovei şi oprindu-se asupra figurii ţarului ne va lăsa un portret de o rară
autenticitate: „împăratul era un om mare, mai înalt decît toţi oamenii, iar nu gros, rătund la
faţă şi cam smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap, fluturând. Şi nu cu mărire şi fală ca
alţi monarhi, ce umbla fiecum, prost la haine, şi numai cu doao, trei slugi, de-i era de grija
trebilor. Şi umbla pre gios, fără alaiu”22. Unul dintre ofiţerii ţarului care era şi el de faţă la
întîlnirea dintre cei doi conducători de popoare, francezul Moreau de Brassey, ne-a lăsat
portretul lui Cantemir : „Acest domnitor era un om. de mică statură, cu trupul şlefuit în chip
delicat, bărbat frumos, grav, şi cu o înfăţişare aşa de plăcută, cum nu am văzut niciodată în
viaţa mea. Era om politicos, afabil, cu conversaţie blîndă, politicoasă, curgătoare, vorbind
latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei care vorbesc aceasta limbă şi care
aveau bucuria de a se întreţine cu acest principe”23. în timpul acestei vizite, Petru I împreună
cu Dimitrie Cantemir plănuiră o răscoală a tuturor popoarelor subjugate de turci. Se punea
mare preţ pe intrarea lui Constantin Brîncoveanu în război alături de armatele ruso-române, în
special pentru asigurarea aprovizionării armatelor cu alimente. Toma Cantacuzino, prietenul
lui Dimitrie Cantemir, de la Constanţinopol, apare şi el în tabăra de la Iaşi asigurîndu-1 pe ţar
că şi muntenii în frunte cu mitropolitul ţării, Antin Ivireanul, sînt alături de ruşi. Tot el aducea
la cunoştinţă că Brîncoveanul, domnitorul ţării, stă cu armata la Urlaţi, nehotarît de partea cui

22
Ion Neculce, op. cit., p. 275—277.
23
Moreau de Brassey, Memoires politiques, Amsterdam, 1716, I, p. 47, apud. P. P. Panaitescu, op. cit, p. 113.
să se declare. Toma Cantacuzino reprezenta atitudinea Cantacuzinilor care mergeau mai
botărâţi decît Brîncoveanu alături de ruşi.
Turcii priveau cu teamă războiul în către erau atraşi. Pregătiră în vederea acestei
campanii o oaste puternică. Totuşi, neîncrezători în victorie, începură tratative cu ruşii pentru
încheierea păcii. În acest sens, îl rugară pe Hrisant, patriarhul Ierusalimului, să mijlocească
prin intermediul lui Brîncoveanu pacea cu ruşii. Fiindcă nici Brîncoveanu nu vedea clar de
partea cui va fi victoria, acceptă această misiune. Alese pentru îndeplinirea ei pe Gheorghe
Castriotul, sfetnic de taină al său şi bine cunoscut şi lui Petru cel Mare din 1698, cînd îi pro-
pusese, din partea lui Brîncoveanu, să pornească un război împotriva turcilor spre a
elibera de sub turci pe ortodocşii din Balcani. Sfetnicul lui Brîncoveanu îi aducea vestea lui
Petru cel Mare că domnitorul muntean nu se poate ţine de obligaţia strîngerii zaherelei, ceea
ce era foarte important pentru sorţii războiului. Pe de altă parte, aducea din partea turcilor
propunerea încheierii unei păci, în urma căreia Turcia ceda Rusiei ţările româneşti. Petru cel
Mare respinse oferta turcească pe considerentul că el nu urmărea acapararea ţărilor româneşti,
ci eliberarea nu numai a lor, dar şi a bulgarilor şi sârbilor de sub jugul otoman. În felul acesta,
războiul era hotărît, Dimitrie Cantemir aşteptând cu încredere victoria armatelor ruso-ro-
mâne24. Era aşa de încrezător în victorie încât refuzase sugestia ţarului de a-şi evacua familia
la Cameniţa, lăsând-o la Cetăţuia asigurată de o pază neînsemnată25. Iluzia aceasta avea să i
se spulbere curând, căci Petru cel Mare preocupat de „rezolvarea definitivă a problemei Mării
Baltice, fusese silit să accepte un război pe care nu avusese răgazul să-1 pregătească”26.
Numărul ostaşilor săi era în jurul a 40 000, iar al turcilor era de trei ori mai mare. Cu toate
lipsurile acestei organizări, oastea ruso-română însufleţită de prezenţa în mijlocul ei a
căpeteniilor supreme ale statului şi condusă de militari încercaţi în bătălii a fost aproape de
victorie de mai multe ori, fără să fi ştiut aceasta. Silită să susţină bătălia în poziţii nefavorabile
desfăşurării armatelor, precum şi lipsită de alimente, ea şi-a dovedit de mai multe ori
vigoarea. Însuşi domnitorul moldovean, Dimitrie Cantemir, iese la luptă în cîmp deschis şi în
fruntea a 2 000 de moldoveni despresurară un detaşament de ruşi şi apoi împreună cu aceştia
rezistară unei armate turceşti de 10 ori mai numeroasă. Neculce va consemna evenimentul cu
ocazia descrierii bătăliei de la Stănileşti, subliniind cu mîndrie actul de bravură al armatei şi al
domnitorului său27. Cu aceeaşi mîndrie vorbeşte şi D. Cantemir despre oastea condusă de el în
acest război cu ocazia ajutorului dat ostaşilor generalului rus Ianus încercuiţi de turci. „Timp

24
G. Măciucă, op. cit., p. 180—181.
25
I. Neculce, op. cit., p. 288—289.
26
C. Măciucă, op. cit., p. 184.
27
I. Neculce, op. cit., p. 284.
de trei ceasuri moldovenii au luptat împotriva a 60 000 de cavalerie turcească şi tătărască,
respingând-o nu fără oarecari pierderi”28. Dezlănţuirea atacului general este încredinţată de ţar
generalului său, Weidemann, care cunoştea tactica de luptă a turcilor. Ieşind în fruntea
armatei, atacul puse în derută pe turci, care speriaţi o luară la fugă. O întâmplare nefericită,
moartea fulgerătoare a generalului care însufleţea frontul, micşoră elanul ostaşilor ruşi, şi
schimba mersul luptei. Dacă asaltul s-ar fi menţinut la tensiunea începutului, victoria ar fi fost
definitivă de partea armatelor ruso-române. Neculce ne meredinţează, ca un martor ocular al
evenimentului, ca încrâncenarea celor două oşti care-şi disputau victoria era înfiorătoare la un
moment dat: „Şi-au început a să bate pre vrăjmaş, cît întunecasă lumea, de nu să vede omu cu
om, şi să vede numai para cum ieşie din pusei. Ca cum ar arde unu stuhîi mare, trestie, pe
nişte vînt mare, ase să vede-focul ieşind din puşci”29.
Tot din descrierea lui Neculce aflăm că scăderea elanului, ostaşilor dintr-o parte şi din
alta, 1-a determinat pe vizir să trimită pe Cerchez Mehmet-paşa „la împăratul Moscului cu
cuvînt de pace”30. Dacă ţarul ar fi ştiut că în armata turcească era o derută totală şi că ienicerii
refuzau să mai încerce un atac, atunci un nou asalt al ruşilor în genul celui de la început, ar fi
făcut „că nici un iniceriu n-ar fi mai rămas". Propunerea delegatului turcesc a stîrnit discuţii
în tabăra ruso-română. Generalii ruşi erau de părere să se accepte pacea, iar „ghenararii cei
streini, nu primie şi dzice? împăratului să nu facă pace. Aşijdere şi un dascăl a împăratului nu
priimie pace şi striga în gura mare să nu ereadză pre păgîni. Aşijdere şi Dumitrascu-vodă cu
boierii moldoveneşti grăie şi ei să nu facă pace”31. Petru cel Mare stătu o vreme în cumpănă,
dar în cele din urmă se hotărâ pentru încheierea păcii. In acest scop trimise o delegaţie
formată din Petru Şafirov, Sava Rogojinski şi Mihai Borisovici Şeremetev să trateze pacea în
spiritul propunerilor făcute de turci prin Gheorghe Castriotul. („Şi au cerşut la Vezitrul, pentru
prada ce făcusă tătarii în ţările moschiceşti, să de turcii Dunărea hotar ruşilor, după cum au
venit şi sol cu porunca Porţii”32). Vizirul respinse propunerile pe motivul „că atunce au fost un
tîrgu şi acmu este altul”33.În cele din urmă pacea s-a încheiat cu pretenţii din ce în ce mai
puţine din partea turcilor. în ceea ce-1 privea pe Dimitrie Cantemir, turcii, la început,
ţineau sa le fie predat domnitorul moldovean, care se hainise34. Ţarul le răspunse: „Aş putea
să dau turcilor toată ţara pînă la Kursk, pentru că îmi rămîne speranţa de a o recupera; dar nu

28
D. Cantemir, Ist imp. otoman, p. 791.
29
Ion Neculce, op. cit., pp. 289-290.
30
Ion Neculce, op. cit., p. 292.
31
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
32
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
33
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
34
Ion Neculce, op. cit., p. 293.
pot în nici un mod să frâng credinţa şi să extrădez pe un principe care pentru mine şi-a lăsat
principatul, căci este cu neputinţă a repara onoarea ce o dată s-a pierdut”35. Neculce ne
încredinţează că. în cele din urmă Vizirul ar fi hotărît să renunţe la această cerere spunînd:
„Pentru un ghiaur, ce să ne sfădim noi, nişte-împărăţii ? Lasă-1 că să va sătura de ce au poftit.
Singur, de bună voia lui a veni la noi”36. Printre alte clauze ale păcii, turcii au acceptat ca
armata ruso-română să treacă nestingherită în Rusia pe vadul care-i va conveni. în felul acesta
armata de la Stănileşti s-a strecurat printre rîndurile armatei turceşti, spre nord, avînd în
mijlocul ei şi pe Dimitrie Cantemir, pe care-1 căutaseră turcii să-1 pedepsească. „Dumitraşcu-
vodă, cu sufletul îndurerat de moarte, părăsea nu numai cîmpul de luptă al unei bătălii oare,
dacă ar fi avut sorti de izbîndă, cum se arătaseră într-o vreme, ar fi schimbat soarta patriei
sale, dar şi ţara al cărei viitor îl visase luminos şi fericit”37.
Dimitrie Cantemir se duse la Laşi însoţit de 200 de soldaţi ruşi, ca să-şi ridice familia.
După ce se odihni două zile, în care timp se şi pregăti pentru un drum lung, părăsi laşul la 16
iulie pentru totdeauna. Trecu Jijia pe la Popricani şi s-a întâlnit la Zagarancea pe Prut cu
armata rusească. Împreună cu aceasta, trecu Prutul pe la Ştefănesti în drepţi ndu-se spre
Mohilau38. Era însoţit de 24 boieri39, majoritatea aparţinând micii boierimi. Marii boieri nu l-
au urmat. Aceştia erau bucuroşi că au scăpat de un domnitor care nutrea un alt fel de
conducere a statului decît aceea care fusese înaintea lui. Mica boierime care 1-a urmat, îl
însoţise pe cîmpul de bătălie de la Stănileşti, luptînd sub comanda sa. îl însoţeau în pribegie şi
mulţi oşteni dintre ţăranii liberi şi mazilii care luptaseră de asemenea la Stănileşti 40. O dată
ajuns pe pămîntul Rusiei, Cantemir face propuneri ţarului cum să fie aranjat el şi cei 4 000 de
moldoveni care-1 însoţeau. Pe lângă cererea de moşii şi curţi la Moscova, el îşi exprimă
dorinţa să nu fie supus nici unei autorităţi ruseşti, decât ţarului, iar cei 4 000 de moldoveni ca
foşti supuşi ai lui sa rămână sub autoritatea lui directă. Petru cel Mare aprobă toate punctele
propuse de Cantemir. Fostul domnitor al Moldovei capătă titlul de „principe prea luminat”, i
se dau curţi la Moscova şi moşii lîngă Harcov. După o scurtă şedere la Kiev, se stabileşte la
Harcov. În cele 13 sate de pe moşiile date lui Cantemir, se stabilesc moldovenii săi şi întreaga
regiune locuită de ei se bucură de autonomie specială41. În ianuarie 1713 se mută cu întreaga
familie la Moscova.

35
D. Cantemir, Ist. imp. otoman, p. II-a, p. 793.
36
Ion Neculce, op. cit., pp. 293-294.
37
C. Măciucă, op. cit,, p. 192.
38
Ion Neculce, op. cit, p. 296.
39
Ion Neculce, op cit., p. 297 dă numele şi rangul boieresc al fiecăruia dintre cei 24 boieri.
40
Ion Neculce, op. cit., p. 297.
41
Şt. Ciobanu, Ist. Ut. române vechi, IV, pag. 105—106
Dumitraşcu-vodă a stat în Rusia 12 ani. Acest timp reprezintă anii cei mai fecunzi ai
activităţii sale de creaţie. Mediul înnoitor în care trăia, rezultat al reformelor introduse de Pe-
tru cel Mare, a înrâurit în bine şi felul său de a gîndi, facându-1 să treacă de la operele
metafizice la cele de cercetare ştiinţifică cu aplicare la istorie şi geografie. Sub raportul ideilor
politice, el găseşte aici realizat modelul monarhiei autoritare pe care o preconizase. Din punct
de vedere al condiţiilor de viaţă, el s-a bucurat de toate avantajele. După cum am văzut mai
sus, i s-a acordat titlul de principe al Rusiei, şi o pensie anuală de 6 000 de ruble.
Primii ani de şedere în Rusia sînt întunecaţi şi de unele amărăciuni, care i-au influenţat
felul de a fi. Astfel, în primăvara anului 1713, la 11 mai îi muri soţia, doamna Casandra, tînără
încă, avînd numai 30 de ani. Şi tot în acelaşi an, o parte din boierii eare-1 însoţiseră capătă
învoirea de la ţar să se întoarcă în Moldova, unde fuseseră iertaţi de Poartă pentru trecerea lor
de partea ruşilor. Aceste împrejurări îl fac să se închidă mai mult în sine, să fie mai ursuz,
lucru care nu plăcea moldovenilor care-1 însoţeau.
Anul 1714 avea sa adauge vieţii sale un deosebit succes, ca o compensare a multor
necazuri încercate între timp. La 11 iulie 1714, Dimitrie Cantemir primeşte diploma de
membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, în care se sublinia raritatea ocupaţiei cu ştiinţa a
monarhilor şi în felul acesta deosebita preţuire a unui caz ca acela al domnitorului moldovean.
în diplomă se spunea : „Pe vremea cînd domnea mai mult Marte (aluzie la război) decît
Muzele, acest lucru era mai degrabă o dorinţă decît o nădejde; dar acum vedem ca fapt
împlinit acest lucru, de cînd prea seninul şi înălţatul Dimitrie Cantemir, principe al imperiului
rusesc şi domn ereditar al Moldovei, printr-o pildă pe cât de demnă de laudă, pe atît de rară şi-
a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice şi prin adeziunea sa societatea noastră a
dobândit o strălucire şi o podoabă unică. Recunoaştem mi veneraţie bunăvoinţa principelui
faţă de noi şi faţă de studiile noastre” (Berlin, 11 iulie 1714)42.
Cum s-a ajuns la această alegere? Într-un valoros articol al prof. M. Şesan, se dau
unele indicaţii ca răspuns la această întrebare43. De aici, aflăm următoarele: Petru cel Mare
are ocazia să se întîlnească cu vestitul filozof Leibnitz, preşedinte al Academiei de ştiinţe din
Berlin, la 20 octombrie 1711, la Ţorgau, în apropiere de Lipsea prin intermediul lui Huyssen,
baron german, care era încă din 1702 în serviciul lui Petru cel Mare. Întâlnirea avea drept
scop discutarea organizării unei Academii de ştiinţe la Petrograd. Pe de o parte, Petru cel
Mare dorea înflorirea ştiinţelor în Rusia sub îndrumarea unei instituţii centrale, pe de altă
parte, Leibnitz stimula crearea a cât mai multe foruri ştiinţifice în diferite state, iar acestea, la

42
P. P. Panaiteseu, op. cit., p. 130.
43
Prof. M. Sesan : Dimitrie Cantemir academician. Mitr. Mold. şi Suc. mai—iunie 1962, p. 507—510.
rândul lor, urmau să aibă legături strânse între ele, încât să se poată vorbi de o republica a
ştiinţelor. Cu ocazia acelei întâlniri, Petru cel Mare i-a vorbit filozofului german despre
învăţatul domn, căruia îi dăduse azil în ţara sa. Ţarul i-a comunicat lui Dimitrie Cantemir la
întoarcerea în Rusia discuţiile cu Leibnitz, facînd în felul acesta legătura între cei
doi învăţaţi ai vremii. Între timp, Leibnitz îşi pierduse ascendentul asupra Academiei de ştiinţe
din Berlin. Legătura între Rusia şi această instituţie o făcea, acum, baronul Huyssen. Acesta
va fi mijlocitorul între Dimitrie Cantemir şi Academia de ştiinţe din Berlin şi tot el este acela
care îl recomandă să intre în acest for ştiinţific. Cu ocazia alegerii ca membru al acestei
instituţii, Dimitrie Cantemir comunică lista lucrărilor sale care urmau să se definitiveze în
scurtă vreme, în felul acesta a fost ales membru al Academiei de ştiinţe din Berlin, fostul
domnitor moldovean. Dumitraşcu-Vodă a fost apreciat de Academia de ştiinţe din Berlin nu
numai în timpul vieţii sale, ci şi după moarte, lucrările sale fiind citate în diferite reviste de
specialitate şi traducându-i-se principalele lucrări în limba germană. (Incrementa atque
decrementa aulae othomanicae, Hamburg, 1745; Descriptio Moldaviae Hamburg 1769 şi
1771).
Cu gîndul mereu la ţara de care se despărţise, el se hotărăşte să-i consacre două cărţi în
care să descrie pe larg frumuseţile, bogăţiile, obiceiurile şi trecutul istoric. La aceasta a fost
Invitat şi de Academia care-1 alesese membru. E vorba de Descriptio Moldavie compusă între
1714 şi ianuarie 1716, ca de Hronicul vechimii romano-moldovlahilor început în anul 1717, a
cărui primă versiune, a fost Historia Moldo-Vlachica. Afară de aceste două lucrări, Dimitrie
Cantemir a mai scris alte două cărţi: una legată de istoria universală, care i-a creat reputaţia de
istoric european intitulată: Incrementa atque decrementa aulae othomanicae şi alta legată de
interesele familiei: Vita Constantini Cantemyrii.
Fiind cunoscut în cercuri din ce în ce mai largi în Rusia ca şi în lumea ştiinţifică
europeană, la 20 februarie 1721, Dimitrie Cantemir este chemat la Petersburg, devenind
sfetnicul şi colaboratorul ţarului în cîrmuirea Rusiei. Ridicarea la acest rang s-a făcut prin
ucazul ţarului în care se spunea: „Domnilor senatori, după primirea prezentei, veţi recunoaşte
pe domnul Moldovei, cneazul Dimitrie Cantemir, ca sfetnic intim şi membru al Senatului”44.
În felul acesta el a intrat în micul număr de demnitari care împreună cu ţarul au iniţiat refor-
mele sociale, administrative şi militare din Rusia acelei vremi, în calitatea sa de senator îi
revine meritul de a fi propus senatului rusesc la sfîrşitul anului 1721 să acorde lui Petru cel
Mare titlul de „Tatăl patriei, împărat al tuturor Rusiilor". Titlul de împărat era purtat în Europa
numai de Carol al Vl-lea de la Viena. Un titlu asemănător „pater patriae" se dădea împăraţilor
44
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 135. Senatul era forul suprem al Rusiei care alcătuia legile ţării.
romani prin votul senatului. Senatul Rusiei dîndu-i acest, titlu lui Petru cel Mare se situa pe
linia glorioasă a împăraţilor romani cu care se putea asemăna ţarul Petru. în acelaşi timp,
luarea acestui titlu de către suveranul rus însemna prezenţa Rusiei în Europa ca putere egală
cu cea mai mare împărăţie a vremii de pe continent. Cel care 1-a sfătuit pe Ţar sa ia acest titlu
corespunzător noii situaţii a Rusiei în Europa a fost Dimitrie Cantemir45.
Ultima manifestare politică a lui Dimitrie Cantemir a fost participarea s ia la campania
lui Petru cel Mare în Caucazia, în anul 1722. El avea misiunea sa redacteze proclamaţiile ţaru-
lui în limba localnicilor. Ou această ocazie, el şi-a strîns date în vederea unei lucrări despre
Caucazia cu privire la geografia şi istoria culturii ei. în urma campaniei din Caucazia, se
semnează un tratat la Constantinopol (12 iunie 1724) prin care Rusia capătă întreg malul de
apus al Mării Caspice cu localităţile Derbent şi Baku. în timpul acestei campanii, boala de
care suferea Dimitrie Gantemir — diabetul — se înrăutăţeşte. Este nevoit să se întoarcă la
moşia sa de lîngă Moscova - Dimitrovka - unde îşi aşteptă sfîrsitul care-i veni repede. La 21
august 1723, după amiază, la orele 7 şi 26' a încetat din viaţă înainte de a împlini 50 de ani.
Corpul îmbălsămat a lui D. Cantemir a fost dus la Moscova şi îngropat la 1 octombrie în
biserica zidită de el, în curtea mănăstirii greceşti. Acolo, se mai găseau înmormîntaie : prima
soţie, Casandra Cantacuzino şi fiica sa Smaragda, moartă de tuberculoză în 1720, când abia
împlinise 19 ani. Mai târziu, tot aici a fost înmormântată şi Măria, fiica sa, în 175746.
În anul 1935, osemintele lui Dimitrie Cantemir au fost aduse în Iaşi, unde se găsesc
depuse la mînăstirea Trei Ierarhi, împlinindu-i-se dorinţa de a se odihni în mijlocul poporului
la a cărui înălţare a gândit până în ultima clipă a vieţii.

3. Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un

autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru prunci"47

45
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 136.
46
C. Şerbaa, Jurnalul lui Ivan Iliinski, Studii VIII 5—6 — 1953, p. 134.
47
Traducere publicată în Biserica Ortodoxa Română, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1973: Locuri obscure în
Catehismul tipărit in slavoneşte de un autor anonim sub titlul „ Prima învăţătură pentru prunci", iar acum
clarificate de principele Dimitrie Cantemir, pp. 1063-1J11. Pasaj citat slavoneste, pentru care Cantemir trimite Ia
lucrarea Jui Calvin, Comentariu la Geneză, cap. VI. De fapt, în comentariul său, Calvin afirmă: „NuIJa amplius
religio ruerit in mundo, sed extincta justitiae luce, omnes ad peccandum proiecti fiierint" (ediţia Oliva Stephani,
Geneva, MDL111, p. 56). Mai plastic în alt loc: „Agnoscentur omnes esse mâlos... a pueritia nihil sâni, nec
sinceri, quia toţi ad malum ruunt" (Ibid., p. 67). Această rostogolire inevitabila spre rău nu poate oferi, desigur,
calvinilor altă ieşire decât predestinaţia absolută. Tocmai lucrul acesta ÎJ combate Cantemir Ia Teofan
Procopovici, care susţinea în legătură cu posibilitatea omului de a se mântui doar punctul de vedere calvin.Vezi
H. Hoch, Dieruss. OrthodoxieimpetnnischenZeitalter, Breslau 1929, p. 140.
Se spune în „predoslovia" acestui Catehism, pe foaia 2 că „din vârsta prunciei
izvorăsc, ca dintr-o rădăcină, şi binele şi răul pentru întreaga viaţă. Iar pricina aceasta ar fi
că, prin stricarea firii omeneşti, adusă de păcatul strămoşesc, încă de la începutul vieţii
suntem porniţi spre rău, după cum zice Scriptura (Fac. 6, 5 şi 8, 21), cugetul inimii omeneşti
se pleacă spre rău încă din tinereţele lui"48.
Acest scriitor care nu-şi dă numele afirmă, aşadar, că toate patimile şi faptele urâte ale
omului izvorăsc din stricarea cea dintâi a firii, de care s-au făcut vinovaţi strămoşii noştri în
urma păcatului lor, încât oamenii au ajuns de atunci ca de când pornesc în viaţă să încline şi să
se plece numai spre rău, pentru care lucru aduce mărturii din Sfânta Scriptura, care zice că tot
cugetul inimii omeneşti, din copilărie, e pornit numai spre rele.
Bine şi adânc cugetă acest scriitor. Cu toate acestea, cu greu se va putea lipsi vârsta
nevinovată a copilăriei de o bună creştere. Atunci, însă, trage concluzia că „cu greu ai putea să
nu fii rău, după ce odată te-ai născut rău, scriitorul nostru şi-a dat pe faţă ce anume voia să
spună. Dar ne întrebăm: cum se face că răutatea omului - aşa cum a rămas ea după furia
primului păcat - duce în chip inevitabil tocmai acolo că unii sunt rânduiţi să se nască răi, iar
alţii, dimpotrivă, sunt predestinaţi să fie buni?49
Fără îndoială că trebuie să admitem că din punct de vedere moral nu e nimeni bun
decât singur Dumnezeu. Din punct de vedere natural, însă, toate sunt bune din câte a făcut
Dumnezeu, şi în primul rând omul, care a fost „zidit după chipul şi asemănarea Lui" (Fac. 1,
26-27). Căci, chiar dacă în mod general se poate vorbi la om despre imperfecţiuni, totuşi, dacă
nu spunem măcar că el a fost creat printr-un act al atotputerniciei Sale, greşim fată de
înţelepciunea, de puterea şi de bunătatea nemărginită a Domnului.
Or, dacă rânduiala firii e unitară, atunci şi lucrarea sau desfăşurarea ei e una şi aceeaşi,
adică chipul în care se nasc şi trăiesc muritorii pentru că dacă după fire toţi sunt buni când se
nasc, tot aşa după legea Duhului toţi pot ajunge buni, desigur dacă vor ei 50. Pentru că din clipa
în care unii ar fi fost aleşi să fie numaidecât buni - ceea ce e departe de cugetul sau credinţa
unui creştin ortodox - ar urma că nici amestecul cu cei răi niciodată n-ar putea strica
deprinderile bune. Şi invers: dacă unii ar fi fost predestinaţi să fie răi, atunci în zadar am mai
încerca să-i disciplinăm spre bine şi omenie, căci după axioma cunoscută, ceea ce-i din fire,
rămâne cum a început51.

48
Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima
învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 95.
49
Ibidem, p. 97.
50
Ibidem, p. 98.
51
Ibidem, p. 98.
E limpede, aşadar, că în mod firesc toţi s-au născut buni; după naştere, însă, prin
contact cu cei răi sau dacă n-au avut parte de deprinderi evlavioase şi bune, oamenii ajung să
se dedea la rele. Aceasta e şi învăţătura Sfintei Scripturi, anume că inima omului, nu prin
naştere, ci abia după ce mai creşte, cum precizează Scriptura, la tinereţe, atunci ajunge să
încline spre rău şi anume după ce din propria lui putere de judecată ajunge să deosebească
binele de rău. Căci la naştere, chiar dacă prin stricăciunea încuibată în fire şi prin greşeala
protopărinţilor se cuvenea o pedeapsă corespunzătoare, totuşi aşa-numita lumină firească a
minţii precum şi acea facultate de a voi liber una sau alta au rămas mai departe de om,
necontractând el ceva mai rău decât pedeapsa pentru călcare şi pentru păcatul neascultării,
adică moartea vremelnică a trupului, iar pentru suflet moartea veşnică, respectiv nesfârşitul
rău al chinurilor netrecătoare. Cu alte cuvinte, omul cel dinafară suferă cruzimea nimicirii şi
stricăciunii, pe când cel dinăuntru - sufletul - a fost răscumpărat cu preţul propriului sânge al
Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, desigur dacă aici pe pământ va fi vrut să cunoască şi
să mărturisească cum că Hristos este mântuitorul său, al Cărui glas 1-a auzit chemând pe toţi
la Sine şi cerându-le să îndeplinească din toate puterile poruncile Lui52. Potrivit acestei
chemări universale - nu-i zic particulară, cu toate că fiecare ins în parte e şi el chemat printr-o
lucrare a Duhului Sfanţ - nu-i nici o deosebire între un grec, barbar sau scit (Gal. 3, 28) de
orice sex sau vârstă ar fi ei, pentru că Domnul a zis: „Veniţi la Mine toţi" (Matei 11, 28). Or,
dacă-i cheamă pe toţi, înseamnă că toţi pot veni, altfel s-ar contrazice atotştiinţa
dumnezeiască. Tot astfel, dacă s-ar face vreo deosebire în legătură cu genul, sexul sau vârsta
cuiva, s-ar greşi faţă de milostivirea şi bunătatea dumnezeiască.
Din cele mai de sus trebuie să tragem concluzia că, din punct de vedere natural, la
naştere toţi oamenii sunt buni şi bine concepuţi, dar că, începând din tinereţe, potrivit legii
morale, orice om poate ajunge să încline sau să se dedea la rele, pentru care motiv urmează că
încă de atunci, de la vârsta tinereţii, oamenii trebuie îndrumaţi spre deprinderi creştineşti şi de
omenie, pentru ca să asculte de cine îi cheamă, să se încreadă în cele spuse şi să ţină poruncile
(Ioan 14, 15, 21; 15, 20), bine ştiind că cel ce zice că cunoaşte pe Dumnezeu, dar poruncile
Lui nu le ţine, e mincinos (1 Ioan 2, 4), fiindcă credinţa fără fapte e moartă (Iacob 2, 26).
în aceeaşi prefaţă, la foaia 5 citim: „Ni se porunceşte să facem o cărticică cu explicarea
limpede a legii dumnezeieşti şi a simbolului credinţei etc.”53.

52
Ibidem, p. 97.
53
Ca şi citatele de mai sus (din Catehism, toate subliniate), si acesta e redat în slavoneşte, apud Teodor Bodogae,
Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru
porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 102.
In ce măsură a îndeplinit din câte promite cu mână largă autorul nostru urmează să
vedem mai târziu din cele scrise de el, deşi pare că dă semne de retragere atunci când - se
vede - se grăbeşte să spună că dacă s-ar ivi vreo îndoială despre aceste interpretări, să se ştie
că el va mai scrie încă o carte, care va cuprinde dovezi şi mai clare aduse din Sfânta Scriptură,
despre care citeşte, dacă vrei, mai pe larg ultimul capitol al acelei cărticele.
In această prefaţă la foaia 5 se spune: „Copiii să înveţe să citească şi să progreseze în
citire, folosindu-se de litere şi sunete si să nu înveţe pe de rost psalmi şi molitve, ci mai
curând tâlcul lorsă-l înveţe"54.
Pentru orice creştin, care vrea cu tot dinadinsul să înveţe carte şi prin ea să cunoască
legea lui Dumnezeu, orice metodă e bună, numai să se propună tineretului creştin cu bună
intenţie şi cu conştiinţă curată. Cu toate acestea, Maica Biserică universală (pe care ortodocşii
s-au obişnuit, spre a o deosebi de a eterodocşilor ori a schismaticilor, s-o numească orientală
şi grecească) n-a fost mai puţin prevăzătoare atunci când, primind, prin uz, poate chiar de la
apostoli, unele tradiţii străvechi creştine despre modul şi metoda cum trebuie să înceapă copiii
să înveţe carte, precizând chiar şi ce trebuie să audă mai întâi şi ce mai pe urmă, adică cu ce
hrană trebuie început - potrivit puterii de pricepere a copiilor, pe linia a ceea ce se numeşte în
general „bună creşte" - şi fixând şi cu ce măsuri trebuie progresat ulterior spre hrană mai
vârtoasă, rânduind şi predând, pentru formarea lor intelectuală, mijloace cât mai uşoare şi mai
potrivite. Această metodă se predă până astăzi peste tot locul unde înfloreşte învăţătura
Bisericii răsăritene, iar rânduiala acestui aşezământ e următoarea:
Când copilul împlineşte 4-5 anişori de când a fost renăscut prin Evanghelia lui Hristos
şi ajunge să i se împărtăşească primele noţiuni de învăţătură, el va trebui să audă mai întâi de
la dascălul său numele şi chemarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci: „Cruce-ajută", pentru
că e semnul Crucii, care de bună seamă c-a fost primit prin tradiţie ca simbol al credinţei
ortodoxe încă de la sfinţirea prin Sfântul Botez, unde slujitorul, invocând lucrarea nevăzută a
Duhului Sfânt, spune despre Neofit: „Prin puterea Crucii tale, Doamne, să se zdrobească toată
puterea potrivnică”55. De aceea, dacă nu mă înşel, şi Sfântul Grigorie de Nazianz învaţă şi
confirmă că, după un vechi obicei al Bisericii, orice lucrare ce vrei să o începi trebuie s-o
porneşti cu Sfânta Cruce. Căci când noi ne întărim cu semnul Sfintei Cruci nu ne gândim la
altceva decât la patimile, moartea şi învierea Mântuitorului, prin care lumea şi mai ales
diavolul şi moartea au fost biruiţi.

54
In slavonă Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul
„Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi,
2003, p. 105.
55
Cî.Aghiasmatar, Bucureşti, 1972, p. 20.
Şi atunci, dacă noi creştinii ortodocşi nu avem nimic mai vechi şi mai de folos în
primul rând decât Sfânta şi de viaţă facătoarea Cruce, nu ne putem destul mira de ce în tot
acest „Catehism" despre Cruce nu se pomeneşte deloc nicăieri. In ce mă priveşte, aş crede că
a fost trecută cu vederea din pricina grabei prea mari de a cuprinde pe scurt toată învăţătura
pruncilor. Ce vor gândi alţii, ei vor şti.
În al doilea rând, şi încă deodată cu facerea semnului Crucii, copiii să înveţe să spună
şi cuvintele: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”56.
În al treilea rând, să deprindă alfabetul.
În al patrulea rând să înveţe mica rugăciune a Sfinţilor Părinţi, care sună aşa: „Pentru
rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Doamne Iisuse Hristoase mântuieşte-ne pe noi", pentru ca să
înţeleagă că tocmai Sfinţii Părinţi, Apostolii, ca şi doctorii Bisericii, mucenicii şi ceilalţi sfinţi,
ei sunt pilda şi norma bunelor şi creştineştilor noastre rânduieli şi că prin rugăciunile lor către
stăpânul lumii ei mijlocesc fără încetare pentru noi înaintea lui Dumnezeu, către Care au
încredere şi îndrăzneală, să-L facă milostiv spre noi, ca unii care credem cu tărie şi ştim că
după plecarea din această stare trecătoare a vieţii, sfinţii sunt mai tari decât erau mai înainte,
după cum confirmă şi Sinodul al şaptelea Ecumenic această învăţătură a Sfanţului Ioan Gură
de Aur57.
În al cincilea rând, e bine să înveţe copiii rugăciunea legată de salutarea
Arhanghelului: „Maică a lui Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, cea plină de dar, că ai născut
pe Mântuitorul sufletelor noastre...", căci această scurtă rugăciune ne duce în mod pedagogic
de la lucruri mai simple la cele mai înalte, cerând minţii să înveţe că Preafericita Fecioară
Măria este Născătoare de Dumnezeu şi ca atare trebuie cinstită mai presus decât orice făptură,
după Dumnezeu, şi că prin rugăciunile şi mijlocirile ei către Dumnezeu şi Fiul Său se ţine
lumea şi neamul omenesc poate ajunge la mântuire, cum a definit şi Sinodul al şaptelea
Ecumenic58. Dar despre aceasta vezi mai pe larg mai încolo,
În al şaselea rând, urmează rugăciunea împărate ceresc, o invocare adresată Duhului
Sfânt, singurul care împarte darurile şi bunurile cele desăvârşite şi care, venind să curăţească
inimile de orice înşelăciune, îşi face sălaş în sufletele credincioşilor, care ajung astfel mai
56
Carmina, P.G. 37, 1403-4 (liber). Ibidem, în Julianum: „Până şi soldaţii la masă obişnuiesc să-şi facă cruce".
Ambrozie, Sermo 43: „Toate să le începem cu sfânta cruce", apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în
Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie
Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 111.
57
Migne, P.G. 50, 520. în traducerea latină a actelor Sinodului al VH-lea ecumenic, Anastasie Bibliotecarul,
Migne, PX. 129, 216,apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor
anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2003, p. 107.
58
Din scrisoarea papei Adrian la ses. II a Sin. VII Ecum. Mansi, concil. coli. XII, 975 S-u. Vezi §i Hefele-
Leclerq, Hist. des conciles, III, 2, p. 671-673.
pregătiţi să înţeleagă taina Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, care se desfăşoară în viaţa
lumii.
În al şaptelea rând, vom deprinde întreita cântare „Sfinte Dumnezeule", care n-a
izvorât din minţi omeneşti, ci provine de la puterile cereşti şi care ne învaţă că Dumnezeu este
în acelaşi timp Unul, dar totodată şi întreit. Aceasta este formula de a-L lăuda, a-L preamări, a
ne închina şi a ne ruga invocându-L în chip ortodox, în duh şi în adevăr, prin întreită şi sfântă
cântare. Căci, cum spune Scriptura, nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" (lucru pe care-1 fac
atât iudeii cât şi mahomedanii, cât şi toată mulţimea religiilor păgâne), ci numai cel ce-L va
chema cu credinţă tare: „Sfânt, sfânt, sfânt" etc. şi „Treime sfântă, mărire ţie", numai aceia
vor intra întru împărăţia cerurilor (Matei 7, 21)59.
În al optulea rând, aducem „mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", pentru că după
arătarea atât de neînţelesei taine a luminii Prea Sfintei Treimi, pe care însuşi Hristos Domnul,
Dumnezeu deplin şi om deplin ne-a descoperit-o nouă prin har, prin Duhul Sfânt, cel din Tatăl
purcezător şi ne-a învăţat, pe cât ne îngăduie puterile firii noastre omeneşti de a prinde şi
înţelege lucrurile, că Prea Sfintei Treimi, adică unicului şi adevăratului Dumnezeu cel singur
vrednic de acest nume trebuie să-I aducem închinare latreutică, mărire şi fapte de mulţumire
acum şi în veacurile cele fără de sfârşit.
În al nouălea rând învăţăm rugăciunea „Prea Sfântă Treime” etc. Căci după ce copiii
au fost îndrumaţi să preamărească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfanţ, sunt îndemnaţi prin
această scurtă rugăciune să se roage în numele Sfintei Treimi, spre a se milostivi spre ei, să le
ierte păcatele, să-i vindece de slăbiciuni, dar nu cumva să creadă că aceste daruri le-ar primi
pentru merite proprii (căci, cum zice Scriptura, toţi întru fărădelegi s-au zămislit şi în păcate s-
au născut) (Ps. 50, 6), ci le primesc numai pentru sfânt numele Lui, pe care-1 mărturisesc
până acum cu gura, iar de acum încolo s-au iâgăduit că-1 vor crede din inimă şi din suflet
pentru totdeauna.
În al zecelea rând învăţăm rugăciunea domnească „Tatăl nostru..." care a fost dată şi
încredinţată Apostolilor de însuşi doctorul slujirii veşnice, Domnul nostru Iisus Hristos,
pentru a-i feri de mulţimea cuvintelor deşarte şi pline de lăudăroşie ale păgânilor (Matei 6, 7),
pe de o parte, iar pe de altă parte pentru a înfrâna mândria şi ipocrizia fariseilor. Primind-o de
la Apostoli, Sfânta Maică Biserica cere copiilor s-o înveţe, aşa scurtă cum este, pentru ca să
înţeleagă că într-adevăr, după renaşterea suprafirească prin botez şi după mărturisirea
credinţei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, duhovniceşte nu suntem născuţi
59
Tema e lărgită de Cantemir şi în restul lucrării, ca şi în Sistema religiei mahomedane, apud Teodor Bodogae,
Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru
porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 112.
nici din sânge, nici din poftă bărbătească (Ioan 1, 13), ci de la Dumnezeu şi toţi suntem fii ai
Celui Prea Înalt. Mai mărturisim tot aici cu smerită şi încrezătoare îndrăzneală că Dumnezeu,
creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, este Tatăl nostru, Căruia I ne putem închina pentru
a-I sfinţi numele, adică a-L preamări şi a aduce închinăciune Fiului Tatălui celui Unul-Născut
printre oameni, până ce va veni împărăţia Lui şi judecata Lui de acum şi până în veac, -
împărăţie în care credem cu tărie că se face voia Lui atâta vreme cât ştim că li s-a dat celor ce
cred în Fiul să fie şi ei fii ai lui Dumnezeu şi, împreună, moştenitori cu Hristos (Rom. 8, 17) şi
câtă vreme din plinătatea harului Lui toţi au primit atât pe pământ, cât şi în cer, şi nădejde au
că vor primi până la sfârşit, belşug de har peste har. în acelaşi fel ne grăbim să gustăm cu
bucurie deplină din nădejdea neclintită că hrana duhovnicească, adică pâinea şi vinul Sfintei
Cuminecături sunt trupul şi sângele Lui, spre iertarea păcatelor făcute zilnic de noi
nerecunoscătorii, statornic ştiind şi crezând că sufletele noastre nu pot trăi fără cina cea de
taină a Domnului, cu toate că şi pâinea zilnică, folosită de noi pentru hrana vieţii trupeşti, o
avem tot din dragostea Lui părintească, prin dărnicia Lui atât de mare. Adăugăm pe lângă
aceasta şi obligaţia şi legământul nostru de a ierta de şaptezeci de ori câte şapte pe zi păcatele
celor ce ne greşesc, după cum şi Dumnezeu ne iartă nouă de nesfârşit de mai multe ori. În
sfârşit, cu toată puterea acestui legământ al nostru, îndrăznim să cerem cu încredere să nu ne
ducă în ispită, adică să nu îngăduie cugetului nostru să fie tulburat şi sedus de duhuri rele şi de
ispite nebune, ci să fie ocrotit şi păzit de ele în aşa fel încât pentru tot cursul acestei vieţi,
slobozi sau neatinşi de scăderi şi de greşeli, să ajungem la Părintele cel desăvârşit, a cărui
împărăţie şi mărire şi putere este în veci de veci, amin.
În al unsprezecelea rând, prin cuvintele: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la
Hristos", Sfânta Maică Biserica îndeamnă pe fiii unui singur botez şi ai unei singure credinţe
ca toţi la fel, într-un singur gând, întrecându-se şi silindu-se să se urce tot mai sus, să se
închine unui singur cap şi împărat, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi Fiul adevăratului
Dumnezeu şi anume printr-o închinare latreutică, adică aşa cum se cade să cinstească făptura
pe făcător, robul pe regele regilor şi păcătoşii pe Dumnezeul nesfârşitei milostiviri, afară de
Care nu mai este alt Dumnezeu şi nici altcineva care să poată ierta păcatele.
În al doisprezecelea rând urmează rostirea Crezului, „Cred într-unui Dumnezeu...", o
rugăciune care conţine Simbolul de credinţă şi mărturisirea Bisericii Ortodoxe, definită de
Sfinţii Apostoli şi apoi întărită şi lămurită de sfintele şapte Sinoade Ecumenice, la care nu
numai un singur cuvânt sau sunet dacă adaugi sau scazi, ci până şi rânduiala silabelor şi
ortografia dacă n-o respecţi cum trebuie, săvârşeşti o fărădelege şi dai semn de cea mai
nelegiuită şi mai ruşinoasă erezie.
Aşadar, e destul pentru copii dacă vor învăţa pe dinafară aceste scurte rezumate
teologice, pline însă de taine negrăite, mărturisindu-le apoi cu gura, chiar dacă cu mintea şi cu
raţiunea nu vor putea să înţeleagă toată adâncimea acelei ştiinţe - deşi Scriptura spune (Ps. 8,
2) că din gura pruncilor a vrut să-şi culeagă laudă Domnul, Care i-a chemat pe toţi la Sine -,
anume că Dumnezeu este Unul, Tatăl, care a făcut toate, apoi Iisus Hristos, Fiul cel Unul-
Născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, nu făcut, ci născut ca Dumnezeu din Dumnezeu, de
o fiinţă cu Tatăl. Apoi, pentru noi păcătoşii, nu dintr-o silă oarecare, ci din propria şi nesfârşita
Lui bunătate a binevoit să Se întrupeze din Duhul Sfânt şi din neîntinata şi pururea Fecioara
Măria, facându-Se om deplin, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, şi pentru a noastră
mântuire a pătimit sub Ponţiu Pilat, S-a răstignit, a murit şi a înviat a treia zi, a omorât, a
nimicit şi a biruit pe diavol, păcatul şi moartea (ca un Dumnezeu singur care face minuni),
după care, ca un biruitor, la 40 de zile înălţându-Se cu trupul la cer, sade de-a dreapta Tatălui,
de la Care, ca Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu cel veşnic, n-a lipsit şi nici n-a fost despărţit
vreodată. Apoi, aşa cum a urcat, va coborî din nou din cer cu mărire, adică cu putere proprie şi
dumnezeiască să judece viii şi morţii, pe drepţi şi pe nedrepţi, a Cărui împărăţie nu va avea
sfârşit, deoarece precum este Dumnezeu nesfârşit, aşa nici împărăţia Lui nu are sfârşit.
Apoi să creadă şi Într-Unui Dumnezeu Duhul Sfânt, care din Tatăl purcede, Cel care
toate le face vii şi împlineşte cu tot felul de daruri tot ce lipseşte, cu Tatăl şi cu Fiul de o
putere şi de aceeaşi nesfârşită mărire şi Care a grăit prin prooroci. Apoi crede şi învaţă despre
Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică; în fine, într-un Botez, spre iertarea
păcatelor (căci care nu se va boteza prin Duh şi apă nu va intra în împărăţia cerurilor) şi
aşteptând cu tărie şi neîndoielnic învierea de obşte a tuturor morţilor şi viaţa veacului ce va să
fie şi care niciodată nu se va sfârşi şi unde drepţilor li se vor da măriri şi bucurii veşnice, pe
când celor nedrepţi chinuri nesfârşite.
Acestea sunt, aşadar, temeliile sau, dacă se poate spune aşa, elementele catehismului
credinţei ortodoxe, pe care Maica Biserică le-a propus mai întâi de toate spre învăţătură fiilor
săi, iar după ce pe acestea copiii le ştiu pe dinafară, sunt puşi să înveţe rugăciunile de seară şi
de dimineaţă, apoi să urmărească şi rânduielile ceasurilor de la celelalte slujbe bisericeşti, ca
să fie prezenţi la toate laudele dumnezeieşti şi să se roage în orice vreme şi în orice ceas.
Cu timpul sunt îndrumaţi să poată citi uşor şi cuviincios în Octoih, îndeosebi cântările
obişnuite a se cânta în Biserica răsăriteană duminica, aşa cum le-a compus marele teolog Ioan
Damaschinul, cântări pline de învăţături teologice şi din care nimic nu lipseşte în ceea ce
priveşte explicarea tainelor şi planul de mântuire al înţelepciunii divine, din care nu se citesc
chiar cu cea mai mare laudă şi mulţumire; de aceea copiii sunt îndrumaţi de dascălii lor ca
înainte de melodiile cântate de psalţi să se producă şi ei pentru bucuria lor şi a poporului care
îi ascultă. In sfârşit, sunt promovaţi la psalmii împărăteşti şi profetici, prin care, sub suflarea
Duhului Sfânt în harfa sfântă a dreptului David, se istoriseşte, se predică şi se prezice în chip
cu totul minunat tot ce s-a spus sau a trebuit spus prin profeţi, măririle împlinite sau viitoare
ale lui Dumnezeu, care descoperă veşnicile, negrăitele şi ascunsele taine ale înţelepciunii
divine. Drept aceea şi Biserica universală a fixat, ca o orânduire a Duhului Sfânt şi ca pe cea
mai de lipsă dintre toate, învăţătura de credinţă, care afirmă şi confirmă în primul rând, pentru
sine - cum era şi cazul - apoi pentru fiii săi, ca s-o citească şi s-o cunoască, căci în ea găsim
cele mai limpezi expuneri despre minunata făptură a omului. Aici găsim declaraţiile geniilor
cu înalt zbor în ale teologiei, după cum tot aici aflăm poruncile legii divine mai dulci decât
mierea, apoi meditaţiile de zi şi de noapte, adică neîncetate, ca şi descrierea şi arătarea fericirii
celei adevărate, alături de nebunia celor fărădelege, de mândria şi înfumurarea lor cea mai
detestabilă, care e dusă ca praful de suflarea vântului sau, ca s-o spun mai pe scurt, cam aşa
cum ecoul prăpastiei cheamă tot prăpastia. Cu un cuvânt, în aceste rânduieli ale cântărilor
sfinte, peste tot întâlneşti pe Dumnezeu, voia Lui divină, rugăciunile care întorc mânia Lui şi
care din cer de sus coboară mila Lui. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur, primul dintre
învăţătorii Bisericii şi cel mai luminat dintre muritori, din tinereţe şi până la mormânt n-a
încetat a se instrui din Psaltire. De aceea prea rigid şi, cred, prea străin de tradiţia disciplinei
ortodoxe va răsuna în urechile oricui vorba autorului nostru când cere ca copiii să nu mai dea
atenţie psalmilor şi rugăciunilor, ci să treacă direct la interpretări!
În sfârşit, copiii sunt învăţaţi să citească cu grijă şi curgător Faptele şi Epistolele
Apostolilor, care trebuie să aibă loc în mijlocul bisericii, cu glas răspicat şi sigur, încât fiecare
din ei să îndrăznească să citească curajos Paremiile proorocilor ori Apostolul zilei, cum spune
Scriptura: „In mijlocul bisericii Te-am lăudat, Doamne, vestit-am numele Tău fraţilor mei"
(Ps. 21,24).
După ce s-au deprins destul cu aceste lucruri, copiii trec la gramatică, unde prin
dobândirea cunoştinţelor de greacă sau latină, precum şi de limba neamului de care se ţin, se
poate trece la ştiinţa Noului Testament al Domnului Hristos, respectiv la comentariile scoase
de Părinţii Sfintei Biserici Ortodoxe, care toate sunt acum, faţă de laptele învăţăturilor primite
în tinereţe, hrană duhovnicească vârtoasă, care se primeşte potrivit cu vârsta, de acum mai
matură, spre hrană de întărire şi creştere în bunătate şi evlavie. După ce s-a consolidat în chip
nezdruncinat temelia credinţei ortodoxe, la urmă de tot se trece la lectura Vechiului Testament
şi la traducerea lui (dacă textul original le este necunoscut), întorcând adică inima sau ochiul
la cele zece porunci ale legii mozaice, căci despre Noul Testament au auzit şi cunosc de acum.
Cât despre ceea ce trebuie să mai ştie şi să cunoască şi de acum înainte creştinii ortodocşi,
vom vedea unde va fi locul şi timpul.
Acestea sunt, aşadar, ordinea şi rânduielile pe care prea înţeleaptă Maică Biserica, le-a
transmis şi fixat pe seama copiilor, începând din frageda lor vârstă, cum s-ar traduce în
latineşte, ceea ce spune scriitorul nostru anonim, iar după folosirea lor îndelungată şi după
observarea lor vreme de atâtea veacuri s-a impus şi a devenit obicei statornic, dovadă
Bisericile greacă, arabă, georgiană, ruteno-moscovită, rusească-căzăcească, moldovenească,
ungro-vlahică, slavonă de peste Dunăre (bulgară, iliră), albaneză, dalmatică, apoi transilvană
şi, în sfârşit, toată Biserica orientală.
De aceea, dacă cineva ar îndrăzni să introducă altă metodă de instruire a copiilor,
oricât de bună şi zeloasă i-ar fi încercarea, cred că vrând-nevrând n-ar putea scăpa de ruşinea
de a fi bănuit şi batjocorit ca reformator sau stricător al vechilor tradiţii. Acestea sunt, aşadar,
cele ce -spre a cere cu smerenie iertare - am socotit că trebuie subliniate în mod deosebit în
prefaţa acestei cărticele. Să purcedem acum spre celelalte lucruri ce se mai ascund în restul
lucrării şi care trebuie date pe faţă, luând de martor ochiul lui Dumnezeu, Care toate le vede,
precum şi îndrumarea conştiinţei mele bune şi curate.
În legătură cu definirea Legii sfinte a celor 10 porunci
„Legea divină e porunca Domnului dată prin Moisi oamenilor sub forma celor 10
porunci, pentru ca tot omul să cunoască ce este plăcut voii lui Dumnezeu60.
În primul rând trebuie arătat că deşi Legea celor 10 porunci a fost dată de Dumnezeu
poporului israelit prin Moise şi că în ele nu se cuprindeau cugetări şi izvodiri ale strădaniilor
omeneşti, ci toate sunt parcă scrise de mâna lui Dumnezeu, adică formulate prin inspiraţia
Duhului Sfanţ, totuşi nu-i mai puţin adevărat că luând asupra-şi cu dragoste jugul
Mântuitorului şi purtând sarcina lui uşoară (Matei 11, 30) şi îmbucurătoare, adică întărit fiind
de credinţa în Hristos şi cunoscând şi poruncile Noului Testament, copilul va băga de seamă
că legea celor 10 porunci (pe care însuşi Mântuitorul a binevoit s-o numească legea evreilor)
este într-adevăr o lege a lui Dumnezeu; numai că fiind rânduită în chip nedeplin unor oameni
cu scăderi, Domnul a găsit cu cale, la vremea bine primită, să o desăvârşească printr-o
revărsare bogată de har, şi anume nu prin înger, nici prin om (Fapte 7, 53; Evr. 1, 2), ci prin
însuşi Fiul Său cel Unul-Născut. Aşa se explică de ce tânărul învăţăcel de lege n-a putut
mulţumi pe învăţătorul Hristos când I-a spus: „Eu din tinereţe am păzit toate cele scrise şi
rânduite în Legea lui Moisi" (Matei 19, 20-22), ci, ca un Legiuitor desăvârşit, Domnul i-a
60
Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima
învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.
120.
cerut tocmai să „îndeplinească legea", adică pe lângă rânduiala Vechiului, a adăugat şi pe cea
a Noului Testament. Dacă, deci, un bun închinător al legii lui Moise e judecat de către
Mântuitorul ca nedeplin, atunci fără îndoială că şi acea lege e imperfectă, fiindcă nu numai
credinţa creştină spune acest lucru, ci şi lumina firească a minţii şi axioma păgână o afirmă,
iar dacă şi una şi cealaltă o spun, atunci cu atât mai vârtos aşa trebuie să fie61.
De altfel, însuşi Mântuitorul confirmă acest lucru când zice: „N-am venit să stric
Legea, ci s-o plinesc" (Matei 5, 17). Şi într-adevăr, Domnul a adus unele lucruri care lipseau
în legea mozaică, cum am mai spus Taina Sfintei Treimi, apoi Botezul în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, jertfa necruntă a Trupului şi Sângelui sub forma pâinii şi vinului,
precum şi - ceea ce e cea dintâi şi cea din urmă dintre Taine - planul iconomiei sfinte pentru
iertarea păcatelor şi cu atât mai mult pentru înfierea noastră, pentru recâştigarea nu atât a
împărăţiei pământeşti, cât mai ales a celei cereşti, moştenirea împărăţiei veşnice etc. Altele, în
schimb, le desfiinţează, ameninţând că sunt de prisos, fiind îngăduite cel mult pentru un timp,
spre mustrarea şi spre înmuierea inimii lor învârtoşate. Aşa sunt tinereţea aspră a sâmbetei,
prăznuirile pătimaşe ale lumilor noi, jertfele sângeroase de animale (prin care Dumnezeu mai
mult e mâniat decât îmblânzit), deosebirea între animale curate şi necurate, precum şi altele de
felul lor, ca să nu mai vorbim de porunca cea mai aspră dintre toate: tăierea împrejur, cum
spune Legea, că „orice parte bărbătească netăiată împrejur în ziua a opta, sufletul aceluia se va
stârpi din poporul meu" (Fac. 17, 14).
Iar dacă, după cum s-a arătat, Domnul Hristos, legiuitorulVechiului şi Noului
Testament pe unele le adaugă, pe altele le scoate, desigur tot pentru „plinirea" şi „îndreptarea
legii", atunci la întrebarea pusă de acest Catehism ortodox: „Ce este legea Domnului?" ar fi
trebuit să se răspundă că legea Domnului e învăţătura Evangheliei, care - după spusa Sfântului
Pavel - (Rom. 3, 24-25) se află în „Iisus Hristos, pe care ni L-a făgăduit Dumnezeu drept preţ
de împăcare prin credinţa şi sângele Lui spre arătarea dreptăţii Sale" sau, ca să zicem aşa,
Legea lui Dumnezeu cea după har şi după Duh este învăţătura Evangheliei despre mântuire şi
îndreptare, desigur cu condiţia să credem în ea, cu alte cuvinte - care spun acelaşi lucru -
Legea Domnului este porunca dumnezeiască dată prin Moise poporului evreiesc, dar
completată şi întărită prin harul Noului Testament de Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu. Căci
astfel, dacă întreaga Lege a lui Dumnezeu s-ar mărgini numai la cele 10 porunci, ce rost ar fi
avut aceste cuvinte de adevăr veşnic: „Legea prin Moisi a venit, iar harul prin Iisus Hristos"?

61
Silogism folosit şi în Sacrosanctae scientiae..., p. 30 (trad. Locusteanu), apud Teodor Bodogae, Locuri obscure
în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie
Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 127.
(Ioan 1, 17). Şi: „Acum nu mai suntem sub lege, ci sub har"? (Rom. 6, 14). Şi: „Slujim întru
înnoirea duhului, iar nu întru vechimea slovei"? (Rom. 7, 6).
Căci, dacă, vorbind despre definiţia legii, n-am adăuga şi cele de mai sus, atunci care
ar fi, rogu-te, deosebirea dintre un iudeu, un mahomedan şi un creştin? Căci, cum e ştiut de
toţi, orice definiţie constă din note generice şi note specifice62. Dacă, deci, se cere să definim
„iudaismul" sau să spunem „care e Legea Domnului", pe care evreii cred c-o mărturisesc ei
cei dintâi, desigur că evreul va răspunde că aceasta ar fi Cartea Legilor date de Dumnezeu
prin Mahomed, iar creştinul va spune că e învăţătura Evangheliei dată prin Iisus Hristos.
Tot aşa, dacă i-ai întreba pe toţi trei deodată dacă vreuna din poruncile Decalogului se
cuprinde în Legea dumnezeiască sau în Legea Domnului, fără îndoială că toţi trei vor
răspunde afirmativ, pentru că fiecare dintre ei crede că există un singur Dumnezeu, că nu
trebuie nici să-ţi faci idoli, nici să te închini lor, că nu trebuie să juri strâmb, nici să iei numele
Domnului în deşert, că trebuie să ţii o zi de odihnă pe săptămână (la evrei sâmbăta, la
mahomedani vinerea, la creştini ziua Soarelui = Duminica), apoi că trebuie să cinsteşti pe
părinţi, să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, să nu
pofteşti soţia altuia sau nimic din ce este al aproapelui. Toate acestea sunt într-adevăr comune
tuturor şi sunt crezute de toţi că formează Legea Domnului. Şi totuşi, definiţia nu precizează
de ce evreul nu-i nici mahomedan şi nici creştin, iar în acelaşi timp nici despre creştin nu
precizează de ce nu-i nici mahomedan, nici evreu.
Or, rânduiala Catehismului cerea să învăţăm pe copiii creştini să întrebe, dar şi să afle
răspuns limpede.
De pildă, la prima întrebare: Care este Legea Domnului? trebuie răspuns că este aceea
pe care, potrivit învăţăturii Sfântului Pavel, am definit-o mai sus. La a doua întrebare: Ce e
creştinismul? se poate răspunde că e botezarea şi crederea în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfanţului Duh, precum şi celelalte care se cuprind în Simbolul credinţei. Iar la a treia întrebare
Ce ar mai trebui făcut ca să împlineşti complet legea? răspunde: să crezi în cele 7Taine, care
au fost încredinţate Bisericii celei una, sfante, catolice şi apostolice, apoi în jertfa Noului
Testament spre iertarea păcatelor şi celelalte, încât tot aşa, prin întrebări şi sfinte răspunsuri
potrivite, orice om să ajungă să înţeleagă ce anume este „bine plăcut lui Dumnezeu".
Căci altfel, unul care a ţinut din tinereţe numai poruncile Legii vechi ar putea întreba,
ca altădată: „Cine ar putea intra în pântecele maicii şi să se nască din nou?" (Ioan 3, 4). Dar cu
o astfel de întrebare desigur că te depărtezi de Hristos. Sau un altul ar zice: „Cum poate să ne
62
Idee adeseori întâlnită în Compenctiolum univ. Logices iristitutionis, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în
Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie
Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 126.
dea cineva trupul său să-1 mâncăm"? (Ioan 6, 52) cu care vorbe iarăşi îndată ne-am depărtat
de Hristos. Sau: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde şi împarte tot ce ai şi dă săracilor". Ca şi
tânărul acela din Evanghelie, te-ai depărtat de Hristos. (Matei 19. 21. 22V).
Asadar cine vrea să ştie care e voia lui Dumnezeu şi ce poruaci ascută ştie că asta nu-i
Legea Vechiului Testament de preamărire o exclude Sfântul Pavel (Rom. 3,27). („Prin ce lege
a faptelor? nu, ci prin legea credinţei”), deoarece e nedesăvârşita, ci e legea Noului Testament,
care îndeplineşte şi corectează pe cea veche. Şi anume, după cum învaţă şi explică Sfânta
Maică Biserica, nu într-un mod privat oarecum, ci cum nici un înger din cer de s-ar pogorâ n-
ar face-o mai bine (Gal. 1, 8). Alcătuitorul acestui nou Catehism ar fi trebuit în primul rând să
aibă în vedere tocmai această lege desăvârşită, pe care însuşi Domnul şi Mântuitorul casei lui
Israel a adus-o prin descoperirea harului, iar nu pe aceea care e „umbră" şi „ghicitură", şi care
ne reaminteşte de acel nerecunoscător popor care a refuzat lumina harului, cum scrie: „între ai
Săi a venit şi ai Săi pe El nu L-au primit" (Ioan 1, 11). S-ar fi cuvenit să bage de seamă
autorul cum trebuie înţelese cuvintele dumnezeiescului legiuitor (care învăţa popoarele „ca
unul care avea putere" (Marcu 1, 22), iar nu ca fariseii şi cărturarii, care erau doar slujitori şi
tălmaci ai jertfelor mozaice) atunci când zicea că „de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult
decâ,t a cărturarilor şi a fariseilor nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei 5, 20). „Aţi auzit
că s-a zis celor de demult: să nu ucizi, căci care va ucide, vinovat va fi judecăţii. Eu însă vă
spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă" etc. „Aţi auzit că s-a zis
celor de demult: să nu desfrânezi! Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o
(observă cât de desăvârşită e legea dumnezeiască!), deja a desfrânat cu ea în inima sa. S-a zis:
cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţenie iar eu vă zic vouă că oricine va lăsa pe
soţia sa afară de pricină de desfrânare, o face să desfrâneze, iar dacă va lua-o pe cea lăsată
săvârşeşte adulter. Iarăşi, aţi auzit că s-a zis celor de demult să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea
lui Dumnezeu jurămintele tale. Eu însă vă zic: să nu juraţi nicidecum... ci să vă fie cuvântul ce
este aşa, aşa şi ce este nu, nu. Aţi mai auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.
Eu însă zic vouă: nu vă împotriviţi răului... Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi
să urăşti pe vrăjmaşul tău. Eu însă vă zic: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă
urăsc pe voi... Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru desăvârşit est” (Matei 5, 21-25). De
altfel, dacă doreşte cineva să înţeleagă mai deosebit imperfecţiunea Legii celor 10 porunci şi
desăvârşirea Legii evanghelice, să nu creadă vorbelor mele, ci să citească cu atenţie Sfânta
Evanghelie a Domnului şi mai ales capitolele 5, 6 şi 7 după Matei, în care se vede mai
limpede decât lumina soarelui cât e de mare prăpastia între Lazărul lui Hristos şi între omul
bogat care sub numele celor 5 fraţi şi după litera celor 5 cărţi ale lui Moise a lăsat ucise cele
trei puteri ale simţurilor omeneşti.
Deci, cu astfel de vederi să mergem mai departe şi cu ajutorul lui Dumnezeu să
examinăm pe rând înţelesul fiecăreia din cele 10 porunci. Iar Dumnezeu, cercetătorul inimilor,
să fie judecătorul între râvnă şi invidie, între iubire şi ură.
Despre explicarea primei porunci:
1. Se spune în Catehism: ,JZu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi Dumnezei în
afară de Mine".
În această primă poruncă din Decalog, Domnul stabileşte ca nu numai poporul
evreiesc să creadă, ci şi întreg neamul omenesc să înţeleagă că există un singur Dumnezeu,
creator a toate. In legătură cu această poruncă se potriveşte bine pasajul din cap. III al
Epistolei Sfântului Pavel către Romani, unde se zice: „Oare Dumnezeu este numai al evreilor?
Nu este el oare şi Dumnezeul păgânilor? De bună seamă că şi al păgânilor, de vreme ce unul
este Dumnezeu, care va îndrepta prin credinţă şi pe cel tăiat împrejur şi tot prin credinţă şi pe
cel netăiat împrejur. Credeţi cumva că desfiinţăm Legea prin credinţă? Ferească Dumnezeu!
Dimpotrivă, întărim Legea".
Aşadar, ca una care se referă la credinţa într-un singur Dumnezeu, creator al tuturor, de
bună seamă că este sfântă, iar ca poruncă a lui Dumnezeu e atotperfectă. Câtă vreme, însă, pe
acelaşi Dumnezeu nu-1 explicăm că e şi Unul, dar şi întreit şi nici nu spunem că Dumnezeirea
cea Una trebuie adorată în Treime, atunci oricât de evlavioasă ar fi credinţa, ea e imperfectă,
după cum am văzut că ne învaţă Simbolul credinţei Legii celei noi despre Dumnezeu Unul,
Tată şi Făcător a toate. Am zis imperfectă pentru că omul creştin ce ţine de legea Noului
Testament nu-i destul numai să creadă şi să mărturisească existenţa unui singur Dumnezeu
(căci acest lucru îl susţin şi iudeii şi mahomedanii), ci în afară de aceasta trebuie crezut că
Dumnezeu este întreit: Unul în esenţă, întreit după ipostaze sau persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, un singur Dumnezeu, nu trei, dar închinat şi mărit în trei Persoane. Căci cine nu are pe
Fiul (cum spun iudeii, cei mai statornici susţinători ai poruncii Decalogului), acela nu are nici
pe Tatăl, iar cine greşeşte faţă de Duhul Sfânt (adică nu crede că lisus este Hristosul), aceluia
nu i se arată nici în veacul de acum, nici în cel viitor (pentru că cine păcătuieşte faţă de
veşnicul Dumnezeu, pe veşnicie se pedepseşte).
Aşadar, când e vorba să scoţi un Catehism complet şi fără greşeli (şi anume pentru
copiii creştinilor, nu ai evreilor), nu-i suficient să fi explicat că Dumnezeu este necreat,
veşnic, pretutindeni prezent, înţelept etc, ci e de dorit în primul rând să fie lămurite şi arătate
după sens şi credinţă ortodoxă cuvintele: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău", Persoanele de
aceeaşi fiinţă ale Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, „Dumnezeul tău", o singură esenţă, o
singură divinitate, o singură existenţă, o singură înţelepciune, o taină neînţeleasă nici de
îngeri, prefigurată în Vechiul Testament, vechiului Israil (pentru zidirea celui nou) numai în
chip enigmatic. Căci, când zice „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Fac. 1,
26), în pluralitatea divină sunt indicate în chip distinct şi fără confuzie, trei persoane divine,
pe când atunci când, în versetul următor, se spune „a l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul
Său" (Fac. 1, 27) se arată esenţa unică şi consubstanţială a celor trei Persoane. În alt loc, „să
coborâm şi să le amestecăm limbile", iarăşi e vorba de trei Persoane, pe când cuvintele
următoare, „şi I-a despărţit pe ei Dumnezeu", se are în vedere o singură fiinţă. Tot aşa când
zicem „a plouat Domnul peste Sodoma şi Gomora foc şi piatră pucioasă" (Fac. 19, 24), dar
dacă vorbim aparte de persoana Fiului născut din Tatăl, lucrurile se schimbă: tot aşa şi despre
lucrurile Duhului Sfânt, pentru că „Tatăl şi Fiul una sunt" (Ioan 10, 30), dar când auzim
„Sfânt, Sfânt, Sfânt", ştim că e vorba de trei Persoane, pe când cuvintele „Domnul Savaot"
vorbesc de o singură fiinţă. La fel, „prin cuvântul Domnului cerurile s-au întărit", ne
aminteşte de trei Persoane, dar „să se teamă de Dumnezeu tot pământul", numai de o fiinţă.
Dar ce să vorbesc mai multe? E plină întreaga Scriptură a Vechiului Testament de aceste
interpretări „enigmatice" ale primei porunci, prin care sinoadele ecumenice şi toată ceata
sfinţilor demonstrează că interpretarea clară şi sigură despre Dumnezeu ni-L arată în acelaşi
timp şi ca Unul şi ca întreit.
În schimb, în Noul Testament, în mod principal şi în măsura în care îngăduie sărăcia
condiţiei umane, s-a arătat limpede că la Iordan (Matei 3, 16-17; Luca 3, 21-22), în
munteleTabor (Luca 9, 35), în cuvintele „preamăreşte-mă Părinte..." (Ioan 12, 28; 17, 1), ori
atunci când spune „mergând, botezaţi toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh" (Matei 28, 19), ca şi în multe alte locuri din cele patru Evanghelii şi mai ales
în vulturul teologiei, înălţătoare a Sfântului Ioan, ca şi în „vasul alegerii", „doctorul
neamurilor", Pavel, amândouă aspecte sunt clar expuse.
Drept aceea, să scoatem concluzia: explicarea primei porunci e imperfectă atâta vreme
cât rămânem pe teren comun numai iudeilor şi mahomedanilor, în consecinţă şi redarea
acestei mărturisiri de credinţă e imperfectă. în schimb, după porunca Noului Testament,
Dumnezeu cel Unul trebuie adorat în trei Persoane; afară de acest Dumnezeu, nu este altul. De
ce însă, în explicaţiile din această cărticică nici măcar nu se face menţiune despre Sf. Treime
(care e începutul, miezul şi sfârşitul acestei porunci) - nimeni nu se poate mira destul despre
acest lucru.
2. Cine păcătuieşte împotriva acestei porunci?
Cred că oricine ar spune că păcătuieşte mai întâi această interpretare a cărticelei de
faţă, căci o pârăşte chiar şi regula de credinţă a mărturisirii ortodoxe, după cum se vede şi în
cartea Mărturisirea ortodoxă tipărită în limba slavonă la Kiev în anul 171263. În al doilea
rând, greşesc toţi cei care mărturisesc că există un singur Dumnezeu, dar tăgăduiesc că el
trebuie adorat în Treime. Aşa sunt iudeii, mahomedanii şi alte popoare care împărtăşesc
această nenorocită ignoranţă, care ţin morţiş la litera acestei porunci, dar în schimb, după duh
nu înţeleg aproape nimic din adevărul ei.
În rândul al treilea, păcătuiesc toţi ereticii, care jignesc când pe una, când pe alta din
Persoanele Sfintei Treimi, cum sunt arienii tot în privinţa Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu,
pe care îl socotesc deosebit de Fiul Măriei, Născătoarei de Dumnezeu şi apoi pnevmatomahii,
care tăgăduiesc fără ruşine divinitatea şi consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.
Greşesc în al patrulea rând cei ce neagă orice dumnezeire.
În al cincilea rând, greşesc cei ce cinstesc zei mai mulţi şi închipuiţi, aşa cum e şirul
celor amintiţi în cărticica autorului nostru64.
3.În cărticică se afirmă că „ oameni care ţin credinţe deşarte se află şi
printre creştini"65.
Dacă faptele de felul celor amintite ar fi numai cele pomenite în aceeaşi tălmăcire şi
care sunt înşirate după pilda celor spuse, ar fi foarte bine şi foarte cinstit. Dacă însă sub
expresia generică de „credinţe deşarte” se vizează a fi înţelese alte soiuri de lucruri şi decât
cele ce se pot subînţelege din text, atunci li se va ascunde copiilor înţelesul lucrurilor, ba încă
aşa ceva i-ar obosi chiar şi pe adulţi. Pe de altă parte, multe şi felurite sunt lucrurile în care
creştinii pot - după Dumnezeu -să-şi pună nădejdea şi să fie îndrumaţi, aşteptând cu încredere
ajutor, folosinţă, întărire şi scăpare de acolo de unde ştiu că pot dobândi o astfel de lucrare a
harului divin. Aşa sunt Sfânta Cruce, locurile sfinte, puterile cereşti, Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Măria, toţi sfinţii cu harul lor, sfintele moaşte şi icoane, pentru
a căror cinstire şi cult ce le datorăm noi ortodocşii suntem denumiţi în batjocură
„superstiţioşi" sau „închinători la lucruri deşarte”66.

63
Cantemir o citează cu titlul grecesc cum apare pe coperta interioară a respectivei ediţii. Pe coperta exterioară
titlul e în slavonă, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim
sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 129.
64
După ediţia de Râmnic, 1734, t. 3r-5v.
65
Citat slavoneşte, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim
sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 136.
66
în original apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub
titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 138.
4. Se mai spune în cărticică: „Tot ce nu se află în Biblie sau nu este după cuvântul
Domnului e superstiţie”67.
La vorbele „după cuvântul Domnului" ar fi trebuit adăugate şi „după tradiţia Bisericii
Ortodoxe şi după învăţătura Sfinţilor Părinţi", pentru ca pruncii creştinilor să înveţe că acel
„Cuvânt al Domnului" este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu după înţelesul propriu şi curat
pe care 1-a descoperit şi 1-a învăţat Sfânta Maică Biserica. Pentru că dacă lucrurile nu s-ar
înţelege aşa, nu pe nedrept s-ar putea bănui că sub cuvintele „învăţătură creştină" se strecoară
eresul celor ce îndrăznesc să se numească „evanghelici”68. Căci aceştia socot că totul este
îndoielnic, afară de Evanghelie şi de scrierile Apostolilor, al căror înţeles s-au deprins să-1
strice şi să-1 întoarcă după pofta nebuniei lor. Dus ,de o astfel de furie n-ar putea spune oare şi
evreul că singurul „cuvânt dumnezeiesc" sunt scrierile Vechiului Testament? Iar stăpânirea tot
a unui duh rău n-ar putea spune şi mahomedanii că adevăratul „cuvânt dumnezeiesc" nu sunt
decât scrierile cuprinse sub titlul şi sub firma nesuferitului Coran? Din care pricină, ca să se
deosebească de păgâni şi de eretici, cinstitorii credinţei creştine susţin că acela este adevăratul
„cuvânt dumnezeiesc" care le-a fost transmis de Biserică, fie prin scris, fie prin tradiţie. Pe
acest temei marele cugetător creştin, papa Grigorie, afirmă că el respectă cele patru sinoade
ecumenice ca pe cei patru evanghelişti. La fel au hotărât şi au învăţat şi despre următoarele
trei sinoade ecumenice Sfinţii Părinţi şi întreaga sfântă Biserică.
Despre explicarea poruncii a doua:
1. Idolatrie sau închinare la idoli avem atunci, zice „Catehismul", când cineva acordă
unei icoane sau unei asemănări oarecare cinstire ca lui Dumnezeu69.
Definiţia autorului e bună şi în toate privinţele completă; în schimb, explicarea
noţiunii „idolatriei" („adică atunci când cineva smerenia cugetului o arată cuiva din teamă
sau speranţă faţă de el, pe motiv că acela ar avea în sine o oarecare putere nevăzută") nu-i
lipsită de cele mai dificile obscurităţi. Pentru că deşi autorul nostru, silindu-se să fie scurt în
expunerea Catehismului, şi a prezentat lucrurile cu gând curat, totuşi poate lăsa impresia că se
insinuează mai mult decât ceea ce s-ar putea pricepe de minţile fragede ale copiilor, mai ales
pentru expresia „altui chip oarecare", care e prea general, încât ar putea fi conceput atât
despre idoli, cât şi despre sfintele icoane. Dacă în intenţia autorului termenul a fost luat cu
referire la idoli şi la chipurile lor, bine şi corect s-a făcut, căci păgânii credeau greşit că
chipurile lor sunt chipurile zeilor, încât fără temei uneori se temeau de ele, alteori sperau că în
67
în slavonă.
68
Luterani.
69
Citat în slavoneşte, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor
anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2003, p. 140.
ele sălăşluieşte o oarecare putere nevăzută. Drept aceea trebuia lămurit mai limpede şi mai
explicit cum trebuie înţelese expresiile parcă prea generale „unui chip oarecare".
Fără îndoială, însă, că sunt unele figuri şi icoane în care ortodocşii cred cu tărie că
există o oarecare putere nevăzută şi lucrătoare, nu pentru că imaginea sau icoana respectivă ar
avea în sine o astfel de putere, ci numai pentru că e figura şi chipul celui ce are o astfel de
putere.
De pildă, sub forma apei Sfântului Botez credem că sălăşluieşte o putere a Duhului
Sfânt, care prin invocarea Sfintei Treimi, de către slujitorul Sfintelor Taine, în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfanţului Duh, revarsă o astfel de lucrare harică - deşi imperceptibilă
simţurilor - încât prin întreita cufundare în apă toate necurăţiile, atât trupeşti cât şi sufleteşti,
se spală prin credinţa şi mărturisirea celui botezat, care se îmbracă în însuşi Domnul nostru
Iisus Hristos, renăscându-se într-un om nou, din păcătos drept, din pământesc ceresc, din
locuitor al iadului ajuns acum locuitor al raiului şi, prin înfierea în Duh, devenit moştean al
împărăţiei cereşti.
Sub forma Sfântului Mir credem că se ascunde şi se întipăreşte în om o pecete
nestricăcioasă şi se încheagă un legământ veşnic între om şi Dumnezeu.
Mai credem că sub forma pâinii şi a vinului, prin invocarea Duhului Sfanţ făcută de
slujitorul tainei, se săvârşeşte jertfa cea fâră de sânge, adică Trupul şi Sângele Domnului
nostru Iisus Hristos prefăcut în mod esenţial şi transsubstanţial, păstrându-se totuşi mai
departe însuşirile fireşti ale speciilor.
Tot aşa mai credem că sub forma punerii mâinilor episcopului, prin puterea lucrătoare
a tainei, se instituie slujitorul sfintei preoţii, căruia îi este dat de acum darul de a săvârşi taina
jertfei liturgice, cât şi de a fi rânduit ca împuternicit şi al celorlalte taine ale Bisericii, fiind,
aşa-zicând, ministru şi mijlocitor pentru păcatele poporului.
Tot astfel credem că în Taina Sfintei Spovedanii rezidă puterea şi încredinţarea
Duhului Sfânt, prin care şi prin mijlocirea căreia preotul, după darul ce i s-a încredinţat, ceea
ce o dată leagă pe pământ, aceea va fi legat şi în ceruri şi ce dezleagă pe pământ va fi dezlegat
şi în ceruri (Matei 18, 18;Ioan20, 23).
La fel credem că prin binecuvântarea bisericească a căsătoriei legimite se împlineşte o
atât de mare taină încât, deşi sunt două trupuri, devin unul şi, după cum Hristos Domnul a
rămas pentru toate veacurile Cap nevăzut şi nedespărţit al Bisericii, tot aşa şi soţul devine
pentru toată viaţa cap nedespărţit al soţiei sale, în care taină e drept că preotul serveşte în chip
văzut, dar unirea soţilor nu preotul o întăreşte, ci în chip nevăzut însuşi Dumnezeu, în aşa fel
încât omul să n-o mai poată desface.
In sfârşit, credem că sub forma şi materia untdelemnului sfinţit prin rugăciunile
preoţilor sălăşluieşte o putere invizibilă în afară, dar în sine e vindecătoare a neputinţelor
trupeşti şi a greşelilor sufleteşti, bine ştiind că mult poate rugăciunea dreptului înaintea lui
Dumnezeu, care este în acelaşi timp doctor şi al trupurilor şi al sufletelor noastre.
în acelaşi fel credem că şi sub chipul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci e ascunsă o lucrare şi
o putere nevăzută, spre care diavolul, cutre-murându-se, nici nu poate privi şi prin care se
alungă toată puterea potrivnică. Mai credem, în sfârşit, în preasflntele moaşte ale sfinţilor,
precum şi în icoanele Domnului Hristos, ale Născătoarei de Dumnezeu şi Fecioarei Măria, ale
tuturor puterilor cereşti, ale proorocilor, Apostolilor, mucenicilor, doctorilor, pustnicilor de
ambele sexe, care ascund o putere şi o lucrare făcătoare de minuni, dincolo de fire şi de
puterile omului, tămăduind boli şi oameni nevindecabili prin doctori, precum şi săvârşind într-
adevăr multe alte fapte minunate, care întrec cu totul judecata omenească, desigur dacă este la
mijloc credinţă puternică şi o adorare cuvenită celui ale cărui icoane sau moaşte le avem.
Aşa învaţă Sinodul al Vll-lea Ecumenic, care e al doilea de la Niceea şi care a fost călăuzit de
Duhul Sfânt să spună textual: „Mărturisesc şi făgăduiesc să primesc, sărut şi ador în chip
principial21 icoana cea nefacută de mână a Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului nostru
Dumnezeu, precum şi icoana Născătoarei de Dumnezeu, care fără sămânţă L-a născut şi pe
care, spre ajutorul meu, păcătosul, o chem zi şi noapte să-mi fie spre ajutor, spre ocrotire şi
spre mijlocire către El, ca una care are îndrăznire către Hristos Domnul, Cel născut dintru
dânsa". „Tot astfel cinstesc şi mă închin (npooKuvâî) icoanelor sfinţilor şi întru tot lăudaţilor
Apostoli, ale proorocilor, ale mucenicilor, ale părinţilor şi ale cinstitorilor pustiului, nu ca
unor dumnezei în sine - Doamne fereşte! - ci dragostea şi iubirea pe care le avem înainte faţă
de ei, arătându-i-o astfel, îi rog pe aceştia toţi, din tot sufletul, să mijlocească pentru mine la
Dumnezeu ca să-mi dea prin mijlocirea lor să aflu milă înaintea Lui în ziua judecăţii". Tot
aşa, „ ador si cinstesc şi îmbrăţişez cu sărutare moaştele sfinţilor, care s-au luptat pentru
Hristos şi au câştigat har de la El, să dea sănătate, să vindece de boli şi să alunge demonii,
aşa după cum Biserica creştinilor a primit de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi până la
noi”70.
Exceptând deci acestea (distincţia trebuia neapărat făcută!), dacă cineva ar crede şi ar
învăţa că şi în alte lucruri şi icoane decât acestea ar sălăşlui vreo putere nevăzută, temându-se
de ele ori punându-şi nădejdea în ele ca şi în cei pe care îi reprezintă, unul ca acela e nelegiuit,
70
Cantemir citează după o ediţie a actelor Sinodului al Vll-lea Ecumenic, pe care n-am putut-o încă identifica:
„actio 1 tom. mihi 5, pag. 530". Textul e cunoscut în colecţiile clasice: Harduin 4, 43-44; Mansi 12, 1038. Numai
cu text latin la Anast Bibliot., Migne PX. 129, 215, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit
în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe
şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 142.
un hulitor şi idolatru, care dacă nici după mustrare particulară nici în public nu renunţă şi la
cunoştinţa adevărului nu vrea să se întoarcă, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş, ca despărţit de
Biserică şi ca un păgân.
2. Cărticica aminteşte şi de „idoli, adică iconiţe" (în slavoneşte).
Neiscusit lucru este să crezi că ştii şi limba greacă şi cea slavonă şi mai ştiu câte de
deasupra! Iconiţă este idolul şi imaginea pe care păgânii le cinsteau în chip latreutic ca pe
însuşi Dumnezeu, adică o adorare de obligaţie de jertfa, ceea ce se cade numai singur lui
Dumnezeu, Creatorul tuturor. Pe acest „idol" nu numai noi creştinii îl ştim că este distinct71 şi
precis după nume - de icoană, ci chiar şi păgânii în vremea lor înţelegeau că sunt două lucruri
diferite. Căci imaginile sau icoanele sunt reflexul a ceva original, singurul care subzistă sau
există prin natura lucrurilor, pe când idolii sunt - cum zice Cicero23 - chipuri deşarte, care nu
au existat niciodată, iar dacă chiar au fost crezute, au fost crezute fals. Acestea sunt dar
imaginile pe care păgânul Cicero le numeşte în aceeaşi carte „idoli", numire care provine din
grecescul eibea, a cărei existenţă e tăgăduită limpede şi de Aristotel72 şi de toţi creştinii. Şi
Pliniu731-a tălmăcit printr-o expresie latină, sau mai curând grecească, „phantasma", adică
ceva ce totdeauna a fost înţeles doar ca ceva aparent, fără existenţa reală, ceea ce deloc nu se
potriveşte cu „iconiţa”. De aceea „idolul" nu poate fi deloc redat prin „icoană" sau „imagine".
Din această pricină, prin interpretarea incorectă de către eretici şi prin neînţelegerea lor
potrivit semnificaţiei proprii şi originare, confundând adică aceste chipuri deşarte, care sunt
idolii, cu icoanele, care se referă într-adevăr la un prototip sau exemplar, care sunt idolii, cu
icoanele, care se referă într-adevăr la un prototip sau exemplar original, pe noi creştinii
ortodocşi, care cinstim sfintele icoane ne numesc în chip fals şi calomnios „iconolatri", ceea
ce aş spune că mai bine s-ar potrivi cu aplicarea decât cu cinstea şi cultul ce-1 dăm noi
icoanelor.
Dar despre aceasta, vezi mai multe şi mai clar în cele următoare:
3. Întreabă „Catehismul": „Dar icoanele creştine cum trebuie să le înţelegem?".
Bine şi cinstit răspunde autorul „Catehismului" atunci când spune: „icoanele nu sunt
idoli" şi „cinstirea lor nu e idolatrie"26, căci de bună seamă că nu e la fel cu cea pe care o
acordau păgânii idolilor lor. Şi totuşi, acest răspuns negativ, că icoanele nu sunt ce nu trebuie

71
Cantemir notează pe margine: Cicero, Liber 2 definibus. într-o ediţie, care i-a putut sta pe atunci la dispoziţie
(„Opera omnia", Lugd. Batat. 1692).
72
Lib. 2 de natura, cap. 2 tit. 29. Vezi şi Analyt. poster, lib. 1, cap. X, 1: „Ideae nihil aliud sunt quam nugae et
quasi inane cantiones". Va fi putut consulta ediţia din Paris, 1639, „Opera omnia", voi. II, pag. 201.
73
Plinii secundi, Historia naturalis, Paris 1723, voi. II, 197: Eidola, Imagines inanes, phantasma, apud Teodor
Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură
pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 141.
să fie şi că cinstirea acordată lor nu e idolatrie, nu-i suficientă pentru completarea şi
precizarea cunoştinţelor şi învăţăturilor copiilor. Trebuia să se fi dat mai întâi o definiţie
afirmativă şi anume aceea care e mai de trebuinţă şi pe care a dat-o şi întărit-o Sinodul al Vll-
lea Ecumenic, pentru ca atunci când copiii ar auzi că icoanele nu sunt idoli şi nici cinstirea lor
idolatrie, imediat să-şi înţeleagă şi să ştie în mod afirmativ că „icoanele sunt podoaba
bisericii şi cuprind ilustrarea în pictură a învăţăturilor Evangheliei", cum a zis Sinodul al
Vll-lea Ecumenic”74.
Iar despre felul adorării lor era bine să se fi citat definiţia sinodului şi explicarea ei,
mai ales a acelui loc unde nu s-au dat explicaţii la porunca a II-a din Decalog, care fiind şi
foarte limpezi (ceea ce pare şi singurul lucru urmărit de autor), foarte uşor ar fi intrat şi s-ar fi
cristalizat în creierul fraged al copiilor. Iată cât de limpezi sunt răspunsurile sinodului la
cuvintele: „Să nu ai alţi Dumnezei afară de mine" si: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici
asemănare..." (Ieşire 20, 3-4). Zice, adică, sinodul75: „Cu toate că noi, care cinstim pe
Dumnezeu, facem icoane care seamănă cu figuri omeneşti, totuşi aceasta o facem nu ca să le
adorăm ca pe zei, ci ca, văzându-le, să venim la imitarea titularilor lor. Dar dacă facem chipul
asemănător lui Hristos, n-o facem ca să adorăm această asemănare, ci pentru ca mintea să se
silească să zboare mai sus; căci noi, muritorii, nu adorăm o icoană pieritoare, ci deoarece
Dumnezeu a binevoit în chip nestrămutat să Se facă om, de aceea facem şi noi icoana Lui ca a
unui om, bine ştiind că după natură El este Dumnezeu, dar nicidecum nu facem din icoana lui
un Dumnezeu, ci ştiu că Cel pictat în icoană este Dumnezeu, într-a Cărui asemănare s-a făcut
icoana". Apoi în scurte cuvinte arată greşeala şi rătăcirile păgânilor: „Numai păgânii
odinioară, rătăcind şi confundând asemănările, le-au numit zei cărora le şi aduceau jertfe".
Aşadar, din hotărârea şi definiţia sinodului, pentru ca să priceapă copiii, la întrebarea
pusă trebuia să se fi răspuns scurt şi precis: icoanele, cum am spus mai sus, sunt podoaba
bisericii şi cuvintele pictate ale Evangheliei. Icoanele creştinilor nu sunt idoli, pentru că pe ele
nu le numim zei şi nu li se aduc jertfe, pe când chipurile cioplite ale păgânilor se şi numesc
aşa şi sunt şi idoli, căci le numesc zei, reprezentând ceva ce nicicând nu există în realitate, iar
pe deasupra li se aduc şi jertfe ca lui Dumnezeu.

74
Departe de a fi decor şi podoabă pentru înfrumuseţarea bisericii, cum spunea cap. 18 al „Cărţilor caroline",
icoanele erau încă pentru papa Grigorie cel Mare (T 604) mijloc de instruire (Migne, P.L., 77, 1027). Ideea
aceasta revine adeseori în actele Sinodului al Vll-lea Ecumenic. De pildă, Migne, P.L., 96, 1221-1222, apud
Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima
învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.
145.
75
Sesiunea v. Harduin IV, 310. Mansi XIII, 188. Anast. Bibliot, Migne, P.L. 129, 367.
4. Totuşi în „ Cărticică " se mai spune: „Icoanele nu sunt chiar idoli cum au avut
păgânii în asemănările (simulacrele) sau idolii lor".
Sună prea dur în limba slavonă cuvântul asemănare. Dar pentru că Sinodul al Vll-lea
Ecumenic nu ezită să numească chipul Mântuitorului şi ale sfinţilor „asemănări" (dar nu
„simulacre", cuvânt care se atribuie numai chipurilor idoleşti), n-o face în sensul în care
păgânii vorbesc de „simulacrele" zeilor lor. De aceea cuvântul slavon sună fals aici, pentru că
se potriveşte mai bine în raport cu „asemănarea" decât cu „idolul”. Cum ar fi dacă un nebun ar
îndrăzni să spună că „chipurile" Domnului Hristos şi ale Născătoarei ar fi „idoli" şi
„asemănări idoleşti", iar nu icoane? Tot astfel de prostie ar spune şi cel ce ar atribui şi idolilor
păgâni „asemănări" care numai icoanelor sfinţilor se potrivesc. Din acest motiv şi
argumentarea pe care o dă autorul imediat, precum zice şi Sinodul al Vll-lea Ecumenic, are
valoarea unei cauze pentru o necauză, adică mărturie adusă tocmai la altceva decât la
întrebare76. Doar sinodul ecumenic şi întreagă sfânta Biserică apostolică şi catolică niciodată
şi nicicum nu folosesc nici nu înţeleg cuvântul „asemănare" cu referire la idoli sau la chipurile
lor. Căci dacă am spune că omul este idolul lui Dumnezeu, pentru motivul că după
asemănarea Lui 1-a creat, am spune nu numai ceva nepotrivit, ci chiar o hulă.
Prin urmare, copiii trebuie învăţaţi că icoanele Mântuitorului, ale Născătoarei, ale
îngerilor şi ale tuturor sfinţilor sunt asemănări adevărate până la identitate şi reprezentări ale
prototipurilor existente în dosul lor, în vreme ce idolii nu sunt decât plăsmuiri, care fiind doar
închipuiri ale minţii, nu sunt nici sfinţi, nici zei şi nici n-au existat, chiar dacă păgânii îi
socoteau şi una şi alta. Tot aşa să înveţe copiii să fie atenţi la cuvintele nou introduse în limbă,
ca nu cumva cuvântul „asemănare" să-1 înţeleagă în chip confuz şi necuviincios.
5. Se mai spune în „Catehism": „Ci acelaşi sinod —al VII-lea — învaţă că nu se
cuvine să cinstim icoanele sfinţilor cu slujirea curată care este prin credinţa în duh şi adevăr,
prin rugăciune şi nădejde" etc.77
Este îndeobşte cunoscut că nu arareori, prin traducerea cuvintelor, pasaje întregi
îmbracă haina falsităţii şi a îndoielii. Poate ar trebui să credem că acest lucru n-a fost
intenţionat aici - Doamne fereşte! - ci se va fi întâmplat din prea mare grabă. Totuşi nu putem
să nu ne întrebăm: de ce, adică, şi în urma cărei necesităţi atât de urgente, atunci când a citat
76
în original: „testimonium extra quaesitum". Aceeaşi pasiune de cugetător umanist şi logician, cum se ştie si din
alte lucrări ale lui Cantemir, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un
autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar
european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 147.
77
Citat în slavoneşte. Actio 7, p. 819 (la Cantemir); la Harduin IV, 453-454. Mansi XIII, 373-380. Anast.
Bibliot., Migne,P.L., 129,458-459, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de
un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar
european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 159.
cuvintele autentice ale sinodului, autorul nu le-a citat în ordinea în care ele se pot citi în text,
mai ales acolo unde se dă definiţia noţiunilor - idol şi icoană -, ci a rămas tot la o afirmativă
negativă şi atunci când era vorba despre felul cum trebuie privite icoanele? Doar intenţia
primă şi de căpetenie a sinodului n-a fost să definească cum nu trebuie, ci cum ar trebui
cinstite icoanele sfinţilor. De aceea, aşa cum cere ordinea logică pentru aflarea adevărului,
când a ajuns la locul citat de autorul nostru, sinodul pune31 mai întâi de toate Simbolul
credinţei ortodoxe: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul..." şi celelalte până la sfârşit,
apoi adaugă că trebuie anatemizate şi interzise părerile nebune ale ereticilor de felul lui Arie
care propovăduia că Fiul lui Dumnezeu e o creatură, apoi ale lui Macedonie care tăgăduia
divinitatea Duhului Sfanţ, ale lui Nestorie, pentru care fiul Fecioarei Măria e deosebit de Fiul
lui Dumnezeu etc. După acestea sinodul zice: „Aşa stând lucrurile, păşind pe căile împărăteşti
şi urmând învăţăturii de Dumnezeu insuflate a Sfinţilor noştri Părinţi, precum şi rânduielilor
Bisericii creştine (căci ştim că ea este din Duhul Sfanţ, care de bună seamă sălăşluieşte în ea),
hotărâm cu toată siguranţa şi luare a-aminte că atât chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci,
cât şi cinstitele şi sfintele icoane, fie că sunt pictate în culori, ori lucrate în mozaic sau din alte
materiale, să se aşeze în sfintele biserici, pe sfintele vase, pe odăjdii ori pe pereţi sau pe lemn,
în case ori la drumuri, adică icoana Domnului Iisus Hristos, a Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor ca şi ale cuvioşilor". In fine, sinodul
motivează de ce sfintele icoane trebuie puse şi cinstite pretutindeni, statornicind: „Pentru că
cu cât mai des vor fi zugrăviţi pe icoane, cu atât mai uşor ne înălţăm la modelul sau prototipul
lor când le contemplăm chipul, reînviind amintirea lor dragă şi dorul după ei, de aceea le
sărutăm, dându-le cinstire şi adorare".
După ce s-a dat o definiţie afirmativă adorării icoanelor, arătându-se în ce chip şi
până la ce grad să meargă această cinstire, îndată urmează şi una negativă, de care ni se
porunceşte şă ne ferim, pentru a nu şe atribui şi făpturilor o astfel de cinste şi adorare cum se
cuvine numai lui Dumnezeu singur: „ Totuşi icoanelor nu le arătăm adorare sau latrie
deplină sau adorare care după credinţă se cuvine numai singur lui Dumnezeu. (Despre
specificul latriei ruteanul ortodox se va lămuri din catehismul tipărit la Kiev sub numele de
Mărturisirea ortodoxă78 şi al cărei text îl vom mai cita ulterior, când va cere locul, pentru
explicarea acestei broşuri). Zice mai departe acelaşi sinod; „Adică o astfel de cinstire dă
sfintelor icoane cum se cinstesc şi chipul scumpei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi sfintele

78
Se indică precis, partea III, foaia 82 ceea corespunde, să zicem, în ediţia P. Roşea (Sibiu, 1914), p. 150-151,
apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima
învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.
158.
moaşte, cărora le aducem, în semn de închinare, tămâie şi lumânări, după creştinescul obicei
al vechilor creştini".
În sfârşit, ca să nu se gândească creştinul că cinstea pe care trebuie s-o aducă ar aduce-
o materialelor de lemn, de aur, argint, culorilor respective etc. sfanţul sinod învaţă în cuvinte
foarte clare şi foarte explicite; „Cinstea adusă icoanelor se ridică la prototipul lor şi cel ce se
închină icoanei, se închină ipostasului sau persoanei zugrăvite pe ea”79.
Aşadar, din această definiţie creştină şi ortodoxă, afirmativă şi negativă totodată,
despre felul cum trebuie cinstite icoanele, reiese, cred, foarte limpede că n-ar fi trebuit să dăm
copiilor altă învăţătură decât aceea pe care sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolei, a
confirmat-o cu semnătura lui şi a întregului sinod, după epistola papei Adrian, Iat-o: „Ceea ce
am mărturisit, mărturisim şi vom mărturisi, consimţim şi întărim şi vom rămâne semnând şi
noi scrisorile papei Adrian care ni s-au citit, primind descrierile în imagini (icoanele) după
vechea tradiţie a Părinţilor noştri şi anume cu închinare afectuoasă indirectă sau relativă,
(axETiKw), ca şi cum ar fi făcute în numele Domnului Hristos, al Prea Curatei Născătoarei
de Dumnezeu, al sfinţilor îngeri şi al tuturor sfinţilor, punându-ne latria şi credinţa noastră
numai într-un singur Dumnezeu”80. A se vedea tot acolo şi alte pasaje similare.
6. Mai subliniază „Catehismul": „Cu adevărată slujire, care este prin credinţă, în duh
şi în adevăr, prin rugăciune şi nădejde...”81.
Dacă adevărata slujire s-ar acoperi cu interpretarea autorului, completată cu cele aduse
aici, latria sau adorarea ce se cuvine numai lui Dumnezeu, atunci tâlcuirea ar fi bună şi
corectă. Dacă însă relaţia se exclude din capul locului (căci cinstirea icoanelor se referă la
sfinţi şi la Dumnezeul sfinţilor), n-am mai zice aşa. Aş zice doar ceea ce cu mulţi ani înaintea
noastră a spus-o foarte potrivit Mărturisirea Ortodoxă82: „Nu-i permis să se facă nici un chip
cioplit în cinstea idolilor, nici slujire latreutică".
Împotriva acestei porunci greşesc toţi cei ce adoră idolii ca pe zei, aducându-le daruri
şi punându-şi în ei încrederea şi nădejdea37.
De ce greşesc? pentru că idolii sunt precugetări, scorniri omeneşti şi nimic altceva. Ori
nimicului nu i se cuvin jertfe şi deci nimic nu li se poate atribui. Despre sfintele icoane însă nu

79
MansiXII,225, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim
sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 159.
80
Sesiunea II, Mansi XII, 1086. Anast. Bibi., P.L., 129, 237. Traducând pasajul grecesc subliniat, Cantemir îl
redă într-o latinească concisă: „Manifestim in unum solum veracem Deum latriam et fidem nostram ponentes".
81
Citat în slavonă.
82
Pasajul din art. 221, p. 84 a ediţiei de Kiev, 1712, e citat de Cantemir aidoma în text slavon, apud Teodor
Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima învăţătură
pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 159.
trebuie să simţim aşa, fiindcă nici despre ce ai căror icoane sunt nu judecăm la fel (exceptând
cinstirea latriei), pentru că toate pot fi oferite şi trebuie atribuite prin credinţă, iar prin nădejde
ajungem la sfinţi, cum a ajuns femeia ce-i curgea sânge de s-a atins de haina Domnului;
vindecarea (Luca 8, 44) însă credem că n-a venit nici de la haină, nici de la sfinţi, ci numai de
la puterea pe care, prin atingere, a simţit-o că iese din El. Tot aşa s-a vindecat prin tina udată
de scuipatul Domnului orbul cel din naştere (Ioan 9, 6). Dar nici tina, nici scuipatul nu credem
că lucrează vindecare, ci numai Hristos. Tot aşa, prin umbra lui Petru (Fapte 5, 15), corifeul
Apostolilor, se vindecau boli prin credinţa tare şi prin nădejdea de a dobândi sănătate, dar nu
umbră, nici Petru, ci numai Hristos este Cel ce vindeca, Dumnezeu fiind singurul care face
minuni. Tot aşa nici lemnul şi nici imaginea crucii nu pot alunga toată puterea potrivnică, ci
Hristos, Cel ce a pătimit pe un astfel de lemn şi pe un astfel de semn; tocmai pentru că
reprezintă pe Hristos cel răstignit, Mântuitorul lumii, de aceea noi, creştinii ortodocşi credem
cu credinţă tare că El este acea putere a lui Dumnezeu, de Care diavolii se tem şi fug.
Tot printr-o astfel de credinţă şi nădejde ne rugăm şi chemăm pe Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, când cântăm: „toată nădejdea spre tine o pun, Maică”83, nu pentru că ar fi ea
Dumnezeu - Doamne fereşte! - ci pentru că mult pot rugăciunile Maicii îndurărilor înaintea
Domnului şi Fiului Său, singurului Care mântuie şi Care are mare milă. Pe acelaşi temei mai
credem şi sperăm că Maica Domnului are „putere nebiruită să ne izbăvească de toate relele şi
primejdiile”84, după cum tot aşa trebuie înţeles şi despre sfinţi, despre sfintele lor icoane şi
moaşte.
Dar să nu se gândească bunul nostru cititor că în legătură cu această observaţie am
relatat doar o părere personală ori a unor indivizi oarecare, în consonanţă cu aceasta voi aduce
spre confirmare tocmai mărturiile oficiale al^Şinodului al Vll-lea Ecumenic, aşa cum se pot
ele citi confirmate in mărturisirea venerabilului episcop Vasile de Ancira85: „Cred, zice, şi
mărturisesc că există un singur Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul..." (până la sfârşitul Simbolului),
iar ceva mai jos adaugă: „... aşteptând şi mijlocirea Prea curatei Stăpânei noastre de
Dumnezeu Născătoare şi ale sfintelor şi cereştilor puteri şi peste tot ale tuturor sfinţilor",
precum şi: „... primim cu cinste şi sfintele şi cinstitele lor moaşte, le respectăm şi ne închinăm
lor cu cinste, având credinţă că prin ele ne împărtăşim de sfinţenie".

83
Citată de Cantemir în greceşte, amintire nu numai din timpul şcolarizării lui Cacavela şi întâlnită şi în anii de
pribegie în ediţiile greceşti slave şi române ale Acaftistierului (numai de Dosoftei tipărit de 2 ori) sau
Ceaslovului, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub
titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 153.
84
Condacul Acatistului Buneivestiri, citat în slavoneste.
85
Actio 1, Haruin 4, 41. Mansi XII, 1016-1018. Anast. Bibi., P.L., 129, 213.
Iată dar aici şi cerere, şi credinţă, şi nădejde de împlinire a lor, adică de sfinţenie, dar
nu ca şi când aceasta ar veni direct de la Dumnezeu, ci prin mijlocirea unor sfinţi credincioşi,
însă nu ca şi când aceştia ar avea de la ei puterea de a milui şi a răsplăti, ci ca unii care au
îndrăzneală către Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor pe seama celor urgisiţi. în acest sens
ne lămureşte din destul epistola Sfanţului Grigore II Papa către Leon Isaurul86, care, cu
autoritatea scaunului apostolic - cum se şi cuvenea – îl ceartă în chipul următor: „Nu-i aşa,
împărate, după cum zici (căci zicea că creştinii sunt iconolatri şi idolatri), ci pentru a trezi
amintirea lor şi pentru a mai înălţa mintea noastră slabă, neştiutoare şi neiscusită şi a se ridica
mai sus prin cei ale căror nume, chemări şi icoane le cinstim (de aceea ne închinăm
icoanelor). Dar nu ne închinăm ca unor zei, cum zici tu-ferească Dumnezeu! -, căci noi nu ne
punem nădejdea în materia icoanelor". Şi după aceasta îndată şi explică cum să se înţeleagă
faptul că noi nu în icoane ne punem nădejdea, ci în cei ale căror chipuri şi nume le reprezintă:
„Dacă icoana este a Domnului, zicem: Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, ajută-
ne şi ne mantuieşte! Dacă icoana este a Maicii Lui, zicem: Prea Sfântă Născătoare de
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi prin mijlocirile tale către Fiul Tău, adevăratul nostru
Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre! Şi tot aşa facem când trebuie să invocăm pe
sfinţi", ceea ce - dacă vreţi mai pe larg - se va vedea la locul său.
7. Mai observă „ Catehismul": „Dar cinstirea icoanelor acelaşi sinod o tâlcuieşte
numai în sens de îmbrăţişare şi sărutare afectuoasă..,”87.
In primul rând mărturisesc din inimă că nu pricep rostul mai adânc al acestei expresii.
Şi nici nu mă mir, căci toate lucrurile noi ne rămân necunoscute atâta vreme cât nu vedem sau
nu auzim ceva despre ele. Mie însă această expresie mi-e cu atât mai nouă cu cât o astfel de
definiţie insinuantă şi exclusivistă nu am citit să se fi folosit în toate dezbaterile Sinodului al
VII-lea Ecumenic, care s-a întrunit anume în problema icoanelor. Cele descrise şi definite în
sinod în legătură cu cinstirea icoanelor sunt atât de limpezi şi de străvezii, încât orice înţeles
obscur şi îndoielnic se poate uşor limpezi şi înlătura. Aşadar, ceea ce spunem aici pe scurt,
sinodul le confirmă în foarte multe locuri, dintre care nu ne va fi ruşine să mai reproducem
unul sau două.

86
Harduin IV, 7-8. Mansi XIII, 960. Hefele-Leclerq, Histoire des Conciles, HI, 2, p. 660 s.u. Baronius (Anale, 9,
77-88). A tipărit-o cel dintâi, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un
autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar
european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 153.
87
Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima
învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.
155.
In epistola papei Adrian către împăratul Constantin şi către maica sa Irina se spune:
„O, ce nebunie din partea celor ce strigă contra credinţei şi a religiei creştine, încât afirmă că
«nu trebuie să cinstim cu adevărată închinare icoanele sfinţilor»88, în care sunt redate chipurile
Mântuitorului, al Maicii Sale şi ale sfinţilor". Or iată ce a stabilit sinodul despre lucrarea care
are loc prin sfintele icoane: „Prin puterea lor se ţine lumea şi prin mântuirea adusă de ele
trăieşte neamul omenesc”89, adăugând şi pilda următoare: „Prin Cruce, la vederea şarpelui,
poporul israelit credea că e eliberat de otrava omorâtoare, iar despre cei ce privesc şi cinstesc
chipul Domnului Hristos să nu credem că se pot mântui? Să nu aducem o hulă atât de
neruşinată". Mai adaugă Sfântul Adrian90 tot acolo şi justifică şi mai limpede temeiul cinstirii
sfintelor icoane: „Mă închin şi le sărut... pentru că prin mijlocirea lor (a celor reprezentaţi în
icoane) câştig bunăvoinţă de la Preamil o stivui Dumnezeu şi nădejde că-mi dă iertare de
fărădelegi; de aceea şi chipurilor din icoanele lor le aduc cinstire adevărată, adică nu într-un
chip obscur şi înţeles îndoielnic".
Într-o altă mărturisire, de astădată a lui Stavrachie, episcopul Calce-donului, tocmai
pentru a da răspuns acelei expresii obscure spune că icoanele trebuie cinstite „că fiind un fel
de arvună a mântuirii noastre”91, deoarece în ele cinstim pe cel reprezentat pe ele, bine ştiind
că creştinii nu îndumnezeiesc icoanele, ci-şi amintesc de cultul sfinţilor lui Dumnezeu,
contemplându-i cu râvnă şi cu credinţă şi chemând pe Dumnezeu şi zicând: „Binecuvântat
este Dumnezeul acestui sfânt şi al tuturor sfinţilor”. Mai multe în disputa dintre iudei şi
mahomedani.
Cum s-a mai spus, „icoanele sunt podoaba bisericii şi cuvintele Evangheliei prinse în
pictură", ori în acelaşi sens „chipul e mai mare decât cuvântul”. Iar dacă expresiile
Catehismului „în sens de îmbrăţişare şi sărutare afectuoasă" nu au acest înţeles, atunci, mă
rog, nu văd ce mai vreau altceva. Dar, în fine, vom reveni mai încolo.
8. Mai observă autorul nostru că ceea ce sinodul al şaptelea spune sau istoriseşte ne-
ar vorbi de o altfel de închinare...
Foarte moleşit şi cu prea multă slăbănogeală se cugetă! Doar ceea ce prezintă sinodul
ca definiţie şi dogmă se expune în chip narativ sau, ca să zicem aşa, istoric. Dar pe cât e de

88
Migne, P.L. 96,1225-1226, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un
autor anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar
european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 156.
89
Harduin, IV, 85-86.
90
Desigur, izvorul folosit de Cantemir a fost opera unui romano-catolic, care încă pe Ia 1700 ştia de canonizarea
papei Adrian.
91
Citat în slavoneşte, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor
anonim sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed.
Trinitas, Iaşi, 2003, p. 156.
dogmatică definiţia aceasta („credinţa sinceră şi supremă, precum şi latria în duh se aduc
numai lui Dumnezeu")92, tot aşa este şi ceea ce spunea diaconul Epifanie când a citit: „Cine nu
ştie că printr-o icoană pe care n-am cinstit-o cuviincios noi ne referim tot la acela, al cărui
chip este pe ea?”93. Şi tot acolo afirmă Sfântul Vasile că cinstea icoanei trece asupra celui ce s-
a nevoit în sihăstrie, pe când Sfântul Atanasie zice că cine cinsteşte un tablou, cinsteşte pe
regele zugrăvit acolo, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Au nu ştii că dacă ai batjocorit
chipul regelui, prototipului acestei vrednicii îi aduci jignire!”94.
Deci sinodul nu „povesteşte" în mod istoric, ci fixează în mod definitor şi dogmatic
închinarea, care sub forma latriei se cuvine numai lui Dumnezeu, iar cea onorifică (sau care se
reduce numai la cinste şi închinare relativă, cu tot ce se ţine de ele) se atribuie tuturor sfinţilor
şi icoanelor lor, cum se poate vedea şi la Epifanie: „Nu încetează adevăraţii închinători în duh
şi adevăr să aducă adorare lui Dumnezeu, iar sfinţilor numai cinstire relativă şi comemorativă,
îmbrăţişându-le şi sărutându-le chipurile”95 etc.
9. Mai zice „Catehismul": „Drept aceea să ştii că atunci când te închini la icoane etc,
atunci Domnului să aduci toată supunerea ta"96.
Pentru copiii ortodocşilor înţelegerea limpede şi clară a dogmelor creştine, trebuie
făcută cu ajutorul distincţiilor clare. Astfel, când te însufleţeşti în faţa icoanei Mântuitorului să
aduci şi „supunere" şi „adorare", să ştii că cinstea şi adorarea aceea nu se aduc lemnului, nici
culorilor, nici materiei numai pentru simpul fapt că sunt icoană, ci pentru că cinstea şi
adorarea - cum de atâtea ori s-a spus - se referă la Mântuitorul însuşi, al Cărui chip şi nume
sunt pe icoană. Nici rugându-te înaintea icoanei să nu zici „icoană a Domnului, mântuieşte-
mă!" ci căutând spre ea cu cuget evlavios şi smerit, să zici: „Doamne, Iisuse Hristoase..." căci
a Lui umanitate reprezintă icoana. Tot aşa, când te închini la icoana Maicii Domnului, să nu
zici: „icoană a Născătoarei, mijloceşte la Dumnezeu pentru mine păcătorul", ci zi aşa: „Prea
sfântă Născătoare de Dumnezeu, a cărei icoană o privesc şi sărut, mijloceşte la Dumnezeu şi
Fiul tău".
Tot aşa să faci când te închini lui Dumnezeu înaintea icoanelor sfinţilor, aşteptând
ajutorul celor reprezentaţi acolo, spunând cu credinţă tare că prin mijlocirile şi întrepunerea
lor, rugăciunile tale vor fi nu mai puţin ascultate decât ale lui Tobie şi ale îngerului (Tobie 3,1-

92
Definiţia e redată de Cantemir si cu text grec, Mansi XIII, 374.
93
Harduin IV, 451 s.u. Manşi, XIII, 252 ş.u. Migne, PX. 96, 1226.
94
A se vedea şi observaţiile lui Leclerq, Hist. des Conciles, III, 2,p. 1215-1216.
95
Ibidem,
96
În slavonă apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub
titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 160.
16). Dacă aşa s-au înţeles lucrurile, pasajele următoare exprimate de autor cu adverbul
exclusiv „numai" („în schimb icoana s-o cinsteşti numai cu o veneraţie afectuoasă")57 nu-şi au
rostul, căci după înţelesul drept al Ortodoxiei aşa se cade să înţelegi şi să tălmăceşti: că
sfintele icoane nu trebuie iubite, cinstite şi sărutate numai din respect pentru sfinţenia şi
valoarea lor intrinsecă, ci tocmai de aceea trebuie să crezi şi să speri în ele, pentru că, prin
cinstirea ce o aduci celor zugrăviţi pe icoană, le vei cere de la Dumnezeu să te împărtăşeşti şi
tu din sfinţenia sfinţilor. Căci după cum Dumnezeu preamăreşte pe cei ce-L măresc pe El, tot
aşa va mări şi El pe cei ce preamăresc pe sfinţii care au cinstit şi adorat pe Dumnezeu în duhul
adevărului şi în credinţa slujirii latreutice. Deci numai lui Dumnezeu I s-au adus mulţumiri şi
s-a adus şi adoraţia latriei97, pe câtă vreme sfinţilor şi icoanelor din biserică le aducem numai
închinarea „duliei". Să ştim deci că cinstirea icoanelor nu va fi determinată doar de faptul că
ele cuprind pictura Mântuitorului, a Maicii Lui ori a unui sfanţ, nici că chipurile lor sunt aşa-
zicând nişte reprezentări slabe şi uscăţive, ci prin mijlocirea picturii sufletul zburând mai sus,
prin prototipul zugrăvit se avântă, pe cât poate, tocmai spre desăvârşirea dumnezeirii de unde
coboară, din puterea sa împărătească, toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit" (Iacob 1,
17), adică se aşteaptă s-ajungi la sfinţenie, la imitarea virtuţilor, la tăria credinţei, la
desăvârşirea alergării şi la cununa bunelor nevoinţe.
Dacă însă icoana lui Hristos numai pentru acel simplu motiv o cinstim şi o preţuim,
pentru că prin ea ne referim la Hristos, atunci ai putea zice că rară îndoială şi chipul marelui
Alexandru Macedon tot aşa e cinstit ca şi al lui Hristos, pentru că şi chipul lui îl socotim de
preţ, mai ales pentru simplul şi hotărâtorul motiv că e pictat de Zeuxip 98 şi e „plăcut" pentru
eleganţa picturii, pentru vechimea lui şi pentru valoarea reprezentării unui monarh atât de
viteaz. Ori icoanele nu trebuie cinstite numai în înţelesul că sunt obiecte de preţ şi sfinte,
pentru reprezentarea feţei lui (tare imperfectă e această motivare şi nu satisface deloc credinţa
ortodoxă), ci de aceea sunt dorite ele, pentru că, după cum afirmă acelaşi sfânt sinod prin gura
aceluiaşi Sfânt Epifanie99: „Icoanele trebuie cinstite şi le onorăm şi le sărutăm. Dar şi chipul şi
lucrarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci se cinstesc la noi chiar şi fără rugă specială şi

97
Cantemir revine la sfârşit (p. 221-230) asupra terminaţiilor pe care le ia după lexiconul luiVarinius.
98
Pictor din Heracleea pe la 90 î.Hr. (după alţii pe la 220), a pictat mai ales teme istorice. Sub acest nume s-a
păstrat în Bizanţ şi o statuie colosală executată sub Severi. Nagler u. A, Neues allg. Kiinstlerlexicon, 25 Bând
(1835), p. 254. Să nu-1 fi confundat cu Zeuxis, celebru pe la 300 a. Hr. despre care când a murit s-a spus că „s-a
dus şi arta cu el"? A pictat în mozaic figurile Penelopei (rîQiKov), atleţi, pe Alexandru cel Mare etc. Vezi Plinii
secundi, Hist. naturalis, II (Paris 1723), p. 691-692.
99
Ibidem. O altă traducere latină la Anast. Bibliot., Migne, P.L. 129,426. Cantemir citează, dar şi comentează aici
cu cuvinte proprii. Să fi avut la îndemână şi pe Bellarmini, Disputationes de controversiis fidei christianae, II
(Paris, 1608)?, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub
titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 159.
suntem mulţumiţi că prin ea ne sfinţim (observă aici cauza finală şi perfectă a sfinţirii!), iar
prin adorarea ce i-o aducem Domnului ne însemnăm cu degetele pe frunte şi prin aer, sperând
că prin acest semn alungăm demonii. Tot aşa şi prin icoană, prin numirea numelui redăm
onoarea originalului, iar saluîând-o şi închinându-i-ne cu cinstire ne sfinţim pe noi înşine. Şi
prin sfintele vase, pe care le avem, le venerăm şi le îndrăgim, nădăjduim prin ele aceeaşi
sfinţenie. Şi tot aşa trebuie să înţelegem, şi să credem şi despre moaştele sfinţilor.
10. Se întreabă autorul: „ Cine greşeşte împotriva poruncii a doua?"
S-ar putea spune că cei dintâi greşesc toţi cei ce tălmăcesc într-un sens mai dubios decât
cum a crezut şi învăţat de la începuturile ei până azi Biserica ecumenică, stabilind şi hotărâri
sinodale la modul în care trebuie cinstite în chip ortodox icoanele.
În al doilea rând, păcătuiesc toţi aceia care atribuie sfintelor icoane sau oricăror lucrări
de mâini omeneşti adorare latreutică ce se cuvine numai lui Dumnezeu cel Unic în fiinţă şi
întreit în persoane, cum au fâcut păgânii şi idolatrii, sub care numire generică se cuprind şi
autolatrii sau cei mândri, gastrolatrii sau cei al căror Dumnezeu este pântecele şi zgârciţii,
pentru care aurul, argintul şi tot ce înseamnă bogăţie constituie un idol, ca şi orice altă
nebunie de felul acesta.
Greşesc, în al treilea rând, toţi cei ce cred că o icoană mai veche ar trebui cinstită mai
mult decât una nouă sau dacă-i ferecată în aur, în argint sau pietre scumpe şi nestemate ar fi
mai de cinste decât cele lipsite şi goale de astfel de podoabe.
În al patrulea rând greşesc cei care cred că o icoană cunoscută ca făcătoare de minuni ar
fi de condiţie superioară şi de o cinste mai mare decât celelalte. în sfârşit, în al cincilea rând
păcătuiesc foarte greu şi cei care calomniază pe creştini că ar fi idolatri (cum flecăresc ereticii
actuali) sau iconolatri100. Asemenea lor şi suferind de aceeaşi meteahnă sunt şi cei ce numesc
pe ortodocşi artolatri şi vinolatri etc. Or, creştinii ortodocşi, cum a citit în sinod şi diaconul
Epifanie, nu au atribuit adorarea în duh şi adevăr nici icoanelor, nici chipului Sfintei Cruci,
după cum n-au confecţionat niciodată vreo icoană în care să fi redat Fiinţa divină, invizibilă şi
ininteligibilă, bine ştiind că „duh este Dumnezeu şi cei care I se închină, în duh şi în adevăr
trebuie să I se închine" (Ioan 4, 24), „căci adorarea şi cinstirea latreutică se aduce numai lui
Dumnezeu celui în Treime lăudat”101.

100
Îndeosebi calvinii şi socinienii atacau cel mai mult pe închinătorii icoanelor. Calvin (Instit. II, 11) declară că
prin icoane se contravine Decalogului. J. Dallăus, De cultibus religionibus latinorum, Geneva, 1671, iar după ei
mulţi, până şi irenicul Ed. Stillingfeet, episcop englez (f 1699), iar un Daunoy se speria de mulţimea
dezbinărilor, apud Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub
titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 161.
101
Ultimul alineat şi în greceşte.
Aşadar, făcând aceste două distincţii şi eliberându-le de orice dubiu şi de brice urme
de înţeles obscur, sfanţul sinod ecumenic şi prin el Sfânta Maică Biserica le-a propus fiilor săi
ce şi cum să creadă şi să înţeleagă cele ce sunt de prisos şi cele care provoacă mai curând
încurcătură decât strălucire picturilor şi sunt străine şi externe, a poruncit să le respingem şi să
le înlăturăm.
11. Se mai obiectează „că nu-i greu să judeci, după îâlcuirea amintită a sinodului,
cine este cel ce aduce icoanei slujire nelegitimă şi interzisă; de pildă: unii îşi aduc icoana în
biserică şi acolo se închină înaintea e”102.
Tot aşa trebuie spus că nu era greu să dai la lumină învăţătura cea curată şi limpede a
sfanţului celui de-al şaptelea sinod în legătură cu felul cum trebuie cinstite icoanele, ca să ştie
fiecare în mod neîndoielnic ce fel de cinstire trebuie adusă creatorului şi ce fel creaturii. Dar
despre acest lucru, pe cât gândesc, am spus destule în cele de dinainte. Dar ne cere tema să
mai aducem spre confirmare încă vreo câteva argumente, pentru ca să stăm puţin de vorbă în
legătură cu concluzia ce trebuie scoasă.
Obiectează „Catehismul" că unii îşi iau icoana de acasă şi o duc la biserică şi acolo se
închină înaintea ei. Se vede că mult va mai trebui să asude nu numai mintea copiilor şi
începătorilor, ci şi a celor învăţaţi şi bătrâni până să înţeleagă sensul acestei prea serioase şi
prea grele afirmaţii. Căci cine dintre creştini va fi chiar atât de lipsit de minte încât să nu ştie
că nu numai icoanelor aduse de acasă, ci şi celor din biserică acelaşi fel de cinstire şi
închinare li se va aduce, ca şi celor aflate prin casele oamenilor, prin pieţe, pe la răspântiile
drumurilor sau în orice alte părţi. Cu acelaşi fel de veneraţie trebuie cinstite. Totuşi, să nu
creadă cineva cu şi mai multă stângăcie că ar fi intenţionat autorul să socoată că păcătuiesc
împotriva acestei sfinte porunci cei ce aduc de acasă icoana pentru ca tocmai în biserică să se
închine ei! Aşa ceva ar trece măsura dreptei judecăţi! Dacă nu mă înşel, el ar fi vrut să
combată o anumită credinţă simplistă şi nevinovată, dar desigur exagerată, a unor ţărani sau a
unor babe, care din ignoranţă atunci când intră în biserică mai întâi se opresc să se închine
tocmai lângă candela aprinsă de la icoana care se întâmplă să fi fost adusă ori de ei, ori de
bunicii lor şi care poate că reprezintă pe patronul lor, ori, în fine, va fi fost dăruită de ei pentru
împodobirea bisericii. Aici le place lor mai mult să se roage. Desigur însă că aceştia se închină
tot numai la Dumnezeu, pe care-L roagă - prin mijlocirea patronului lor - să aibă milă de ei. Şi
anume, după ce se va fi închinat cât i-a plăcut la icoana patronului şi va trece să se închine şi
la celelalte sfinte icoane din dreapta şi din stânga, omul se va întoarce şi va face câte o
102
Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim sub titlul „Prima
învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p.
160.
salutare către cei din jur, ocupându-şi apoi locul - parcă în chip posesiv - în faţa icoanei „lui"
şi căutând de acum încolo să urmărească mai departe slujba. Dar dacă - pe motivul tot al unei
astfel de obişnuinţe simpliste - cineva îndrăzneşte să i se opună, cu reverinţa cerută, omul îi
„cedează locul" şi trece în altă parte.
De aceea, pentru a limpezi graiul mai încurcat al autorului, ar trebui eliminat, atât din
propoziţia de sub nota 9 a capitolului precedent, cât şi în acesta de acum expresia adverbială
„numai", aşa cum ar trebui la locul ei propriu şi cuvenit, în sensul că „unii aduc icoana la
biserică şi numai acolo i se închină". Numai că dacă lucrul acesta are loc în urma unei
dispoziţii speciale, atunci cei ce pot fi dovediţi vinovaţi de o prostie ori de o greşeală atât de
mare, desigur că trebuie condamnaţi fără cruţare. Dacă însă acest obicei continuă dintr-o
naivitate proastă - ceea ce aş crede cel mai mult -socotind că numai la acea icoană să te
închini, pe care tu iar nu altul ţi-ai pus-o în biserică, atunci după învăţătura din Mărturisirea
ortodoxă, cu frăţească şi părintească admonestare şi certare trebuie corectaţi mai curând
preotul decât sărmanii ţărani, pentru ca nu cumva printr-o obişnuită prea îndelungată această
religiozitate exagerată să se transforme fie în superstiţie, fie în dispreţ faţă de icoane. Aşadar,
pentru ca de acum încolo copiii creştinilor, urmând fără a-şi da seama viaţa simplistă şi cu
obiceiuri moştenite din părinţi, să nu cadă în aceeaşi greşeală, ar trebui învăţaţi scurt şi
limpede în aşa fel încât să ştie că cei care se închină numai Ia icoana adusă în biserică, pe
când pe celelalte ori că le neglijează ori le crede că nu sunt vrednice de aceeaşi cinstire şi
închinare, unii ca aceştia rău judecă şi nu lucrează ortodox.
Tot aşa de grav greşesc şi cei care interzic altuia să se închine la icoana patronului sau
a oricărui alt sfânt aduse de el în biserică. La fel trebuie socotiţi şi cei ce cinstesc cu evlavie
mai mare icoanele ferecate în aur ori argint ori în alt chip împodobite, sau dacă au fost găsite
cumva pe sub ruini vechi, prin păduri ori în locuri deşarte. Doar cinstea arătată sfintelor
icoane şi închinarea care li se cuvine e aceeaşi pentru toate (singurul lucru care contează este
că trebuie puse în legătură cu prototipurile lor). Sinodul al VII-lea Ecumenic s-a pronunţat la
fel, fără nici o deosebire, pentru toate, nelăsându-se influenţat de părerea că dacă ar vedea
unele icoane aşezate în locuri mai de frunte ale bisericii, prin asta ar şi da să înţeleagă că
acelea ar fi mai de vază decât altele. Or, copiii trebuie să ştie că nu ordinea în care sunt
aşezate, ci ceea ce reprezintă ele, aceea dă tonul.
De pildă, în altar, pe sfânta masă, sub Sfânta Evanghelie, ca şi cum ar ţinea locul ei, se
află sfanţul antimis, în care se află şi moaşte de-ale unor sfinţi. Tot în altar, în partea de răsărit
aflăm Sfânta Cruce şi icoana Născătoarei de Dumnezeu. La stânga intrării, sau la dreapta când
ieşi, se află un locşor unde se pun sfintele vase: sfântul potir, discul, linguriţa, steaua, copia
etc. In absida altarului se obişnuieşte a se picta icoana Maicii Domnului cu inscripţia „cea mai
desfătată decât cerurile”, iar de jur-împrejur, pe pereţi, se înşiră chipurile Sfinţilor Părinţi, ale
patriarhilor şi ale altor sfinţi. Pe uşile zise împărăteşti se zugrăveşte Bunavestire, şi chipul
celor 4 Evanghelişti, iar pe celelalte două uşi, ale diaconilor, fie chipuri de vechi ierarhi, fie de
arhangheli păzitori, după cum tot aici şi nu în alt loc se zugrăveşte tâlharul care prin credinţă a
ajuns în rai şi prin mărturisire îl răsplăteşte103.
Pe sfânta catapeteasmă, primul loc îl ocupă sfinţita icoană a Cuvântului divin făcut
om, cu inscripţia „Iisus Hristos Domnul Atotţiitorul”104, iar în dreapta icoana Maicii lui
Dumnezeu şi Fecioara, cu inscripţia MP OY. La stânga Mântuitorului se cinsteşte icoana
sfântului în cinstea cui e dedicată biserica, după cum în stânga Născătoarei de Dumnezeu ne
întâmpină icoana Sfanţului Ioan Botezătorul sau a altuia din şirul Sfinţilor Părinţi ori ale
mucenicilor, de pildă, Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, cei Trei Ierarhi, Mucenicii Gheorghe,
Dumitru etc. sau chiar sfinţi locali ca Sfinţii Petru, Ioan, Filip etc. ai Moscovei ori sfinţii
Teodosie şi Antonie din Pecerska Kievului, ori azi în Petersburg Sfântul Alexandru Nevski - şi
tot aşa trebuie înţeles şi de alţi sfinţi locali.
În rândul al doilea de pe catapeteasmă se înşiruie icoanele praznicelor zise
împărăteşti105, în al treilea rând ale Apostolilor, în al patrulea ale proorocilor, în al cincilea - şi
cel din urmă - icoana Mântuitorului răstignit şi a celor ce stăteau lângă El: mama Lui şi
Sfântul Ioan, pe care i-a încredinţat unul altuia din înaltul Crucii, precum şi ceata femeilor
mironosiţe care au urmat pe Domnul până la sfârşitul patimilor şi care vor vedea cele dintâi
învierea Lui. Tot aşa, vârful cupolei bisericii îl împodobeşte icoana Mântuitorului -
Pantocratorul, iar ceilalţi pereţi din pătratele corpului bisericii reprezintă scene diferite din
Evanghelie, chipuri de sfinţi şi de sfinte muceniţe, povestiri pictate ale minunilor Domnului.
Deasupra uşii de la intrare, pe primul pătrat, se obişnuieşte a se zugrăvi scena învierii de obşte
precum şi a dreptei şi Înfricoşătoarei Judecăţi, împreună cu cele despre viaţa viitoare, la
dreapta adică sânul lui Avraam, iar la stânga, locurile celor ce vor fi condamnaţi, adică focul
gheenei cel nestins, al viermelui ce nu doarme niciodată şi al scrâşnirii dinţilor, cu abisul
chinurilor iadului şi cu îngrozirile care nu se vor sfârşi. Aceasta e rânduiala aşezării sfintelor
icoane în biserici, confirmată prin uz îndelungat nu numai de Biserica întreagă, cât mai ales

103
În afară de ce va fi învăţat de la Ieremia Cacavela (în lucrarea căruia „Explicarea liturghiei" (Iaşi 1697) nu se
cuprinde astfel de descrieri), Cantemir putea cunoaşte problemele acestea din „erminiile de pictură" ca si din
faptul că din familia lui erau ctitori de mănăstiri, o mătuşă călugăriţă etc. Vita Cantemiri.p. 1-2.
104
În text, în slavoneşte.
105
Să fi folosit în greceşte, „Erminia"? Nu-i exclus, mai ales cât timp a stat la Istanbul. Pare însă a fi avut sub
ochi si imagini pictate, pentru ca realismul descrierii confirmă acest lucru. A se vedeaV. Grecu, Cărţi de pictură
bizantină..., Cernăuţi, 1936, p. 20 ş.u.
statornicită în aşa fel de orânduielile vechi ale Bisericii primare, încât nu că acesta sau acela
din sfinţii Bisericii trebuie cinstit mai mult sau mai puţin, nici că acesta sau aceea din icoane
sunt mai aproape de Sfânta Sfintelor, ci după cum ierarhia cerească (pe care ne-o descrie
Sfântul Dionisie Areo-pagitul106, ucenicul Sfântului Pavel) distinge una de alta, în cetele sale,
puterile de sus şi netrupeşti, tot aşa şi Biserica pământească şi văzută a lui Dumnezeu în
totalitatea ei, în imaginea trecutului, a prezentului şi a viitorului trupului său, n-a vrut să aibă
nimic neorânduit, nici să se săvârşească ori să se vadă ceva confuz în ea. Căci după cum stea
de stea se deosebeşte după lucire, tot aşa în Biserica Domnului şi drepţii strălucesc peste tot ca
stelele, dar şi în chip singuratic fiecare stea împodobeşte în felul ei tăria cerului, tot aşa şi
chipurile sfinţilor în parte şi toţi la un loc împodobesc pereţii bisericii. Altfel, sfântul sinod
ecumenic nu recunoaşte de biserică pe aceea care nu e împodobită cu icoane: „Acel lăcaş pe
care nu-1 împodobesc chipurile, nu-i biserică”107. Dacă însă, spre deosebire de această părere,
nevinovăţia specifică a celor mărginiţi ar arăta ceva în plus despre felul cum cred ei c-ar
trebui cinstite icoanele, greşeala ignoranţei lor va trebui îndreptată încet şi cu blândeţe,
păstrând însă cu tărie şi cu stăruinţă rânduiaîa pe care Mărturisirea ortodoxă tipărită
slavoneşte la Kiev o defineşte aşa: „Dacă cineva, din prostia lui, se închină altfel decât zicem,
mai bine se cade ca unul ca acesta să se înveţe, decât să fie scoasă din biserică închinarea la
sfintele icoane108.
12. Catehismul „mai obiectează că unii nu vreau să se închine dacă nu văd
icoane”109.
Această afirmaţie a autorului pare că are în vedere religiozitatea exagerată a celor
simpli, care, intrând în casă şi nevăzând icoana, socot că nu-i creştinesc lucru să-ţi faci cruce,
după cum e obiceiul, dacă nu ai cui să-i adresezi acest semn de adorare. Dacă oamenii mai
reduşi fac acest lucru socotind că lui Dumnezeu nu trebuie să I te închini dacă în acela loc nu
se văd crucea sau icoana Lui, atunci avem de-a face cu un abuz şi cu un obicei rău. Dacă însă,
pe temeiul motivelor mai sus amintite, se face acest lucru în chip superstiţios, atunci zic cu
totul altceva.

106
Bine a observat H. Beck (Kirche u. Theol Litera tur im byz. Reich, Miinchen 1963, p. 301) că în teologia
icoanelor şi în special *a Sfântului loan Damaschinul a biruit teologia energiilor teandrice a lui Dionisie
Areopagitul. Se ştie că scrierile Iui au fost de mult cunoscute Apusului. R. Roques, L'univers dyonisien, Paris
1954.
107
Scrisoarea papei Adrian către împărăteasa Irina (Migne, P.L., 96,1231).
108
„Art. 226, p. 82", iar în ediţia Roşea p. 154.
109
În slavoneşte, apu Teodor Bodogae, Locuri obscure în Catehismul tipărit în slavoneşte de un autor anonim
sub titlul „Prima învăţătură pentru porunci” în Dimitrie Cantemir – Principe şi cărturar european, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2003, p. 162.
În primul caz spun, aşadar, că avem de-a face cu un abuz, totuşi nu pentru că el ar fi
rămas dintr-o orânduială strâmbă şi principial potrivnică credinţei ortodoxe, ci pentru că, cu
trecerea vremii, ceea ce se înţelesese bine şi corect a ajuns să degenereze, din lipsă de
învăţători şi din neglijenţă, într-un fel de superstiţie. Căci rânduiala de bază şi primordială a
Bisericii a fost că toţi creştinii, când au de gând să înceapă un lucru, îl încep cu semnul Crucii,
şi cu invocarea numelui lui Dumnezeu. Pe baza acestei legi generale, oricine intra sau ieşea
dintr-o casă, era dator înainte de toate să se întărească prin semnul Crucii şi după aceea să
salute pe capul familiei ori să-şi ia rămas bun de la el. La acest fel de salutări, trei cauze
trebuie luate îndeosebi în considerare, dintre care cea dintâi este că trebuie să împlinim o
poruncă a tradiţiei bisericeşti. A doua, să mărturiseşti că tu eşti un ostaş al lui Hristos, că porţi
armele Lui în mod public şi în faţa oamenilor (căci semnul Crucii, în afară de biruinţă pe care
o aduce asupra duşmanului întregului neam omenesc, mai este şi simbol al credinţei creştine,
cum s-a mai arătat şi în alt loc). In sfârşit, în al treilea rând, să mulţumim Domnului că acolo
unde intrăm e o casă creştină, pe care o împodobesc Crucea şi icoana şi că nu idolul sau
altceva superstiţios ne apasă în viaţă.
Pentru aceste pricini, vechii creştini obişnuiau să-şi facă semnul crucii când intrau în
vreo casă creştinească; în schimb, când intrau într-una eretică sau păgână (pentru care Crucea
era o sminteală sau o batjocura - I Cor. 1, 23), nu se mai închinau pentru ca să nu dea impresia
că aruncă mărgăritare la porci (I Cor. 1, 23). Căci cine judecă şi crede creştineşte, dacă intră
într-o capişte idolească ori într-o casă unde se aduc jertfe idolilor răi sau chiar şi numai într-o
casă, unde se tăgăduieşte dumnezeirea lui Hristos, e nepotrivit să-şi facă acolo semnul Crucii
-, pentru că însuşi Mântuitorul opreşte astfel de mod de a întâmpina pe cineva nu numai în
casă proprie, ci şi pe drum public.
Tocmai pentru un astfel de motiv Sinodul al VH-lea Ecumenic defineşte: „Biserica pe
care n-o împodobesc icoanele nu-şi are rostul ca atare”110 (cu toate că Dumnezeu e prezent
oriunde şi pretutindeni trebuie adorat). Atunci tot pentru un astfel de motiv şi casa creştinului
pe care n-o împodobesc icoana sau Crucea nu are temei de a fi socotită casă creşti-nească şi
atunci nici acela nu greşeşte care, intrând într-o astfel de casă, unde nu se vede nici un semn
de credinţă creştină, ar înceta de a-şi mai face cruce ori de a se mai închina lui Dumnezeu, cu
toate că, după cum am zis, Dumnezeu trebuie cinstit şi preamărit pretutindeni şi în toată
vremea.

110
După Isidor Pelusiotul, Epist. lib. 4, 75, pasaj amintit şi în dezbaterile Sinodului al VIIea Ecumenic, sesiunea
I, Anast. Bibliot, PX. 129,217.
Astăzi în întreagă Biserică greacă şi în cea aproape a tuturor naţiunilor care cuprind în
familia Bisericii Ortodoxe de răsărit şi de apus nu totdeauna când se întâmplă să intre cineva
într-o casă creştinească (ca să nu mai vorbesc de una păgânească) se salută facându-şi cruce;
dar nici n-ar zice cineva că se greşeşte, pentru că pe păgân nu trebuie să-1 saluţi ortodox iar pe
creştin (de a cărui credinţă, cel puţin la aparenţă, nu-i nici o îndoială) nu pot fi sigur, dacă-1
saluţi, că nu provoci cumva ciudă, Desigur că într-un asemenea caz înseamnă să cauţi să alegi
mărgăritarele dintre orz, pe când în celălalt deloc.
Din exemplul pe care l-am dat urmează că neşlefuirea sau mai corect spus
religiozitatea simplistă a poporului rus trebuie educată cu dragoste frăţească şi cu afecţiune
părintească şi cercetată cu bunătate şi cu bunăvoinţă şi anume:
-Dacă vei intra într-o casă creştinească, în care indiciile şi mărturiile de credinţă ortodoxă sunt
vizibile, fie că-ţi faci cruce, fie că nu, să-ţi păstrezi credinţa lăuntrică (pentru că Dumnezeu cel
ceresc cunoaşte şi cugetele cele mai ascunse). în schimb să ştii că, cu excepţia Bisericii
rutene, toate Bisericile fac azi salutare deplină (fac cruce înaintea icoanei).
-Lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm atât în biserici, în case particulare, în pieţe unde se află
troiţe, cât şi în câmp, în pădure, în pustietăţi şi pretutindeni, chiar dacă nu se află icoane, căci
rugăciunea nu se face icoanei, ci celui reprezentat pe ea.
Dacă atunci când vei intra într-un templu ori în vreo locuinţă pe care n-o împodobeşte
nici o icoană şi socoti că acelea nu-s nici biserică creştină, nici casă de creştini, atunci nu-i
neapărat de lipsă să te închini acolo lui Dumnezeu - care trebuie adorat oriunde, chiar într-o
cocină de porci - decât să arunci mărgăritarele înaintea celor mai sălbatice dintre animale, care
le vor călca ori le vor devora pe loc întocmai ca pe orz111.
-Dacă vrei să te închini lui Dumnezeu fie în cămăruţa ta retrasă, fie în chip deschis ori în
pădure, într-un deşert sau oriunde, să nu-ţi închipui că acolo nu te poţi închina Domnului pe
motiv că acolo n-ai nici o icoană, ci să ştie omul care păstrează credinţa ortodoxă că avem pe
Dumnezeu pretutindeni, că avem pe Maica Domnului pretutindeni112, tot aşa pe sfinţii şi
icoanele lor pretutindeni şi că nu ne poate sta împotrivă nici înălţimea, nici adâncimea şi nici
orice alte întinderi spaţiale; cum aminteşte şi Sfântul Pavel, nimic nu reuşeşte să ne poată
despărţi de dragostea lui Dumnezeu (Rom. 8, 35, 39).

111
Dacă prin „răsturnările" fundamentate aduse de reformele lui Petru cel Mare se întâlnesc cazuri când - mai
ales protestanţi, dar şi unii boieri ruşi^fcau simţit „emancipaţi" de formele evlaviei vechi, lucrurile nu trebuie
exagerate. Cantemir se referă poate cam Ia ceea ce viza Procopovici când spunea că nu-s necesare lumânarea şi
haina albă la botez, Hş Koch, Russ. Orthodoxie, Breslau, 1929, p. 129.
112
Pe lângă toată evlavia cuvenita unui ortodox, Cantemir, şi ca umanist de formaţie superioară, dar şi ca român,
recomandă concepţie şi atitudini echilibrate, cam la mijloc între teologia speculativă greacă şi cea sentimentală,
slavă.
-Să ştie creştinul că foarte greu păcătuieşte acela care se mărturiseşte ca atare, dar nu
păstrează în casa sa semnele respective: Crucea şi icoanele, jignind astfel pe fratele său ori
punându-1 pe gânduri să creadă că ori nu-i cu totul creştin, ori făcând din el până la urmă un
dispreţuitor al icoanelor şi deci chiar un eretic.
Aşadar din cele spuse trebuie înţeles limpede că nu trebuie învinuiţi din capul locului
şi fără nici o distincţie acei creştini simpli care dacă nu văd icoane nici nu vor să se închine
Domnului. Căci ei nu fac acest lucru pentru motivul că Dumnezeu n-ar exista acolo unde nu
se află nici icoana Lui, ci cred doar - şi pe bună dreptate - că o casă fără icoane nu-i o casă
creştinească, iar stăpânul sau locatarul ei nu sunt creştini113. De pildă, dacă mi-ar arăta cineva
o casă clădită în formă de biserică şi mi-ar spune că aceea-i biserică, eu, pe loc uitându-mă la
vârful turnului ei, unde ar trebui să se vadă înălţat semnul Sfintei Cruci, aş recunoaşte imediat
dacă aceasta e cu adevărat casa Domnului; dacă însă n-aş vedea Crucea în vârful ei, n-aş crede
de loc că aceea-i casa Domnului, ci dimpotrivă aş declara că este o clădire oarecare de felul
unei moschei turceşti sau a unei sinagogi evreieşti, încât într-o astfel de clădire nu mă voi mai
închina lui Dumnezeu ca într-o biserică, deşi ar trebui să mă închin Lui oriunde mă aflu.
13. Mai observă „Catehismul": „E ştiut că icoanele nu sunt cinstite numai cu
închinare de simplă afecţiune, cum învaţă Sinodul al Vll-lea Ecumenic, ci sunt respectate cu
credinţă şi în duh, adică toată nădejdea noastră ne-o punem în ele”114.
Într-adevăr prea aspru e criticată simplitatea unor creştini fără şcoală, în orice caz nu
chiar cu motiv clar şi plauzibil. Se ştie că există fiinţe omeneşti atât de ignorante şi de reduse
încât cred că Dumnezeu nu trebuie adorat acolo unde lipsesc Crucea şi icoana (lucru de care
am mai vorbit şi în cele precedente). La fel există şi de aceia care, vrând să ştie în ce colţ e
aşezată icoana, întreabă unde este Dumnezeu? Aceasta, desigur, în mod abuziv şi nedemn.
Dar poate n-ar fi trebuit să vorbim atât de mult despre greşelile lor, cât mai ales despre lenea
şi neglijenţa dascălilor şi preoţilor lor, care tund până la piele lâna oilor lor, trag şi pielea de pe
carne, rod şi carnea de pe os, sugând şi oasele până la măduvă, i&ră să se sinchisească să lege
vreo rană ori să tămăduiască vreun creşin zdrobit sau schilod! Vai, în ce mâini a ajuns corabia
lui Hristos! Vai de vâslele ei!
Căci într-adevăr trebuia să fi lucrat mai stăruitor sub imboldul dragostei şi ar fi fost cu
inimă mai simţitoare faţă de cei nevinovaţi sau mai simpli, ca unii care ştiu că trebuie să
răspundă de un astfel de abuz. Or, reiese limpede pentru cine vrea să înţeleagă că preoţii au

113
Ca şi în alte lucrări - Istoria ieroglifică şi altele - Cantemir apare şi aici luând apărarea celor de jos, a
poporului.
114
în slavoneşte.
greşit când au îngăduit prin nepăsarea lor să persiste în religia poporului ceva ce nu purcede
din duh şi adevăr.
Dar precum oarecând papa Grigorie al II-lea, scriind lui Leon Isaurul, zicea între
altele: „du-te în şcolile unde copiii învaţă carte şi spune-le: au sunt călcătorul şi prigonitorul
icoanelor şi ai să vezi că o să-ţi arunce în cap toate icoanele!” 115, tot aşa şi acum (poate nu
pentru acelaşi motiv, dar cu o justificare similară), dacă ar zice cineva: duceţi-vă şi intraţi în
casele ţăranilor şi spuneţi tuturora de orice sex şi de orice vârstă despre icoanele din casele
ţăranilor: această icoană e Dumnezeul tău care te-a adus pe lume şi în care crezi în duh şi
adevăr, iar acest lemn pictat sau sculptat în culori e însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul tău, Care
S-a răstignit pe Cruce şi a murit pentru tine! Pe loc vei auzi răspunsul lor: Nu! acest lemn e
Sfânta Cruce, pe care au spânzurat iudeii pe lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar aceasta e
icoana Domnului Hristos, a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu ori a Părintelui nostru
Nicolae şi, tot la fel, fără nici o ezitare, îţi vor răspunde şi despre moaşte. Şi chiar dacă nu vor
vedea pe icoane scris numele nici al unui sau altuia dintre sfinţi, nu numai că nu vor spune că
acela-i Dumnezeu, ci vor şi tăgădui cu dreaptă credinţă că-i icoana Dumnezemi.
Vrei dar să ştii ce fel de om mărginit poate fi acela care la întrebarea: unde este
Dumnezeu? să-ţi răspundă prin aceea că-ţi arată cu degetul un ungher din cameră, unde
obişnuieşte să pună icoanele şi unde să-şi facă rugăciunile, în duh şi în adevăr? Atunci
ascultă-1 cu evlavie cuvenită în astfel de împrejurări cum se prezintă el în faţa acestei icoane
şi se roagă lui Dumnezeu, fie dimineaţa când se scoală ori seara când merge să se culce şi ai
să-1 vezi cum priveşte cu evlavie spre icoană şi-1 vei auzi cum rosteşte: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" Dar niciodată el nu va zice: „icoană a lui
Hristos, miluieşte-mă!". La fel nu vei auzi: „icoană a Maicii Domnului, ajută-mă", ci: „Prea
curată Născătoare de Dumnezeu, în tine mi-am pus toată nădejdea, fii mie mijlocitoare la
Dumnezeu!". Şi tot aşa va spune şi când va invoca ajutorul şi mijlocirea sfintelor moaşte.
Aşadar reiese limpede că noi nu ne închinăm icoanelor în sens de adorare în duh şi în adevăr,
care se acordă numai lui Dumnezeu. Cel mult din simplitatea exprimării şi din ignoranţă
numeşte chipul Crucii, crucifix, iar icoanei îi zice „Dumnezeu". In schimb, dacă n-am pricepe
cum am zis, acest raport de relaţie şi de sinonimie - pe care cei simpli nu le înţeleg - am greşi
expunând erorii - Doamne fereşte! - toată Biserica Ortodoxă. Creştinul însă, chiar dacă nu mai
arată această relaţie (care însă se pare că e destul de cunoscută de toţi), atunci când se roagă la
Maica Domnului zice: „Toată nădejdea spre tine mi-am pus-o, Maica lui Dumnezeu" şi: „Prea
sfântă Maică a lui Dumnezeu slobozeşte-ne, ca una care ai putere nebiruită de toate
115
Harduin IV, 1 s.u. Mansi XIII, 959 ş.u. Hefele-Leclerq, Histoire des Conciles, III, 2, p. 660 ş.u.
necazurile, pe tine te rugăm etc.”116, toate acestea pentru că în mod cinstit şi deplin cunoaşte
sfânta Biserică ceea ce demult încă a definit Sinodul al Vll-lea Ecumenic atunci când a zis că
„creştinii, atunci când mărturisesc despre icoane, comunică cu cel zugrăvit acolo, iar cu ea
comunică numai după nume şi nu după substanţă”117. însă ţăranul simplu, cu toate că nu ştie
ce însemnează „a comunica numai după nume, iar nu după substanţă", totuşi ştie foarte bine şi
mărturiseşte că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost cândva răstignit pe Cruce de iudei, iar
acum trebuie să adorăm cu cinste icoana Celui răstignit şi chipul Crucii Lui, fie că e în lemn,
fie în aur, în apă, în aramă, oriunde şi din orice material ar fi confecţionată, lucru pe care îl şi
face.
Am auzit şi eu şi poate încă mulţi alţii vor fî observat că de altfel oameni foarte
învăţaţi şi chiar doctori nu arareori în cuvântările lor ori când stăteau de vorbă în particular,
vorbind de icoana răstignirii îi spun simplu „răstignire" sau „crucifix", iar moaştelor Sfântului
Antonie cel Mare ori ale Sfântului Spiridon le spun iarăşi „Sfanţul Antonie", „Sfanţul
Spiridon" etc, cu toate că nici chipul răstignirii nu este însuşi Cel răstignit, după cum nici
moaştele nu sunt chiar Sfanţul Antonie ori Sfanţul Spiridon în persoană. Şi după cum ştim
foarte bine că icoana răstignirii comunică cu prototipul său numai după nume, nu şi după
substanţă, tot aşa nici trupul, respectiv moaştele sfinţilor Antonie ori Spiridon, aşa cum sunt
ele lipsite de suflet, nu sunt nici Antonie, nici Spiridon. Trebuie să observăm, şi încă cu mare
admiraţie, prevederea pe care pictorii acestui popor ortodox rus o arată faţă de icoanele pictate
de ei, pricepându-se să fie în privinţa evlaviei şi datorinţei faţă de icoane cu mult mai atenţi şi
mai prevăzători decât grecii (de la care au preluat şi învăţătura despre credinţă, ca şi cea
despre pictarea şi cinstirea icoanelor). Căci pictorii greci obişnuiesc să pună pe icoanele
pictate de ei numai numele sfinţilor respectivi, pe câtă vreme pictorii ruşi adaugă şi expresiile
„chipul sau „icoana Sfântului...” pentru ca să înţeleagă negreşit şi să priceapă simplu acel
norod că pictura nu este însuşi sfântul, ci e numai chipul şi numele lui. Atunci cum vom mai
îndrăzni, rogu-te, să mai atribuim ţăranilor vina şi greşeala că ei ar aduce icoanelor cult şi
adorare depline, în credinţă şi în duh, ca şi când le-ar aduce o adorare latreutică? Câtuşi de
puţin, aşa cum reiese şi mai limpede mai ales de acolo că oamenii aceştia nevinovaţi, când
citesc sau aud pe alţii citind că aceasta este „icoana sfanţului cutare" sau cutare, sau atunci
când stau în faţa icoanei respective şi se roagă - cum am mai amintit -, ei nu zic „sfântă icoană
a Născătoarei" ori a „sfântului cutare", ci se adresează direct subiectului „Prea Sfântă Maica
lui Dumnezeu...", ori „Sfinte Nicolae etc. vino şi mijloceşte pentru mine păcătosul!".

116
Pasaje din troparul Acatistului.
117
Sessio VI, Mansi XIII, 286.
Aşadar simplitatea acestor oameni nu trebuia aţâţată de cugete înfierbântate şi nici
tulburată de vorbe întortocheate, ci cu frăţească dragoste, cu învăţătură şi cu râvnă pastorală
trebuia luminată şi corectată în aşa fel încât la întrebarea: unde este Dumnezeu? el să nu mai
arate cu degetul un colţ sau un perete al casei unde sunt aşezate icoanele, ci să răspundă că
Dumnezeu este pretutindeni, Maica Domnului şi toţi sfinţii Lui sunt în loc înflorit, în loc
luminos, în loc de odihnă118, bucurându-se cu mărire şi gustând din strălucirea măreţiei
dumnezeieşti, aşteptând cununa luptei celei bune şi a alergării celei depline din mâna
dreptului Judecător, în ziua aceea a dreptei răsplătiri (2 Tim. 4, 7-8). Iar câtă vreme semnul
Crucii sau icoanele Domnului lisus Hristos, a Născătoarei şi ale altor sfinţi sunt atârnate într-
un colţ sau în peretele casei, constituie pentru noi o sarcină pastorală dusă din porunca
dragostei pentru luminarea poporului, pe când dincolo de toate acestea avem un răspuns
evlavios şi cuminte al unui creştin ortodox. Pe temeiul acestei datorii de a învăţa va fi declarat
şi păstorul - nu năimit, care sare pe aiurea - ci păstor bun, care intră pe poartă şi care mântuie
şi apără oile staulului lui Hristos de orice calomniator cu mult mai răpitor decât lupul (Ioan
10, 7-9)119.
Tot pe un teniei similar şi tâlcul ironic al „Catehismului" despre aceea că „toată
nădejdea ne-o punem" în icoane120 ar vrea să ne înveţe, chipurile, printr-o explicare mai
blândă şi mai limpede, că propriu-zis noi n-ar trebui să ne punem nădejdea în icoane (care nu
sunt decât lemn pictat în culori sau sculptat cu scalpelul), ci în persoana reprezentată acolo,
desigur pe temeiul relaţiei cu Dumnezeu sau cu stăpânul puterii celei nemărginite, în care se
află sfinţii, prin harul şi încrederea pe care le-au câştigat ei înaintea lui Dumnezeu, aşa cum de
atâtea ori am amintit. Or în legătură cu ceea ce hotărăşte şi interzice Sinodul al Vll-lea
Ecumenic despre cinstirea sfintelor icoane, pentru plăcerea cititorului, nu ne vom ruşina să
reproducem însuşi textul sinodului: „Noi - zic Sfinţii Părinţi adunaţi la acest sinod121 - ţinem
predaniile Părinţilor, iar pe cei ce adaugă sau scad ceva din textele hotărâte de Biserică îi
afurisim. La fel acceptăm că icoanelor trebuie să li se aducă cinstire, iar pe cei ce nu cred aşa
îi dăm anatemei. Celor care iau spusele pe care Sfânta Scriptură le aduce contra idolilor ca şi
când acestea s-ar potrivi şi contra icoanelor, le răspundem cu anatemă. Celor care numesc
icoanele idoli, anatema! Celor care stau conştient în legătură cu cei care înjură şi ocărăsc
icoanele sfinte, anatema! Celor ce zic că altcineva decât Hristos ne-ar fi scăpat de idoli,

118
Din ectenia înmormântării.
119
Aluzia nu mai are lipsă de comentar, atât în privinţa râvnei pastorale a clerului cât şi a primejdiei de inovaţiile
protestantizante ale lui Teofan Procopovici.
120
Citat în slavoneşte, după , Flepuoe oyieMite f. 10 r.
121
Decretul doctrinar, sesiunea IV, Harduin IV, 230; Mansi XIII, 130. La Anast. Bibi., P.L. 129, 336.
anatema! Celor care îndrăznesc să spună că Biserica catolică (ecumenică) ar fi recunoscut
cândva idoli, anatema!" etc.
Din interpretarea poruncii a treia:
In „Catehism" se spune că „greşesc împotriva lui Dumnezeu acei blestemaţi înşelători
care atribuie sfintelor icoane, moaştelor ori anumitor locuri săvârşirea de minuni si
descoperiri”122.
Această răutăcioasă născocire, oricât de mult s-ar fi răspândit ea azi, anume că „unor
sfinţi li s-ar atribui facerea de minuni", este din numărul acelor sofisme care ascund sub text
neclar ori cu două înţelesuri tema „Catehismului" şi ar vrea să spună două lucruri; 1. Ori că
nici o icoană şi nici una din moaştele unui sfânt n-au făcut şi n-ar putea face minuni; 2. Ori
apoi că unele icoane şi moaşte ale sfinţilor ar fi doar nişte scornituri, pe când de fapt ele nu
sunt aşa ceva. Cât ne priveşte, credem că prea multe îndoieli s-au ivit azi. Nu negăm, s-a
scornit şi aşa ceva, după cum admitem şi că există unii blestemaţi şi impostori care înşeală cu
icoane şi cu moaşte spunând că ar fi sfinte şi făcătoare de minuni, pe când în realitate nu sunt
aşa. Scoraitorii unor astfel de înşelăciuni pe bună dreptate sunt ocărâţi şi huliţi chiar şi de
autorul nostru, şi aici vederile lui sunt bune şi ortodoxe, căci strigătul lui a izbucnit dintr-o
râvnă sfântă şi părintească. In schimb, trebuie să ne înţelegem cum stau lucrurile când e vorba
de locuri şi descoperiri sfinte.
Dacă luăm în considerare spusa autorului (că „s-a scornit că prin sfintele icoane s-ar
face minuni"), atunci cred că în general nu e cazul să mai stăm la îndoială, ci e cu totul clar
din capul locului că se elimină şi se tăgăduieşte orice putere şi orice ajutor al lui Dumnezeu
prin sfinţii Săi şi orice săvârşire de fapte minunate prin mijlocirea icoanelor şi moaştelor. Or
astfel de idei, fie c-ar fi ale autorului „Catehismului", fie ale oricărui creştin, Dumnezeu nu le
poate aproba. Căci e mai uşor şi mai demn de crezut că sfintele icoane şi în primul rând
semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, ca şi sfintele moaşte şi sfintele locuri, după ce au
fost sfinţite de ierarhul suprem, de Dumnezeu, au săvârşit şi săvârşesc minuni şi acum şi vor
săvârşi până la sfârşitul veacului, numai să fie la bază credinţa tare, iar nu ispita vicleană. Cât
despre cel ce ispiteşte şi nu crede (cum a fost cazul şi cu diavolul din pustie), cu el chiar
Dumnezeu însuşi -necum sfinţii Lui — refuză să săvârşească minuni. Căci ştim că nici
ucenicii Domnului Hristos n-au putut scoate demonul mut şi surd din pricina puţinătăţii
credinţei lor (Matei 17, 20; Marcu 19, 28). Şi apoi care dintre dreptcredincioşi nu ştie sau nu
crede ceea ce sfântul Sinod al VH-lea Ecumenic a cercetat printr-o investigaţie atentă şi sub
rourarea Duhului Sfânt, a documentat şi a întărit ceea ce a aflat cu cale? Şi tot aşa de adevărat
122
Flepiioe oyieMhhe, f. 10 r.
este şi aceea că sfintele icoane, moaştele sfinţilor şi toate locurile sfinte în decursul veacurilor
au săvârşit nesfârşite minuni şi că în veac mai pot săvârşi, din care, din atâtea mii vom da
măcar unele exemple, amintind în cele ce urmează doar câteva. în prealabil însă vom vorbi în
câteva cuvinte şi despre modul cum ar fi trebuit să fie instruiţi copiii ortodocşilor în duh de
evlavie şi cum se pot pricepe mai clar spusele acelei blestemate ocări.
Mai întâi deci trebuiau învăţaţi să creadă şi să ştie copiii creştini că mint înaintea lui
Dumnezeu toţi cei ce nu cred cu credinţă tare şi neclintită că toate sfintele icoane, sfintele
moaşte şi sfintele locuri au fost sfinţite, au făcut şi pot oricând să facă minuni, numai cât să
existe la bază neclătită credinţa în Dumnezeu, singurul care face minuni şi care dă har şi dar
de a face minuni asemenea minunilor Domnului Hristos, ba chiar mai mari decât acelea şi
care până la urmă sunt din credinţa care vine din duh şi care toate au slujit şi-i vor sluji tot
Domnului.
Că într-adevăr prin lucrarea lui Dumnezeu au fost şi pot avea loc oarecare descoperiri
robilor săi credincioşi, lucruri care şi în viitor se pot întâmpla.
Că a fost un adevăr şi în viitor încă se poate întâmpla să existe bărbaţi ai lui Dumnezeu
plini de har ceresc (dar nici dintre prooroci nu toţi au fost), care încă şi în această viaţă
trecătoare au proorocit despre lucruri viitoare şi vor mai putea prooroci încă.
Că sunt oarecare locuri sfinţite şi sfinte, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, de
care se leagă limpezi şi preamărite minuni, dar despre adevărul cărora se îndoiesc unii. De
altfel există unii care se îndoiesc şi de sfintele Testamente şi de altele.
După cele amintite în legătură cu instruirea copiilor, ar fi trebuit să-i fi învăţat şi să se
ştie păzi să nu creadă nici să se lase seduşi de orice duh, dându-le crezare, nici să cinstească
chipurile şi idolii păgânilor ori ale unor oameni păcătoşi şi lipsiţi de credinţă, crezând că aceia
ar putea face minuni cum fac sfintele icoane ori moaştele preţioase ale sfinţilor, cum sunt
multele vorbe urâte, aruncate de impostori în chip fraudulos şi necinstit despre astfel de
probleme creştine. Tot aşa pomenim şi de câteva locuri, de câteva descoperiri şi de profeţi
falşi, care - mânecând nu din şcoala lui Hristos, ci din a lui Antichrist - împrăştie în popor
poveşti otrăvitoare, nu izvorâte din Dumnezeu, ci din duh necinstit. Dar deoarece despre
aceste lucruri e plină atât istoria veche, cât şi cea nouă a Bisericii, de dragul scurtimii, vom
omite de a pomeni mai multe.
Întorşi la ceea ce am făgăduit, vom reproduce mai bine câteva pasaje din mărturiile şi
confirmările Sinodului al VII-lea Ecumenic privind minunile săvârşite de Dumnezeu prin
mijlocirea sfintelor icoane şi moaşte ale sfinţilor.
- Mai întâi, că icoanele sfinţilor şi moaştelor lor vindecă boale şi alungă demonii o confirmă
primul text, unde se aminteşte părerea Sfanţului Ioan Gură de Aur care spune că după moarte
sfinţii sunt mai tari decât au fost în viaţă123, lucruri mari şi minunate care cu atâta le putem
înţelege mai limpede cu cât aceşti bărbaţi ai lui Dumnezeu au săvârşit aceste fapte în această
viaţă plină de primejdii. Or, prin ajutorul lui Dumnezeu, ai cărui asistenţi credincioşi sunt
sfinţii, aceştia vor dobândi putere să săvârşească lucruri şi mai tari şi mai minunate, încât ele
să se facă cunoscute, prin mijlocirea lor, şi celor ce se apropie de Dumnezeu cu inimă curată,
cu credinţă dreaptă şi cu nădejde nezdruncinată.
-În al doilea rând, icoanele sfinţilor şi moaştele lor cu atâta putere strălucesc încât, prin
mijlocirea celor ale căror chipuri şi moaşte sunt, se ţine pământul şi se dobândeşte mântuire
pentru întreg neamul omenesc, fapte pe care le confirmă epistola papei Adrian trimisă către
împăratul Constantin şi mama sa Elena124.
-În al treilea rând, că moaştele sunt izvoare mântuitoare care aduc binefaceri, de multe feluri
în suferinţe, izvorând o ungere cu bună mireasmă, alungând demonii etc., cum confirmă
şedinţa III125, desigur în înţelesul că cinstea cuvenită se referă la cei ale căror icoane şi moaşte
sunt şi în ultima analiză la Cel ai căruia sunt sfinţii, adică la Dumnezeu, care e minunat întru
sfinţii Săi şi mărit între cei ce-L măresc pe El.
-În al patrulea rând, icoanele sfinţilor fac minuni şi săvârşesc tămăduiri, cum confirmă
sesiunea IV a Sinodului al VH-lea Ecumenic126 şi prefer să redau în text înseşi cuvinele
Sinodului. După ce enumera atâtea minuni sfârşite în Vechiul Testament prin lemn, la urmă
conchide astfel: „Aşadar, zice, Dumnezeu Care prin lemn a săvârşit atâtea minuni, n-ar putea -
spune-mi – să facă minuni prin lemnul preţios al Sfintei Cruci? Dacă e nedemn să adorăm
oseminte, cum de au fost aduse cu toată cinstirea osemintele lui Iosif din Egipt? Cum de a
înviat mortul atins de osemintele proorocului Eliseu? Mai mult, dacă prin oseminte săvârşeşte
Dumnezeu minuni, e clar că acelaşi lucru îl poate face şi prin icoane şi prin alte mijloace".
Să se vadă în această privinţă actele aceluiaşi sfânt, peste tot, dar mai ales minunea cu
femeia, care a zis: ei nu cinstesc moaştele Sfântului Anastasie (Persul) 127, apoi minunea
întâmplată cu icoana Mântuitorului Hristos, minunea cu chipul Mântuitorului trimis lui Avgar

123
„Actione 1 pag. milri 530, 532", ediţie încă neidentificată de noi. Vezi textul în Mansi XII, 1010. Anast.
Bibiiot., Migne, P.L., 129, 216 (După Omilia „in Meletium", Migne, P.G., 50, 520).
124
Ses. 2, Harduin IV, 85-86. Migne, P.L., 96, 1225-1226.
125
Migne, P.L., 129,266.
126
Anast. Bibliot., Migne, P.L., 129-296.
127
Ibidem,p. 281-283.
regele Edesei89, minunea din iarba în apropierea chipului Mântuitorului, prin femeia căreia-i
curgea sânge şi care s-a vindecat la naştere128.
Dar de ce să mai înşir atâtea? Să se vadă istoriile bisericeşti, să se vadă tradiţiile ei, să
se vadă mărturiile vechi şi actuale, care vestesc peste tot şi pretutindeni trâmbiţa adevărului,
să se vadă şi să se pipăie înseşi aceste minuni, nebiruite dovezi ale adevărului veşnic
răspândite de Mântuitorul nostru peste toată lumea creştină, până în zilele noastre, de care
sunt pline toate, pline oraşele, cetăţile, satele, mănăstirile, atât cele cu viaţă de obşte cât şi
sihăstriile singuraticilor şi îndeosebi sfânta cetate a Ierusalimului şi vestigiile din apropierea
lui, sfinţite prin sângele Mântuitorului şi tot atâtea ţinuturi, munţi, văi, peşteri, copaci, râuri
pline de amintirea minunilor lui. Căci cine ar putea tăgădui sfinţenia Iordanului, mărirea
Vitleemului, lauda Muntelui Măslinilor, închinarea Golgotei, întâietatea Horebului, sfinţenia
Sfântului Munte, faima izvorului mântuirii cel de viaţă dătător al Vlahernelor, - după cum
pline sunt toate locurile de pe ţărmuri şi din insule, mai ales din jurul Mediteranei129, despre
care dacă până acum s-ar mai fi îndoit cineva, în schimb, nu mai puţin s-ar fi putut
reîmprospăta cu cuviinţă întreagă istoria sfântă a mântuirii şi înseşi scrierile Evangheliştilor,
cărora şi prin mijlocirea cărora s-a încredinţat puterea de a face minuni şi mai mari decât cele
ale lui Hristos dacă ar fi credinţă măcar cât un grăunte de muştar.
Aşadar, din argumentele aduse mai sus trebuie să conchidem pe bună dreptate că orice
Sfântă Cruce, fie că e confecţionată din lemn sau din orice fel de material, fie că e semnată cu
degetele în frunte ori în aer, a făcut şi poate face minuni, iar icoanele sfinţilor, fără vreo
considerare faţă de noutatea sau vechimea picturii, toate ca şi sfintele lor moaşte, fie că sunt
întregi, fie numai părţi din ele sau chiar părticele cât de mici din trupurile lor, toate
deopotrivă, atât în Grecia cât şi în Rusia, în Asia, ori în Europa sau în orice loc ar fi ele, au
săvârşit şi vor putea săvârşi vindecări, tămăduiri şi alte multe şi diferite minuni, din
îngăduinţa şi descoperirea lui Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor, pentru cei care aleargă la
ele cu credinţă tare şi neîndoielnică în Domnul.
Dacă însă te-ar întreba vreun copilaş: de ce altă dată se săvârşeau prin mijlocirea
sfinţilor atâtea minuni de către icoanele şi moaştele noastre şi de sfintele locuri, iar astăzi nu
mai e aşa? - să-i dai drept răspuns pe acela pe care 1-a dat Sinodul al VÎI-lea Ecumenic celor
care la fel întrebau atunci, anume că în timpurile vechi s-au făcut multe minuni atât pentru
adeverirea credincioşilor şi pentru mulţimea celor necredincioşi, cât mai ales pentru ca prin

128
Ibidem, p. 406.
129
Ca unul care cunoştea Orientul la faţa locului, Cantemir nu putea să nu cuprindă în această apologie toate
amintirile trecutului creştin. încă în secolul al VÎI-lea elementele acestei apologii sunt date destul de viu de
Leonţiu de Neapole, cum se vede şi din actele Sinodului al VÎI-lea Ecumenic (Migne, P.L., p. 129,292-298).
acele lucrări pline de taină şi a căror săvârşire depăşeşte ordinea şi puterea lucrurilor fireşti
oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului. Tot aşa, dacă ar întreba: de ce această icoană sau
aceste moaşte nu mai fac şi acum minuni, cum se istoriseşte că au făcut altele de felul lor? -
să-i răspunzi unuia ca acela că nu puterea şi lucrarea acelor icoane şi moaşte au lipsit (căci
doar şi acum sfinţii au aceeaşi putere neschimbată şi statornică încredere înaintea lui
Dumnezeu), ci credinţa şi faptele celor ce poartă numele lui Hristos deloc nu se încadrează
după dreptarul Lui, cu alte cuvinte ei care se ating de sfinţi şi de prooroci, prin icoanele lor,
sunt plini numai de înşelăciuni. Oamenii de demult mărturiseau că Hristos Domnul era pentru
ei unul şi acelaşi pe buze, ca şi în inimi, având una şi aceeaşi credinţă şi mărturisire, una şi
aceeaşi lucrare după poruncile Sfintei Evanghelii; de aceea orice ar fi cerut întru numele Lui,
Domnul le da, pe când credinţa celor de azi (nu zic a tuturora, ci a celor mai mulţi) este
moartă şi prin urmare fără roade. Chiar faptele lor ticăloase dau pe faţă lucruri care exclud
harul divin, nu din pricina sfintelor icoane şi moaşte, ci din cauza lor înşişi, încât cu cei aleşi
Dumnezeu este ales, dar cu cei perverşi se perverteşte şi numele Lui.
Vrei, dar, să fii între cei chemaţi la nuntă de Domnul? O dată ce ai dat jos haina de
nuntă, pe care ai îmbrăcat-o prin harul Botezului, să nu îndrăzneşti să intri întru bucuria
Domnului tău! Vrei oare să intri cu mirele în cămară? Să ştii că nu-i destulă curăţenia
fecioriei, adică integritatea credinţei, ci se mai cer şi rezervele de untdelemn ale faptelor bune
şi încă tot mai bune până la ultima răsuflare a vieţii. Altfel degeaba vei striga: Doamne,
Doamne, deschide-ne nouă, fii milostiv, arată-ne milă, fâ minuni etc. în zadar va fî totul, căci
vei auzi doar acel îngrozitor răspuns: „Nu vă cunosc pe voi!" (Matei 25, 12). Poate vei încerca
din nou: Doamne, dar oare nu în numele tău şi diavoli am alungat? Tot aşa vei auzi: „Nu vă
cunosc pe voi!".
Dar despre cele ce privesc acest articol vezi mai departe şi cele din tâlcuirea poruncii a
şaptea.
Din explicarea poruncii a patra
Când se citeşte sau se propovâduieşte cu viu grai învăţătura, la care toţi suntem
datori să luăm parte, gândindu-ne caprin gura slujitorului însuşi Dumnezeu grăieşte către
tine..”130.
Într-adevăr, sfântă şi vrednică de un păstor este această datorie. Căci nu trebuie să
ignorăm că nu oricine învaţă în biserică ori în convorbiri particulare este numaidecât şi un bun
păstor şi un dascăl creştin. Trebuie deci cercetate şi probate spiritele, căci mulţi pot fi pe
dinafară păstori, purtând şi toiag şi haină preoţească, spre a se arăta ca atare; pe dinăuntru însă
130
în slavoneşte.
sunt năimiţi, păstrând în ei pofta de răpire ca fiarele, deşi ascun-zându-se în piei de oaie,
aleargă ca nişte lupi din cei mai răpitori şi ca nişte lei răcnind şi căutând pe vreun neprecaut
să-1 sfâşie. Aşa a fost Arie, arhidiacon şi prezbiter al bisericii din Alexandria, care a învăţat cu
neruşinare că trebuie să facem deosebire între cuvântul din veşnicie şi între Fiul lui Dumnezeu
venit în lume, tăgăduind astfel veşnicia Fiului şi deofiinţimea Lui cu Tatăl. Aşa a fost şi
Macedonie, episcop al scaunului de Constantinopole, care tot cu aceeaşi lipsă de ruşine a
învăţat că Duhul Sfanţ n-are nici o atingere cu divinitatea Tatălui şi a Fiului. Tot aşa a fost
cazul cu Nestorie, patriarh al Constantinopolei, care vărsa blasfemii împotriva Sfintei
Fecioare Măria, tăgăduind că ea e Născătoare de Dumnezeu şi că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar
fî născut în trupul ei şi ar fi pătimit. La fel un Anastasie, aruncându-se cu violenţă asupra
scaunului Romei, a strivit sfintele icoane în biserica Sfanţului Petru din Roma, iar un alt ierarh
care a ocupat nelegitim tronul Constantinopolei131 turna furios hule împotriva sfintelor icoane.
Dar ce să mai spun mai multe? Am să mai amintesc numai una din nenumăratele mărturii
pomenite de Sfanţul Epifanie, episcop de Cipru.
Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece apostoli, a fost doar părtaş deopotrivă cu
ceilalţi ucenici la toate minunile Domnului, a Cărui învăţătură a ascultat-o în acelaşi fel
împreună cu ceilalţi, le-a văzut şi, ca să zic aşa, le-a pipăit cu mâinile lui; cu toate acestea a
rămas un fur al adevărului, un trădător al Celui care i-a fost şi Dumnezeu şi dascăl, a rămas un
rob al lăcomiei şi chiar un slujitor al diavolului. Aşadar, după rod veţi cunoaşte pomul şi după
fapte omul. Iar semnele dintre adevărat şi fals, dintre ortodocşi şi eretici, dintre dascălii buni
şi răi sunt deosebirie dintre ei. Căci cine e ucenic adevărat şi bun al Evangheliei, acela e şi un
mărturisitor şi propovăduitor corect al credinţei ortodoxe, căci în învăţătura şi în predica lui
nu învaţă, nici nu tâlcuieşte sau predică nimic nou, nimic cu două înţelesuri, nimic nesigur,
nimic obscur şi nimic născocit numai din mintea şi din puterea lui132, ci totdeauna şi
pretutindeni rămânând pe linia adevărului ortodox, călcând după dreptarul şi după urmele
Sfintei Scripturi, ale tradiţiilor Bisericii, ale confirmărilor sinoadelor universale şi particulare
(dar primite de întreaga Biserică), în fine, după dogmele Sfinţilor Părinţi, pe care sfânta
Biserică apostolică şi catolică îi recunoaşte de fii genuini şi legitimi ai săi.
Cât despre însuşirile pseudodoctorilor, acestea sunt diametral opuse şi cu totul
potrivnice: sub omofor ipocrizie, sub culion sfinţenie prefăcută, iar în gură cuvinte care

131
în fond pare a fî vorba de una si aceeaşi persoană, Anastasie (730-753), patriarhul impus de Leon Isaurul, care
imediat ce a ocupat scaunul a încercat să strice cultul icoanelor şi la Roma. G. Ostrogorski, Gesch. d. byz.
Staates, Miinchen, 1963, p. 137-139.
132
Aluzie la Teofan Procopovici.
dezmiardă urechile, ung inimile proştilor şi gâdilă simţurile133, în vreme ce inima şi sufletul
cel nemuritor sunt reduse doar la rolul de cadavre stricăcioase, care corup şi nimicesc orice
credinţă, ba mai mult, încercând să demonstreze cu viclenie şi cu tot felul de jocuri de cuvinte
că pentru a asculta de regulile credinţei ar trebui s-o suceşti aşa fel încât ea să fie roabă
raţionalului şi neraţionalului. Striga odată Cicero, acel mare părinte al elocinţei romane:Vai ce
timpuri şi ce vremuri am ajuns! Astăzi ar trebui să strigăm: vai de Biserica şi de păstorii de
acum!
Vrei dar ca pe vechii şi actualii păstori dedaţi cu apucături de lup să-i deosebeşti de
adevăraţii doctori ai credinţei ortodoxe? Ascultă-le numai numele, care cu toate că reprezintă
o scurtă definiţie a rătăcirilor, pe loc îţi vor indica şi ce fel de oameni sunt şi deosebirea dintre
ei şi ceilalţi: de la Arie avem pe arieni, de la Macedonie pe macedonieni, de la Nestorie pe
nestorieni, de la luptătorii contra icoanelor pe iconoclaşti şi aşa mai departe. în acelaşi timp, în
apele necurate ale vremurilor noastre, de la Calvin avem pe calvini, de la Luther pe luterani,
precum şi pe alţii din aceste afurisite şi nou scornite denominaţiuni, cum sunt piariştii 97,
anabaptiştii, protestanţii, mai bine zis adversarii. Cât despre ceea ce a însemnat la început şi
propriu-zis numele de „creştin", aşa cum prima dată s-au numit cu acest nume în Antiohia
(Fapte 11, 26), aceasta s-a păstrat în chip neînstrăinat şi neschimbat până acum98 (doar) în
sânul Bisericii Ortodoxe şi aşa se va păstra în veci, căci Domnul şi numele Lui, cum S-a
făgăduit, va fi cu sfânta lui Biserică până la sfârşitul veacului.
Din explicarea poruncii a cincea
Mai observă „Catehismul": „Copiii sunt datori să fie faţă de părinţi cu inimă bună...,
şi fără blagoslovenia lor să nu facă nici un lucru mai important, îndeosebi să nu~şi aleagă
fără ştirea lor felul de viaţă casnică ori monahală..."134.
E lege universală şi firească, de aceea e şi comună tuturor muritorilor, ca fiii să se
plece şi să fie ascultători întru toate părinţilor lor, afară de cazul dacă aceia i-ar sili ori i-ar
învăţa să facă ceva împotriva legilor dumnezeieşti ori civile. Aceasta pentru că legea e mai
veche decât părinţii şi mai puternică decât ei. Cât despre aceea că nu-ţi poţi alege viaţa de
căsătorie fără să întrebi de părinţi, să-mi îngăduie autorul să spun că prin aceasta legea nu se
desfiinţează nicidecum. Căci după cum fiul nu trebuie să ia în căsătorie fără învoirea şi
binecuvântarea părinţilor pe cutare fecioară sau văduvă, tot aşa nici părinţii nu pot sili pe fiul
lor să ia în căsătorie pe cutare fecioară sau pe cutare văduvă câtă vreme între părţi n-a

133
Desigur că oricine îşi dădea seama pe cine vizează aici Cantemir si e clar că Procopovici nu se va simţi prea
bine când, în calitate si de arhiepiscop, era acuzat că primejduieşte destinele Bisericii ruseşti.
134
Ordin călugăresc dedicat mai ales educaţiei şcolare, înfiinţat în 1597 si ai cărui emisari au împânzit şi estul
Europei. Cf. C. Heinibucher, Orden und Konregationen d. Kaîh. Kirche, voi. II, p. 121 ş.u.
intervenit nici o potrivire de vârstă şi o apropiere sentimentală. Căci dacă păcătuieşte un tânăr
pentru că vrea să se căsătorească fără ştirea părinţilor, tot aşa ar păcătui şi părinţii dacă
împreunează fără voia lor pe doi tineri pe care vârsta, firea şi pornirile inimii i-au vrut
despărţiţi. De pildă: dacă părinţii ar sili pe un fiu de 17 ani să se căsătorească cu o femeie de
40 de ani sau chiar cu o tânără de 14 ani, dar care e oarbă ori schilavă, sau deformată în altă
parte a corpului şi toate acestea numai pentru adunarea de averi ori pentru că ar fi „mai de
neam", pe când el n-ar dori nici avere, nici neam mai mare şi nimic altceva decât pe aceea pe
care şi-o doreşte de soţie inima lui (afară de cazul când e la mijloc o poftă păcătoasă), în cazul
acesta cu smerenie fiiască şi cu îndrăzneală, dar fără să-i jignească, el să arate părinţilor o
dreaptă judecată în alegere, cerând şi rugându-i să nu-i constrângă peste măsură sufletul prin
insistenţa lor încăpăţânată de a aduna cât mai mult şi prin pofta lor după avere tot mai mare, -
ei bine, în cazul acesta, zic, după câte cred, tânărul nu mai poate fi obligat să asculte de astfel
de părinţi stricaţi135.
De aceea, prevăzătoare şi înţeleaptă, Maica Biserică a fixat termene potrivite pentru
ambele sexe şi pentru vârsta lor, hotărând legi şi condiţii cinstite din punct de vedere moral, şi
posibile fiziceşte (şi încă ambelor părţi posibile), între care primul loc îl deţine consensul
mutual şi căsnicia din iubire, după care urmează acea taină dumnezeiască ce se săvârşeşte,
după care, deşi doi, de acum soţii sunt parcă numai un trup. în orice caz, căsătoria e sfântă,
nunta neîntinată, legătura dintre soţi indiscutabilă şi aproape inseparabilă, până la sfârşitul
vieţii, căci altfel ar fi nevalabilă şi nepermisă, gravă şi dificilă şi pe deasupra plină de
primejdii.
Cât despre cealaltă faţă a problemei, adică viaţa singuratică sau păstrarea fecioriei prin
celibat136 şi care nici ea nu-i posibilă fără învoirea părinţilor, aceasta nu numai că e împotriva
rânduielilor bisericeşti, ci e contrară chiar şi învăţăturii evanghelice şi firii omeneşti. Celor
dintâi, adică rânduielilor bisericeşti şi apostolice e potrivnică deoarece, privind la ceea ce e
mai bun şi mai desăvârşit, Sfanţul Apostol Pavel n-a poruncit aşa ceva, ci cel mult a dat sfat
cu gândul la ceva mai desăvârşit: „Bine ar fi omului să nu se atingă de femeie, dar, pentru a se
feri de desfrânare, mai bine e ca fiecare bărbat să-şi aibă soţia sa şi fiecare femeie să-şi aibă
bărbatul ei". Iar ceva mai jos: „Aceasta o spun din îngăduinţă, nu din poruncă. Eu aş vrea ca
voi toţi să fiţi cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul într-un fel,
altul într-altul. Celor ce nu sunt căsătoriţi şi văduvelor le spun: bine este pentru ei să rămână

135
In afară de experienţa proprie, Cantemir va fi avut desigur cunoştinţă de pravilele româneşti, din care mai ales
cele de la Târgovişte şi Iaşi discută destule probleme din cele de aici.
136
De rândul acesta, Cantemir critică celibatul preoţimii romano-catolice.
ca şi mine; dacă însă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că mai bine este a se
căsători, decât a arde" (1 Cor. 7, 6-9).
Tot aşa celibatul e contrar şi hotărârilor sfintelor sinoade ecumenice şi învăţăturilor
Sfinţilor Părinţi, care n-au sancţionat nici o lege prin care părinţii să permită fiilor lor să
trăiască o viaţă conjugală cum ei n-o doresc, ci dimpotrivă, din multe motive, legate de buna
rânduială a vieţii publice şi private, aşa cum a sfătuit şi Sfântul Pavel, s-a renunţat de a sili la
îmbrăţişarea unei vieţi călugăreşti şi s-a spus că în general nicicând vreun locuitor de credinţă
ortodoxă n-a interzis fiului sau fiicei sale să încline spre ceea ce se simte mai chemat, aşa cum
era şi sfatul Sfântului Pavel şi al întregii Biserici ecumenice. Singura excepţie ar fi, şi aceea
extrem de rară, când poate din pricina lipsei de urmaşi - spre a nu fi în detrimentul statului - s-
ar asigura o moştenire, dar şi în acest caz nu prin silnicie sau prin violenţă, ci prin convingere
şi prin îngăduinţă, pe baza unor motivări juste şi necesare137. Aşa încât, autoritatea apostolică
şi bisericească a fost mai tare decât cea paternă şi aşa va trebui să fie totdeauna.
În sfârşit, celibatul e potrivnic şi duhului Evangheliei şi Mântuitorului însuşi, Care
pentru toţi a spus: „Oricine a lăsat casă ori fraţi ori surori sau tată sau mamă sau soţie sau
copii sau moşii pentru numele Meu, însutit va lua" (Matei 19, 29). Şi tot acolo, ceva mai
înainte, întreabă ucenicii pe Domnul: „Dacă astfel este starea omului cu femeia, nu prea e de
folos să se însoare. El însă le-a zis: Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci doar cei cărora le este
dat". Căci sunt fameni care din pântecele mamei lor s-au născut aşa; sunt apoi fameni pe care
oamenii i-au făcut fameni şi, în sfârşit, sunt fameni care pe sine „s-au făcut fameni de dragul
împărăţiei cerurilor" (Matei 19, 10-12), adică lăsând toate cele ce am pomenit mai sus, de
dragul lui Dumnezeu au luat Crucea Lui şi urmând numai un singur gând, s-au hotărât să-şi
facă o viaţă nevinovată şi neatinsă de încurcăturile şi plăcerile acestei lumi, pe care Biserica
Ortodoxă s-a obişnuit s-o numească cu un cuvânt obişnuit „viaţă călugărească". în sfârşit, tot
aşa de potrivnic firii este şi cel care pentru a fugi de legământul conjugal sau în alt chip (cum
multe s-au auzit şi s-au văzut), călcând pe urmele înfrânării şi ale cumpătării, s-au castrat (dar
să nu se creadă că o căsătorie legitimă, din clipa când consensul părţilor a avut loc, mai poate
fi urgisită şi că din clipa când e încheiată ar mai putea fi dispreţuită).
Desigur însă că cine preţuieşte mult fecioria este şi va fi socotit cu mult mai presus şi
mai desăvârşit nu numai în împărăţia cerurilor - pentru că şi-a închinat fecioria lui Dumnezeu
- ci şi în această viaţă trecătoare, fapt pe care, în afară de Sfanţul Pavel şi de întreaga Biserică
a lui Hristos, l-au propovăduit şi şcolile mai vestite ale păgânilor, îndeosebi secta pitagoreilor

137
Despre acest fel de „raţiuni de stat" afară de controversa tetra-gamică din Bizanţ, desigur că un voievod ca
Dimitrie Cantemir cunoştea destule cazuri şi din vremea lui şi din anturajul lui.
care descria cu cele mai mari laude viaţa retrasă şi castitatea trupească, iar unuia care zicea că
preferă să fie în contact cu femeile, decât cu filosofii (care se ştie că dispreţuiau societatea
femeilor!), Pitagora i-a răspuns că ai săi mai bucuros se bălăcesc în noroi, decât în apă 138.
Părerea poetului Virgiliu139 era: în această religie să se păstreze feciorelnici nepoţii, iar poetul
Tibullus140 zicea: celor mari le plac fecioarele tinere; veniţi dar tinerelor în haine curate şi
aduceţi zeilor apa izvoarelor limpezi.
Aşadar, copiii creştinilor trebuie învăţaţi şi chiar invitaţi să se străduiască să rămână
curaţi şi feciorelnici, în măsura în care acest lucru e posibil; totuşi părinţii să se gândească mai
puţin să-i invite la feciorie, dar nicidecum să nu-i silească în căsnicie, pentru că mai curând
trebuie urmat sfatul Domnului şi Mântuitorului nostru, al Apostolilor şi al Bisericii întregi,
decât cel al părinţilor trupeşti. Iar fiii, dacă cred la urma urmelor că pentru urmarea sfaturilor
de feciorie nu sunt în stare să facă faţă, căci şi atunci şi-ar desfigura sănătatea, în cazul acela,
pe baza temeiurilor amintite mai înainte şi încă fără aprobarea şi binecuvântarea părinţilor,
nicicum să nu păşească la căsătorie, căci altfel, printr-o căsnicie nedorită şi silită ori potrivnică
firii şi afecţiunii sufleteşti, se ajunge totdeauna şi aproape inevitabil la distrugeri familiare şi
sufleteşti, ca să nu mai vorbesc că grăbim atunci primejdiile chinurilor veşnice, urzind rele de
tot soiul, lucruri pe care nimeni nu poate spune că nu le cunoaşte şi care nu mai au lipsă a fi
documentate.
Din explicarea poruncii a şaptea
1. „Catehismul" mai vorbeşte despre înşelări cu pretinse moaşte sau cu icoane ori cu
unele locuri făcătoare de minuni”.
Minunat şi cu cea mai mare prevedere ne învaţă autorul nostru despre această
problemă, căci nu arareori şi nu puţini au fost impostorii care, sub impulsul diavolesc al
câştigului, negustoreau moaşte presupuse a fi cu putere ca şi ale sfinţilor, cum se cunoaşte
cazul cu un inel al Sfintei Ecaterina, aflat la Moscova, pe care ea l-ar fi primit într-o vedenie
de la însuşi Hristos Domnul. Istoria bisericească citează încă multe astfel de cazuri, când unii
oameni de nimic au impus noroadelor, şi tocmai sub garanţia sfinţeniei potcapului clerical,
lucruri imposibile ca părţi din laptele Maicii Domnului, picuri din sângele Domnului Hristos,
ori fire de păr din barba Lui141, care toate anihilează adevărul sfintei Lui învieri. Cunoscând

138
Cantemir notează pe margine; „Laertius: De vita et moribus philosophorum" (în traducere românească de
Balmuş-Frenkian, Bucureşti, 1969). Probabil Cantemir citează liber, parafrazând situaţii similare. Vezi VI, 16;
IX, 3.
139
Eneida, III, 408.
140
Albii Tibulli, Quae extant, lib. II, eleg. I, 13-14. Poate va fi utilizat ediţia de Amsterdam,
1708, p. 207.
141
Temă de ironizare umanistă (Epist. obscur, virorum şi Erasmus, Elogiul nebuniei).
toate aceste lucruri, nu-i permis să se ascundă de sufletul creştinilor mai simpli în ale credinţei
ceea ce însuşi Domnul a prezis când a vrut să atragă atenţia poporului Său: „Cine primeşte
prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua, iar cine primeşte pe un drept în nume de
drept, răsplata dreptului va lua" (Matei 10, 41). Dacă, deci, cu inima lui simplă şi cu credinţă
curată, creştinul primeşte pe sfânt în nume de sfânt (şi acela poate fi un impostor sau un
hulitor al sfinţeniei) şi cu mână largă îi dă milostenie, desigur că acela va lua plata pe care
Dumnezeu i-a fagăduit-o. Tot aşa, chiar dacă ar fi vorba de osemintele uscate ale lui Iulian
Apostatul, dacă ele ar fi aduse de un impostor şi date drept oseminte ale unui alt sfanţ martir,
dacă creştinul le-a îmbrăţişat şi le-a sărutat cu acea părere şi credinţă ca şi când ele ar fi ale
cutărui sau cutărui sfânt, desigur că pentru conştiinţa lui ele n-ar fî mai mult nesuferitele
oseminte ale lui Iulian Apostatul, ci ale acelui sfânt în ale cărui nume şi cinstire au fost
îmbrăţişate şi sărutate ca sfinte.
De aceea trebuie ţinut bine seama şi de icoanele cărora li se atribuie pe nedrept faimă
miraculoasă. în lumea creştină se ştie doar că săvârşirea minunilor constă în credinţa săvârşi
torului şi a credinciosului mai mult decât în lucrarea miraculosului însuşi. Căci dacă cineva a
scornit că sub chipul zeului Neptun se ascunde însăşi icoana Sfanţului Spiridon (a cărui
pomenire se face tocmai în ziua când scriu acestea)142, eu rămân desigur la convingerea că
cinsteam şi mă închinam icoanei Sfanţului Spiridon (poate falsă) care zilnic făcea minuni,
căci el e doar unul din sfinţii cei mai vestiţi în facerea de minuni; de aceea oricare din ai noştri
rămân pe bună dreptate la convingerea că eu am primit sfânt în nume de sfânt. în schimb,
impostorul va fi vădit de mânia lui Dumnezeu în ziua aceea când această mânie se va vărsa
peste cei ce se ating de sfinţii Lui şi de cei ce falsifică profeţiile Lui, lucru pe care de altfel îl
mărturiseşte, că tot ce se primeşte, să se primească după felul de a fi al primitorului.
Iată, aşadar, cum trebuie precizate lucrurile. A face comerţ cu sfinţenia şi a falsifica
moaştele şi icoanele sfinţilor e lucru diabolic. Celor ce vin însă sub nume de sfanţ şi care cer
milostenie pentru lucruri şi locuri sfinte, nu li se poate tăgădui de tot iubirea şi milostenia
creştină, bine ştiind că milostenia ne mântuieşte şi de moarte. Dumnezeu însă, Cel ce
primeşte, va răsplăti fiecăruia după cuviinţă. De aceea, pentru a se deschide puterea de
înţelegere a minţii copiilor despre ce vrea să zică „icoane şi locuri făcătoare de minuni", cum
s-a amintit mai înainte despre „aşa-zise sfinte moaşte", va trebui să înţelegem lucrurile aşa
cum am precizat, căci altfel, dacă nu se suprimă expresia „aşa-zise", atunci nu putem înţelege
decât ceea ce s-a spus în chip universal despre toate locurile şi icoanele făcătoare de minuni.
Căci, fără discuţie, ortodocşii „cred că locurile sfinte, icoanele şi moaştele sfinte au săvârşit şi
142
Deci Cantemir şi-a redactat opera la sfârşitul anului 1720. (Sfanţul Spidiron e prăznuit în 12 decembrie).
pot săvârşi infinite minuni. Trebuie deci să ne ferim să dăm prilej ca, din pricina acestei
accepţiuni mai adânci a cuvântului „înşelăciune", să sufere mintea crudă a copiilor şi
nevinovăţia celor fără carte, lucru până la care poate nici gândul autorului n-a ajuns şi pe care
nici creierul copiilor şi al celor simpli n-ar putea, cred, să le priceapă printr-o explicare mai
largă.
2. Mai obiectează „Catehismul": „Să ştii că acest păcat al furtului nu se iartă până ce
bunul străin furat nu va fi redat stăpânului".
Păcatul la care se gândeşte aici autorul e frauda sau defraudarea, despre care foarte
bine a judecat că este primul şi cel mai rău din cele trei feluri de furtuni. Afirmaţia, însă, că el
nu s-ar putea ierta până ce nu se restituie furtul, e nepotrivită. Pentru că nu jignim mila
dumnezeiască şi ca să nu se lase impresia că socotim prea slabă taina pocăinţei, cred că
trebuie aici o explicaţie mai clară. Căci dacă acest lucru se înţelege despre jurisdicţia civilă şi
umană, atunci din punct de vedere juridic, fără îndoială că bine şi foarte potrivit s-a afirmat,
deoarece nici un judecător corect nu poate dezlega deplin pe datornic sau pe hoţ înainte ca
aceştia să restituie toată paguba făcută. Dacă însă vorbim după dreptul divin, această
afirmaţie, vrând-nevrând, pare că prea bine se împacă atât cu mila dumnezeiască, pe cât şi cu
taina pocăinţei. Căci chiar şi păcatul săvârşit împotriva Duhului Sfânt, despre care Domnul
Hristos S-a pronunţat că nu se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor, prin taina
spovedaniei, respectiv a pocăinţei, nici acesta nu se exclude de la mila lui Dumnezeu. Şi cu
toate că şi după dreptul divin s-a dispus ca datornicul să fie ţinut în temniţă până ce va plăti şi
ultimul ban (Matei 18, 34) şi acel „ban" al Evangheliei, deşi s-ar referi la un timp nesfârşit de
ani, totuşi chiar şi nesfârşitul şi insolvabilul se iartă prin pocăinţă, după cum explică
comentatorii. Dar să revenim la obiect. Cât de aspră şi de grea este această afirmaţie despre
păcatele care nu se iartă, va reieşi cu uşurinţă pentru cine va fi atent la pilda adusă mai jos de
acelaşi autor. Căci, aminteşte Catehismul, „un negustor, care cumpăra prin înşelăciune pe
preţ mic şi care vrea să-si plătească astfel ceea ce datora, nu va fi iertat până ce nu dă toată
datoria"143. După cum s-a mai spus, din punct de vedere civil aşa trebuie văzute lucrurile; din
punct de vedere teologic, însă, nu. Căci dreptatea lui Dumnezeu e mult prea departe de
judecăţile oamenilor, iar legea lui Dumnezeu e fără pată, pe câtă vreme despre legea
omenească nu se poate spune acelaşi lucru. Dar dreptul civil priveşte libertatea şi voinţa
legislatorului competent, de unde şi izvorăsc diferitele legi ale singuraticelor ţări şi diferitelor
lor rânduieli. în acelaşi timp, legea divină este numai una şi aceeaşi pretutindeni şi în toate
timpurile.
143
Citat slavoneşte după HepBoe oyiemfce, Ibidem.
De pildă, stăpânul unei cetăţi ori al unui imperiu bate cu numele lui ca monedă o
drahmă de aramă, susţinând că ea echivalează cu una de aur. în schimb, se găseşte vreunul din
cetăţenii sau din supuşii lui care nu recunoaşte că ar valora atâta. în cazul acesta, desigur că
înaintea legislatorului sau a domnului acel răzvrătit apare ca neascultător şi pe bună dreptate
va fi pedepsit, fără ca pedepsitorul să-şi atragă prin aceasta vreo vină sau executorul vreun
păcat, pentru că prin lege dumnezeiască s-a poruncit o dată pentru toţi: „Supuneţi-vă mai
marilor voştri" (Rom. 13, 1; Tit 3, 1). Desigur, însă, acesta e numai păcat civil, nu teologic,
căci Dumnezeu ştie - fapt îndeobşte cunoscut în dreptul ginţilor - că un ban de aramă nu poate
avea valoarea celui de aur. Doar atât Dumnezeu cât şi dreptul ginţilor ţin socoteală şi de
timpul şi de distanţa geografică, de primejdiile drumurilor şi de pagube eventuale, de raritatea
şi de creşterea preţului mărfii şi de altele de acest soi, pentru care chiar negustorul şi-a expus
viaţa la primejdii din cele mai grele, pentru ca marfa cutare să se poată vinde în cutare loc şi
în cutare vreme cu preţ mai scump decât s-ar putea cumpăra în altă parte.
Altă pildă: diamantul cumpărat în India pe 10 florini poate fi vândut liber şi fără nici
un păcat „teologic" în Germania pe preţ de 100 de florini, desigur ţinându-se seama şi de toate
piedicile amintite adineauri, cu toate că împăratul sau suveranul Germaniei a dispus ca acel
diamant să nu se vândă pe preţ mai mare de 5 florini. In cazul acesta, cel care ar vinde un
astfel de diamant în Germania - împotriva hotărârii suveranului - pe preţ mai scump, acela ar
păcătui faţă de acel suveran din punct de vedere civil, pentru că a nesocotit legea valabilă în
acel loc; în schimb însă, faţă de Dumnezeu nu, decât în măsura în care a nesocotit legea unui
suveran, păcat despre care nu se cade să spunem că-i de neiertat (când se are în vedere puterea
tainei spovedaniei). Exceptând deci acest lucru, nu se cade să zicem că prin aceea că s-a
dispreţuit o poruncă a suveranului, ar fi comis un păcat ce nu poate ierta, după ce ştim o dată
cât de mare e puterea penitenţiei.
Din tălcuirea poruncii a noua
Reţinem: „Simplu vorbind, tot ce se cleveteşte şi şeface spre paguba şi necinstea
aproapelui şau spre micşorarea onoarei şi măririi lui...". Apoi în ultimul articol: „Acestpăcat
e greu de corectat; pentru acest motiv cei ce am lezat prin batjocură cinstea şi onoarea cuiva
datori suntem şă îndreptăm paguba adusă, mărturisind minciuna, fapt care e foarte greu,
altfel păcatul nu poate fi iertat.
De bună seamă că nu te poţi îndoi că a călca porunca aceea „tot ce ţie nu-ţi place,
altuia nu-i face" constituie un păcat şi încă foarte greu. In ce anume condiţii se poate el ierta
(căci nu există păcat care să întreacă mila cea fără margini a Domnului) şi de ce oare este el
aşa-zicând atât de chinuitor şi de greu, precum şi înaintea cui trebuie păcătosul să-şi
mărturisească păcatul (căci altfel el nu se poate ierta), despre toate acestea, din câte ne spune
Catehismul, nicăieri nu ni se lămureşte. De aceea cred că copiilor creştini trebuie să li se
explice mai limpede despre distincţia amintită, pentru ca ei să înţeleagă de ce trebuie să-şi
mărturisească păcatul, respectiv minciuna lor înaintea duhovnicului, căruia Sfânta Maică
Biserica i-a încredinţat grija şi cercetarea tuturor păcatelor, ca unul care prin punerea mâinilor
episcopului a primit, din darul Duhului Sfânt, puterea de a lega şi dezlega, de a ţine şi a ierta
păcatele şi încă îndeobşte orice fel de păcate, în a cărui putere stă, fără discuţie, ridicarea nu
numai a celor ce s-au comis împotriva aproapelui, ci şi împotriva cinstei şi măririi lui
Dumnezeu. Pentru care temei, dacă păcătosul nu-şi va mărturisi în faţa duhovnicului orice
păcat, nu poate fi iertat.
Dacă însă greutatea sau imposibilitatea iertării păcatului se înţelege că ar consta în
obligaţia de a mărturisi păcatul în faţa aceluia a cărui vază şi mărire le-a jignit şi că fără o
astfel de mărturisire acel păcat nu ar putea fi iertat, atunci fără îndoială, vai, s-ar răsturna toată
puterea bisericească şi chiar a harului Duhului Sfanţ, care i-a încredinţat preotului să poată şi
lega şi dezlega orice fel de păcate şi ale oricui ar fi ele.
E lucru de sine înţeles şi cinstit şi se aşteaptă de la un creştin ca dacă într-o privinţă
oarecare şi chiar numai în mică măsură ar fi jignit cineva pe semenul său, înainte ca soarele să
apună după asfinţit, lăsând la o parte orice mândrie, aroganţă, încăpăţânare şi orice alt fel de
supărare, acela să se roage şi să-şi ceară iertare pentru păcatul său. Deoarece însă felurile
jignirilor şi delictelor sunt multe şi variate, dacă s-ar descoperi vreuna din ele tocmai înaintea
aceluia faţă de care a greşit, se poate isca primejdia să se producă rele şi mai mari decât cele
dinainte şi să provoace distrugerea totală şi răsturnarea nu numai a caselor şi familiilor, ci şi a
unor întregi ţinuturi şi ţări, după pilda puilor de vipere, care de la o zi la alta, dintr-un început
mic, târându-se peste întreg trupul ţării se sporesc atât de tare încât duc la o nenorocire de
obşte. De astfel de întâmplări tragice e plină istoria universală; de aceea Sfânta Maica Biserică
privind cu cea mai mare atenţie a hotărât să acţioneze mai îngăduitor şi mai blând cu cei
încăpăţânaţi şi rătăciţi. Drept aceea ea îndeamnă pe duhovnicul căruia i s-a dat şi încredinţat
această mijlocire să examineze şi să scruteze ungherele cele mai intime ale sufletului
penitentului, dar cu blândeţe, iar nu întărâtându-1, iar după ce le cercetează şi cunoaşte,
asemenea unui foarte învăţat doctor în arta de a tămădui, tratând astfel boala păcătosului, va
prescrie în consecinţă şi dieta după gravitatea şi felul bolii, propunând medicamente, aplicând
plasture dacă e lipsă, iar dacă observă că boala rezistă cu încăpăţânare la medicamentele date
şi aplicate, atunci foloseşte şi cauterizarea. în sfârşit, dacă nici focul nu ajută, atunci doctorul
taie din restul trupului cu bisturiul mădularul stricat şi putred şi-1 aruncă, după spusa aceea:
ca să fii sănătos trupeşte, rabzi şi cuţitul şi focul; în schimb, ca să fii sănătos cu sufletul, vei
ezita oare să rabzi cât de cât? Tot aşa, zic, duhovnicul aduce păcătosului cu cea mai mare grijă
şi prudenţă, drept medicamente salvatoare, canoanele de pocăinţă, din care câteva sunt
absolute şi necesare, altele, în schimb, condiţionale şi dispensatorii. Absolute şi necesare sunt
acelea care nu pot fi altfel şi nici nu admit vreun alt mod de rezolvare. De pildă, dacă cineva
tăgăduieşte că Hristos este Fiul lui Dumnezeu adevărat, ori cade într-o altă credinţă eretică
oarecare, afirmând în chip nelegiuit şi neruşinat ceva nedemn despre una sau alta dintre
Persoanele Sfintei Treimi şi dacă nici după a doua ori a treia mustrare nu vrea să se căiască,
duhovnicul e silit ca în faţa a doi sau trei martori să-i arate pe faţă greşeala. Dacă nici de ei nu
vrea să asculte, atunci să fie socotit ca un păgân şi vameş (Matei 18, 16-17). Abia atunci va
trebui să mărturisească în mod public şi înaintea întregii Biserici cum că a greşit împotriva
Duhului Sfânt, căci altfel duhovnicul nu poate ierta acest păcat, fiindcă altfel nici Dumnezeu
nu se învoieşte a primi pe un astfel de păcătos. Căci zice că „Cine se leapădă de Mine înaintea
oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Ceresc, iar cine Mă va mărturisi înaintea
oamenilor, pe acela îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu" (Matei 10, 32-33). Şi acesta
este păcatul împotriva Duhului Sfânt, care nici în acest veac, nici în cel viitor nu se va ierta.
Iar convenţionale şi întâmplătoare pot fi canoanele atunci când duhovnicul nu sileşte
pe păcătos să-şi mărturisească păcatul înaintea a doi sau trei fraţi si nici înaintea întregii
Biserici, ci doar cu puterea ce i s-a încredinţat îl dezleagă de păcat, desigur cu condiţia să
împlinească după cum i se dă canonul, pe lângă făgăduinţa ca de acum să nu mai păcătuiască
şi să restituie prada sau furtul comis pe nedrept, fie cerând personal iertare, fie şi dispensându-
se de acest fapt. Asupra acestui lucru, polul intenţiei autorului nostru pare că se schimbă. Or,
pentru lămurirea mai deplină a problemei, cred că trebuia adus un exemplu mai concret de
putere a rugăciunii. De pildă, dacă cineva, un om mai puternic şi mai aprig, ar năvăli cumva
pe nedrept asupra unuia mai slab şi i-ar face nedreptate răpindu-i bunurile şi vătămându-i
buna lui cinste etc, unui astfel de păcătos duhovnicul i-ar pretinde ca ceea ce i-a răpit pe
nedrept să trebuiască a-i restitui în întregime, iar pentru jignirea adusă personal să-1 roage de
iertare şi încă cu inimă supusă şi smerită, iar nu cu aroganţă, ca şi unul care ar avea asupra lui
vreo putere. Dacă a împlinit toate acestea, se mai adaugă şi părerea de rău pentru păcat. Abia
atunci se poate spune că este dezlegat de păcatul acela. Dacă nu face aşa, zău 144 că nici de
duhovnic şi nici de Dumnezeu nu poate fi iertat.

144
în text: „mehercule".
Dacă însă e mai slab şi a fost lovit de unul mai puternic145 prin fort sau prin vreo
fraudă, acestuia îi cere duhovnicul să restituie în orice caz ceea ce nu-i a lui. In schimb, după
aceea, nu mai e obligat să vină în persoană şi să mărturisească pe fată că el e vinovatul şi
duşmanul, ci doar să se abţină de acum înainte de la alte rele, nevindecabile, care s-ar putea
întâmpla să mai vină din furie sălbatică şi întărâtată a celui mai tare. E adevărat însă, că
precum nu toate bolile trupului sunt la fel de grave, tot aşa nici slăbiciunile sufletului nu sunt
de aceeaşi mărime. Căci mai întâi, dacă cineva îi jigneşte aproapelui onoarea şi cinstea (de
care vorbeşte autorul nostru) - iar chipurile acestor jigniri sunt nesfârşit de multe la număr şi
la felul lor, încât pentru scurtimea cărţii nu le putem pomeni 146, această jignire luată în
accepţiune generală are un dublu aspect: una adică atunci când jignirea se face pe faţă, când
păgubaşul te aude, iar dacă el nu-i de faţă, totuşi e ştiută şi cunoscută de el ulterior prin
informarea cinstită a unor oameni siguri şi oneşti; cealaltă, însă, e atunci când ea are loc în
ascuns şi în lipsa celui jignit, care nici după aceea n-a auzit-o sau cunoscut-o vreodată.
În privinţa primului fel de jignire, aşa trebuie judecat: dacă vătămarea e cunoscută şi
auzită de păgubaş, atunci duhovnicul pretinde ca jignitorul să ceară iertare personal şi fără nici
o ezitare, cu condiţia că dacă o va face i se va ierta păcatul; dacă nu, nu. Motivul e că
duşmănia sufletelor, în urma jignirii aduse, nu se poate înlătura altfel şi, dată fiind situaţia
vrăjmaşilor, după cum s-a făcut jignirea în public, tot în public trebuie să-şi ceară şi el iertare,
pe care dacă n-o poate dobândi de la cel vătămat, atunci o va primi de la duhovnic, care nu se
uită la sufletul îndărătnicului şi încăpăţânatului, ci la ascultarea şi părerea de rău a celui ce se
spovedeşte. De aici şi reiese limpede superioritatea puterii duhovnicului asupra puterii celui
jignit.
Cât priveşte cel de-al doilea fel de jignire, care deşi se face sub privirea lui Dumnezeu
care toate le vede, rămânând totuşi neauzite şi nevăzute de cel jignit, urmează că nici
jignitorul nu e obligat să ceară în persoană iertare celui vătămat, pentru motivele pe care le-
am amintit şi pentru următoarele greutăţi, din care aducem câteva pilde. Ce jignire poate fi
socotită - rogu-te - mai amară şi mai gravă pentru onoarea cuiva, decât aceea când cineva a
întinat atât legătura conjugală a casei proprii cât şi pe aceea a semenului lui? Or, cu toate că
păcatul adulterului e unul din numărul păcatelor de moarte, totuşi duhovnicul nu obligă pe cel
ce se spovedeşte să ceară personal iertare nici de la bărbatul femeii cu care şi-a făcut de lucru,
nici de la soţia sa proprie, a cărei fidelitate a călcat-o. Nici chiar Biserica nu-1 obligă să

145
Desigur, interpretarea aceasta trebuie socotită emanând de pe poziţia concepţiei feudale, pe care se găsea în
acel moment Cantemir.
146
Ca unul care şi-a conceput întreg programul de viaţă ca o etică politică, în care şi Biserica e înghiţită de stat T.
Procopovici dă mai multe amănunte despre aceste probleme (poruncile V, VII, VIII, IX şi X).
divulge duhovnicului numele şi situaţia persoanei cu care a comis păcatul (afară, bineînţeles,
de indicarea generală a vârstei, rangului, timpului, locului, numărului şi a altor împrejurări în
care a căzut în acest păcat), căci trebuie ţinut seamă că dacă păcătosul ar fi silit să facă dintr-
un păcat particular un lucru public, ar urma năruirea ireparabilă a familiilor, încrâncenarea
neîmpăcată a inimilor şi nenumărate şi nesfârşite alte rele.
Regula bisericească şi duhovnicească cere, aşadar, ca duhovnicul să cerceteze cu
iscusinţă pe păcătos şi să exploreze cu grijă adâncurile conştiinţei lui, sfatuindu-1 doar să
mărturisească sincer faptele cu împrejurările clare, dar neocolite, în care a săvârşit greşeala,
cerându-i apoi o sinceră şi neprefăcută frângere a inimii. Dacă a făcut atâta, nu i se mai cere
păcătosului nici să descrie mai amănunţit duhovnicului fapta şi amănuntele ei, nici soţia să
destăinuie bărbatului, nici soţul soţiei şi nici semenului cu care a întinat cinstea conjugală. în
schimb, duhovnicul, privind la persoana penitentului, iar nu la aceea cu care acesta a păcătuit,
cu puterea dată şi încredinţată lui prin harul Sfântului Duh, îi fixează o obligaţie şi un canon
potrivit spre a-i provoca părere de rău, desigur cu condiţia că regretă cele săvârşite. Dacă mai
târziu va înceta de a mai greşi, e vindecat de păcat, lucru pe care-1 credem, cu tărie şi
nădăjduim că şi înaintea milei lui Dumnezeu e dezlegat şi iertat.
Ce trebuie să ştim, în general, despre legea divină?
1. Mai zicea Catehismul: „Legea divină din Decalog rămâne în definitiv neschimbată
şi valabilă nu numai pentru evrei, ci şi pentru creştini şi pentru întreg neamul omenesc ca
lege a dreptei credinţe, nemincinoasă şi neschimbată".
E lucru cunoscut că legea lui Moise, ca una care a izvorât din gura lui Dumnezeu şi a
fost apoi promulgată prin cuvânt, e comună nu numai iudeilor si creştinilor, ci şi
mahomedanilor şi în genere tuturor muritorilor. Că totuşi legea lui Hristos adusă prin Noul
Testament e cu mult mai desăvârşită şi mai sfântă decât legea mozaică, nici un creştin nu se
mai îndoieşte. Desigur că Dumnezeu a rânduit legea evreilor după învartoşarea şi împietrirea
inimii lor, iar nu după harul Duhului Sfanţ, cum s-a spus: „Legea prin Moise s-a dat, iar harul
prin Domnul" (Ioan 1, 17). Or legea fără har nu este, după teologia Sfântului Pavel (Rom. 3,
25; 7, 8), decât arătare şi pedeapsă pentru păcate, pe când legea Noului Testament e plină de
har şi ne slobozeşte de legea păcatului (Rom. 8, 2). Urmează dar că legea Aşezământului Nou,
ca una care e dată din har şi prin har, e bogată şi desăvârşită, iar poruncile ei rămân în veci şi
sunt neschimbate.
Drept aceea acel credincios „om al casei Domnului" care a fost Moise şi împreună cu
el şi cealaltă ceată a proorocilor au constrâns sub asprul jug al legii pe poporul evreiesc ce
pătimea de o nevindecabilă întunecime şi de nesfârşită orbire sufletească, încât vedeau dar nu
vedeau, auzeau dar nu auzeau, credeau aşa şi totuşi nu credeau, înţelegeau şi tot nu înţelegeau
(Ps. 113, 13-14; 134, 16-17). De nu era jugul legii, foarte uşor s-ar fi întors în idololatrie şi în
alte fărădelegi ale păgânilor. De aceea, uitându-se la inima lor pierdută în porunca întâia,
Domnul i-a oprit cu cea mai mare străşnicie să nu aibă alţi dumnezei afară de El, iar în cea de-
a doua, să nu-şi facă idol sau orice altă asemănare oarecare de sus din cer sau de jos de pe
pământ, la care să se închine ca unui Dumnezeu, pe când a patra poruncă le cere ca de atâtea
ori să cinstească ziua Lui de odihnă, s-o sfinţească prin oprirea de Ia orice lucru.
Cu toate că aceste porunci ale legii sunt deopotrivă şi de o valabilitate cu celelalte,
totuşi având deschişi ochii credinţei, Moise voia să le dea alt înţeles şi astfel nu a stat la
îndoială să le facă din aspre mai blânde; de aceea el n-a săvârşit păcat, ba chiar s-a învrednicit
de atâta mărire, încât a ajuns să fîe socotit şi rânduit de însuşi Dumnezeu om credincios în
Casa Domnului. De aceea prin credinţa şi îndrăznirea ce avea către Dumnezeu, Moise a mai
micşorat, a mai îmblânzit şi temperat asprimea primei porunci („să nu-ţi faci chip cioplit nici
orice altă asemănare...") (Ieşire 20, 4), căci în altarul templului a ridicat îndată doi heruvimi
(Ieşire 37, 7) cu aripile desfăcute, desigur după asemănarea cetelor celor din cer, iar în pustie
a înălţat şarpele de aramă (care mai târziu s-a păstrat în templul lui Solomon până în vremea
regelui Ozia) după asemănarea celor ce se târăsc pe pământ, la care privind, poporul orb de
ochii sufletului, se mântuia de muşcătura aducătoare de moarte a confraţilor săi târâtori
(Numeri 21, 9). Cât despre ziua sâmbetei, fără să se împotrivească nimeni, ba chiar cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, a facut-o roabă tăierii împrejur; deşi porunca tăierii împrejur nu
este din numărul celor 10 porunci, a îngăduit să lege şi să dezlege boul, să-1 scoale şi să-1
adape în zi de sâmbătă (Luca 13, 15), ca în aceeaşi zi, dacă te atacă duşmanul, s-a îngăduit să
iei armele, să te scoli contra lui, să călăreşti, să te lupţi, să ucizi, să urmăreşti, să robeşti, să
despoi etc. De ce să mai vorbim? Prin toţi proorocii săi, însuşi Dumnezeu a respins sabatul,
iar arderile de tot pentru păcate îl îngrozesc, lunile noi şi sfinţirile sărbătorilor sunt urgisite; în
fine, nu mai recunoaşte că El e Dumnezeul lor şi ei sunt poporul Lui”147. De ce? Pentru că
ţinând morţiş la litera Decalogului, după cum zice proorocul, „asinul îşi cunoaşte stăpânul şi
boul ştie pe Domnul său, dar Israil, pe Mine nu M-a cunoscut" (Isaia 1, 3), lucru pe care îl
confirmă şi azi poporul acesta ori pe unde se găseşte împrăştiat pe faţa pământului, -cel mai
formalist după litera legii şi mai împietrit la suflet decât însăşi duritatea diamantului celui mai
tenace.
Dar să fie destul aceste câteva exemple din multele pe care le putem lua din Vechiul
Testament. Cât despre Legea cea nouă, însuşi Hristos Mântuitorul dimpreună cu Sfânta
147
„Chema-voi alte neamuri", tropar 12 de la slujba Patimilor (Joia Mare).
Evanghelie şi cu toţi sfinţii Săi ucenici sunt martori că legea Decalogului nu este deplină şi
nici nu s-ar putea cineva mântui după faptele lui, pentru că nici legea nu e deplină fără har şi
nici nu o poate împlini cineva fără ajutorul harului. De aceea să bage de seamă creştinul care
vrea să cunoască legea Evangheliei şi să vadă că atât Dumnezeul Vechiului Testament cât
dătătorul Legii noi este Iisus Hristos, acelaşi care vindecă bolile sâmbăta, alungă diavolii, face
drum ucenicilor ca să zdrobească spice şi le îngăduie să mănânce şi tot ce se face spre slava
lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui le rânduieşte să facă şi să lucreze. Iar când e învinuit
de farisei, cei mai încăpăţânaţi apărători ai Decalogului. El şi ucenicii Lui, de lucruri
nepermise, Domnul le răspunde cu pilda lui David care, de foame, a intrat în Sfânta Sfintelor
şi a mâncat chiar pâinile punerii înainte, împărţind şi la ai săi, demonstrând că prin aceasta
nimic n-a greşit şi conchizând la urmă că sâmbăta s-a făcut pentru om, nu omul pentru
sâmbătă (Matei 12, 1-30).
În fine, se întristează pentru orbirea inimii lor. Se întristează? Dar de ce? Pentru că
sunt ca pereţii văruiţi, ca mormintele pline de oase de morţi şi de toată necurăţia, pentru că
sunt morţi de atâta ţinere oarbă a legii Decalogului şi de litera lui, dar nu vor să cunoască şi să
înţeleagă care e harul Duhului Sfânt şi nici nu vor să ştie că Fiul Omului este domn şi al
sâmbetei (Matei 23; Luca 11, 39-52). Şi bagă de seamă că, în afară de aceasta, prin Legea cea
nouă Domnul a desfiinţat... şi tăierea împrejur, a osândit trâmbiţarea posturilor duse până la
ipocrizie, a urgisit şi a scos arderea de tot şi a jertfelor pentru păcate, căci nu vrea jertfa după
lege, ci inimă înfrântă, după lege (Ps. 50, 18; Osea 6, 6; Matei 12, 7) şi ca un legiuitor al
adevărului veşnic şi fiind El însuşi Adevărul. Mântuitorul îi izbeşte de atâtea şi de atâtea ori
cu „vai!" şi iarăşi „vai vouă". Ştim că în Evanghelie se spune: „Au doar legea, pe Moise şi pe
prooroci, să asculte de ei! - Nu, părinte Avraame, ci trimite să vestească pe fraţii mei..." (Luca
16, 29-30). Legea aşa zice, eu însă nu zic aşa... Dar cum? „Poruncă nouă" şi „lege nouă vă
dau vouă" (Ioan 13, 34). Care? Nu cum am dat-o părinţilor voştri, după învârtoşarea inimii
lor, ci după desăvârşirea, după îmbunătăţirea şi împlinirea care se cuprinde în cinstirea lui
Dumnezeu şi în iubirea aproapelui.
„Cinsteşti, adică, pe Dumnezeu şi crezi în El? Atunci închină-I inima ta înfrântă, iar nu
viţelul! Iubeşti pe aproapele? Nu-i face ceea ce nu ţi-ar plăcea să-ţi facă, ci mai curând ceea ce
ţi-ai dori însuţi, aceea să-i faci, iar dacă de şapte ori câte şaptezeci pe zi ţi-ar greşi, iartă-i şi
încă fără să murmuri, fără să-i zici raccâ ori nebunule (Matei 5, 22), ţine toate poruncile legii,
cele drepte şi desăvârşite, neiubindu-te numai pe tine şi mai ales pe cel ce te urmăreşte cu ură,
aşa să-1 iubeşti ca pe tine însuţi.
Vrei să te deosebeşti de evreu şi de mahomedan în ţinerea celor 10 porunci? Adaugă la
ele pe cele pe care le-a adăugat însuşi Domnul şi treci sub tăcere ceea ce El a făcut. Crezi în
Dumnezeu şi că afară de El nu mai este altul? Crede că acelaşi este şi în Treime, pentru ca în
felul acesta credinţa ta să se deosebească şi de defectul celei iudaice şi de surplusul păgânesc
şi de cultul deşert al multor zeităţi.
În sfârşit, vrei să fii desăvârşit în Legea Domnului şi la ea să meditezi ziua şi noaptea?
Ţine cu tărie cele trei virtuţi teologice, pe care Sfântul Pavel, învăţat de Hristos Domnul, le-a
încredinţat sfintei Biserici, adică credinţa, nădejdea şi dragostea. Dacă pe una din acestea nu
le ai, nici pe celelalte nu le ai şi nimic nu ai. Dacă pe una din ele o ai întreagă, ai şi pe
celelalte şi toate le ai. De pildă: ai credinţă deplină în Dumnezeu? Fără îndoială că vei avea şi
nădejde desăvârşită că am fost răscumpăraţi din pedeapsa păcatului cu preţul sângelui Fiului
Său. în acelaşi fel, ai nădejde tare? Fără îndoială că atunci ai şi credinţă tare în Dumnezeu şi o
iubire neprefacută faţă de aproapele. îţi lipseşte cumva iubirea? Atunci toate îţi lipsesc, chiar
dacă ţi se pare că ai câte ceva, toate, chiar şi minuni de-ai face şi munţii de i-ai muta cu
cuvântul tău şi chiar de-ai îndrăzni să ajungi şi să te ridici cu graiul tău până la al treilea cer,
ca Pavel, nimic nu-ţi foloseşte, totul îţi strică. Dacă acestea îţi lipsesc, îţi lipseşte legea cea
desăvârşită a lui Dumnezeu, îţi lipseşte însuşi Domnul pe Care poate în lege L-ai cinstit, dar
în iubire se vede că L-ai tăgăduit.
Aşadar, să ştie creştinii ortodocşi că Legea Noului Testament e cu mult deosebită şi cu
mult mai desăvârşită decât legea pe care Domnul a dat-o odinioară prin Moise în tot
Pentateuhul poporului evreu! Tot astfel să ştie că Sinodul al VH-lea Ecumenic învaţă să ne
ferim de ereticii care printr-o sucită explicare a Decalogului şi mai ales a închinării cuvenite
sfintelor icoane încearcă să înşele pe copiii ortodocşilor (despre care mai pe larg vezi în
apologia diaconului Epifanie contra iconoclastului Grigorie)148.
Mai afirmă „Catehismul": „O astfel de temere flască si de iubire faţă de Dumnezeu nu
pot urzi în inimile noastre puterea şi voinţa naturală, ci numai Duhul Sfânt sădeşte în chip
nevăzut în sufletul omenesc aceste virtuţi”.
Pe cât de ortodox este a crede că prin sine omul nu poate face nimic bun şi drept dacă
nu-1 ajută harul şi îndrumarea dumnezeiască, tot pe atât de ortodox este şi să ştii că orice
faptă sau cugetare rea nu are altă origine decât ispita diavolului şi puterea omului de a voi
liber, prin care cu toate că vezi ce e mai bine şi-1 aprobi, totuşi eşti în stare să urmezi cele mai
rele. Deci copiii creştinilor trebuie instruiţi clar şi ordonat să înţeleagă că „tot binele

148
Sesiunea 6, după ediţia folosită de Cantemir, p. 768, Harduin IV, 325-444. Mansi XIII, 205- 364. E vorba de
pseudosinodul iconoclast din 754 şi combaterea lui.
desăvârşit" (între care se numără temerea de Dumnezeu, care fiind începutul înţelepciunii, ţine
locul de frunte) şi orice faptă bună (care se săvârşeşte după voia lui Dumnezeu) nu sunt decât
de la Părintele luminilor (Iacob 1, 17). Aşadar, ajutorul vine de sus, prin harul dumnezeiesc,
dar peste cine? - peste cel care-1 cere cu frică de Dumnezeu. Aceluia i se deschid porţile
înţelepciunii. Cui i se dă? Celui ce bate, celui ce cere şi care într-adevăr într-una şi iară
încetare caută şi căruia nu-i este lene şi nici greu să aştepte. Drept aceea, să nu se întâmple ca,
din pricina obscurităţii tâlcuirii şi a incapacităţii de înţelegere a copiilor şi a celor fără carte, să
cadă cineva pe nepregătite în credinţa blestemată a unor eretici care răspândesc părerera că
liberul arbitru al omului (adică facultatea naturală de a voi şi alege) trebuie pur şi simplu să îl
tăgăduim, pentru că nimeni nu se poate mântui, decât cel pe care Dumnezeu 1-a ales spre
mântuire şi nimeni nu poate fi osândit decât cel pe care Dumnezeu 1-a rânduit să fie osândit,
căci amândouă aceste afirmaţii sunt pe cât de false, pe atât de nelegiuite 149. Dumnezeu vrea
doar ca toţi oamenii să se mântuiască. Pe toţi, iar nu numai pe câţiva îi cheamă la Sine atunci
când zice: „Veniţi la Mine toţi". Dumnezeu a plantat vie, a săpat-o, alegând piatra din ea, a
sădit-o din soiuri alese, a zidit turn în mijlocul ei, a ridicat teasc în ea şi apoi a aşteptat să facă
struguri. Când colo, ea a rodit ciulini.
„Oare ce ar mai fi trebuit să fac în via mea şi n-am făcut? Atunci de ce când aşteptam
să facă struguri, ea mi-a rodit ciulini?" Mai departe, tot acolo, însuşi proorocul explică cu
aceleaşi cuvinte tâlcul acestei vii. „Via Domnului Savaot, zice, este casa lui Israil, iar bărbaţii
din Iuda sunt sădirea lui cea dragă; am aşteptat să fie un popor fără păcate, când colo e plin de
sânge; nădăjduit-am dreptate, dar iată: răzvrătire" (Isaia 5, 1-7). Aceleaşi ameninţări şi ocări
adresează Mântuitorul şi asupra cetăţii Ierusalimului care mereu stătea împotriva voii
dumnezeieşti şi făcea numai fapte potrivnice: „Ierusalime! Ierusalime! care ucizi pe prooroci
şi omori cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am voit să adun pe fiii tăi cum îşi adună
cloşca puii sub aripi şi n-ai vrut!" (Matei 23, 37).
Din toate aceste mărturii ale Sfintei Scripturi reiese mai limpede ca lumina soarelui că
nimeni nu poate să înţeleagă ce este temerea de Dumnezeu şi iubirea Lui dacă nu se adaugă,
pe lângă puterea voinţei fireşti şi revărsarea harului şi a Duhului Sfanţ, prin care se sădesc
aceste virtuţi în sufletele oamenilor. Căci ele ce altceva sunt decât căutare continuă, luptă şi
strigare fără încetare: „Avva, Părinte!" (Gal. 4, 6), iar nu dispreţ faţă de cei ce într-una se
nevoiesc spre bine? Desigur că Domnul împarte şi coroane, dar numai celor ce se luptă cum
se cuvine. Căci pe cât e de bun Dumnezeu, că face să răsară soarele peste cei păcătoşi ca şi

149
Ca şi la început, se are aici în vedere doctrina calvină, de care T. Procopovici s-a lăsat influenţat.
peste cei drepţi (Matei 5, 45), tot pe atâta este El şi drept, încât va răsplăti celor buni bune, iar
celor răi rele, dar amândouă pentru totdeauna.
Din tâlcuirea rugăciunii domneşti
Se zice în „Catehism": „Cu mulţumire să ducem crucea ce ne~ai dat".
Sub cuvântul „cruce", pe care autorul îl pomeneşte aici, trebuie înţeles mai întâi - cum
se şi tâlcuieşte - acel jug prea dulce al Domnului, pe care învăţătura Lui a pus-o pe umerii
celor ce cred în El, adică răbdarea, îngăduinţa, smerenia, înfrângerea, cumpătarea şi celelalte
virtuţi morale. Iar în al doilea rând (ceea ce în gândul lui de a fi cât mai scurt, autorul a uitat-
o) trebuie înţeles însuşi semnul Sfintei Cruci, care ne aminteşte de patima şi moartea
Domnului Hristos şi care „iudeilor le-a fost sminteală, păgânilor nebunie, dar celor chemaţi,
iudei şi elini deopotrivă, le-a arătat pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui
Dumnezeu" (1 Cor. 1, 23-24). Mai înţelegem că atunci când cinstim patimile Domnului,
preamărim şi învierea Lui, încât şi faţa şi trupul nostru le însemnăm cu chipul Crucii sau cu
chipul Lui. De aceea din orice material ar fi această Cruce, noi o purtăm uneori nu numai în
inimă, ci şi în sân ori în haine, căci prin ea ne aflăm noi înşine înscrişi sub semnul oastei lui
Hristos şi în puterea cu care El luptă împotriva oricărui vrăjmaş văzut ori nevăzut.
Aşadar, după cum am mai spus-o, în legătură cu sfânta Cruce două lucruri trebuie să
creadă şi să înţeleagă un tânăr ortodox. Şi anume, mai întâi că crucea în sine şi purtarea ei
înseamnă jugul evanghelic, cu alte cuvinte că Domnul Iisus este Hristosul Născut ca Fiu al lui
Dumnezeu şi făcut om desăvârşit - dar afară de păcat -, că a pătimit, a murit şi a înviat a treia
zi, lucruri pe care cu inima le credem şi cu gura le mărturisim. In al doilea rând, Crucea ne
este mărire şi semn puternic nu numai asupra duşmanului comun al neamului omenesc, ci şi
contra vecinilor nedrepţi, care ridică arme nedrepte împotriva noastră, aşa cum i s-a arătat şi i
s-a spus acelui mare împărat Constantin: „în acest semn vei învinge"150, adică pe duşmanul
său propriu, dar şi al lui Hristos, pe Liciniu cel politic, pe Arie cel bisericesc, în ambele cazuri
îngenunchindu-1 pe diavol, iar Biserica Domnului - care mărturiseşte pe Hristos şi încă pe
Acesta răstignit (I Cor. 2, 2), singurul lucru întru care se preamăreşte - a înălţat-o, a întărit-o şi
i-a redat strălucirea dreptei credinţe în aşa chip încât, după porunca Mântuitorului, nici porţile
iadului să nu o poată birui (Matei 16, 18). Aşadar, oricărui nou ortodox trebuie să i se cânte la
nesfârşit, împreună cu Maica Biserica Ortodoxă, imnul bisericesc: „Crucii Tale ne închinăm,
Stăpâne, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim"; „Mân-tuieşte Doamne poporul Tău şi

150
Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini, \, 28-30.
binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă împăratului nostru asupra vrăjmaşilor dăruieşte-i şi cu
crucea Ta păzeşte pe poporul Tău"151.
Din salutarea arhanghelului sau Bunavestire
Zice „Catehismul": „Salutarea Arhanghelului adusă Prea Sfintei Fecioare Născătoare
de Dumnezeu este prin sine destul de limpede, încât nu mai e nevoie de a fi tălcuită; drept
aceea şi fără de tâlc copilul să se apuce să o înveţe".
E lucru tare de mirare cu câtă grabă s-a nevoit autorul să scrie acest catehism cât mai
scurt! Mai mult, ca să fie crezut că această salutare îngerească (pe care ne-o defineşte „cap şi
început al mântuirii noastre")152 a descoperirii sfatului de mântuire a neamului omenesc celei
plănuite de Dumnezeu înainte de toţi vecii şi a tuturor tainelor viitoare ale iconomiei
dumnezeieşti nu are nevoie de nici o tâlcuire, autorul zice că ea se descoperă „de la sine". Noi
însă zicem că aici nu numai ne minunăm, ci poate tot ce trebuie să lăudăm mai mult, aceasta o
avem aici: început şi cap al mântuirii neamului omenesc, pentru care Cuvântul trup S-a făcut,
Dumnezeu devine om, iar omul se îndumnezeieşte în aşa măsură încât unde vrea Dumnezeu,
se biruieşte rânduiala firii. Fecioara preacurată şi neatinsă de bărbat, în pântece ia şi naşte fiu.
Al cui? AI lui Dumnezeu. Din cine? Din Duhul Sfânt. Fecioară înainte de naştere, fecioară în
naştere şi după naştere tot fecioară. Oare este aici „ceva care se descoperă prin sine şi nu mai
are nevoie de tâlcuire?" Ba tocmai că are nevoie şi încă de foarte multă explicare. Pentru că,
după părerea generală a Bisericii, în această veste bună câte silabe sunt (dacă se poate vorbi
astfel), tot atâtea taine se cuprind şi câte cuvinte se ascund, tot atâtea lucrări negrăite ale
iconomiei şi taine ascunse ale înţelepciunii celei dumnezeieşti. Aşa este renaşterea
(dy£vvr]aia) Tatălui, cauză şi izvor al Dumnezeirii celei neînţelese, auvavapxict Fiului,
naşterea dimpreună fără de început din Tatăl mai înainte de toţi vecii, apoi deofiinţimea şi
veşnicia Lui, întruparea în timp a aceluiaşi Cuvânt şi Fiu al lui Dumnezeu, naşterea Lui pe
pământ, petrecerea împreună cu oamenii, deplina Lui omenitate, patimile, crucea, moartea,
învierea Lui a treia zi după Scripturi, ca şi întreg planul de mântuire al omului. La fel,
purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi odihnirea Iui în Fiul, împărţind daruri desăvârşite şi
fiind plinitor a toate, de viaţă făcător şi păstrător, ale cărui urmări şi lucrări nici Apostolii şi
Sfinţii Părinţi, deşi au călcat tocmai pe urmele arătate, totuşi mărturisesc deschis că n-au putut
să le înţeleagă şi să le priceapă. Căci Duh e Dumnezeu şi suflă unde, când şi cum vrea (Ioan 3,
8). Aşadar, Duhul Domnului suflă şi umbreşte şi această vestire a Arhanghelului şi în chip
negrăit Cuvântul Domnului îşi ia trup din preacuratul sânge al neîntinatei Fecioare. Dumnezeu

151
Troparul sfinţirii celei mici a apei.
152
în limba greacă, din troparul Buneivestiri.
se face într-adevăr om şi „lucrul se descoperă prin sine, încât nu mai are nevoie de
explicare!". Dacă fiecare taină din acestea, luată aparte, este negrăită şi neînţeleasă, cu cât mai
negrăit şi mai neînţeles va fi capul şi încheierea tuturor tainelor iconomiei dumnezeieşti, care
este tocmai această salutare sau bunavestire adusă de Arhanghel?
Căci cu cât un lucru oarecare rămâne mai departe de înţelegerea omului, cu atâta
căutăm să-1 apropiem de natură, pentru ca astfel - în măsura în care ele pot fi cunoscute - cu
atât mai pătrunzător, mai limpede şi mai clar să se poată ajunge la cunoaşterea lui. Deoarece
însă tainele dumnezeieşti nu pot fî deplin înţelese de cugetarea omenească decât în efectele lor
şi în desăvârşirea lucrărilor lor şi deoarece mintea creată nu poate cunoaşte prin puteri proprii
desăvârşirea acelor taine decât printr-o predispoziţie pregătitoare a credinţei - care se dă prin
har celor ce o cer -e foarte necesar ca pruncii creştini să-şi înalţe mintea spre cele ce trebuie
crezute şi cunoscute, ridicându-se cu ajutorul credinţei de la efecte la cauzele tainelor şi să
tindă prin credinţa ortodoxă de la cele văzute la cele nevăzute ale lui Dumnezeu. Prin această
îndrumare, copiii să creadă şi să priceapă că prin cuvintele „Născătoare de Dumnezeu şi
fecioară"153 se zdrobesc atât capul cât şi nelegiuirea lui Arie şi Nestorie, ereticii cei mai
neruşinaţi, primul pentru că hulea că Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut ar fi creatură, iar al
doilea pentru că neruşinatul făcea deosebire între Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Măriei. în acelaşi
timp trebuie consolidată Ortodoxia credinţei creştine pentru că Fecioara însăşi a născut în
timp tocmai pe Fiul lui Dumnezeu, cel care se născuse din Tatăl mai înainte de toate veacurile
omeneşti.
Cuvântul „bucură-te”154 aduce aminte că una şi singură e cea care a aflat har înaintea
lui Dumnezeu; de aceea e mai cinstită decât heruvimii şi fără de asemănare mai mărită decât
Serafimii, fâcând pântecele său mai desi&tat decât toate cerurile155 încât să poarte pe Cel ce
ţine toate şi să nască pe Părintele veacurilor.
Prin cuvintele „cea plină de dar”156 înţelegem că harul Duhului Sfânt a umbrit-o peste
fire, încât a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat asupră-Şi firea noastră, în chip
fiinţial131, iar nu numai aparent, a devenit Maică a lui Dumnezeu, ce cu adevărat e declarată
stăpână a cerurilor, plină de dar peste dar, bucurie a drepţilor, limanul de scăpare al
păcătoşilor, nădejde celor fără nădejde, îndrumătoare a celor rătăciţi, mărirea şi cununa
îngerilor, a arhanghelilor şi a tuturor puterilor cereşti. Aşa e Măria cea una născută a
preadrepţilor Ioachim şi Ana, din casa lui David, neîntinată lodognică a preafericitului Iosif,

153
în original, în limba slavonă.
154
In limba slavonă.
155
Axionul Liturghiei Sfântului Vasile.
156
In limba slavonă.
cea care - după negreşelnica predanie bisericească - a fost dusă în Sfânta Sfintelor, hrănită şi
ţinută acolo. Cât despre cuvintele „Domnul este cu tine"157, ele ne amintesc despre Emanuel
(care înseamnă „cu noi este Dumnezeu"), adică despre cel care din Duhul Sfânt şi din prea
curatele ei sângiuri luându-şi trup, de la început cu ea a fost, iar apoi, prin mijlocirea ei, cu noi
fiind, care înseamnă că mai întâi pe Cuvântul în pântece L-a zămislit, L-a purtat, L-a născut şi
cu lapte L-a hrănit, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, rânduit pentru noi oamenii, iar de
acum ca mamă şi stăpână sade şi va şedea de-a dreapta Fiului împăratului şi Dumnezeului său
(Ps. 44, 11), mijlocind şi rugându-se pentru noi nemulţumitorii şi nevrednicii robii săi.
Cuvintele „binecuvântată eşti tu între femei”158 înseamnă că de atunci toate neamurile
o preamăresc, căci în Fiul ei toate neamurile sunt binecuvântate, lăudând-o şi preamărind-o pe
ea, prin care şi cu care Cel puternic face minuni şi sfanţ este numele Lui.
„Binecuvântat este rodul pântecelui tău"159 vrea să spună că din rădăcina lui lesei s-a odrăslit
rob, adică după proorocia lui Isaia (Isaia 9, 6)160, înger de mare sfat (adică vestitor de lucruri
voioase şi bune celor întristaţi), sfetnic minunat, părinte al veacului, a cărui împărăţie nu va
avea sfârşit, căci împlinirea şi desăvârşirea tuturor tainelor ea e, care a născut mântuirea
sufletelor noastre161, ridicând pe strămoşi cu tot neamul omenesc din păcatul cel de moarte,
cum a făgăduit lui Avraam şi seminţiei lui până în veac, rânduindu-şi sieşi o preoţie
împărătească (I Petru 2, 9) şi restaurând o cârmuire preoţească pe care porţile iadului n-o vor
birui.
Acestea sunt, aşadar, puţinele cuvinte luate din comoara cea neajunsă şi nedeşartă a
vestirii Arhanghelului spre înţelegerea credincioşilor. Să fie destule.
Simbolul, latria, dulia, hiperdulia şi proskinisis
Foarte multe sunt cuvintele greceşti al căror sens propriu specialiştii s-au silit să-1
exprime prin unele descrieri şi explicaţii mai largi, - întrucât în limbile altor naţiuni nu le pot
reda prin altele -, dar în acelaşi timp păstrându-şi cuvintele respective în limba maternă.
Astfel, de când s-a început cultivarea studiilor libere, adică poezia, retorica, dialectica, logica,
fizica, metafizica, mecanica, medicina, muzica şi mai ales teologia, cei mai mulţi termeni din
aceste ştiinţe s-a preferat a se lua atât în Latium (Italia), cât şi în întreaga Europă mai mult din
limba greacă, pe care, dacă n-o cunoşti, ajungi, prin traducere slabă şi defectuoasă, să dai

157
în slavonă.
158
în slavonă.
159
Idem.
160
Format prin citire, dar credem că si prin cântare - altfel nu se poate explica mulţimea citaţiilor mai ales a celor
din îmnografia Bisericii Răsăritene - Cantemir va fi fost - credem - şi în muzica bisericească ceea ce a fost în cea
profană, chiar turcească, unde a adus si reforme importante.
161
Bogorodicina de la glas V.
prilej la erori şi confuzii. Despre alţi termeni să lăsăm judecata pe seama specialiştilor, iar noi
să vedem doar de înţelesul celor câtorva cuvinte ce ne-am propus.
Simbol e cuvânt grecesc, care în acest context luat înseamnă - în sens larg - tot ceea ce
se ţine de mărturisirea credinţei ortodoxe şi tot ce e comun tuturor popoarelor creştine şi pe
care, dacă vrem, îl tălmăcim printr-o expresie latinească mai răspândită, „tessera" 162, care
însemnează lozincă sau indiciu, în slavonă „gasla"163 (parolă), după cât am mai auzit de la un
distins tălmaci în limba slavonă. în cazul acesta, rogu-te, ce ar trebui să înţeleagă un teolog
sau un militar164? Cred că orice creştin de neam slav, latin, german, italian sau oricare ar fî el
ar înţelege, şi încă foarte bine, că expresia „simbol" înseamnă tot ceea ce se leagă de
mărturisirea credinţei creştine; nimic mai mult nu trebuie cerut, nici înţeles decât atâta.
Iar cât suferă limba slavă din lipsa de termeni teologici, ba aş putea spune că chiar
păcătuieşte în această privinţă, pentru că nu şi-a dat silinţa să le cunoască adevărata lor
semnificaţie în greceşte, ne va lămuri cu uşurinţă termenul latria, care, fiindcă n-a găsit cu
cale să-1 primească în sensul lui adevărat, a fost tradus prin „slujenie" (slujire), care propriu-
zis în greceşte se exprimă prin SouAefa. Dar precum „dulia" nu înseamnă „latria", tot aşa nici
„latria" nu însemnează „slujire", ci cu totul altceva.
Vrei dar dreptcredinciosule, să cunoşti în toată sfinţenia limpede şi ftră nici o urmă de
obscuritate şi să înţelegi care şi cât de mare este deosebirea între toate aceste expresii care
înseamnă „închinare" şi „cinstire", pe de o parte şi între „latria" sau adorare, pe de altă parte?
Atunci nu crede explicaţiei mele, nici a altcuiva, ci ascultă definiţia Sinodului al VII-lea
Ecumenic care zice cuvânt de cuvânt: „Nevrând să accepte pentru icoane nici o cinste,
duşmanii eretici ar vrea să atragă pe oamenii mai fără carte la părerile lor deşarte, dar cei care
au ceva din înţelepciunea, dar nu din viclenia şerpilor, în schimb cunosc nevinovăţia
porumbeilor, aceia ştiu să cinstească (n^iav) prin cuvinte şi laude pe cea fără pată şi cu
adevărat Prea Curata Născătoare de Dumnezeu şi pe sfinţi, iar virtuţile lor să le împrospăteze
prin cărţi istorice şi prin redări iconografice, să facă cunoscute strădaniile şi luptele lor,
„ducându-le cele mai mari cinstiri"165, ştiind că, după cum zice apostolul, sfinţii sunt
nedespărţiţi de Hristos şi mijlocesc într-una pentru noi. în schimb, „credinţa sinceră si cea
mai desăvârşită, ca şi adorarea în duh şi adevăr, numai singur lui Dumnezeu o aducem, iar
nu vreunei alte creaturi de sub cer"166. Şi ulterior, tot acolo: „Mai zic ereticii că închinarea

162 137
Nădejde, Dicţionar latin-romăn.
163
Miclosich, Lexicon paleo-slovenico-latinum.
164
Pentru viata militară termenul acesta avea o semnificaţie deosebită, secretă.
165
în greceşte şi latineşte.
166
Sesiunea VI, după exemplarul citat de Cantemir, p. 765. Mansi XIII, 283-295, iar traducerea lui Anast.
Bibliot. P. 2, 129,411,413.
cuvenită lui Dumnezeu şi adorarea Lui o aduc creştinii şi sfintelor icoane şi că vreau să
prindă în icoane firea cea necuprinsă de minte a Dumnezeirii. O, ce tăgăduire şi ce nebunie!
se vede că cuvântul nu-şi găseşte locul, ci e plin doar de blasfemii şi de calomnii, pentru că
creştinii, nici icoanelor, nici crucii şi nici sfinţilor nu le aduc închinare în duh şi în adevăr, iar
Fiinţei celei nevăzute şi neajunse de minte a Dumnezeirii niciodată nu i-au făcut vreo icoană”
etc.
Din acestea uşor reiese pentru cine vrea să înţeleagă cât de mare e deosebirea între
Latreia cuvenită numai lui Dumnezeu şi între expresiile amintite mai înainte, pe care defectele
de limbaj şi lipsa de siguranţă a celor ce le-au tradus şi explicat fac să se confunde noţiunile şi
nu se sfiesc să creadă că ele ar însemna unul şi acelaşi lucru. Cât despre accepţiunea exactă a
latriei, a duliei, a hiperduliei, a diaconiei şi a altora de felul lor, Mărturisirea Ortodoxă a
acestui pravoslavnic popor pe cât de bine, pe atât de doct şi de cinstit le explică pe toate afară
de primul, după hotărârea sinodului, aderare Latreutică numai unuia şi singurului Dumnezeu,
pe când slujenie se aduce tuturor astfel din greceşte: ,Latria e o slujire, dar nu simplă, ci
directă, care se cade să o aducem numai singur lui Dumnezeu". Aceasta deci să o înţeleagă de
acum încolo şi să o priceapă acest evlavios popor şi va fi suficient atâta.
Dacă însă vrei să te înarmezi şi mai bine la luptă contra înnoitorilor acestui veac (care
tăgăduind cu necinste închinarea la sfintele icoane şi cinfundând termenul „latria" ne hulesc
pe noi ortodocşii că aducem făpturilor, adică sfinţilor mucenici şi sfintelor icoane, cultul
datorat numai singur lui Dumnezeu, pentru care se şi obişnuiesc să ne considere drept
„iconolatri"), atunci, iată, vei afla în arsenalul aceluiaşi sfânt Sinod al VII-lea Ecumenic
colecţia de strălucitoare mărturii, pe care să le arunci în ochii celor chinuiţi de invidie,
mărturii prin care s-a învăţat cu toată sfinţenia despre omonimia acestor expresii amintite mai
înainte, precum şi despre semnificaţia deosebită a fiecăreia. Aşadar, spune sinodul,
îmbrăţişarea este o închinare de onoare pe care ne-o aducem unul altuia, cum şi despre
patriarhul lacob scrie că s-a închinat către fiecare din fiii săi, rezemându-se de vârful toiagului
(Evr. 11, 21). Consună cu acestea şi'Grigorie supranumit Teologul, care zice: „Apropie-te cu
respect de Vitleem şi închină-te ieslei...". Dintre cei ce înţeleg lucrurile drept şi sincer -
adaugă sinodul - cine socoti că n-ar pricepe cele scrie în Scriptură despre închinarea deosebită
sau „adorarea în duh şi adevăr" decât poate cei nepricepători ori din cei care sunt atât de
nerecunoscători în ştiinţa întregii Scripturi? Doar şi lacob s-a servit de acelaşi termen „cu
închinare s-a aplecat sprijinit pe toiag", pe când Sfanţul Grigorie Teologul se exprimă tot cam
la fel. Şi adaugă apoi sinodul: „Noi crucea Ta de viaţă făcătoare o cinstim Doamne şi suliţa o
adorăm, care a deschis coasta de viaţă dătătoare a bunătăţii Tale". Toate acestea de bună
seamă că sunt tot atâtea forme de cinstire, cum arată ceea ce cu buzele noastre am atins".
În legătură cu însemnătatea şi înţelesul acestor cuvinte, exprimate cu aceleaşi numiri,
s-ar putea ca nici unul din luptători să nu le vadă suficient de clar. Dar fiindcă nu lipsesc nici
cei ce ascultă mai mult de autoritatea cuvintelor decât de a unui sinod ecumenic, spunând că
acest cuvânt grecesc Âcrrpefa se poate da nu numai singur lui Dumnezeu, ci şi altor făpturi
fără specificare, conduşi fără îndoială de motivul că în Sfintele Scripturi şi mai ales în
Deuteronom 28, 48, se citeşte „şi vei sluji vrăjmaşilor tăi”, de acum lăsând celelalte la o parte,
se trage concluzia că sub judecata Sfântului Sinod, mai mult a Duhului Sfânt vei avea în
cuvinte interpretarea şi însăşi sentinţa autoritativă. în zadar, deci, s-a zis de către mulţi că
verbul Latreo sau substantivul Latpeia înseamnă cinste sau slujire (slujenie) cum numai singur
lui Dumnezeu se cuvine. Atunci vai de lume! Căci dacă aşa credem despre latria, atunci chiar
şi inovaţia lor (a duşmanilor) va trebui atribuită Sfântului Sinod şi Duhului Sfânt, care o
conduce! Căci tocmai prin sinod se interpretează aşa aceste citate din Scriptură, după cum se
citesc aici în extrase textuale.
„Or - tună Sfântul Sinod - cu toate că în Sfânta Scriptură şi în profundele scrieri ale
Sfinţilor Părinţi în multe locuri expresia e luată în sens de slujire în duh, deoarece cuvântul
are multe semnificaţii, totuşi numai una din acestea trebuie să reţinem, anume aceea care
designează adorarea latreutică". Şi pentru a arăta şi mai limpede şi mai explicit deosebirea şi
specificul „latriei" de cele ale „cinstirii" simple, pentru designarea acesteia din urmă se aduc
şi alte exemple din Sfânta Scriptură: „Prin cuvântul cinstire înţelegem - zice Sfântul Sinod - şi
onoarea ce o aducem cuiva din dragoste şi respect, aşa cum ne închinăm şi preamărim şi prea
graţioasa ta putere (împărate) şi în alte cazuri numai din teamă şi respect, cum a cinstit şi
Iacov pe Isav (Fac. 33, 3). O altă cinstire se face prin bunăvoinţa, cum s-a închinat Avraam
fiilor lui Het (Fac. 23, 12) pentru locul ce 1-a primit de la ei pentru îngroparea Sarrei, soţiei
sale. Şi altădată iarăşi altfel, ca cei ce aşteaptă să vină o binefacere de la cei mai mari, cărora
se închină cu mulţumiri, ca Iacov înaintea faraonului" (Fac. 47, 10).
Dacă cele înşirate până aici se referă la semnificaţia închinării aduse unor rapturi, în
schimb pentru adorarea specific latreutică se exprimă aşa: „Iată cum ne învaţă Sfânta
Scriptură: Domnului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti (Luca 4, 8) şi anume în chip
absolut, nu ca şi când ar fi vorba de închinare ascunsă sub diferite expresii echivoce şi
relative, „ci Domnului să I te închini cu slujire latreutică, aşa cum numai Lui singur se poate
aduce, pentru că numai lui Dumnezeu îi aducem închinare latreutică'. Vorbind special despre
închinarea latreutică adusă Domnului, acelaşi Sfânt Sinod conchide: „După ce am încuviinţat
acestea, reiese cu tot adevărul şi fără îndoială că e primit şi bineplăcut înaintea lui Dumnezeu
să cinstim cu închinare şi să sărutăm exprimările iconografice ale iconomiei Domnului nostru
Iisus Hristos şi ale Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Măria, ale
cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi oricine nu va face aşa, ci va pune la îndoială şi ar
striga împotriva cinstirii sfintelor icoane, pe unul ca acela sfântul nostru sinod îl dă anatemei,
aşa cum a fost el împuternicit de lucrarea Sfântului Duh şi de tradiţiile părinteşti şi
bisericeşti".
Acestea sunt aşadar hotărârile sinodului celui sfânt şi ecumenic, iar dacă cineva,
stăpân pe libertatea lui, nu se mulţumeşte cu ele, atunci să se mulţumească, rogu-vă, cu
consensul general al întregii naţiuni greceşti, al cărui avocat a ajuns să fie Varinus 167, care în
lexiconul său foarte amănunţit explică expresia „latria" în modul următor: „Latria e o slujire
cuvenită numai lui Dumnezeu şi ca atare ea este şi slujbă de jertfire şi de închinare"; iar în alt
loc: „Latria e o adorare sinceră şi de preamărire a lui Dumnezeu, izvorâtă din cea mai curată
pornire a sufletului celor dreptcredincioşi". Apoi „latreia"cuprinde religia cunoaşterii intuitive
şi raţionale a lui Dumnezeu prin înţelepciune şi prin raţionament". Iar cine, pentru lipsa unor
expresii în limba vorbită, preferă să se pună împotriva atât a autorităţii sinodale, cât şi a
curăţeniei fireşti a limbii greceşti, unul ca acela e liber să strice cum vrea nu numai înţelesul
cuvântului „latria", ci şi al altor expresii din limba sa, luate toate din greceşte, ca: simbol,
euharistie, ipostas, treiipostatnic, liturghia, mir, înger, arhanghel, heruvim, serafim, psaltire,
psalm, stih, catavasie, gramatică, poezie, retorică, logică, dialectică, fizică, metafizică,
muzică, aritmetică, trigonometrie, matematică, astronomie, astrologie, astrolab, geometrie,
sferă, orizont, emisferă, diametru, pol arctic şi antartic, chimie, chirurgie, pirotehnie,
fenomen, empireu, antipatie, simpatie şi alte foarte multe cuvinte de felul lor 168, pe care din
greceşte ori din altă limbă - pentru că le-au lipsit din grai expresiile corespunzătoare -
popoarele noi le-au primit fără nici o ezitare cu toată inima şi prin obişnuinţa zilnică au ajuns
să le înţeleagă şi să le folosească întocmai ca pe ale lor proprii. Căci, altfel, ar fi potrivnic
oricărei raţiuni dacă cineva s-ar lipsi de aceste cuvinte, ale căror însemnare şi vigoare proprie
ar fi necunoscută acelor cuvinte originale.
Aşadar, atât din puterea Bisericii cât şi din regulile gramaticii greceşti, creştinii
ortodocşi trebuie fără îndoială să cunoască înţelesul cuvintelor „adorare", „cinstire", „slujire"
şi alte expresii, prin care se desemnează slujirea onorifică sau relativă care se poate aduce atât
167
Dascăl al viitorului papă Leon al X-lea şi director al bibliotecii Medicilor din Florenţa, mai pe urmă episcop.
A tipărit la Roma la 1523, un lexicon grecesc (reeditat după aceea adeseori în 1712 la Veneţia cu stema Ţării
Româneşti de către Brâncoveanu). Fabricii, Bibliot. ant. X, 69-72. Am folosit ediţia de Veneţia 1779.
168
Despre virtuozitatea filologică a lui Cantemir a se vedea studiul lui Şt. Giosu, D. Cantemir, studiu lingvistic,
Bucureşti, 1973.
Creatorului cât şi creaturii. în schimb „latria", care e adorare şi jertfa raţională în duh şi în
adevăr, ea nu se cuvine nimănui altcuiva decât singur lui Dumnezeu.
Dar să ne apropiem de sfârşit.
2. Se mai zice în „Catehism": Cu adevărat a fost fecioară şi n-a cunoscut bărbat]53.
În inimile şi în sufletele copiilor trebuie sădită cât mai adâncă şi cât mai statornică
rădăcina dreptei credinţe şi a evlaviei, cu alte cuvinte credinţa despre taina neajunsă şi
necunoscută nici de sfinţii îngeri a dumnezeieştii întrupări, că adică Măria, Maica Domnului,
nu numai înainte de naştere, ci şi după naştere, a rămas pururea fecioară, fiind păstrată
neîntinată şi fără să fi cunoscut stricăciunea păcatului. Drept aceea alături de cuvintele că
„într-adevăr a fost fecioară şi n-a cunoscut bărbat"169 ar trebui adăugate şi cuvintele „şi a
rămas şi pe mai departe fecioară”170.
Tot aşa să ştie copiii să se ferească şi să fugă de credinţa necuviincioasă a unor oameni
pierduţi, care, acceptând în chip nedrept şi pervers prepoziţia grecească EWC; (până ce), au
îndrăznit nemernicii să pună la îndoială - se îngrozeşte sufletul vorbind astfel! - curăţenia
trupească a Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măria (căreia nici curăţenia
îngerească nu-i poate sta alături), sau acceptând, infamii, într-o aiurare mai precaută, dar tot
nesimţită, să arunce asupra tronului ei dumnezeiesc, asupra templului şi lăcaşului Duhului
Sfanţ, a celei care e mai largă decât cerurile şi mai curată decât empireul, cele mai murdare
blasfemii şi nu s-au spăimântat să-i arunce tot felul de ocări, flecărind că după nespusa ei
naştere, ea ar fî rămas ca şi oricare femeie! O, de n-ar fi fost să auzim o astfel de hulă! Aceşti
nelegiuiţi oameni şi-au avut ca prim autor şi protector pe împăratul Constantin Copronimul 171,
care, lipsit de orice pietate, răspândea acea duhoare dezgustătoare că Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioară Măria ar fi fost asemenea unei lădiţe pline cu pietre din cele
mai preţioase; după ce s-au golit din ea, Măria a rămas ca şi o ladă oarecare! Cu alte cuvinte,
Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu ar fi fost curată numai până când avea în pântece pe
Hristos, Piatra cea nepreţuită, numai până atunci ar fi fost vrednică de toate laudele, după
aceea însă ar fi rămas doar ca oricare dintre femei! Despre astfel de vorbe un dreptcredincios,
care caută mai cu sârg, ar fi bine să vadă procesele verbale ale venerabilului Sinod al VII-lea
Ecumenic.
3. Zice iarăşi „ Catehismul": „Primind aceeaşi putere cu Tatăl..".

169
Citat de Cantemir în limba slavonă.
170
Slavoneşte.
171
A se vedea între actele Sinodului al VH-iea Ecumenic - singurul loc unde s-a păstrat -dosarul pseudosinodului
de Ia Heria din anul 754. Mansi XIII, 205-363. Analiză la Hefele-Leclerq, Hist. des conciles, III, 2, p. 693-705.
Trebuia la acest participiu („primind") explicate lucrurile mai limpede, pentru că se
referă numai la omenitatea Fiului lui Dumnezeu, iar nu propriu-zis la Dumnezeirea Lui.
Pentru că în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu şi de Fiu al Lui, e născut din Tatăl mai înainte
de veci şi nici n-a primit şi nici nu i s-a mai adăugat de atunci nimic, exceptând omenitatea, şi
în aceasta exceptând păcatul; încolo tot ce are Tatăl (ca Dumnezeu) le are şi Fiul. A primit
deci putere în cer şi pe pământ nu fiindcă nu avea o astfel de putere înainte (căci Fiul doar are
aceeaşi putere şi stăpânire ca Tatăl), ci fiindcă în trup, prin patimă, a învins lumea şi pe
căpetenia ei, pentru ca întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt (Filip. 2, 10). Şi după cum Adam cel de
demult, şi prin el tot neamul omenesc, a fost înşelat şi biruit de diavol, înseamnă că tot aşa
Adam cel nou, adică Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat şi înălţat pe Cruce, a zdrobit capul
şarpelui şi din stăpân 1-a făcut rob, încât de acum omul nu mai e în stăpânirea căpeteniei
acestui veac, ci e fiu slobod şi înfiat al lui Dumnezeu, deci şi împreună moştenitor şi de
aceeaşi fîre cu Fiul Tatălui.
5. In sfârşit, zice „Catehismul": „De aceea primesc cu credinţă cărţile Vechiului şi
Noului Testament”.
Pentru a traduce perfect şi a face să se înţeleagă deplin sensul acestui articol ar fi
trebuit să se adauge - pe lângă Sfintele Scripturi - şi tradiţiile scrise ale Sfinţilor Apostoli şi ale
Sfintei Biserici, precum şi toate hotărârile sinoadelor ecumenice şi particulare acceptate,
pentru ca în felul acesta, după confesiune, fiii Bisericii Ortodoxe să se deosebească de
lepădăturile conventiculelor şi sinagogilor, care tăgăduiesc şi resping cu neruşinare tradiţiile
Bisericii universale, după cum şi dogmele, învăţăturile şi tălmăcirile făcute de ei la Sfânta
Scriptură prin lucrarea Duhului Sfânt, fie că le socotesc de puţină importanţă, fie că le neagă
de tot, lucruri pe care Biserica Ortodoxă - după cum crede corect şi anonimul nostru autor - le
ţine şi pretinde să se creadă că sunt cuvânt dumnezeiesc, scriptură inspirată de Dumnezeu şi
normă desăvârşită a credinţei.
6. Mai zice „Catehismul": „Aşa ni le-au predat Sfinţii Apostoli".
Mai trebuia adăugat la aceste cuvinte: „ori în scris, ori prin tradiţie, cum îndeamnă
Pavel, privitorul itinerariilor cereşti, să se respecte şi să se păstreze şi tradiţiile şi scripturile
deopotrivă.
În legătură cu epilogul cărticelei, se spune în „Catehism": Iar cine va avea vreo
îndoială în legătură cu aceste tâlcuiri...".
Se vede că, mânat de imboldul conştiinţei, autorul mărturiseşte modest că n-a tălmăcit
într-adevăr totul chiar după făgăduinţă (cum a promis cu prea mare libertate în „prefaţă"),
când a spus că le va expune toate limpede şi uşor de înţeles chiar pentru mintea copiilor; iar
acum ca să nu apară înaintea altora că a făcut vreo greşeală (ceea ce, Doamne fereşte! nu se
poate concepe Ia un doctor atât de sublim!), promite o nouă cărticică, cu alte cuvinte un tâlc al
tâlcuirii, un catehism al catehismului, adică credinţa credinţei, religia religiei, nădejdea
nădejdii, aşteptarea aşteptării şi aşa să meargă la nesfârşit şi prin urmare la greutăţi fără capăt,
adică până să se ajungă la un necontenit „du-te c-am văzut".
De aceea, ferice de acela pe care primejdiile altuia îl fac mai prevăzător!
Concluzie

Cantemir a trăit înztr-o epocă de hotar. În planul ideilor această perioadă face trecerea
între lumea care se conducea de concepţia teologică şi una nouă caracterizată prin încredere în
capacitatea omului de a cunoaşte ordinea naturală a lucrurilor. Dimitrie Cantemir este un
umanist prin varietatea preocupărilor şi prin orizontul nou al acestora.
Încă de tânăr Dimitrie Cantemir îşi îmbogăţeşte cultura prin îndrumarea învăţatului
călugăr Ieremia. La Constantinopol, unde este trimis ca ostatec, îşi continuă studiile pe lângă
familiile de învăţaţi de pe lângă Academia Patriarhiei. Pe lângă teologie, învaţă aici:
matematică, geografie, istorie, medicină, filosofie, literatură172.
Peste stratul clasicist – de esenţă greco-latină – se adaugă cel al culturii orintaliste.
Cantemir a învăţat limbile: turcă, arabă şi persană. Prin ele a cunpscut valorile artistice ale
popoarelor respective. Frecventând şi lumea ambasadorilor acreditaţi la Poartă, Cantemir
intră în legătură cu cultura apuseană.
Prin cultura sa bogată, prin preocupările variate, prin gândirea înaintată, prin
experienţa de viaţă, Dimitrie Cantemir este un umanist de tip renascentist.
Umanismul este un curent filosofic, care a luat naştere în secolele al XIV-lea şi al XV-
lea în Italia şi s-a răspândit apoi în toată Europa. La început a fost ideea unui cerc restrâns de
intelectuali interesaţi de aliberarea personalităţii umane din arbitrariul puterii feudale şi
influenţa concepţiei teologice.
În ţările româneşti, umanismul nu este determinat de condiţii proprii. Purtătorii ideilor
umanist, aici, sunt clericii şi boierii care au învăţat în şcolile de peste graniţa ţărilor române.
Umanismul românesc a apărut pe terenul literaturii cronicăreşti. Pe această cale, cronicarii au
început să scrie opere despre istoria neamului românesc. În aceste lucrări au început
promovarea ideii de asuprire naţională şi de eliberare de sub subjugarea otomană. Tot în

172
aceste lucrări apare sublinierea originii romane a poporului şi a limbii române. În umele opere
filosofice ale lui Cantemir se pot observa aceste idei. Însă în unele opere filosofice se poate
vedea interesul lui Cantemir pentru om. În Divanul (Gâncava înţeleptului cu lumae, Giudeţul
sufletului cu trupul) 1698, fără a renunţa la ideea unei forţe supranaturale, omul e gândit, nu
ca un rob al acestei lumi, ci ca un stăpân al ei. Aici, Dimitrie Cantemir este apropiat de
concepţia antropologică a umaniştilor173.
În partea întâi din Divanul sunt două personaje cu două concepţii despre viaţă care par
diametral opuse. Înţeleptul semnifică concepţia despre care viaţa aceasta trebuie trăită în
renunţări la plăcerile trecătoare. Lumea – celălalt personaj – susţine că viaţa trebuie trăită în
datele ei pământene. Fiecare personaj angajat în dialog îşi apără ideile de care se călăuzeşte. O
replică a Lumii este destul de semnificativă chiar pentru concluzia cărţii: „Dacă ai fi întrebat
(Înţeleptule) ce doreşti: să mori şi să mergi în rai sau să trăieşti în această lume, pare-mi-se şi
ce zic mi se pare – tu ai renunţa la rai şi te-ai ţine de mine cu ochi buni şi, pe scurt, m-ai alege
mai degrabă pe mine, decât raiul”174.
Dacă mai adăugăm notele de critică la adesea moravurilor sociale ale timpului:
„Bogatul, cu cât se suie mai sus, cu atât încă mai sus a urca pofteşte şi nu vrea să se oprească
niciodată la o treaptă mai jos”, interesul pentru om e evident în tot cursul dialogului şi în
concluzia cărţii. Învăţatul principe preconiza posibilitatea transformării omului din rob în
stăpân al lumii.
Patriotismul ca element al umanismului învăţatului principe rezultă în modul cel mai
clar din lucrarea Hromicul vechimii romano-moldo-vlahilor. La intrarea sa la Academia de
ştiinţe din Berlin, i s-a cerut o lucrare despre ţările româneşti. În 1717, răspunzând acestei
cereri, avea gata o lucrare scrisă în limba latină: Historia molvo-vlachica. După această dată,
Cantemir a dezvoltat această versiune latinească în limba română, terminând-o în 1722, când
se gândea să o dea la tipar. Dragostea faţă de poporul său l-a îndemnat să facă acest lucru. În
această lucrare Cantemir arată că nu numai vechimea, nu numai numărul populaţiei, nu numai
întinderea teritoriului constituie titlul de nobleţe al unui popor ci şi: bunele obiceiuri, cinstea,
învăţăturile, vrednicia. Dintre alte popoare sunt daţi ca exemplu grecii, socotiţi întemeietorii
civilizaţiei. Nobleţea lor constă în acastă virtute. Cantemir îşi întăreşte părerea cu un citat din
Socrate care spunea: „Nu elin iaste cel ce în Elada trăieşte, ci cela ce obiceiurile bune ci cinste
a elinilor a învăţat şi le face”175. Aplicând acest criteriu romanităţii, reiese că mândria de popor
romanic se referă nu numai la faptul că romanii sunt unul dintre popoarele vechi ale omenirii,
173

174
Dimitrie Cantemir, Divanul,
175
cu un stat întins, cu o populaţie numeroasă, dar romanii au fost unul din prestigioasele
popoare ale lumii vechi în privinţa culturii şi civilizaţiei. Roma era socotită „împărăteasa
cetăţilor”. Această coordonată a umanismului: evghenia, nobleţea se asociază la Cantemir şi
cu doctrina sa politică.
În Hronic se subliniază de mai multe ori că nobilul neam romano-moldo-vlah, în
repetate rânduri, a oprit revărsarea cotropitorilor turci asupra Europei. Oştile sultanului au fost
bătute în câpiile moldoveneşti sau înnecate în apele Dunării. Referirile acestea aveau un
anumit scop. Ele voiau să atragă atenţia statelor din apusul Europei, care beneficiaseră de
linişte că aceasta o datorează vitejiei românilor care au apărat Europa de invazia otomană. În
consecinţă, aceste state ar trebui să susţină ca ţările române să nu fie teritorii de compesaţie în
rezolvarea conflictelor dintre diferite imperii176. Un istoric de reputaţie europeană ca Dimitrie
Cantemir demonstrase cu argumente de necontestat aât romanitatea tuturor românilor din
nordul şi sudul Carpaţilor, cât şi continuitatea lor în locurile unde s-au aşezat de la început în
Dacia.
În Hronic, s-a demontrat cu argumente de necontestat nu numai că „de la Râm ne
tragem”, dar şi că în viforniţa veacurilor am rămas „înfipţi şi nesmulţi” din aceste locuri şi ca
un corolar al acestor virtuţi am creat o cultură cu specific romanic cu care s-ar mândri şi
exilatul poet de la Tomis, în ai cărui ascendenţi ne recunoaştem cu toată fiinţa noastră.

Bibliografie

1. Agârbiceanu Ion, Carturari români : (Diaconul Coresi, Stolnicul

Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazar, Ion Eliade Radulescu,


Gheorghe Bariţiu), Editura Asociaţiunii "Astra", Sibiu, 1937.

176
2. Almaş Dumitru, Inorogul cel întelept: evocare istorica, în douasprezece

episoade, a vietii lui Dimitrie Cantemir, Editura Militara, Bucuresti, 1981.


3. Bădărău Dan, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei

R.P.Română, Bucureşti, 1964.


4. Bîrsan Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică, Editura Academiei

Române, Bucuresti, 2005.


5. Bîrsan Dimitrie Cristina, Cantemir and the Islamic world, The Isis Press,

Istanbul, 2004.
6. Boatcă, Silvestru, Dimitrie Cantemir /comentat de Silvestru Boatca,

Editura Recif, Bucureşti, 1995.


7. Boranescu-Lahovary C., Relatiile lui Dimitrie Cantemir cu Rusia:

tendinţe noi în Europa veche, Editura Eminescu, Bucureşti, 1946.


8. Burada Teodor T., Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir

Domnitorul Moldovei, Librăriile Socec : C. Sfetea : Libraria Natională;


Leipzig: Otto Harrassowitz; Viena: Gerold, Bucureşti, 1911.
9. Callimachi Scarlat, Block Vladimir si Georgescu-Ionescu Elena, Dimitrie

Cantemir: viaţa şi opera in imagini, Muzeul Romîno-rus, Bucureşti,1963.


10. Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti,

1967.
11. Cantemir Dimitrie, Divanul, Biblioteca Centrala Universitara "Mihai

Eminescu", Departamentul Bibliografic, Iaşi, 1998.


12. Cantemir Dimitrie, Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Tomul 2: al

Hronicului Romano-Moldo-Vlachilor, În Typografia S:Mitropolii, Iaşi,


1836.
13. Ciobanu Ştefan, Dimitrie Cantemir in Rusia, Elion, Bucuresti, 2000.

14. Coroban Vasile, Dimitrie Cantemir, scriitor umanist eseu, Editura Cartea

Moldovei, Chişinău, 2003.


15. Dumitrescu Suzana Carmen, Dimitrie Cantemir/ antologie, prefata,

cronologie si bibliografie de Suzana Carmen Dumitrescu, Editura


Eminescu, Bucureşti, 1977.
16. Georgescu Ioan, Principele Dimitrie Cantemir despre Coran/ după copia

latinească de la Academia Română, acum mai întâiu tălmăcit şi tipărit în


româneşte de Ioan Georgescu, Editura Revistei "Analele Dobrogei",
Cernăuţi,1927.
17. Harea Vasile, Dimitrie Cantemir si fiul sau Antioh: studii, Editura

Universitatii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1999.


18. Iorga N., Epoca lui Dimitrie Cantemir; Epoca lui Chesarie de Rîmnic,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Minerva", Bucuresti, 1901.


19. Iorga N., Originalitatea lui Dimitrie Cantemir: conferinţa tinută în Aula

Universitatii din Iaşi, Datina Românească, Vălenii-de-Munte, 1935.


20.Iorga N., Practica domnească a unui ideolog: Dimitrie Cantemir,
Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Natională,
Bucureşti, 1935.
21. Iorga Nicolae, Despre Dimitrie Cantemir cu prilejul aducerii în tara a

ramasitelor lui, Asezamântul Tipografic "Datina Româneasca", Valenii-


de-Munte, 1935.
22. Iova Mariana, Dimitrie Cantemir domnitor român si savant de reputatie

mondiala: bibliografie selectiva, Biblioteca Centrala de Stat a Republicii


Socialiste România, Bucuresti, 1973.
23. Laudat I. D., Studii despre Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1974.

24. Lăudat Ion D., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Junimea, Iaşi, 1973.

25. Lăudat Ion D., Dragan Lenuta, Dimitrie Cantemir: biobibliografie

întocmita cu ocazia sarbatoririi a 300 de ani de la nasterea lui Dimitrie


Cantemir, Biblioteca Centrala Universitara "M. Eminescu", Iaşi, Serviciul
Bibliografic, 1973.
26. Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Albatros, Bucureşti, 1972.
27. Maciuca Constantin, Dimitrie Cantemir, Editura Tineretului, Bucureşti,

1962.
28. MINEA Ilie, Despre Dimitrie Cantemir : omul, scriitorul, domnitorul,

Institutul de Arte Grafice si Editura "Viata Româneasca",Iaşi, 1926.


29. Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între Orient şi Occident: studiu de

stilistică comparată, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti,


1997.
30. Moldovanu Dragoş, Dimitrie Cantemir între umanism si baroc: tipologia

stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura


Universitatii "Al. I. Cuza", Iaşi, 2002.
31. Musat Maria si Boatca Silvestru, Dimitrie Cantemir,

32. Neculce Ion, Texte alese din Letopisetul Moldovii: (O sama de cuvinte ;

Domnia lui Dimitrie Cantemir), Editura pentru Literatura si Arta a


Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Bucuresti, 1950.
33. Panaitescu P.P., Dimitrie Cantemir: viata si opera, Editura Academiei

R.P.R., Bucuresti, 1958.


34. Popescu-Judetz Eugenia, Dimitrie Cantemir: cartea stiintei muzicii,

Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor, Bucuresti, 1973.


35. Stanciulescu-Bîrda Alexandru, Dimitrie Cantemir a champion of

medieval Romanian politics and culture, Thessaloniki, 1987.


36. Taralunga Ecaterina, Dimitrie Cantemir: contributii documentare la un

portret, Minerva, Bucuresti, 1989.


37. Vaida Petru, Dimitrie Cantemir si umanismul, Minerva, Bucuresti, 1972.

38. Zub Alexandru, Gorovei S. Ştefan, Cândea Virgil, Dimitrie Cantemir –

Principe şi cărturar european, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.


39. Blaga Lucian, Izvoade, Ed. Lyceum, Bucureşti, 1967.

40. Cioran Emil M., Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucuresti,

2001.