PIERRE HENRI

Profesor la Institutul naţional

al tinerilor orbi din Paris

LOUIS BRAILLE
Inventatorul alfabetului orbilor 1809-1852
Editura Ştiinţifică
Bucureşti, 1959
În româneşte de Gizi Ana Corodi
PIERRE HENRI
LA VIE ET L'OEUVRE DE LOUIS BRAILLE
Presses Universitaires de France 1952

CUVÂNT INTRODUCTIV
Această lucrare nu este o viaţă romanţată, ci un studiu istoric şi critic. Socotim necesar să facem această
precizare, într-o epocă în care ziariştii şi cineaştii nu urmăresc decât să impresioneze şi să distreze adesea în dauna
adevărului. Inventatorul sistemului universal al scrisului pentru orbi era el însuşi orb. Personalitatea sa este cu atât mai
ameninţată să fie oarecum deformată, cu cât a avut o viaţă din cele mai modeste, iar orbirea constituie din totdeauna
pentru cei care văd, un obiect de emoţie şi de mister, cu alte cuvinte, un obiect de curiozitate1. (1 Printre speculaţiile
privitoare la simpatia pe care o inspiră orbirea semnalăm cartea americanului J. Alvin Kugelmas, apărută recent sub
titlul: Prima istorie completă despre omul care a deschis porţile învăţăturii pentru orbii din toată lumea, New York 1951,
Iulian Messner. Fruct al unei imaginaţii neînfrânate, conglomerat de erori, născociri, anacronisme şi lucruri da necrezut,
această carte n-are nici cel puţin meritul de a fi realizat o ambianţă verosimilă. Este cu totul regretabil că unele periodice
franţuzeşti au găsit cu cale să ne reveleze un Braille „Made in Hollywood”, în vreme ce adevărul simplu, el însuşi
îndeajuns de emoţionant, le era atât de aproape.)
În 1909, Pierre Vitley declara: „Prin faptele care o alcătuiesc, viaţa lui Braille, prezintă puţin interes; nu este
decât o existenţă obscură”2. (2 Dare de seamă asupra sărbătoririi Centenarului lui Louis Braille, Paris, 1909, p. 8.)
Modestă poate; obscură nu. Viaţa lui Braille nu este lipsită de interes decât dacă o privim în afara mediului în
care s-a desfăşurat. Reîncadrată în acest mediu, ne dăm de îndată seama că ea este o emanaţie a lui. Iată de ce acest
volum reprezintă, în acelaşi timp, o contribuţie la istoria Institutului naţional al tinerilor orbi din Paris, care a fost o
adevărată a doua patrie pentru Louis Braille, precum şi un studiu asupra psihologiei micii falange care a luptat acolo
pentru a învinge obstacolele care i se ridicau în cale. Două izvoare de documentare ne-au fost îndeosebi preţioase:
Biblioteca Valentin Hauy şi Muzeul Valentin Hauy (M.V.H.). Aceste două secţii ale Asociaţiei Valentin Hauy pentru
binele orbilor posedă în colecţiile lor tot ceea ce s-a scris şi s-a realizat pentru şi de către orbi. Să ne fie îngăduit să
aducem omagiul nostru public pentru, spiritul de prevedere al fondatorilor ei: Maurice de la Sizeranne şi Edgard
Guillbeau. Vrem de asemenea să mulţumim domnului primar din Coupvray şi tuturor acelora care, din Franţa şi din
străinătate, au binevoit să ne răspundă la cererile de informare.
P. H.
CAPITOLUL I
ANII COPILĂRIEI
Louis Braille, căruia orbii din lumea întreagă îi datorează alfabetul, a văzut lumina zilei la Coupvray
(departamentul Seine-et-Marne) la 4 ianuarie 1809 şi tot aici, în cimitirul din Coupvray i-a fost înhumat trupul, patruzeci
şi trei de ani mai târziu.
După cât se pare, Braille a rămas pentru totdeauna adânc legat de satul său natal. Dacă Institutul tinerilor orbi
din Paris, în care a trăit o viaţă de internat, începând din 1819, i-a fost ca o a doua patrie, în schimb la Coupvray îşi
petrecea toate vacanţele şi tot aici a locuit în mai multe rânduri, ori de câte ori boala îl silea la câte un concediu mai în-
delungat3. În testamentul pe care l-a dictat cu unsprezece zile înainte de moarte4 e drept, nu-şi exprimă dorinţa ca
rămăşiţele pământeşti să-i fie transportate în satul natal, dar nici nu cere să rămână la Paris, aproape de prietenii săi,
care ar fi dorit toarte mult acest lucru 5. (3 Se pare că Braille a călătorit destul de puţin. Christopher Morley (The
Saturday Review of Literature, jan, 11 th, 1930) vorbeşte de un popas făcut în Auvergne, despre care nu am găsit însă
nici o urmă. Pignier (Notă biografică despre trei profesori, foşti elevi ai Institutului tinerilor orbi, p. 23) spune doar că
Braille şi-a întrerupt cursurile pentru a se duce la familia sa sau pentru „a căuta distracţii în călătorii”.). (4 Despre acest
testament, a se vedea mai departe, cap. V.). (5 Cf. Hippolyte Coltat, Notă biografică despre L.Braille (Inaugurarea
bustului său, la 25 mai 1853), p. 25 şi 26.).
Am îi fost bucuroşi să putem evoca locurile pe care Braille, copil adoptiv al Parisului, nu le-a uitat niciodată.
Acest lucru nu este însă uşor, după un veac şi jumătate. Casa în care s-a născut se mai află încă în picioare, dar are
astăzi un aer vetust; a mai suferit şi câteva transformări, încât nu mai există nici urmă din atelierul lui Braille, tatăl. De
altfel proprietatea nu mai aparţine de mult familiei şi nimic nu mai aminteşte despre acela pe care orbii din lumea
întreagă îl venerează.
Se pare însă că Coupvray, comună aparţinând cantonului Lagny şi a arondismentului Meaux, situată între
aceste două oraşe, la 7 km de prima, la 10 km de-a doua şi la vreo 8 leghe la răsărit de Paris, a pierdut simţitor din
importanţa pe care a avut-o la începutul veacului al XIX-lea. Pe atunci era un mic centru rural, destul de activ, la
marginea Brie-ului, unul din cele două grânare ale Parisului. Avea un post de medic şi unul de farmacist, actualmente
transferate la Erbly, altă dată pendinte de Coupvray; dezvoltarea acestei localităţi n-are altă explicaţie decât construirea
căii ferate. Acum o sută cinci zeci de ani, pe coastele dealurilor din Coupvray se mai cultiva viţa de vie. Unul din cei doi
martori care au semnat în registrul de stare civilă declaraţia de naştere a micului Braille, era chiar viticultor. Judecind
după profesiunile care figurează în actele timpului, Coupvray, întrunea, prin anul 1810, toate breslele de meserii legate
îndeobşte de practicarea agriculturii: rotar, potcovar, curelar etc.
Sub primul imperiu6, curelarul satului era Simon-Rene Braille, născut la Coupvray, la 6 septembrie 1764. După
cât se pare, tatăl său nu era băştinaş, ci numai se căsătorise acolo. El însuşi, la 5 noiembrie 1792, a luat în căsătorie
pe Monique Baron cu cinci ani mai tânără decât el, originară tot din Coupvray. Ea îi dărui patru copii: în septembrie
1793, pe Catherine-Josephine; în martie 1795, pe Louis Simon; în ianuarie 1798, pe Marie-Celine şi abia unsprezece
ani mai târziu pe Louis. Dacă afirmaţiile lui Hippolyte Coltat, care a fost prieten bun cu Louis Braille şi căruia ne-am
adresat adeseori, au o altă însemnătate decât obişnuitele înflorituri retorice, mezinul venit cam târziu, a fost „copilul
preferat” iar „tatăl său îl socotea ca o consolare, un sprijin, un tovarăş al bătrâneţilor sale”7. (6 E vorba de imperiul lui
Napoleon I Bonaparte (1804—1814) — N. T.). (7 Coltat, op. cit., p. 14.).
Un accident, stupid ca toate accidentele, deznădăjduitor pentru toţi cei din jurul lui, dar providenţial pentru orbi,
hotărî altfel8. (8 Caracterul providenţial al accidentului i-a inspirat poetului Firmin Le Gisevel sonetul intitulat
„Cosoraşul”.)
În cursul anului 1812 — nu cunoaştem data cu mai multă precizie — Louis, care pe atunci avea trei ani, se juca
în atelierul curelarului. Vrând să-şi imite tatăl, apucă un cosoraş, de care acesta se servea pentru tăiatul pielei, şi,
încercând să facă la fel, slăbuţ şi neîndemânatic, tăia o cureluşe. Dar pielea este tare şi elastică. Să fi sărit oare o
bucăţică de piele în ochiul copilaşului sau cosoraşul să fi alunecat pieziş — după cum ne informează Coltat — sau ceea
ce se întâmplă adeseori când tai o simplă sfoară să-i fi intrat în ochi un capăt al uneltei, în momentul în care cureluşa
întinsă a cedat apăsării? Nu putem şti. Cine ar fi putut bănui atunci că într-o bună zi aceste mici amănunte vor interesa
curiozitatea plină de emoţie a unui biograf preocupat de adevăr? Nu ştim nici cum a evoluat boala şi nici cât timp micul
Louis s-a mai bucurat de lumină. De bună seamă, ne aflăm aici în prezenţa unuia din numeroasele cazuri de oftalmie
prin simpatie. Dacă nu se practică la timp enucleaţia ochiului atins, celălalt se infectează în curând, microbul
propagându-se de-a lungul căilor nervoase şi după un răstimp, mai mult sau mai puţin lung, se produce orbirea.
În ciuda faptului că în sat se afla un medic şi un farmacist şi cu toate îngrijirile atente care i s-ar fi dat — după
informaţiile pe care le avem9, tânărul Braille avea să se scufunde în curând în beznă. Fără îndoială că — aşa cum se
întâmplă de obicei când orbirea se produce înainte de vârsta de 6—7 ani — el n-a păstrat nici o imagine vizuală
precisă, nici cel puţin chipul mamei sale sau amintirea locurilor unde şi-a petrecut copilăria. Peste puţin timp de bună
seamă că şi figura lui şi-a pierdut specificul supleţei şi mobilităţii expresiei, care la copii nu sunt decât efectul firesc al
imitaţiei spontane. Ceea ce ne spune Pignier10 care l-a cunoscut la vârsta de 12 ani, ne face să ne închipuim că
expresia figurii lui de atunci se apropia de aceea care se observă la cei mai mulţi orbi din naştere. „Când intra în casă,
scrie Pignier, se putea observa la el o oarecare gravitate copilăroasă, care se potrivea cu fineţea trăsăturilor, cu aerul
spiritual şi blând al chipului său. Pe măsură ce creştea şi până la sfârşitul vieţii, el păstră aceeaşi expresie de fineţe, de
seninătate şi de blândeţe binevoitoare, dar, atunci când vorbea, chipul i se însufleţea adesea, căpătând — uneori — un
aer de vioiciune, întotdeauna spirituală, care contrasta cu calmul obişnuit al figurii sale”. Iar Coltat ne spune11 că Braille
îşi ţinea capul uşor înainte: altă consecinţă a unei orbiri contractată de timpuriu, care, dacă nu se ia seama la timp, îşi
imprimă pecetea asupra întregii personalităţi. (9 N-ara găsit bineînţeles nici o dovadă referitoare la vigilenţa celor din
jurul copilului în ce priveşte promptitudinea îngrijirilor care i s-au dat. Dar dacă ceea ce ne spune Coltat (op. cit., p. 14)
despre solicitudinea tatălui pentru ultimul său născut este adevărat, avem tot dreptul să credem că s-a făcut totul pentru
a se salva vederea copilului.). (10 Pignier, Notă biografică, p. 9.). (11 Coltat, op. cit., p. 22.)
Istoria nu ne dezvăluie cum a devenit copilul conştient de infirmitatea lui. Dar din tot ceea ce ştim, putem
deduce că descoperirea s-a produs fără şoc, fără suferinţă, cum se întâmplă totdeauna la această vârstă când orbirea
se acceptă ca orice particularitate fizică, normală sau anormală: o statură înaltă, păr blond, ochi albaştri. Braille a ajuns
el oare cu timpul să-şi considere infirmitatea mai de grabă ca o bine-cuvântare? Coltat, evocând lovitura soartei care
făcu din Braille un orb, exclamă, cu prilejul ceremoniei de inaugurare a bustului prietenului său: „Aşa a fost să fie:
destinul lui a trebuit să se schimbe cu desăvârşire, făcându-l să renască la altă viaţă. Din bezna neştiinţei, din
indiferenţa adâncă şi funestă, care sunt prea adesea, tristul apanaj al locuitorilor de la ţară, el trece la o viaţă activă şi
intelectuală, se adapă din luminile marii cetăţi. Aici sufletul lui se va aprinde la flacăra ştiinţei, a virtuţilor sociale, morale
şi religioase, făcându-l să se devoteze fericirii acelei categorii demne de interes, în care va intra şi el. Orbire! poţi fi oare
socotită nenorocire când produci astfel de rezultate?”12 Dar Coltat, el însuşi orb, îşi exprimă fără îndoială propriul său
sentiment, izvorât din căutarea unei compensaţii pentru inferioritatea lui fizică. Nimic nu ne autoriză să credem că
modestul şi blândul Braille ar fi încercat vreodată acest sentiment sau că şi-ar fi făcut un punct de orgoliu din infirmitatea
sa, din rangul la care ea l-a ridicat şi din binele pe care i l-a îngăduit să-l facă. (12 Coltat, op. cit., p. 14.).
Fireşte, este foarte probabil ca mai târziu părinţii, lui Braille să fi aflat o mângâiere în nenorocirea lor, în urma
succeselor şcolare ale copilului şi în ridicarea lui socială de mai târziu. Cât de grele trebuie să fi fost primele clipe când
au aflat că nenorocirea fiului lor este fără leac! Totuşi Simon Braille şi soţia sa nu s-au lăsat copleşiţi de durere. Printr-o
intuiţie fericită pe care din păcate nu o împărtăşesc întotdeauna toţi părinţii copiilor orbi, ei au ştiut să ducă la bun sfârşit
începuturile educaţiei micului orb. Se ştie că acesta a urmat şcoala din satul lui natal. Este foarte probabil să nu fi reţinut
aci decât unele cunoştinţe verbale şi formale, conforme cu pedagogia timpului; a câştigat însă în schimb o bogată
experienţă pe care un tânăr orb o poate dobândi prin contactul zilnic cu cei de vârsta lui, care au vedere. Mai ştim de
asemenea că acasă îndeletnicirea lui era să confecţioneze ciucuri pentru hamuri. Treabă nu prea grea, care i-a fost de
mare folos pentru că, între altele, i-a dezvoltat şi îndemânarea. Totuşi, ar fi putut să-l ameninţe o primejdie: prezenţa
celor două surori mai mari. „Sora cea mare” pentru un copil orb poate fi tot ce e mai bine, sau mai rău. Tot ce e mai bine
dacă ea se mărgineşte la intervenţii discrete, măsurate, în stare să compenseze egoismul şi nevoia de libertate a
copiilor din preajma lui, care-l lasă repede pradă singurătăţii pe micul infirm inoportun. Tot ce e mai rău, dacă
solicitudinea se transformă în protecţie excesivă, iar dacă la aceasta se mai adaugă şi afectivitatea, deficientul ajunge
obiectul unui devotament bolnăvicios. Astfel se întâmplă adeseori cu fetele care nu vor să se mărite, crezând că datoria
lor este să se ocupe toată viaţa, în chip de mamă, de „bietul lor frate” sau de „nenorocita lor surioară”. După cât se pare,
Louis Braille n-a fost niciodată obiectul unei abnegaţii de felul acesta.
Infirmitatea sa n-a schimbat întru nimic ritmul normal al evenimentelor produse în familie, de vreme ce surorile
sale — şi una şi alta — s-au căsătorit la vârsta de 20 ani. Cea mai mare în 1813, adică în anul care a urmat după
accidentul frăţiorului, iar cea de-a doua în 1819, patru luni după plecarea la internat a micului orb.
Perspectiva acestei căsătorii să fi fost cauza care a determinat în cele din urmă familia Braille să se despartă
de un copil care le era cu atât mai scump, cu cât fusese lovit atât de crunt? Se prea poate. În tot cazul sosise timpul să
se ia o hotărâre serioasă. Într-un mediu în care cititul şi scrisul erau cunoscute — lucruri nu prea obişnuite pe atunci —
unde fraţii mai mari învăţaseră la şcoală şi generaţii după generaţii şi-au câştigat pâinea cu sudoarea frunţii, nu se
putea ca ultimul născut să rămână fără cultură şi fără meserie, să fie condamnat la o viaţă inactivă, să ajungă la
deznădejde, la pomana altora, la decădere.
În 1815 — Louis Braille era pe atunci de 6 ani — şcoala întemeiată de Valentin Hauy în 1784, având un
caracter particular şi etatizată şapte ani mai târziu13, îşi recapătă independenţa şi este despărţită de Ospiciul „Quinze-
Vingts”14 unde o surghiunise cu o trăsătură de condei Primul-consul Bonaparte (1800) condamnând astfel la pieire15 o
instituţie de educaţie şi de redresare prin muncă. Cu un an mai târziu, la 10 februarie 1816, şcoala renăscută se instala
în vechiul seminar Saint-Firmin, din strada Saint-Victor între Cartierul latin şi Grădina Botanică. (13 Decretele
Constituantei din 21 iulie si 28 septembrie 1791.). (14 Spitalul naţional al celor „Cincisprezece-Douăzeci”, instituţie
întemeiată de regele Ludovic cel Sfânt în 1260 pentru ajutorarea unei confrerii de orbi săraci — N. T.). (15 Hotărâri
date în „4 nivose şi 23 ventose, anul IX” (A patra şi a şasea lună a calendarului republican) — N. T.).
Când ne gândim că în mediul rural, nu de mult, puţine familii ştiau că orbii pot îi instruiţi — cei mai mulţi erau
ţinuţi acasă ajungând până la bătrâneţe — e locul să ne întrebăm prin ce minune cei din preajma tânărului Braille au
aflat despre existenţa şi adresa Institutului regal al tinerilor orbi din Paris. În această chestiune, din lipsă de documen-
tare16, sântem reduşi la presupuneri. Tatăl lui Braille sau altă persoană cu carte din sat sau de prin împrejurimi să-şi fi
reamintit oare de articole publicate cu patruzeci de ani în urmă17 despre primele rezultate obţinute de Hauy? Vreun
pasionat de istorie din regiune pe care l-a interesat micul orb să fi avut în bibliotecă faimoasele Memorii secrete ale lui
Bachaumont, în care se relatează felul cum marele filantrop a prezentat regelui pe primii săi elevi în 1786, cu prilejul
serbării de crăciun de la Versailles şi alte fapte în legătură cu viaţa şcolii? Ecoul manifestaţiilor revoluţionare la care
fondatorul făcu să participe şi elevii săi ajunsese până la Coupvray? Fusese oare adus de vreun iacobin? Un articol din
CONSTITUŢIONALUL sau dintr-un alt ziar din acea epocă să fi informat vreun abonat din localitate despre
reorganizarea Institutului orbilor? Sau mai simplu: să fi existat în Institut sau la Quinze-Vingts vreun pensionar originar
din regiunea Meaux? S-ar mai putea presupune că primarul mergând la subprefectură să fi vorbit despre micul infirm şi
să fi aflat printr-o circulară administrativă condiţiile de admitere la şcoala din strada Saint-Victor. Tot atâtea ipoteze care
se pot formula, fără însă a avea mijloace de a alege una dintre ele18. (16 În cursul acestei lucrări vom avea adeseori
prilejul de a ne exprima părerea de rău pentru distrugerea arhivelor Institutului Naţional, când au dispărut şi dosarele
elevului şi profesorului L. Braille. Dosarul profesorului mai exista, probabil, încă în 1887, când s-a inaugurat
monumentul la Coupvray, de vreme ce directorul, la discursul său, a făcut aluzie la el (cf. broşura consacrată acelei
inaugurări, op. cit., p. 15). (17 Despre aceste documente şi cele citate mai departe, a se vedea referinţele (cap. II, p.
28)). (18 Despre aceste manifestaţii a se vedea mai departe, cap. II, p. 28.).
Ceea ce ştim de la Pignier19 este că Braille tatăl a scris în mai multe rânduri directorului Institutului regal pentru
a se informa ce anume se făcea în acel institut şi dacă putea fi sigur „că va fi în folosul (sic) copilului”. Numai după toate
acestea şi după „multe şovăieli (sic)” se hotărî să facă demersurile pentru înscriere. Astfel, în ziua de 16 ianuarie 1819,
Louis Braille a fost „admis elev al Institutului regal” unde intră la 15 februarie următor, pentru propria sa ridicare şi pentru
cel mai mare bine ce se putea face orbilor, cărora în curând avea să le deschidă calea spre cultură. (19 Pignier, Notă
biografică, pp. 8—9.).
CAPITOLUL II
ELEVUL ŞI PROFESORUL
Cum urma să fie oare cadrul acestei „vieţi noi” despre care vorbeşte Coltat şi în care tocmai intrase Louis
Braille?
Casa în care a trăit de la 1819 până la 1843 nu mai există astăzi. Ea ocupa atunci terenul de la nr. 68 din
vechea stradă Saint-Victor, exact la înălţimea porţii cu acelaşi nume, care a fost dărâmată în 1684(20). Ceva mai
înainte de 1860, o dată cu tăierea străzii „des Ecoles” şi amenajarea răspântiei Jussieu-Cardinal-Lemoine, au fost
dărâmate şi vechile clădiri care formau faţada Institutului (PI. I A), reducându-se astfel mai mult de jumătate din
suprafaţa proprietăţii. Ceea ce a rămas a fost atribuit Domeniilor cu decretul din 28 ianuarie 1860 şi deveni antrepozitul
Oficiului de licitaţie publică a mobilelor apar-ţinând statului. Prin actul din 21 iunie 1921, imobilul a fost pus la dispoziţia
administraţiei P.T.T. care, după ce a procedat la dărâmarea celor două etaje superioare, mult prea ruinate, instala, în
ceea ce mai rămăsese, un depozit de materiale. În sfârşit în 1935, ultimele vestigii care adăpostiseră cândva Institutul
regal al tinerilor orbi, au fost date pradă târnăcoapelor şi cazmalelor mânuite de dărâmători, iar în locul lor fu construit
imobilul de astăzi, ocupat de oficiul poştal nr. 28, colţ cu străzile Rue des Ecoles şi Cardinal-Lemoine. Dacă ar fi ca o
placă comemorativă să însemneze locul unde a fost conceput alfabetul orbilor, ea ar trebui pusă aici. (20 În legătură cu
strada Porto Saint-Victor, cf. Felix Lazare, Dicţionar administrativ şi istoric al străzilor din Paris.).
De altfel locul este bogat în amintiri. Pe aici trecea brâul de metereze, care odinioară, pe vremea lui Filip
August, înconjura Parisul. Spate în spate cu poarta „Saint-Victor”, una din porţile acestei barieri, se afla în secolul al
XIII-lea, datând încă din 1247, Colegiul „Les Bons Enjants”21 (Copiii cei buni), colegiu care mai era şi denumit al
Elevilor săraci. Această denumire dovedeşte cu prisosinţă ce reputaţie avea localul situat într-un cartier afundat şi
umed... La 6 martie 1624, St. Vincent de Paul şi discipolul său Portail, ocupară această clădire22, pusă la dispoziţia lor
de către cardinalul Gondi, prim arhiepiscop al Parisului. Aici a fost întemeiată Congregaţia preoţilor misiunii, la 27 aprilie
1625, şi tot aici, în cursul şederii sale la „Bons Enfants”, St. Vincent de Paul a cunoscut-o pe Louise de Marillac,
întemeietoarea Ordinului „Filles de la Charite” (Fiicele carităţii) al cărui sediu se afla nu departe de acolo, în strada
Fosses Saint-Victor. (21 Despre Colegiul „Les Bons Enfants” cf. Dulaure, Ist. Parisului, t. I, p. 352; Lebeuf, Ist. Oraşului
şi a eparhiei Parisului, completat de Bournan, 1890, t. I, p. 346; P. Schoenh e r, Ist. seminarului Saint-Nicalas du
Chardonnet, t. I, Paris, 1909, cap. II, p. 96.). (22 Despre St. Vincent de Paul şi „Les Bons Enfants” cf. Coste, Monsieur
Vincent, t. I, cap. IX, p. 172 şi urm. Şi Schoenher, op. cit., t. I, p. 96 si urm.).
După un an de la instalare, St. Vincent de Paul a reconstruit clădirea, el însă n-a locuit în strada Saint-Victor
decât până la 1632, când a fost chemat să conducă mânăstirea Saint-Lazare-les-Paris, la miază-noapte de capitală,
mai târziu închisoare de femei. Amintirea sa însă a rămas neştearsă. Prin actul din 19 mai 1707, cardinalul de Noailles,
arhiepiscop al Parisului, instala la „Bons Enfants” un seminar, denumit Saint-Firmin, şi unde, până la Revoluţie, chiar
lazariştii pregăteau preoţi pentru eparhia Parisului. Lazariştii au fost aceia care la nord-vest de această proprietate au
ridicat între anii 1778-şi 1783 o nouă clădire. Aceasta a servit mai târziu, în 1792, după data de 10 august, ca
închisoare pentru (P. 12) clerici cunoscuţi ca refractari Revoluţiei.. În 1794 s-a instalat aici o secţie de „sans culottes”; în
1795 s-a înfiinţat o şcoală pentru corişti; în 1797 a servit pentru plata unor datorii pe care statul le contractase faţă de
unul din furnizorii săi. Apoi clădirea a trecut în folosinţa domnului Huin care o-închiria pentru suma de 7 500 fr pe an, cu
făgăduiala de a o vinde Institutului regal al tinerilor orbi (Contract din 4 septembrie 1815, semnat conform autorizaţiei
ministeriale din 24 august). Abia în 1818 Institutul deveni proprietar, achiziţionând în acelaşi timp şi clădirea nouă.
Acesta era trecutul lăcaşului unde urma să pătrundă Braille. Dintre toate amintirile, aceea lăsată de St. Vincent
de Paul avea să dăinuiască în şcoală. Când în 1818 a fost instalată o capelă la parterul clădirii celei noi, ea a fost dată
în paza unui preot din ordinul său. În faţa amvonului era aşezat un tablou care înfăţişa o scenă din viaţa lui St. Vincent
de Paul23. Când la 24 decembrie 1843 abatele Dupanloup, care pe atunci conducea seminarul Saint-Nicolas du
Chardonnet, veni să binecuvânteze capela instituţiei celei noi din bulevardul Invalizilor, ceremonia s-a ţinut sub
patronajul lui St. Vincent de Paul. De atunci, în fiecare an, în luna iulie, se slujeşte o liturghie în cinstea aceluia care
deveni patronul scolii, în amintirea timpului petrecut la „Bons Enfants”. (23 Dr. Guillie, Raport despre starea Institutului
regat al tinerilor orbi (1818—1819), Paris, 1820, p. 11.).
Dar până atunci se impune o întrebare chiar de pe acum în legătură tocmai cu durata scurtă a acestei vieţi.
După cum se ştie, Braille a murit de ftizie la vârsta de 43 de ani. N-avea decât 26 de ani, când s-au făcut simţite primele
manifestări ale boalei. Era oare purtător al germenului cumplit când a sosit în strada Saint-Victor sau a contractat boala
mai târziu? Iată o problemă greu de dezlegat. N-am putea spune dacă tuberculoza a bântuit în familia curelarului din
Coupvray. Acesta a murit în 1831, la vârsta de 67 de ani. Soţia lui avea 82 de ani împliniţi; iar fiul lor mai mare 57, în
1852, când a decedat Louis. Din cercetarea actelor de stare civilă nu reiese că familia Braille să fi pierdut vreun copil de
mic. Portretul micului Braille pe care ni l-a lăsat Pignier, nu dovedeşte întru nimic că ar putea fi vorba de un copil
suferind.
Oricum, fie că Braille a fost sau nu atins de nemiloasa boală la intrarea sa la Institut, un lucru este sigur:
vechimea şi insalubritatea încăperilor, promiscuitatea în care a trăit alături de copii cu o sănătate suspectă24, efortul
prea mare ce se cerea elevilor şi pe care aceştia şi-l impuneau pentru a reuşi, pentru a izbuti să-şi domine infirmitatea,
toate aceste condiţii care au favorizat dezvoltarea tuberculozei, erau adunate laolaltă în vechiul seminar, socotit destul
de bun pentru a adăposti pe orbi. Ceea ce a făcut să se dea preferinţă clădirii Saint-Firmin, faţă de altele (bunăoară
hotel de Lorges din strada Sevre) pare să fi fost grija deosebită pentru separarea completă a celor două sexe25. Dacă
curelarul din Coupvray sau vreunul din mandatarii săi au vizitat cumva localul, sunt lesne de înţeles şovăielile sale —
după cum ne lasă să înţelegem Pignier26 înainte de a-şi trimite copilul aici. Nu numai că cea mai mare parte a clădirilor
era veche — % din suprafaţa construită avea cel puţin 200 ani — dar pe deasupra nici nu erau destul de încăpătoare.
Situaţia deveni atât de intolerabilă încât, în 1819, institutul a fost nevoit să închirieze etajul 2 şi 3 al unei case
învecinate, făcând parte din vechiul colegiu Cardinal-Lemoine, pentru a se putea instala preotul, biblioteca, imprimeria
şi clasele de instrumente de suflat27. Construcţia fusese ridicată pe un teren mai mic de 24 ari, având o bază de 776
m2 şi patru etaje28. Vreo sută de tineri orbi, băieţi şi fete, precum şi personalul de serviciu trebuia să locuiască şi să
muncească în acea clădire. Erau aici în afară de încăperile obişnuite la orice internat, o capelă şi o sală pentru
demonstraţii publice, vechea sală de mese a seminarului, amenajată pentru 400 persoane. Sala de mese a elevilor era
o simplă galerie cu câte o scară la fiecare capăt. Atelierul principal, ţesătoria, nu era decât o curte acoperită, ceea ce
lua lumina camerelor vecine de la parter. Celelalte şapte ateliere ocupau primul etaj şi nu erau separate de clasele de
studiu decât cu o balustradă. Aproape toate camerele se înşirau ca vagoanele şi primeau lumina una de la alta. Era şi o
cameră de baie, dar fiecărui elev îi venea rândul la baie numai o dată pe lună. Cincisprezece sobe consumau anual 200
steri de lemne pentru încălzirea întregului local ceea ce nu s-ar putea spune că era prea mult. Nici cei doi muizi29 de
apă de Sena (372 m3), ce se consumau în medie în fiecare zi pentru toate nevoile, nu se putea numi un lux. (24 Printre
aceştia se afla Gabriel Gauthier, cu care Braille s-a împrietenit încă de la venirea sa la şcoală şi care a murit destul de
tânăr (1808—1853). El s-a remarcat ca profesor de muzică, conducător al capelei şi compozitor.). (25 Cf.
regulamentului din 1815, art. 122 si Guillie, Raportul din 1816—1817.). (26 Pignier, Notă biografică, p. 8.). (27 D r.
Guillie, op. cit., pp. 14 şi 15. Se pare că aici ar fi locuit Calvin în 1535, într-una din camerele de la et. 2.). (28 Cu titlu
comparativ amintim că actualul institut ocupă un teren de 11800 m2, si că suprafaţa construită este de 3 400 m2.). (29
Veche măsură de capacitate. Muidul parizian avea 18 ani — N. T.).
Pentru a descrie lipsa de confort şi insalubritatea acestor încăperi, ar trebui să cităm în întregime rapoartele
medicilor consultanţi din ziua de 8 mai 1821(30) şi din 4 decembrie 1828(31); amândoi declară că „această casă este
situată într-un cartier de nivel jos cu aer nesănătos şi expus la tot felul de emanaţii, mai mult sau mai puţin infecte”. În
primul raport se spune despre elevi: „Ceea ce ne-a izbit mai întâi la aceşti tineri nefericiţi a fost faţa lor palidă şi aspectul
bolnăvicios la cei mai mulţi dintre ei. Unii — destul de numeroşi — vădeau o tendinţă serioasă pentru scrofuloză. Alţii
aveau ganglioni strangulaţi”. Te cutremuri la gândul că Braille ar fi putut să facă parte dintre aceştia. Pentru a întregi
tabloul, ar trebui să mai extragem din Monitor, o parte din darea de seamă a şedinţei ţinute la Cameră în ziua de 29
februarie 1832. În raportul Comisiei, care fusese luat în discuţie în ziua aceea, se poate citi textual (p. 28): „Casa în care
se află Institutul tinerilor orbi este foarte nesănătoasă. Printre elevi bântuie o mortalitate destul de ridicată”, iar la pagina
45: „Nu încape îndoială că tinerii orbi mor (sic) în casa care le-a fost hărăzită şi că viaţa lor este ameninţată”32. Ar mai
trebui să redăm, în întregime, şi intervenţia deputatului Meilheurat la şedinţa din 14 mai 1838(33). Ne mulţumim să
reproducem doar scurta cuvântare pe care Lamartine a improvizat-o în aceeaşi zi la tribuna Adunării şi care a
determinat-o să voteze în sfârşit creditul de 1 600 000 franci reclamaţi de ministrul de interne, Montalivet, pentru
cumpărarea unui teren şi construirea unei noi şcoli. (30 Pignier, Studiu istoric nr. 41, p. 265.). (31 Ibidem, nr. 42, p.
266.). (32 Moniteur, 1 martie 1832, p. 614, col. I.). (33 Moniteur, 15 martie 1838, p. 1253.).
„Domnitor,
Ieri am vizitat aşezământul tinerilor orbi şi vă pot declara fără şovăială că descrierea acestei clădiri, făcută de
domnul Meilheurat, nu este întru nimic exagerată. Vă asigur că nici o descriere nu v-ar putea da o imagine despre,
aceste încăperi strimte, infecte, întunecoase, despre coridoarele despărţite formând un fel de celule denumite ateliere
sau clase; cât despre scările întortochiate, roase de carii, multiplicate — departe de a fi fost concepute pentru nefericiţii
care nu se pot călăuzi decât după pipăit — par mai degrabă, îngăduiţi-mi cuvântul, o sfidare adusă infirmităţii acestor
copii. S-a propus mutarea la Versailles sau la Quinze-Vingts. În cazul când Comisia se prezintă şi formulează o astfel
de propunere, o voi combate. Să uneşti un cămin de bătrâni infirmi cu o şcoală de copii ar însemna o primejdie şi în
acelaşi timp o cruzime; cum însă Comisia nu s-a pronunţat, n-am nimic de spus. Mă voi mărgini deci domnilor, să afirm
în faţa Camerei că niciodată mijloacele bugetare nu vor găsi o întrebuinţare mai fericită decât aceea de a da simţul
moral unor făpturi pe care natura le-a lipsit de cel mai preţios dintre simţurile noastre. Dacă întreaga Cameră ar merge
la faţa locului, ar vota în masă creditul cerut de minister, iar dacă unii din contribuabili, economi din cale afară, v-ar
aduce vreo imputare, în schimb binecuvântarea sutelor de copii redaţi vieţii inteligente şi muncii, va risipi orice
învinuire”34. (34 Moniteur, 15 mai 1838, p. 1254, col. 2.).
După 15 ani aruncând o privire înapoi ş: constatând efectele fericite produse de zece ani de activitate Într-un
aşezământ nou, potrivit cu nevoile tinerilor orbi, Dufau, pe atunci directorul Institutului dar care îndeplinise funcţia de
institutor în tot timpul şederii lui la Saint-Firmin, aminteşte cu emoţie: „Printre cei din preajma mea se mai află unii pe
care, ascultându-mă, gândul îi poartă înapoi în vremea când Institutul îşi avea încă sediul în acel vechi local ce i se
atribuise din nefericire; n-au uitat acele clase, ateliere şi dormitoare lipsite de soare, strimte, umede, unde anumite
afecţiuni deveniseră ca şi endemice... Ei n-au uitat încă toate mizeriile, acumulate de-a lungul anilor în casa aceea, sub
imperiul unei descurajări fatale împotriva căreia nu ne sileam, poate, îndeajuns să luptăm”35. (35 Distribuirea premiilor
de la 6 august 1853. Palmares, p. 7.).
Nu înţelesesem pe atunci că ştiinţa academică şi competinţa profesională nu sunt singurii factori ai succesului
în viaţă şi că păstrarea sau chiar şi dobândirea unei constituţii fizice robuste şi a unui echilibru nervos perfect trebuie să
facă parte din preocupările şcoalei, tot atât de mult ca şi acordul participiului trecut, reducerea fracţiilor la cel mai mic
numitor sau regulile de contra-punct, dacă nu chiar şi mai mult. Starea sănătăţii elevilor trebuie să fi fost foarte rea la
Saint-Firmin, iar mortalitatea destul de considerabilă. Dufau, care a întreprins o cercetare statistică în această chestiune
ajunge la concluzia36 că de când Institutul s-a instalat pe bulevardul Invalizilor, „mortalitatea s-a redus la jumătate, la un
număr de elevi care aproape s-a dublat”. Şi mai trebuie să ţinem seama de faptul că dintre cei care au sucombat în noul
local, unii au petrecut mulţi ani în strada Saint-Victor. Braille şi prietenul său Gauthier care l-a urmat în mormânt după
scurtă vreme, au fost, se pare, cele mai de seamă victime ale acestui regim inuman. Dar câţi alţii, venind să caute
lumină şi arme spre a-şi cuceri independenţa, n-au tăcut decât să-şi ruineze pentru totdeauna sănătatea, care ar ii
trebuit să fie totuşi prima condiţie pentru a-şi atinge scopul37. (36 Distribuirea premiilor de la 6 august 1853. Palmares,
p. 7.). (37 Pignier întăreşte părerea noastră. În scrisoarea de dedicaţie care precede Studiul său istoric despre Institutul
tinerilor orbi (Paris, 1860, p. 9), el scrie: „Aceste notiţe m-au făcut să mă gândesc la o mică lucrare unde să-mi
consemnez amintirile în legătură cu câţiva elevi, a căror moarte a îndurerat atât colegii cât şi profesorii şi în care,
datorită purtării lor exemplare şi însuşirilor excepţionale, ne pusesem cele mai mari nădejdi”.).
În vremea aceea funcţiile de administrator, „prim institutor” şi de medic se confundau. În momentul când Louis
Braille tocmai intra în şcoală, doctorul Guillie care prezida destinele instituţiei achiziţionase acest local, în scopul de a
evita cu orice preţ coabitarea tinerilor orbi cu bătrânii adăpostiţi la Quinze-Vingts. El cunoştea totuşi starea de
insalubritate a clădirii, de vreme ce una din preocupările lui principale, care de altfel n-a fost niciodată realizată, era să
cumpere o casă la ţară, unde să-şi poată trimite pensionarii, în timpul vacanţei, la aer curat. Potrivit Regulamentului din
10 octombrie 1815, (art. 131 şi 135) vacanţele începeau după ultima demonstraţie publică din luna august, iar
deschiderea anului şcolar era fixată luni 1 noiembrie. Elevii îşi petreceau deci la Paris lunile cele mai calde şi mai
însorite ale anului. Cât despre vacanţele de Crăciun şi Paşte, nici nu se vorbeşte. Mai târziu, se acordau o zi sau două
cu ocazia sărbătorilor. Dar în timpurile acelea, când călătoriile erau lungi şi costisitoare, puţine familii îşi puteau lua
copiii acasă pentru o zi sau două. Dimpotrivă, numeroşi interni îşi petreceau vacanţa de toamnă în strada Saint-Victor şi
aceasta în tot timpul şcolarităţii38, nepărăsindu-şi închisoarea decât pentru câteva plimbări făcute în grup la grădina
botanică din apropiere, sau prin periferia învecinată. Dacă din fericire apropierea de Coupvray şi starea relativ înlesnită
a familiei Braille îi îngăduia micului Braille să-şi petreacă vacanţele mari printre ai săi, nu este de loc sigur că putea să
vină şi pentru cele mai mici, durata lor prea scurtă şi greutatea de a parcurge zece leghe cu diligenta, nejustificând
cheltuiala. (38 Lucrul acesta era cât se poate de adevărat, de vreme ce erau prevăzute cursuri pentru aceşti nefericiţi
(art. 132 din Regulamentul din 10 oct. 1815; art. 73 din Regulamentele din 1853 şi 1889). Vacanţele „sunt reglementate
pentru profesori... În aşa fel încât să rămână destui, în permanenţă, pentru a face lecţiile socotite necesare, cu elevii
care nu pleacă în vacanţă”.).
Acest dr. Guillie nu era un om lipsit de valoare. Dacă am compara „Studii cu privire la instrucţiunea orbilor”,
lucrare pe care a publicat-o în 1817(39), cu „Studiu cu privire la educaţia orbilor” de Valentin Hauy, imprimat chiar de
elevii săi în 1786, scurtă vreme după întemeierea şcolii, am fi surprinşi cât se deosebeşte una de cealaltă. În ultimul
studiu consideraţii puţine şi superficiale; în primul, în afară de locurile comune şi erorile moştenite de la Diderot şi de la
cel mai pur senzualism, găsim observaţii destul de profunde şi, cu toate că nu au fost apreciate de orbii din vremea
aceea40 pentru că nu prea erau măgulitoare, ele se apropie de părerile moderne privitoare la înrâurirea exercitată de
orbire în constituirea personalităţii. Dimpotrivă, pe teren practic Guillie se dovedi puţin original. Caracterele pe care le-a
turnat în 1817, nu se deosebeau prea mult de acele ale lui Hauy. Se prezenta degetelor orbilor tot formele literelor
obişnuite, scoase bine în relief dar care nu satisfăceau totuşi cerinţele pipăitului. Astăzi când Braille, nevoit el însuşi să
înveţe a citi după vechea metodă, ne-a dotat cu un sistem mult mai potrivit, sântem uimiţi şi ni se pare de necrezut,
când ni se spune — e drept fără a ni se da cifre, testele nefiind la modă în acele timpuri — că lectura era
satisfăcătoare. În orice caz, exista inconvenientul că metoda nu, putea fi aplicată şi la scrisul de mână. Temele,
dictarea pentru ortografie, disertaţiile sau povestirile erau făcute prin compuneri cu litere tipografice, ceea ce bineînţeles
mergea foarte încet, ori-cât ar fi fost de îndemânatic elevul şi pe deasupra materialul era expus la distrugere. Pentru
deprinderea scrisului cu creionul se foloseau tot ca pe timpul lui Hauy, o placă pe care forma literelor era săpată în
adâncime şi un ghid pentru mână al cărui prim model, alcătuit din fire întinse la distanţe potrivite, data încă de pe
vremea fondatorului şcolii. Rezultatele nu puteau fi decât mediocre41, altfel procedeul ar fi fost aplicat şi la temele
scrise. Nimic nou nici în domeniul aritmeticii, unde pentru o operaţie în scris, trebuia să dispui de un cazier tip, având
cifre în relief, sau în domeniul geografiei unde cele şase hărţi comandate de Guillie erau după tehnica pe care Valentin
Hauy el însuşi o luase de la Weissemberg, orbul din Munchen. În ceea ce privea însuşirea meseriilor, nici aici n-a
apărut vreo inovaţie. În lucrarea „Studiu cu privire la instrucţiunea orbitor”42 sunt descrise vreo cincisprezece din care
cele mai multe fuseseră enumerate în volumul din 1786. Cât despre muzică, arta de care se interesa foarte mult şi pe
care o cultiva el însuşi, Guillie a renunţat la orice notaţie în relief sau la lectura partiturii în relief, găsind că era mult mai
practic să se înveţe textele oral sau prin audiţii. El a avut totuşi meritul de a introduce studiul unor instrumente ca orga
 şi ophicleidul. (39 Lucrarea a avut două alte ediţii (1819 şi 1820). Ea a fost tradusă în limba engleză (An Essey on the
Instruction and amusements of the Blind, London, R. Philips, 1819) şi în limba germană de Knie, director orb al Şcolii
din Breslau.). (40 Este vădit că Alexandre Rodenbach, elev al lui Hauy şi unul dintre cei mai de seamă luptători pentru
independenţa Belgiei, scria în 1828 împotriva lui Guillie „Scrisoarea despre orbi ca urmare la aceea a lui Diderot”,
document plin de interes, reprezentând prima contribuţie a unui orb la psihologia orbilor. Despre Rodenbach a se
vedea studiul nostru publicat în revista Trestia albă, Bruxelles, iulie 1947, p. 6.). (41 De bună seamă aşa trebuie să fi
fost de vreme ce abatele Carton, directorul şcolii din Bruges, care cunoştea destul de bine toate chestiunile, ne spune:
„La Paris nu sunt decât trei sau patru orbi care ştiu să scrie”. (Surdo-mutul şi orbul, t. I, 1837, p. 223). Şi încă el nu ne
precizează dacă aceştia nu s-au bucurat cândva de facultatea vederii şi dacă n-au deprins scrisul cu mâna înainte de a
fi orbit.). (42 Toate aceste ocupaţii sau aproape toate au ca principiu ţesutul. Numai trei au supravieţuit evoluţiei vieţii
economice şi a tehnicii industriale: tricotajul, împletiturile de paie pentru scaune şi confecţionarea de coşuri. Chiar de pe
atunci, imprimarea de care Hauy făcea atâta caz nu mai era practicată ca o meserie potrivită pentru orbi.).
Este îndeobşte cunoscut că Valentin Hauy găsea de cuviinţă să-şi întovărăşească realizările cu o publicitate
zgomotoasă. Astfel se grăbi să-şi prezinte elevii la Biroul Academic al scrierii43 şi la Academia regală de ştiinţe44; apoi
urmă o demonstraţie la Versailles în faţa regelui Ludovic al XVI-lea şi curţii sale la 26 decembrie 1786(45). Mai târziu,
când ceva se schimbase în Franţa, omul care în 1786 căuta sprijinul regelui, dedicându-i cartea întocmită de el nu
şovăi, la 8 iunie 1794, să-şi urce muzicanţii orbi pe un platou care se învârtea, cerându-le să-l urmeze pe Robespierre
travestit în mare preot al zeiţei Raţiunii46. (43 Cf. Memoriile secrete ale lui Bachaumont, la data de 29 noiembrie 1784,
t. XXVII, p. 26.). (44 Cf. Darea de seamă făcută la Acad. reg. de ştiinţe, raportul ducelui La Rochefoucault, 16 februarie
1785.). (45 Cf. Memoriile secrete ale lui Bachaumont, la data de 29 dec. 1786 t XXXIII, p. 207. De asemenea Journal de
Paris din 1 şi 8 ian. 1787.). (46 Biblioteca Valentin Hauy din Paris, a păstrat programul participării orbilor la serbarea
Fiinţei Supreme. Acest program era „vândut cu doi bani, în folosul lor”. În ziua aceea un,,cor mic” al Institutului cântă un
Imn Celui etern şi Invocarea Raţiunii pe versurile scrise de Avisse, poetul şcolii.).
Toate acestea întocmai ca şi „demonstraţiile publice” executate de elevi „în casa lor” unde puteau fi vizitaţi mai
târziu „în fiecare miercuri”, iar apoi „în fiecare decadă” necesitau bineînţeles o oarecare înscenare47; fireşte cei care
asistau nu erau întotdeauna atât de naivi încât să nu-şi dea seama de caracterul cam artificial şi nu tocmai cinstit al
acestor exhibiţii48. Totuşi să nu fim prea severi cu acela care în chip naiv se prezenta „interpret al tuturor guvernelor
perindate la cârma Franţei” şi care, încredinţat de valoarea rezultatelor obţinute cu orbii se străduia cu tot entuziasmul
să comunice şi altora convingerea lui. În acele timpuri tulburi, nestatornicia şi supleţea sa au fost înseşi condiţiile
existenţei operei sale. Demonstraţii, exhibiţii, participări la slujbe religioase şi ceremonii profane, răspundeau unui dublu
scop: pe de o parte la formarea publicului, la pregătirea lui de a crede în posibilităţile orbilor49 pe de altă parte la
procurarea mijloacelor, fie direct prin vânzarea unor obiecte mărunte executate de elevi sau prin retribuirea concursului
dat de muzicanţi, fie în mod indirect, aducând dovada concretă donatorilor benevoli la origine, iar mai târziu celor care
împărţeau creditele publice, că sacrificiul făcut prezenta rentabilitate. (47 Demonstraţia de la Versailles, în faţa regelui,
bunăoară, a format obiectul unei „repetiţii” ţinută cu 48 de ore mai înainte la Paris, în prezenţa membrilor Societăţii
filantropice care patrona pe atunci şcoala.). (48 Halem, în darea de seamă despre vizita făcută la Institutul orbilor
(Aspecte din Parisul anului 1790, scrisoarea a 16-a, trad. de A. Chuquet, Paris, 1896, p. 280), ne zugrăveşte un tablou
picant al acestor demonstraţii şi între alte observaţii făcute, spune textual:,,Hauy are întru totul siguranţa şi aerul unui
individ care ar vrea să-ţi scoată dinţii”.). (49 Această preocupare va îi întotdeauna de actualitate. Edward Allen, director
la „Perkins and Massachusetts Institution for the Blind”, din Boston, făcea următoarea declaraţie acum câţiva ani:
„Educaţia orbilor implică educaţia acelora care văd”.).
Dacă am insistat puţin asupra acestui aspect din tinereţea primei şcoli de orbi, este că Institutul care a primit pe
Braille în 1819 n-a rupt de loc cu tradiţia stabilită de către pionierul său Guadet50 va spune mai târziu despre Guillie că
„avea o deosebită dibăcie în a valorifica orice lucru”. Totodată, în acea vreme, exhibiţionismul mai era încă în floare în
strada Saint-Victor. Astfel în fiecare lună se organiza o demonstraţie publică; se produceau bineînţeles numai su-
biectele cele mai bune; se pare — după câte, se spune51 — că era întotdeauna acelaşi elev care scria sau se prea
poate ca acesta să fi văzut cândva şi că a învăţat să scrie înainte de a-şi fi pierdut vederea. Printre cele 14 lucrări citate
de Guillie52 şi care alcătuiau biblioteca clasică a şcolii, nu figura nici un manual de aritmetică, iar paginile imprimate în
limba franceză erau atât de puţine la număr încât elevii tot repetându-le mereu, de bună seamă că ajunseseră să le
cunoască pe de rost. În schimb este surprinzător să găseşti între cele 14 titluri, următoarele 7: Gramatica greacă;
Gramatica latină; Culegere de texte latineşti; Gramatica engleză; Culegere de versuri englezeşti; Gramatica italiană;
Gramatica spaniolă. Cit de superficială era cultura pe care şcoala intenţiona s-o dea tinerilor orbi, în dauna adevăratelor
cunoştinţe generale absolut necesare sau a celor profesionale, şi ce pierdere de timp preţios! Nu se puteau forma astfel
decât nişte flecari înfumuraţi. Ce se întâmpla oare cu nenorociţii care se dovedeau potrivnici unor astfel de studii?
Istoria nu ne spune nimic Fireşte acest sistem pedagogic nu displăcea de loc celor mai inteligenţi şi mai dinamici dintre
elevi; cine ştie în ce măsură sunt o compensaţie pentru orb aspiraţiile spre cultură, ştie de asemenea cu câtă ardoare
urmăreşte el un astfel de scop. (50 Guadet, nepot al celebrului partizan al Convenţiei cu acelaşi nume, institutor, iar mai
târziu şeful învăţământului la Institut de la 1840 la 1871. El publică (1855—1863) Institutorul orbilor, primă publicaţie
periodică de pedagogie de acest gen, foarte apreciată de educatorii străini, cărora, de altfel, le deschisese larg
 coloanele.). (51 Edgar Guilbeau, Istoria Institutului naţional a! tinerilor orbi, 1907, cap. III, p. 42.). (52 Studii asupra
instrucţiunii orbilor, ed. 30, 1820, Partea a III-a, cap. III, p. 169.).
Se prea poate totuşi ca orbii să datoreze invenţia alfabetului lor tocmai acestui sistem de educaţie,
condamnabil în sine, dar care ducea, cu sau fără voie, la exaltarea personalităţii celor mai dotaţi.
***
Acestea erau condiţiile materiale şi intelectuale de viaţă ce se ofereau copilului de 10 ani care era Braille, în
clipa admiterii sale la Institutul regal al tinerilor orbi. De fapt, el a asistat aproape îndată după sosire la transformarea
acestor condiţii, iar mai târziu el însuşi poate fără să-şi dea seama, a fost unul din făuritorii evoluţiei lente dar progresive
a Institutului.
Nu trecură decât doi ani de la intrarea Lui Braille, în institut şi Guillie fu înlocuit pentru motive care ar fi privit
numai viaţa lui particulară, dacă n-ar fi comis imprudenţa să-şi amestece treburile personale cu cele ale şcolii. Direcţia a
fost încredinţată unui alt medic, dr. Pignier53 pe care l-am mai citat şi-l vom mai cita încă, pentru că l-a cunoscut
îndeaproape pe Braille şi pare să-l fi iubit foarte mult; fără el unele aspecte ale vieţii inventatorului ne-ar fi rămas
nelimpezite. Unul din primele acte ale lui Pignier a fost să deschidă porţile Institutului pentru cel care l-a întemeiat. (53
Pignier însuşi a fost acela care mai târziu (1837) despărţi funcţiunile de medic de cele de director, hotărâre care a
însemnat mai mult decât un act administrativ, pentru că astfel şcoala scăpa definitiv de caracterul ei spitalicesc pe care
i-l împrumutase ataşarea temporară la Quinze-Vingts. După Pignier, niciodată direcţia n-a mai fost încredinţată unui
medic.).
De când se înapoiase din Rusia (1817) împovărat de ani, de amărăciuni şi decepţii54 Valentin Hauy locuia
aproape de strada Saint-Victor împărţind cu Muzeul de istorie naturală micul apartament pe care-l ocupa fratele său,
abatele Rene-Just Hauy, întemeietorul ştiinţei cristalografiei, om a cărui valoare nu se putea compara decât cu marea
lui modestie55. Cu toate rugăminţile pe care i le-a adresat Valentin, Guillie, regalist prudent, nu i-a îngăduit niciodată să
pătrundă în şcoala aceluia pe care l-a socotit compromis în timpul Revoluţiei, fiind totodată şi unul din principalii adepţi
ai şcolii Teofilantropilor56. În raportul întocmit despre starea Institutului regal pe anii 1816—1817 nu citează (p. 9)
numele lui Hauy decât pentru a vorbi despre concedierea lui şi — nedreptate notorie — trece sub tăcere faptul că
fusese întemeietor al şcolii. Pignier fiind mai puţin fricos, îi prilejui lui Hauy suprema bucurie de a fi primit de scumpii lui
orbi tineri, cu toate onorurile la 21 august 1821, adică numai câteva luni înainte de a se stinge din viaţă (18 martie a
anului următor). Aceştia au intonat pentru el Cantata care cu 23 de ani mai înainte fusese interpretată de predecesorii
lor, de ziua sfântului Valentin, la 13 februarie 1788, pe versuri scrise de un oarecare Huard, unul din primii elevi ai
institutului nou înfiinţat, iar muzica de Gossec. Nu ştim dacă tânărul Braille a făcut parte din cor. Este însă probabil, de
vreme ce dovedise înclinaţii vădite pentru muzică. Oricum, ne face plăcere să ne închipuim că a fost şi el printre corişti.
Dacă nu ne-am fi interzis cu desăvârşire să romanţăm viaţa lui Braille, cât de frumos dialog am fi putut introduce aici
între bătrânul în declin, autor al primei metode de citit pentru orbi, şi copilul de 12 ani, care încă de pe atunci purta în
suflet toate nădejdile de mâine, toate posibilităţile aspiraţiilor pentru cultură. Să ne mărginim a crede că în ziua aceea
elevul pătruns de o adâncă emoţie, îşi aduse prinosul său de recunoştinţă lui Valentin Hauy căruia programul
ceremoniei îi restitui vechiul titlu oficial de: „Cel dintâi institutor al orbi-” lor”. Într-adevăr primul, nu numai după
importanţă, ci şi cronologic. (54 La 28 februarie 1818, într-o scrisoare care a fost păstrată la Institutul naţional, îşi
exprimă dorinţa să se graveze pe mormântul său cuvintele cu care se termină Viaţa sfântului Atanasie: „Şi tot restul
vieţii sale a simţit că cel rău nu va ierta niciodată victimei sale de a nu fi sucombat la primele sale lovituri”.). (55
Notorietatea ştiinţifică dobândită de către abatele Rene-Just a constituit o împrejurare propice pentru dezvoltarea operei
fratelui său. Faptul că eminentul mineralog a fost membru al Academiei de ştiinţe, a contribuit de bună seamă la
interesul pe care ilustra asociaţie a dovedit-o pentru strădaniile filantropului, în 1885.). (56 Doctrină filozofică în timpul
Revoluţiei franceze (perioada Directoratului) întemeiată pe credinţa în Dumnezeu, dar fără cult — N. T.).
***
În aşteptarea unei inspiraţii geniale, care în realitate n-a fost decât fructul unei munci îndelungate şi plină de
perseverenţă îngăduind fiului unui curelar să depăşească chiar pe iniţiator însuşi, tânărul Louis începu prin a se
distinge dintre conşcolarii lui. Harnic inteligent, îndemânatec, în curând se remarcă în toate ramurile de învăţământ.
Pignier57 ne-a păstrat lista recompenselor obţinute în fiecare an de Braille, între anii 1820—1828. (57 Pignier: Notă
biografică, pp. 9—10.).
Îl găsim citat în acelaşi timp pe lista premiaţilor pentru tricotaj, pentru confecţionarea de pantofi de casă împletiţi
şi din fâşii, ca şi pentru gramatică, istorie, geografie, aritmetică, retorică, gramatică generală şi logică, algebră,
geometrie, violoncel, pian.
Dacă această nomenclatură scoate în relief varietatea aptitudinilor lui Braille, ea dovedeşte în acelaşi timp şi
caracterul oarecum superficial al disciplinelor predate pe vremea aceea. În ciuda concluziilor din rapoartele prezentate
de către doi savanţi eminenţi, matematicianul şi astronomul Jacques Binet şi arheologul Jean-Antoine Letronne, pe
care Pignier îi consultase58 dezvoltarea intelectuală a tinerilor orbi continuă totuşi să se facă în sferele abstracţiei şi a
formalismului intelectual. „Acestea sunt, scria mai târziu Dufau59, cerşetori care cunosc latina şi geometria” şi expuşi să
devină nişte vorbăreţi preţioşi. Bineînţeles, se naşte întrebarea: ce câştigă un orb cu o inteligenţă mijlocie, din lecţiile de
retorică, de gramatică generală, de logică, de geometrie şi de algebră? Fireşte, când este vorba de o inteligenţă ca
 aceea cu care pare să fi fost dotat Braille, se înţelege de la sine că o astfel de învăţătură poate să aducă unele roade.
(58 A se vedea textele acestor rapoarte în Pignier, Studiu istoric, pp. 234—240.). (59 Cartea celor o sută unu, t. x.).
Înzestrat cu o mare uşurinţă pentru studiu — ne spune Pignier60— cu o inteligenţă vie şi mai ales cu o fire
dreaptă, în curând fu cunoscut şi apreciat pentru progresele şi succesele şcolare obţinute. Compunerile lui literare sau
ştiinţifice nu cuprindeau decât idei exacte; ele se deosebeau printr-o mare claritate, exprimate într-un stil limpede şi
corect. Avea o imaginaţie bogată, dar totdeauna dirijată de raţiune. (60 Pignier, Notă biografică, p. 9.).
Deosebit de înzestrat în ce priveşte imaginaţia şi facultăţile logice... Dar avem oare nevoie de mărturia unui
contemporan pentru a ne convinge? Nu numai alfabetul său, dar şi sistemele de a-l folosi precum şi procedeul de
corespondenţă între orbi şi oameni cu vedere, într-un cuvânt întreaga sa operă dezvăluie existenţa acestor calităţi,
atrăgând de timpuriu atenţia profesorilor şi a directorului şcolii.
Încă nu împlinise 15 ani când i se ceru să împărtăşească celor mai tineri cunoştinţele şi priceperea pe care şi le
însuşise. În cursul anilor şcolari 1823-1827, în vreme ce-şi urmează studiile, îndeplineşte şi funcţia de „contramaistru”
— aceasta este calificarea pe care i-o dă Pignier61— la „atelierul de pantofi de casă din fâşii şi din împletituri”. Se
găseau oare în aceste modeste îndeletniciri manuale mijloacele care să-i înlesnească exercitarea facultăţilor sale atât
de mult înclinate spre combinări? Sau poate calmul, blândeţea şi seriozitatea profundă a firii sale, puţin înclinată spre
nebuniile tinereţii62 erau calităţile cerute unui monitor? N-are importanţă. Trebuie să credem că se achita foarte bine de
însărcinările primite, de vreme ce în anul şcolar 1827—28 i s-au încredinţat adevărate clase şi că la 8 august 1828 a
fost promovat la gradul de „repetitor”. (61 Pignier, Notă biografică, p. II, n. 2.). (62 Coltat, op. cit., p. 15.).
Cadrul „repetitorilor orbi” a fost instituit cu acelaşi decret prin care s-a naţionalizat şi şcoala lui Hauy. Dacă acest
text capital confirmat cu patru ani mai târziu63 garanta orbilor întâietatea în „posturile pe care infirmitatea şi însuşirile lor
le îngăduiau să le împlinească”, totuşi repetitorii orbi au fost trataţi întotdeauna ca nişte rude sărace. La data la care
Braille ajunge la acest grad, situaţia lor era destul de proastă. În realitate nu erau cu nimic mai mult decât nişte elevi
mari. Nu figurau printre membrii personalului enumerat la art. 9 din Regulamentul din 10 octombrie 1815, în vigoare în
vremea aceea; erau pasibili de aceleaşi sancţiuni ca şi elevii lor (art. 18) „mâncau la aceeaşi masă cu ei, n-aveau altă
cameră decât dormitorul comun” (art. 46); corespondenţa lor era citită de director, nu puteau primi decât vizite au-
torizate în prealabil şi numai în vorbitor, în prezenţa portarului. Acuzat de vederi prea strimte faţă de repetitori, Pignier
căută să-şi justifice atitudinea scriind: „Anumite lecturi, mai ales cititul romanelor, balurile, spectacolele sunt
primejdioase la vâr-sta aceasta”64. (63 Legea din 10 termidor anul III (iulie anul al III-lea calend. republ.) art. 8.). (64
Pignier, Studiu istoric, p. 181.).
Regulamentul nu conferă repetitorilor decât mici avantaje. Astfel sunt scutiţi să frecventeze atelierele — ceea
ce este obligatoriu pentru toţi elevii — (art. 59); ei pot fi autorizaţi să iasă duminicile, cu condiţia însă de a fi prezenţi la
slujba religioasă şi la masă (art. 117); primesc „gratificaţii” 3,5 sau 8 franci pe lună, după bunul plac al directorului şi
dacă nu s-au făcut vinovaţi de vreo greşeală65. (65 Despre situaţia repetitorilor a se vedea Guadet, Inst. tinerilor orbi,
p. 98.).
În urma vizitei oficiale făcută la Institut de Thiers, pe atunci ministru de interne în cabinetul Soult în 1833,
Pignier obţinu pentru ei un salariu de 300 fr. pe an. Pentru a se deosebi de elevi — la început purtau exact aceeaşi
uniformă — reverele hainei lor se împodobiră cu frunze de palmier din mătase sau aurite. Portretul lui Braille pe care-l
avem66 ni-l înfăţişează în această uniformă; tot în această ţinută circula prin oraş, mergea să exerseze la orgă sau se
ducea după alte treburi. (66 După acest document a fost executat portretul de pe coperta acestui volum.).
Când repetitorii obţinură titlul de profesor, Braille făcu parte din prima promoţie.
Situaţia sa însă nu se modifică de loc. Pentru suma de 25 franci pe lună continua să predea — ceea ce făcea
din 1827 — cele mai diferite materii: gramatica, istoria, geografia, aritmetica, algebra, geometria, pianul, violoncelul.
Acolo unde numărul exagerat al disciplinelor făcuse şi mai continua să facă din orarul elevilor şi al profesorilor o
adevărată încurcătură, evident că trebuie să fi fost foarte comod pentru administraţie de a avea la îndemână profesori
interni polivalenţi şi înlocuitori. Dar câte renunţări impunea această viaţă de sihăstrie acelora care erau siliţi să trăiască
astfel! Nu se ştie nimic despre viaţa afectivă a lui Braille67 redusă de bună seamă numai la prietenie. Fără îndoială că
sănătatea nu i-ar fi îngăduit să aspire la bucuriile căsătoriei şi a vieţii de familie. De altfel, ar fi dorit el, oare, o astfel de
viaţă dacă pentru realizarea ei ar fi trebuit să părăsească Institutul, elevii lui de azi şi munca lui scumpă? (67 Decepţia
şi aventurile amoroase închipuite de Kugelmas (op. cit.) nu sunt decât poveşti ca şi, toate episoadele romanului.).
Într-o epocă în care psihologia orbilor abia făcea primii paşi, când pedagogia lor era dominată de principiile lui
Valentin Hauy şi se confunda cu tradiţia, orbirea, întovărăşită de inteligenţă, de răbdare şi de conştiinţa profesională nu
constituiau oare o primă garanţie de competenţă? Cine, mai bine decât un orb, ar fi putut să se închipuie în locul altui
orb, să cunoască greutăţile inerente ale infirmităţii lor comune şi mijloacele de a le înlătura? încă din primele clipe, Hauy
trebuie să fi făcut remarca, deoarece nu încape îndoială că primele texte, despre care am vorbit mai sus, inspirate de
el, dădeau orbilor însărcinarea de” a transmite fraţilor lor de suferinţă68 cunoştinţele şi iscusinţa dobândite de ei.
Nimeni mai bine ca Braille nu putea răspunde la aceste cerinţe. Spirit metodic, pasionat pentru cercetări, lecţiile sale,
roade ale cugetării şi ale experienţei erau model de precizie şi concizie. Spunea întotdeauna ceea ce trebuia spus, nu
pe ocolite şi nu lăsa atenţia elevilor săi să rătăcească în digresiuni. După cât se pare, aceştia aveau o adevărată
veneraţie pentru el, nu numai din pricina că pedepsea foarte rar — fapt neobişnuit în vremea când nuiaua şi carcera
făceau parte integrantă din orice sistem educativ69 — dar pentru că ştia să le trezească interesul, să-i înţeleagă, să-i
călăuzească în clipele grele. Asupra acestui punct, ca de altfel şi asupra altora, Pignier şi Coltat, biografii săi, sunt de
acord. „Se achita de atribuţiile sale, spunea acesta din urmă, cu atâta farmec şi pătrundere încât pentru elevi datoria de
a asista la cursurile lui se transforma într-o adevărată plăcere. Emulaţia lor nu avea ca scop principal a se egala sau a
se întrece unii pe alţii; ea se identifica cu dorinţa impresionantă şi continuă de a se face plăcuţi unui profesor pe care-l
iubeau ca pe un frate mai mare, ca pe un prieten înţelept şi luminat, bogat în sfaturi bune”70. (68 Astfel se exprima în
termeni prea puţin administrativi şi care amintesc stilul lui Hauy, art. 8 din legea din 10 termidor anul III (a 11-a lună a
anului republican)). (69 Pedeapsa cu carcera mai figurează încă şi în regulamentele ulterioare ale Institutului (cf. regl.
din 27 august 1853. art. 78, p. 16 si din 14 iunie 1889, art. 80, p. 20)). (70 Coltat, op. cit., p. 16.)
În afară de expunerile diferitelor sale sisteme, care sunt adevărate modele de concizie şi exactitate, Braille
alcătui diferite tratate pentru elevii săi. În 1838 s-a imprimat în relief linear: Mic memento de aritmetică pentru uzul
începătorilor, cuprinzând numere întregi şi fracţii zecimale, auind şi 100 de probleme. Dacă titlul, în chip vădit vrând să
fie explicit, nu este laconic, lucrarea în sine însă n-ar putea să fie mai scurtă „Procedeele noastre de a scrie şi a
imprima, spunea Braille, ocupă prea mult loc pe hârtie, trebuie deci să restrângem gândirea în cuvinte cât se poate de
puţine”71. (71 Coltat, op. cit., p. 16.).
Acesta a fost Braille elevul, iar apoi profesorul. Aşa îl vom găsi în creaţiile sale şi în special în sistemul de
scriere pentru orbi, alcătuit de el şi care i-a imortalizat numele.
CAPITOLUL III
GENEZA SISTEMULUI BRAILLE
În acelaşi an (1819) în care Louis Braille era admis ca elev la Institutul regal al tinerilor orbi, un alt personaj,
Nicolas-Marie-Charles Bărbier de la Serre, care semna democratic Charles Bărbier, începu să se intereseze de scrierea
pentru orbi. Dacă zăbovim ceva mai mult asupra rolului de netăgăduit jucat de Bărbier în geneza sistemului Braille, nu
înseamnă de loc să micşorăm meritele lui Braille. Câteodată orbii — şi mai ales corpul didactic al Institutului din Paris —
au fost învinuiţi de a fi căutat, din spirit de castă, să-l eclipseze pe Bărbier, cel cu vedere, în favoarea lui Braille, care
era orb. Vom vedea mai departe ce trebuie să credem despre aceste afirmaţii. Oricum ar fi, această imputare nu i se
adresează lui Braille, care a fost probitatea însăşi. Nu i s-ar putea aduce acuzarea de a fi căutat să uzurpe gloria ce
revenea precursorului său. În prefaţa care precedă fiecare din cele două ediţii ale expunerii sistemului său, publicate pe
când era încă în viaţă, el aduce omagiile sale lui Bărbier.
În 1829 scria: „Dacă am semnalat avantajele procedeului nostru asupra aceluia inventat de Bărbier, trebuie
totuşi să spunem spre cinstea lui, că procedeului imaginat de el îi datorăm prima idee care ne-a ajutat să-l putem
realiza pe al nostru”.
În 1837 declara si mai lămurit: „Si dacă sântem destul de fericiţi de a fi făcut ceva care poate folosi tovarăşilor
noştri de suferinţă, vrem totuşi să subliniem încă o dată că sântem recunoscători domnului Bărbier, primul (sic) care a
inventat procedeul scrierii cu puncte pentru orbi”.
Braille nu ne va imputa deci dacă, într-un opuscul dedicat memoriei sale, am consacrat câteva pagini şi lui
Charles Bărbier şi dacă, în grija noastră pentru adevăr, am căutat să scoatem în relief în mod just partea care îi revine
lui Bărbier în invenţia alfabetului pentru orbi.
Ciudat personaj mai este şi acest Bărbier de la Serre! Unul din acei utopişti pe care îi găseşti întotdeauna la
obârşia oricărei idei fecunde. S-a născut la Valenciennes, ia 18 mai 1767. Tatăl lui, controlor la fermele regale, profitând
de o dispoziţie care deschidea porţile şcolilor militare „copiilor din familiile fără avere, dar care descindeau din cel puţin
patru generaţii de nobili” îl înscrisese la una din aceste şcoli72, de unde ieşi ca ofiţer de artilerie. Încă de pe vremea
aceea era trist din fire şi îi plăcea singurătatea. Când a izbucnit Revoluţia emigra în America, unde se spune că şi-ar fi
câştigat existenţa practicând meseria de măsurător de terenuri şi a trăit printre indieni (pieile roşii). Se înapoie în Franţa
în vremea când imperiul aduse oarecare stabilitate în ţară73. (72 Există oarecare motive de a crede că este vorba de
şcoala din Brienne. Dacă este aşa, într-adevăr Bonaparte i-a fost coleg. Se ştie că el a locuit la Brienne de la 1779—
1783.). (73 Pentru amănunte mai multe asupra vieţii lui C. Bărbier, a se vedea studiul nostru: C. Bărbier si geneza
sistemului Braille (Le V. Hauy, martie 1947, pp. 4—11)).
Atunci începu să se pasioneze pentru problema scrisului rapid şi secret. Ne aflăm în epoca eroică a telegrafiei
optice a fraţilor Chappe, într-o ţară veşnic în război, unde trebuia să te dovedeşti tot atât de iute pe cât de discret, să
informezi pe Napoleon, ocupat să se războiască în Spania, că Austria atacă pe Rin. În 1808, Bărbier publică un Tablou
de expediografie, iar în anul următor apare lucrarea Principii de sistem expeditiv francez pentru o scriere tot atât de
rapidă ca şi vorbirea. Fapt important de notat pentru problema care ne interesează este că broşura a doua descrie un
procedeu numit „scriere întretăiată pentru a înlocui tocul sau creionul, executând în acelaşi timp mai multe copii
deodată, fără a trasa litere”. Dacă în opusculul din 1809 nici nu se pomeneşte de orbi, se vede totuşi că autorul este
preocupat să introducă o scriere simplă, palpabilă, cu ajutorul briceagului. Se prea poate ca Bărbier, fost căpitan de
artilerie, să-şi fi dat seama cândva cât de preţios ar fi fost pentru ofiţeri, să-şi poată redacta în timpul campaniei un
mesaj în întuneric sau să-l descifreze prin pipăit.
Nu vom expune aici toate procedeele imaginate de Bărbier sub diferite denumiri (scriere întretăiată, scriere
nocturnă, tipografie particulară de buzunar şi de ambulanţă etc). Numai principiul ne interesează, pentru că mai târziu îl
va aplica la sistemul său de scriere în relief pentru orbi. Bărbier aşeză mai întâi cele 25 litere ale alfabetului francez în
cinci coloane a câte cinci linii fiecare, în felul tablei lui Pitagora. Apoi procedă la fel cu cele 36 sunete pe care le
repartiza în şase coloane de câte şase semne fiecare.
Fiecare sunet era deci reprezentat prin două cifre, prima arătând numărul liniei, cea de-a doua indicând
numărul coloanei în care se află sunetul. Repartizarea celor 36 sunete pe aceeaşi tablă, împărţită în pătrate, putea îi
schimbată, obţinându-se astfel un număr mare de combinaţii diferite, de grilaje destinate în mintea lui Bărbier, în acea
epocă, să acopere secretele telegramelor militare sau diplomatice.
Când s-a gândit Bărbier să extragă din numeroasele sale concepţii un sistem de scriere palpabilă pentru orbi?
Nu putem preciza. Suntem îndreptăţiţi să credem că dacă această idee i-ar fi venit înainte de 1819, în tot cazul abia de
la această dată s-a impus serios atenţiei sale.
Iată cum presupunem că trebuie să se îi întâmplat lucrurile: în 1819 Bărbier expunea la Muzeul de produse
industriale, instalat în curtea palatului Luvru, o maşină care grava fără să se vadă, planşele scrierii secrete
combinate74. Ştim însă prea bine dintr-o dare de seamă apărută în Mercure technologique, că şi Institutul regal
expunea la acel muzeu. Aveau loc probabil şi un fel de exhibiţii cu elevii, care se produceau în faţa publicului citind şi
lucrând. De bună seamă, vizitând standul, Bărbier a putut vedea cât de penibilă era mânuirea acelor cărţi mari şi cât de
anevoioasă descifrarea caracterelor obişnuite, imprimate pur şi simplu în relief înalt, improprii degetelor. Astfel şi-a dat
probabil seama că nu se putea scrie decât compunând ca zeţarul şi s-a gândit să facă o apropiere între acest sistem şi
al său. (74 Această maşină, descrisă şi criticată în raportul făcut către Institut la 15 mai 1820, a fost realizată de
mecanicul Hetzel.).
Dacă Bărbier ar fi reflectat serios să aplice sistemul său la orbi înainte de 1819, am fi găsit vreo urmă în
scrisoarea citită la Academia de ştiinţe la 28 iunie 1819, scrisoare în care îşi anunţa „maşina care gravează fără să se
vadă”. Nici m raportul prezentat Academiei la 15 mai 1820, de către Prony, Molard şi Breguet, nu se spune decât că
prin utilizarea degetelor, orbii ar putea fi puşi în comunicaţie cu surdomuţii. Şi totuşi în acest document se menţionează
două sisteme de traducere punctată a sunetelor. În primul, numerele liniilor şi ale coloanelor tabelei sunt figurate
convenţional prin trei puncte formând unghiuri drepte sau obtuze, orientate în chip diferit; în cel de-al doilea, punctele
care împlinesc rolul numerelor sunt aşezate în aşa fel încât să fie uşor de găsit. Toate acestea n-au fost concepute pen-
tru orbi.
Bărbier îşi dădu însă seama în curând că acest sistem convenţional putea fi mai potrivit pentru degetele orbilor.
După câteva experienţe făcute în oraş, este întâmpinat la Institutul regal de către Pignier, în martie şi aprilie 1821(75).
Într-un articol din Mercure technologlque76 consacrat numai avantajelor pe care le prezintă noul procedeu „pentru
armată şi diplomaţie”, se poate citi: „Institutul regal al tinerilor orbi” a şi adoptat procedeele scrierii nocturne în pro-
gramul de învăţământ al orbilor. În anul următor (1822), un nou articol consacrat de astă dată „scrierii nocturne la
îndemâna orbilor” descrie în amănunt procedeul. şi aparatele. (75 Pignier, Studiu istoric, p. 101.). (76 T. IV, 1821, p.
242.).
Ideea de a clasa literele într-un tablou şi de a folosi punctele pentru desemnarea amplasamentului lor în acel
tablou nu constituie o noutate. P. Lâna77 în 1670, în lucrarea sa Expunere asupra unor invenţii noi, care precede „Arta
magistrată”, descrie un sistem de acelaşi fel, care însă n-a fost aplicat niciodată, de bună seamă pentru simplul motiv
că pe vremea aceea nu existau şcoli pentru orbi. Să fi ştiut Bărbier ceva despre acest sistem? Nu ne-ar surprinde. În
1803, într-adevăr Costa d'Arnobat publică o lucrare intitulată Studii despre aşa-zisele descoperiri noi dintre care cele
mai multe sunt vechi de mai multe secole; unul din capitolele acestei lucrări (p. 87-90) nu era decât traducerea
capitolului II, din cartea lui P. Lâna. Dată fiind pasiunea lui Bărbier pentru invenţii şi titlul ademenitor pe care Costa
d'Arnobat îl dădu lucrării sale, ar fi de mirare ca ea să nu îi reţinut atenţia căpitanului Bărbier fie la întoarcerea sa din
America, fie mai târziu. (77 Fizician italian (1631—1687). Cap. II din lucrarea sa Tratat preliminar sau studiu asupra
unor invenţii noi (Brescia, 1670) poartă, în continuare, titlul „În ce chip un individ născut orb poate învăţa nu numai să
scrie, dar chiar să-şi ascundă tainele sub o cifră şi să ceară răspunsul sub aceeaşi cifră”.).
Oricum ar îi, este foarte probabil ca alfabetul clasic Bărbier şi care a dat naştere alfabetului Braille, să dateze
din 1822. Tot din această epocă trebuie să fie şi rigleta Bărbier, mama rigletei Braille.
Lăsând pe planul al doilea aşezarea precedentă, Bărbier repartiza punctele indicatoare pe două părţi şi apoi le
înşiră pe două coloane verticale paralele, numărul punctelor din partea stângă indicând numărul liniei, iar numărul
punctelor din partea dreaptă re-prezentând numărul coloanei. Cât despre prima rigletă, ea era alcătuită dintr-o placă de
lemn cu 6 şanţuri, pe care aluneca un cursor metalic sau „agrafă”, ale cărui laturi limitau lăţimea semnului. Şanţurile
erau la o depărtare de cel puţin o linie, adică 2mm l/2. Căsuţa avea lăţimea de două linii, adică 4mm l/2.
Punctatorul, denumit pe atunci stilet, era prevăzut şi el.
Cu alfabetul şi materialul acesta, la Institutul regal s-a făcut o cotitură hotărâtoare. La 16 octombrie 1823, Ch.
Bărbier scrie secretarului “perpetuu al Institutului: „Am onoarea de a vă solicita intervenţia binevoitoare pe lângă
Institutul regal78 de a mi se îngădui să prezint în faţa d-lor o demonstraţie practică cu un nou procedeu, cu ajutorul
căruia instrucţiunea particulară a orbilor, foarte simplificată, este pusă la îndemâna chiar şi a părinţilor celor mai puţin
avuţi, care de aici înainte vor putea ei înşişi să îngrijească de cultura copiilor lor. Aceste rezultate, menite să redreseze
existenţa morală a numeroşi nefericiţi ale căror meditaţii vor putea deveni întrucâtva utile societăţii (sic) mă fac să sper,
domnule...”79. (78 Este vorba de Institutul Franţei, nu de Institutul regal al tinerilor orbi.). (79 În vremea aceea, Bărbier
locuia încă la Versailles, strada Sainte Victoire nr. 2. Această scrisoare care poartă adresa,,Hotel des Francs-
Comptois, strada Milieu-des-Ursins, în Ile de la Cite, dovedeşte că se deplasa adeseori la Paris, unde se instala în
apropierea Institutului pentru orbi, cu scopul de a-şi urmări lucrările.).
La 1 decembrie, comisarii desemnaţi de către Academie, Lacepede şi Ampere — două nume devenite celebre
— îşi depun rapoartele asupra unei experienţe cu caracter pur ştiinţific, făcută de ei. Izolând unul din subiectele
prezentate de Bărbier într-o sală învecinată, ei au dictat celui de-al doilea un text necunoscut de primul şi l-au dat
acestuia ca să-l citească. Măsurile de prevedere luate n-au fost deşarte: se ştie prea bine că pe vremea aceea se făcea
mult „zgomot” interesat în jurul rezultatelor obţinute de tinerii orbi şi după cum am văzut exhibiţiile lor nu erau lipsite de
unele înşelătorii mărunte.
Raportul a fost hotărâtor. În cuprinsul lui găsim o remarcă foarte justă, mărturie a înaltului spirit ştiinţific al
anchetatorilor: „Scrisul obişnuit, spun ei, este arta de a vorbi ochilor; cel descoperit de dl. Charles Bărbier este arta de a
vorbi pipăitului”. Este recunoaşterea superiorităţii psihologice a punctului asupra liniei netede, a caracterului simplu
asupra caracterului complex, asociaţie de linii drepte sau curbe. Şi când te gândeşti că în sânul Institutului însuşi a
trebuit dusă o luptă de aproape treizeci de ani şi peste şaizeci de ani prin alte diferite locuri pentru a face să triumfe
acest principiu, a cărui descoperire va fi gloria eternă a lui Charles Bărbier! După această experienţă crucială, dovada
este făcută; orbii îl citesc fără îndoială mai bine pe Bărbier decât pe Guillie sau pe Valentin Hauy; ei pot să scrie, să ia
note, să facă teme şcolare. Bărbier primeşte încurajări: scrisori măgulitoare din partea direcţiei Institutului, iar în 1824, o
subvenţie de 1.000 de franci, sumă însemnată pentru vremurile acelea, pentru a-şi continua cercetările. În 1827,
Galliod, conducătorul capelei de la Quinze-Vingts, imprimă o Culegere de anecdote, extrase din morala în acţiune.
Muzeul Valentin Hauy (PI. I. B.) a păstrat un exemplar preţios din această lucrare. Lectura primelor pagini este
instructivă şi ne învaţă următoarele:
1. Că scrisul este fonetic: Se scrie „Anegdote”, „mossieu” (în loc de monsieur—domnule) „Galio” (în loc de
Galliod). Articulaţia legăturilor este figurată astfel: en naction, psi-tera. Toate acestea nu uşurează lectura, dar te
deprinzi;
2. Că începând de la această dată — exceptând numerotarea paginilor — se foloseşte un semn, reprezentând
o valoare numerică a caracterelor pe care le încadrează. Este precursorul „semnului numeric” al alfabetului Braille;
3. Că punctuaţia încă nu există. Se spune că .un orb de la Quinze-Vingts, numit Villa, a născocit-o mai târziu;
4. Că s-a prevăzut totuşi o trăsătură de unire — o linioară mică, netedă, împrumutată fără îndoială din
Materialul tipografic Guillie;
5. Că textul este „justificat”, adică aliniat de-a lungul marginii din dreapta ca şi a celei din stânga.
Regăsim acest sistem în primele cărţi imprimate după metoda Braille.
În 1941, la o sută de ani de la moartea lui Ch. Bărbier, când preparam conferinţa care trebuia să-i cinstească
memoria, am ţinut să repetăm experienţa din 1823. Am dat unei persoane complet oarbe, fără să cunoască nimic din
acest sistem, un tablou cu semnele Bărbier şi Culegerea de anecdote imprimate de Galliod. În mai puţin de o oră după
aceea, orbul citea destul de curent primele pagini din prima anecdotă. Aceeaşi persoană care înainte de orbire ştiuse
să citească tipăritura obişnuită, descifra totuşi' cu mult mai mare greutate literele obişnuite în relief. Nimic surprinzător
deci în faptul că tinerii orbi ai Institutului regal se entuziasmară foarte iute pentru sonografia Bărbier. Cu toate acestea
nu păreau cu totul satisfăcuţi. Fireşte de acum înainte puteau să scrie, dar numai fonetic. Astfel bunăoară nu aveau
posibilitatea să scrie după dictat sau să facă teme de matematică — şi să nu uităm că eram într-o şcoală. În plus, şi-au
dat seama în curând că 12 puncte erau mult mai multe decât ar fi fost necesare pentru realizarea celor şaizeci de
caractere, câte trebuiau la. marcarea literelor alfabetului, semnelor punctuaţiei, cifrelor şi simbolurilor matematicii
elementare. Bărbier, care se ocupa de matematici superioare, ar fi trebuit să ştie că 12 puncte diferit aşezate permit 2
la puterea 12, adică 4 096 de combinaţii. Fără aplicarea vreunei formule, este uşor de calculat că numai cu patru
puncte se obţin 16 semne, socotind şi semnele absente; cu 5—32 semne; cu 6—64 semne.
În jurul anului 1825 în vechea clădire Saint-Victor de bună seamă s-au frământat multe minţi, s-a discutat şi s-
au încercat numeroase combinaţii, printre elevii cei mai inteligenţi, care se străduiau să şteargă pe cât posibil efectele
nefaste ale orbirii. Gabriel Gauthier, prietenul lui Braille, concepu un sistem de scriere care s-a pierdut80. Alţii, al căror
nume nu au fost păstrate, s-au străduit să perfecţioneze sono-grafia, ba chiar să descopere metode mai bune. Tocmai
de aceea am scris81 că dacă lovitura cosoraşului din Coupvray n-ar fi făcut un orb din fiul curelarului, de bună seamă
că un altul ar fi reuşit să folosească sonografia într-un fel oarecare. Desigur, ar fi fost mai puţin limpede, sau mai greu
de mânuit, într-un cuvânt mai puţin genial decât Braille; dată fiind însă efervescenţa intelectuală care domnea printre
pensionarii din strada Saint-Victor după Bărbier şi după sistemul conceput de el, orbii trebuiau să-şi aibă alfabetul lor.
(80 Pignier, Notă biografică, p. 34.). (81 Charles Bărbier şi geneza sistemului Braille, Op. cât.,, în Le Valentin Hauy,
1947, nr. 2, p. 8.).
***
Imboldul de netăgăduit dat de fostul ofiţer de artilerie nu micşorează întru nimic — cum o să ne dăm seama de
îndată — meritele tânărului Braille, Acesta, şcolar modest, îşi începu opera prin încercări timide şi- prudente. „El indică
lui Bărbier, — ne spune Pignier82 — mai multe îmbunătăţiri şi soluţiona câteva dificultăţi privitoare la scrierea lui, pro-
bleme mărunte a căror rezolvare Bărbier o lăsase pentru mai târziu. Poate că nici n-ar fi fost tocmai uşor de colaborat
cu fostul căpitan, când era vorba să-l determini la transformarea sonografiei sale într-un sistem mai potrivit cu nevoile
reale ale orbilor. Şi aceasta din mai multe motive. Mai întâi diferenţa de vârstă; vom vedea mai târziu cu câtă
condescendenţă îi scrie Bărbier lui Braille. Apoi senzaţia penibilă pe care o încearcă întotdeauna un om cu vedere
când comunică mai de aproape cu un orb şi sentimentul unei deosebiri ciudate între mentalitatea celui dintâi şi celui
de-al doilea, sentiment pe care nici chiar contactul îndelungat cu un orb nu-l poate înlătura cu desăvârşire şi care
odinioară era poate mai puternic decât astăzi, după multe cercetări făcute de mai bine de un secol în domeniul
psihologiei orbilor. În sfârşit, nu te puteai înţelege uşor cu Bărbier mai ales din pricina ideilor sale fixe când era vorba
de această invenţie. Spirit sistematic, el rămase legat de tabloul său de sunete şi de metoda — seducătoare, într-
adevăr — care consista în a desemna fiecare sunet printr-un cuplu de cifre. De bună seamă, el se gândea că
prezentarea aceasta simplă şi uşurinţa de a găsi semnele erau la îndemâna degetelor unui orb, căruia nu-i mai
rămânea decât să numere punctele. Nu putea să conceapă — numai lectura după sistemul Braille a făcut posibilă'
observarea acestui lucru — că un semn din puncte ar fi putut forma o imagine sub degete şi că lectura tactilă devenea
sintetică. Chiar dacă ar fi avut ceva mai multă intuiţie psihologică rezultatele slabe obţinute prin folosirea caracterelor
obişnuite, scoase în relief prin gofraj, tot nu l-ar fi orientat către această concluzie. (82 Pignier Nota biografică, p. 14.).
Dar ceea ce l-a oprit pe Bărbier în evoluţia sa, a fost prejudecata oarecum aristocratică de a socoti inutilă
cunoaşterea ortografiei pentru cei umili. După ce s-a ocupat mai întâi de orbi, el îşi îndreaptă atenţia către surdo-muţi,
apoi către copiii de la grădiniţe83. Pentru toţi vedea numai latura practică, corespondenţa, notele personale. Orbii, în
cugetul său, n-aveau ce face cu ortografia şi nici cultura nu le putea folosi. Rămâne deci neclintit la sonografia sa,
aceasta însă nu corespundea de loc cu aspiraţiile micii falange pe care Institutul o învăţase să lupte şi pentru care
cultura, conştient sau nu, reprezintă o armă, o compensaţie. Dacă numele precursorului nu a fost mai strâns legat de
cel al realizatorului, dacă sistemul de scriere pentru orbi nu s-a numit niciodată „Bărbier-Braille”, greşeala n-a fost a lui
Braille, ci a intransigenţei şi a ideilor preconcepute pe care le nutrea Charles Bărbier. (83 Cf. conferinţa noastră: Ch.
Bărbier si geneza sistemului Braille, Val. Hauy, 1947. nr. 2, p. 4 şi C h. Bărbier, Note despre sălile de azil, Paris, 1834.).
Braille, ne asigură contemporanii săi, nu pierdea nici o clipă din timpul hărăzit studiilor sale, nu se lăsa de loc
răpit de vise şi himere. Lucra la elaborarea sistemului său din zorii zilei sau în timpul vacanţei, pe care şi-o petrecea în
sânul familiei. Încă din 1825 — Braille n-avea pe atunci decât 16 ani — sistemul său este conceput în părţile lui
esenţiale. N-avem în privinţa aceasta nici o altă dovadă decât mărturia lui Pignier84, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să
ne îndoim. A concepe nu înseamnă însă a face totul; roadele gândirii trebuiau supuse experienţei. În 1827 s-a transcris
în sistemul tânărului Braille, fragmente din Gramatica gramaticii85 iar în 1829 Gramatica lui Noel şi Chapsal. În acelaşi
an a apărut primul expozeu al metodei celei noi de scriere, sub titlul: Procedeu pentru scrierea cuvintelor, a muzicei şi a
muzicii bisericeşti plain-chant86 cu ajutorul punctelor, pentru uzul orbilor şi orânduit pentru ei de L. Braille, repetitor la
Institutul regal al orbilor, Paris, 1829 (PI. II A). (84 Pignier, Studia istoric, p. 102.). (85 Pignier, Studia istoric, p. 82.). (86
Cantus planus, cântec tradiţional bisericesc, în care s-au introdus elemente de muzică profană — N. T.).
Acest volum de 32 de pagini, despre care Pignier ne spune că a scris textul după dictarea lui Braille, a fost
imprimat bineînţeles în relief linear, pentru că acestea erau caracterele pe care le învăţau orbii. Acesta este adevăratul
act de naştere al sistemului Braille. El cuprinde, în paginile 14—16, tabelul Alfabetului Braille original (PI. II B şi C).
Acesta din urmă avea 9 serii a câte 10 semne, în plus 6 semne suplimentare. Conforme cu alfabetul nostru actual nu
sunt decât primele 4 serii care, împreună cu cele patruzeci de semne ale lor formate metodic unele din altele,
alcătuiesc în realitate esenţialul.
Seriile următoare se combină cu puncte şi linii în relief orizontale netede. Cea de-a 5-a rezervată pentru cifre,
se întemeiază după mărturia autorului însuşi, (p. 9) „pe un principiu străin de restul procedeului”. Cea de-a 6-a este
formată din semnele primei serii, subliniate cu o linie în relief netedă. Seria a 7-a prezintă o anomalie de neexplicat;
sunt aceleaşi semne, având însă de astă dată o trăsătură netedă deasupra lor. În seria a 8-a linia în relief netedă este
plasată la mijloc. Cât despre seria a 9-a, aceasta reproduce semnele de la seria a 5-a, subliniate cu o linie în relief
netedă87. (87 Pentru mai multe amănunte asupra acestui alfabet Braille din 1829, a se vedea studiul consacrat de F. le
Guevel în revista Le Valentin Hauy, nr. 3, pp. 54—61, 1931.).
Mai departe autorul arată felul de â scrie cu „placa” şi „stiletul”. Dar nu spune cum se poate realiza cu stiletul
linia în relief netedă. Fără îndoială numai cu ajutorul unei tăbliţe de-a lungul căreia sunt săpate dungi drepte s-ar putea
trage linii. Dar fie că acest element este o realizare tipografică, fie că se trasează cu mâna, el se distinge prea puţin de
cele două puncte care ocupă aceleaşi poziţii, pentru ca deosebirea să se poată face cu rapiditate prin pipăit. Cu toate
că semnele cu linii în relief reprezentau numai caractere cu o valoare secundară (cifre, punctuaţie, simboluri
matematice) constituiau totuşi o lacună în frumoasa armătură a sistemului. Nu erau viabile. Însuşi Braille va renunţa în
curând.
Când se pune în valoare caracterul sistematic al alfabetului Braille, nu se omite niciodată observaţia că
semnele seriilor II, III şi IV ale acestui alfabet sunt formate din semne care corespund cu cele din prima serie, la care s-
a adăugat un punct, jos în stânga (pentru seria a II - a), două puncte, jos (pentru seria a III-a) un punct jos, în dreapta
(pentru seria a IV-a). Se ştie însă mai puţin că nici semnele din seria de bază (prima linie din tablou) n-au fost alcătuite
la voia întâmplării. Braille, în expunerea procedeului său (p. 3), arată cu o deosebită grijă pentru exactitate, poziţia
punctelor, constituind fiecare semn al acestei serii, dar n-a crezut necesar să ne indice şi principiul care a prezidat la
formaţia lor. Totuşi aceasta presupune o metodă88. (88 În a doua ediţie a Procedeului său Braille nu dă mai multe
indicaţii asupra formării acestor semne. După câte ştim, Guadet (v. Institutorul orbilor, t. I, 1865—56 p. 93) este acela
care a făcut cunoscut modul de a se forma prima serie de semne a alfabetului Braille.).
Braille începu prin a forma 3 semne în partea stângă a pătratului, constituind grupul primei serii. Apoi repetă
aceeaşi operaţie în partea dreaptă. Obţinu astfel 6 semne pe care le vom numerota de la 1 la 6 pentru înţelegerea celor
care vor urma:
123456
După aceasta, combină succesiv semnele 1 şi 4, 1 şi 5,. 1 şi 6; apoi 2 şi 4, 2 şi 5, 2 şi 6; în sfârşit 3 şi 4, 3 şi 5,
3 şi 6. Obţinu astfel 9 semne noi:
7 8 9 10 11 12 13 14 15
Seria celor 16 semne, cuprinzând şi absenţa semnului, pe care-l obţinem, urmând principiul combinaţiei
adoptate de Braille, se regăseşte în tabloul din figura 7(89). (89 Reproducem această aşezare după Dl. Dechaux. Din
punct de vedere istoric, nimic nu ne spune că Braille ar fi realizat un astfel de tablou.).
Dacă Braille n-ar fi fost decât un simplu combinator, prima lui serie s-ar fi prezentat cu totul altfel: primele 4
semne, n-ar fi cuprins decât unul din punctele 1, 2, 4, 5, cele care urmează fiind obţinute din combinaţia a 2 apoi a 3 din
aceste puncte. Tabloul complet al semnelor sale ar fi trebuit să cuprindă 4 serii de câte 16, ultimele 3 provenind din
adăugarea punctelor 3, apoi 6, apoi 3 şi 6 la semnele celei dintâi. Dar Louis Braille, cu toate că spiritului său îl purta
spre abstract, nu era matematician; el era, pur şi simplu „orb”. Ca instrument de investigaţie a imaginilor spaţiale n-avea
decât degetele; cu intuiţia descoperi ceea ce convenea mai bine orbilor. Procedând, fără să-şi dea seama, ca prim
psiholog al edificării structurilor tactile îndepărtă orice semn care s-ar fi putut confunda cu altul şi nu păstră pentru
alcătuirea seriei fundamentale decât combinaţiile care formau imagini distincte.
În felul acesta a ajuns să înlăture semnele pe care noi le-am numerotat cu 3, 4, 6, pentru că,- izolate, s-ar fi
putut- confunda între ele sau cu semnul I; el îndepărtă de asemenea semnele 5 şi 15, pentru că primul amintea prea
mult semnul 2, iar al doilea semnul 7. Iată de ce seria fundamentală se prezintă în cele din urmă sub forma pe care o
cunoaştem.
Consideraţii de aceeaşi natură, adică grija pentru o bună lizibilitate, ne explică de ce Braille îşi formă seria a 3-a
prin adăugarea a două puncte sub cea dinţii serie, când ar fi putut adăuga punctul în primul rând, jos în dreapta
dreptunghiului generator, posibilitate de care nu s-a folosit decât pentru seria sa cea de a 4-a. Fără îndoială se temea
de confuzii intre anumite semne (de pildă între primul si cel de-al treilea semn din seria a II-a şi primul şi al treilea din
seria a IV-a) şi mai ales în general între vreunul din semnele acestor serii cu semnul care îi corespunde în cealaltă
serie, în cazul unei scrieri greşite. Se prea poate să se fi gândit că inconvenientul, ar fi fost mai neînsemnat dacă seria
formată cu punctul de jos din dreapta ar fi fost rezervată unor litere accentuate. Cititorii buni pe care practica i-a deprins
cu diferite sisteme de prescurtări, în stare să deosebească dintr-odată semnele simetrice sau asemănătoare, vor face
haz de temerile lui. Dar cei care şi-au pierdut vederea mai târziu şi întâmpină anumite greutăţi de a citi cu degetele, vor
înţelege că scopul a fost să se micşoreze cât mai mult riscul confuziilor.
Să nu uităm că Braille, în momentul primei ediţii a expozeului său, nu îşi experimentase alfabetul90 decât cu
câţiva orbi tineri, având pipăitul foarte exersat; dar nu ştia încă în ce fel vor reacţiona celelalte categorii de orbi, mai
ales aceia care şi-au pierdut vederea fiind adulţi. (90 Cum citea Braille el însuşi pe Braille, iată o chestiune la care nu
putem răspunde. Dacă ar fi să-l credem pe Guilbeau (Amintiri din viaţa mea de elev), Coltat prietenul lui Braille, nu
citea decât cu greutate, ceea ce se explică prin faptul că era în vârstă când a învăţat.).
Chiar aşa cum se prezenta acum, cu imperfecţiunile sale, cu diferitele complicaţii ivite din amestecul liniilor şi
punctelor din ultimele serii, alfabetul din 1829 reprezenta fără îndoială un progres în comparaţie cu Bărbier. El va
prezenta însă o foarte bună bază de experimentare pentru ediţia a doua a Procedeului, publicată în 1837, care va
codifica rezultatele. Intre aceste două date se pare că s-a lucrat foarte mult şi s-au făcut multe încercări cu elevii din
Institut. În această elaborare partea de activitate şi aportul personal al lui Braille erau de bună seamă cele mai
însemnate. Totuşi, plin de scrupule ca întotdeauna, în „Prefaţa” plasată la începutul lucrării (ediţia din 1827) el scria:
„Profităm de această împrejurare (epuizarea primei ediţii) pentru a adăuga observaţiile preţioase şi aplicaţiile
ingenioase datorite bunăvoinţei mai multor orbi distinşi”.
Ne lipsesc documentele pentru a jalona etapele acestei evoluţii. Totuşi Muzeul Valentin Hauy posedă două
preţioase plachete mici, una intitulată Geografia Asiei, cealaltă Geografia Franţei, ambele datate din 1832 şi purtând
menţiunea „Imprimeria mobilă a domnului Hayter”91. Caracterele sunt foarte mari: liniatura, adică distanţele între două
puncte, din vârf în vârf, sunt de cel puţin 3 mm, în vreme ce liniatura noastră actuală este numai de 2,4 sau 2,5 mm.
Braille-ul acestor plachete este şi acum conform alfabetului din 1829. Punctuaţia, într-adevăr este reprezentată cu
semnele primei serii, subliniată cu o linie reliefată netedă (seria 6 în tablou PI. II c). Cât despre cifre, ele nu sunt
reprezentate prin semnele seriei a 5-a formate în cea mai mare parte din linii reliefate, ci din cele din prima serie,
precedate de semnul denumit astăzi „semn de cifră” sau „numeric”. Pentru a da posibilitatea să se poată scrie cu
punctatorul seriile care cuprind linii reliefate, Braille prevăzuse (ed. din 1829, p. 13) că acest semn va avea „proprie-
tatea să ridice cu 4 grade seria în care se găseşte semnul precedat de o astfel de linie reliefată”. Astfel cele 10 semne
 din prima serie, precedate de acest semn, reprezentau semnele corespunzând cu a 5-a, adică cifrele. (91 Este vorba
despre Henry Hayter, nepot al miniaturistu-lui englez Charles Hayter şi fiu al lui sir George Hayter, portretist la modă la
Curtea Franţei, sub Restauraţie şi care deveni prim pictor al reginei Victoria. Lovit de orbire, Henry Hayter şi-a făcut
educaţie la Institutul regal al tinerilor orbi din Paris. El a fost elevul lui Braille, căruia se pare că i-ar fi atras atenţia că a
omis pe,,W” din alfabetul său (cf. G ui1beau, Istoria Institutului p. 47). Iată explicaţia de ce litera „W” se află tocmai la
sfârşitul seriei a 4-a ale semnelor alfabetului din 1829. Textul lui Guilbeau lasă să creadă că această adăugare ar fi fost
făcută în 1836, sau poate între 1829 şi 1837, ceea ce este o eroare, deoarece litera „W” era la locul ei chiar în alfabetul
din 1829.).
Mai ştim de asemenea92 că începând de la 1830, alfabetul punctat al lui Braille a fost folosit în clase pentru
scrierea temelor, iniţiativă fericită care a făcut să iasă din uz semnele cu trăsături, greu de scris. În această epocă, din
lipsă de materiale, sistemul Braille mai mult se scria decât se imprima. Din această cauză, seria a 6-a din 1829 a fost
foarte curând părăsită pentru reprezentarea punctuaţiilor şi s-a adoptat în acest scop prima serie, lăsată tocmai jos la
sfârşitul căsuţei, grupă care deveni seria a 5-a a alfabetului aşa cum avem obiceiul să-l prezentăm astăzi şi aşa cum îl
găsim în toate dicţionarele. (92 Pignier, Studiu istoric, p. 107.).
Acest alfabet definitiv, precum şi esenţialul unei noi muzicografii erau stabilite încă din 1834, dat fiind că ele
figurează în cele 36 pagini adăugate în acea epocă la cele 32 din ediţia primitivă. Institutul naţional păstrează un
exemplar din această versiune amplificată, preţioasă din două motive: a fost exemplarul care a aparţinut lui Braille
personal şi în acelaşi timp este mărturia unei tranziţii între prima şi a doua ediţie din Procedeu.
Textul ediţiei din 1837 este măi puţin încărcat, mai limpede decât cel din 1829. Ne dăm seama că Braille s-a
format mult în acest răstimp de opt ani. Renunţând la explicaţii lungi şi la comentarii, el preferă să prezinte tablouri care
vorbesc de la sine. Acela din paginile 6 şi 7 din lucrarea sa, reprodus de noi în Planşa .a III-a A, ne îngăduie să
descoperim dintr-o privire valoarea sau valorile semnelor pe care le cuprinde. Până la Z caracterele n-au decât
valoarea alfabetului, după care unele primesc o dublă, sau chiar o triplă semnificaţie. Linia reliefată a dispărut.
Punctuaţia este reprezentată aşa cum se obişnuieşte astăzi, cu semnele de la prima serie, aşezate în partea inferioară
a dreptunghiului matriţă. O singură deosebire: ca şi la dactilografia obişnuită actuală, nu există decât un singur semn
pentru deschiderea şi închiderea ghilimelelor.
Mai departe (p. 18), reprezentarea cifrelor este codificată: acestea potrivit unei reguli în germene încă din 1829,
pe care am văzut-o în sistemul de atunci, figurează cu semnele de la prima serie, precedate de semnul denumit încă şi
astăzi „numeric” care nu s-a schimbat de atunci. Dacă semnele matematice nu mai sunt exact cele utilizate astăzi de
orbi, ele erau destul de numeroase pentru a putea acoperi toate cerinţele matematicii şi algebrei elementare. Cine, în
vremea lui Braille, ar fi îndrăznit să aibă pretenţii mai mari?
Astfel a doua ediţie din Procedeu fixează alfabetul, cifrele, semnele ortografice şi îi înzestrează pe orbi cu un
sistem stenografie; îndestulează toate nevoile lor şcolare şi literare. Ba chiar mai mult: le aduce o notaţie muzicală
închegată, iar în liniile sale mari formează esenţialul muzicografiei internaţionale Braille.
În 1829, în ciuda titlului plin de făgăduieli, lucrarea Procedeu pentru scrierea cuvintelor, a muzicii şi a muzicii
bisericeşti plain chant n-a adus nici o inovaţie. Se ştie că Valentin Hauy, nu găsise altă soluţie în problema scrierii
notelor muzicale decât reliefarea partiturilor obişnuite. Lectura acestor texte în relief, de altfel complicate şi costisitoare
de produs, era atât de defectuoasă, încât Guillie, după cum se ştie, a preferat ca- elevii lui să înveţe muzica după
ureche, decât să le ceară a o descifra. Ceva mai târziu, Golliod, pe care Guillie îl lăsase la Quinze-Vingts conducătorul
capelei, concepu o notaţie foarte simplă, în care caracteristicile' imnurilor şi psalmilor erau figurate prin intermediul
seriilor de cifre. Filele imprimate după acest sistem mai erau folosite de cântăreţii de biserică de la Quinze-Vingts în
1885. Prin 1819 repetitorii Institutului regal puseseră la punct un procedeu care imita sistemul lui J. J. Rousseau: cele
25 litere ale alfabetului şi cele 5 vocale accentuate erau utilizate pentru reprezentarea unei scări de 30 note, satisfăcând
cu prisosinţă ceea ce se poate înscrie pe un portativ şi pe liniile suplimentare; o notă cu diez era figurată prin majuscula
corespunzătoare sau cu un alt accent, cea cu bemol printr-o majusculă răsturnată, becarul prin ghilimele. Toate acestea
erau foarte ingenioase, cel puţin pentru cine citea cu uşurinţă astfel de caractere, dar destul de puţin precise în ceea ce
priveşte indicarea valorilor, pentru reprezentarea cărora nu s-a găsit într-adevăr nimic mai potrivit decât să se lase după
nota respectivă un spaţiu mai mult sau mai puţin lung, după cum era şi valoarea ei: o pătrime, o optime etc.
În 1829 Braille nu modifică temeinic acest sistem. Se mulţumi să înlocuiască literele mici care marcau notele
naturale, cu caracterele corespunzătoare din alfabetul său şi să împrumute din lucrarea sa Procedeu alte câteva
semne. Bunăoară93 în loc de distanţă variabilă adoptată pentru reprezentarea valorilor, el propunea ca acestea să fie
reprezentate cu primele 7 semne din seria sa a 7-a, care după câte se ştie avea puncte şi linii. El mai aducea un semn
pentru diez, unul pentru bemol şi unul pentru becar. Se pare însă că propunerile sale n-au fost urmate, de vreme ce în
1831 a apărut: Noua metodă pentru uzul orbilor, reprezentând muzica prin mijlocirea literelor, cifrelor etc. Întocmită de
elevii Institutului regal al tinerilor orbi. Paris, imprimată de tinerii orbi, în care nu se face apel la nici unul din semnele
Braille. Cauza ar putea îi că, la acea epocă, Braille concepuse deja în linii mari notaţia muzicală, a cărei punere la punct
ne-o prezenta ediţia a doua din Procedeu94. (93 Procedeu, edit. 1829, p. 17.). (94 Dacă ar fi să credem pe Gui1beau
(Studiu asupra istoriei muzicografiei Braille, V. Haug, 2. 1922, p. 26) colegii lui Braille îl împinseră la această nouă
adaptare a alfabetului său. Se zice că Braille ar fi şovăit la început să-i urmeze pe această cale. Fără îndoială că
Guilbeau deţinea acest detaliu de la contemporanii lui Braille, pe care îi cunoscuse în tinereţe. După Pignier (Studiu
istoric, p. 138) cel care a colaborat cu Braille la această refacere a muzicografiei, a fost Jaillet mai târziu organist la
Rennes.).
Până atunci se păstrase mai mult sau mai puţin principiile de notaţie obişnuite. Dacă nu se mai trasau
portativele în relief, se tindea, totuşi să se figureze într-un fel sau altul repartiţia pe portativ. Rupând o dată pentru
totdeauna cu acest sistem de simbolizare a înălţimii sunetelor, aşa cum Bărbier rupsese cu folosirea caracterelor
obişnuite, Braille pleacă de la un principiu nou: claviatura pianului şi gama. Pe această claviatură, cele 7 note ale
gamei se repetă în aceeaşi ordine din octavă în octavă. Era deci de ajuns, pentru a reprezenta cele 7 sunete, de a îm-
prumuta 7 semne consecutive de la aceeaşi serie Braille şi de a găsi 7 alte semne sau „chei de octavă”, care ar fi
introduse într-o succesiune de note atunci când ar fi nevoie de o schimbare de octavă. Iar în ceea ce priveşte valorile,
nimic mai simplu: nu aveai decât să afectezi o anume serie unei anumite valori si o altă serie unei alte valori. Anumite
consideraţii făcură să se aleagă semnele de la 4 la 10 din fiecare serie pentru figurarea treptelor gamei do major, cele
din prima serie pentru optimi, cele din a doua pentru doimi şi treizeci doimi, cele din a treia pentru note întregi şi
şaisprezecimi şi în sfârşit cele din a patra pentru pătrimi şi şaizeci pătrimi. Seriile Braille, după cum se ştie, derivă unele
din altele prin adăugarea unuia sau a două puncte la partea inferioară a caracterului, figura notelor în felul acesta
rămânea aceeaşi (partea superioară a semnului) când valoarea se schimba (partea inferioară).
Alte semne tot atât de coherente erau destinate reprezentării pauzelor, alteraţiilor, acordurilor etc.
În acest fel un adevărat sistem era pus la dispoziţia muzicanţilor orbi, care nu numai că puteau să-l citească
mai uşor decât procedeele anterioare, fiind compus numai din semne, dar conveneau în special pipăitului; în plus putea
fi scris cu placa Braille obişnuită, fără un material anumit. Acest sistem este utilizat în toate ţările de mai bine de un
secol. Congresul care în anul 1929 a stabilit o „Notaţie internaţională muzicală Braille” n-a adus decât modificări de
amănunte.
CAPITOLUL IV
ORIGINALITATEA SISTEMULUI BRAILLE. RASPINDIREA LUI
După cum am mai spus, spirite înăcrite au imputat Institutului naţional şi în general orbilor de a îi voit să
adumbrească numele lui 'Bărbier, cel care vedea, în folosul lui Braille, orbul. Nu vom lua ca dovadă decât o singură
pagină din romanul lui Lucien Descaves intitulat Les emmures. Această operă naturalistă, publicată mai întâi în foileton
în Le Journal, în anul 1894, aduce în scenă pe orbi. Romanul are drept cadru principal: Institutul Naţional al tinerilor orbi
din Paris şi Asociaţia Valentin Hauy care de-abia luase fiinţă. Annette, măritată cu un orb, a inventat şi ea un sistem de
scriere care după concepţia ei trebuia să detroneze sistemul Braille95. (95 Astăzi putem numi pe numele lor adevărat
personajele romanului. Annette înfăţişează în parte pe d-şoara Alulot care a fost directoarea şcolii de orbi din Angers şi
al cărui sistem de scriere făcuse mult zgomot în acea vreme.).
Rău primită de comisia însărcinată cu examinarea proiectului, eroina povestirii se exprimă astfel:
„Nu mă voi mai poticni mult timp de părerile preconcepute ale unei lumi mici şi duşmănoase faţă de orice
progres care nu emană de la aderenţii ei. În fond instituţia nu este decât o Societate de Admiraţie mutuală; aici orbirea
se agravează prin lipsa vederilor morale.
„Cine poate şti dacă Louis Braille ar fi dus la capăt faimoasa lui scriere, fără germenii semănaţi de Charles
Bărbier, Cristofor Columb al acestui Americo Vespuccio? Dar Valentin Hauy, primul institutor al orbilor? A fost la iei de
clarvăzător ca Bărbier! Nu are importanţă, Braille este modelul,, el oferă panaceul anaglyptografic96 el este un fost
elev al Institutului. Acesta trăieşte prin el. Ei bine, dacă orbii ţin aşa de mult la Braille al lor, n-au de-cât să şi-l păstreze,
să păstreze acest alfabet al prizonierilor care întreţin corespondenţă în secret cu prietenii lor dinafară”97. (96 Braille nu
este răspunzător de acest nume barbar „anaglyptografie” prin care Levitte, censorul de studii al Institutului a desemnat
mai târziu scrierea cu puncte în relief.). (97 Lucien Descaves, Zidiţi de vii, ed. a II-a, 1925, pp. 288-289.).
Louis Braille este evident un simbol pentru orbi, simbolul orbului care liberează de o piedică pe fraţii lui de
suferinţă. Încrederea în sine şi încrederea altuia sunt necesare succesului orbilor în viaţă: pentru ei este providenţial să
datoreze unuia din ai lor eliberarea intelectuală. Dacă Braille nu este numai un pur simbol, de vreme ce alfabetul lui
există, ca o realitate indiscutabilă, în orice caz însă este un simbol pur: nu se poate găsi în viaţa acestui om nimic care
să semene a vanitate sau a spirit de castă. De altfel, când Annette vorbeşte de un „alfabet al prizonierilor”, imputarea
se adresează mai de grabă lui Bărbier, al cărui sistem era prin esenţă o „scriere secretă”. Dacă Annette ar fi avut ceva
mai multă ştiinţă decât pedantism ea ar fi ştiut două lucruri:
1. La origine nu orbii, ci acei care văd au opus pe Braille lui Bărbier. Pignier, Dufau şi Guadet au proclamat în
scrierile lor meritele noului alfabet şi aceasta nu au făcut-o nici din vanitate şi nici pentru glorie, ci pentru motivul că ei
fiind directori şi şefi ai unei şcoli de orbi şi-au dat seama tangibil, ca să zicem aşa, de marele serviciu pe care Braille l-a
tăcut fraţilor lui.
2. Greutăţile întâmpinate de Bărbier nu au venit din partea orbilor, ci din aceea a celor cu vederea sănătoasă.
Pignier scrie98 cu privire la sonografie: „d-l Bărbier, la fel ca mulţi inventatori, ...sfârşi prin a depăşi măsura când este
vorba de meritul lor şi de foloasele aduse, care sunt totuşi şi reale. Poate că spiritul lui avântat se exaltă puţin în
această privinţă, pretenţiile lui deveniră de asemenea mai mari”. Într-adevăr, în 1821, Bărbier prezenta sistemul său ca
accesoriu şi secundar; în 1825, ca „bază a educaţiei orbilor”; în 1830, ca „bază fundamentală a învăţământului”. (98
Pignier, Studiu istoric, p. 102.).
Aşa cum am spus mai sus (cap. III), gloria lui Charles Bărbier, din punct de vedere psihologic, a fost de a
descoperi că punctul în relief este singurul care satisface nevoia cititului tactil; în orice caz însă nu putem vorbi de o
intuiţie de geniu. Să nu uităm că scrierea denumită „expeditivul francez” a fost imaginată pentru militari şi pentru
diplomaţi şi că acest sistem, conceput pentru cei cu vedere, comporta deja puncte şi linii, care puteau fi scrise cu
creionul sau cu tocul. Dacă între timp căpitanului de artilerie i-a venit ideea reliefului, la început nu s-a gândit de loc la
orbi, ci la nevoia în care se putea afla un ofiţer în campanie care trebuia să expedieze noaptea o telegramă — de unde
şi numele de „scriere nocturnă” — fără cerneală sau creion şi de a putea multiplica repede numărul exemplarelor prin
simplă apăsare. Bărbier nu a adus, orbilor decât un sistem conceput pentru cei cu vedere. Prin aceasta, meritul lui este
oare mai mare decât cel al lui Valentin Hauy, care pentru a da posibilitatea orbilor să citească se mulţumea să
reproducă în relief caracterele obişnuite în imprimerii? Iar dacă punctul a reuşit mai bine decât litera, aceasta e simplu şi
firesc. Dacă a fost sau nu o simplă întâmplare că Bărbier a ajuns să se gândească la orbi, după ce savanţii ale căror
concluzii le-am menţionat, au examinat invenţia sa, nu se ştie. Nu este însă mai puţin adevărat că fostul căpitan a
înţeles ce nevoie au orbii de o scriere specială. Într-o broşură, care e drept datează de pe la 1830(99) adică este
posterioară apariţiei sistemului Braille, el a scris următoarea frază, aplicabilă de altfel tot aşa de bine lui Braille cât şi
sistemului său: „O scriere deosebită, potrivită situaţiei lor, este singura care le poate fi de folos; până acum însă nu s-a
străduit nimeni s-o descopere”. (99 Despre instrucţiunea orbilor, Paris, imprimeria Huzard-Courcier, în 12°, 12 pagini,
fără dată, conţinând raportul Academiei de Ştiinţe, semnat Cuvier si Mo1ard, cu data de 10 ianuarie 1880.).
Fără îndoială că drepturile lui Bărbier ca înaintaş sunt de necontestat. Oricine s-ar îndoi n-ar avea decât să
compare datele: 1821 —1823. Bărbier aplică principiile sonografiei sale, unui sistem de scriere pentru orbi, 1825—
1829, Braille îşi pune la punct alfabetul. Este suficient să reamintim mărturia însăşi a lui Braille, pe care am citat-o la
începutul capitolului precedent. Dar între Bărbier şi Braille este mai mult decât succesiune: este înrudire directă, este
filiaţiune:
1. În însuşi principiul celor două sisteme, adică: întrebuinţarea punctului în relief;
2. În dimensiunile caracterelor: dreptunghiul generator al tuturor semnelor Braille este exact după cum se ştie,
jumătatea dreptunghiului în care se încadrează semnele Bărbier şi este orientat în acelaşi sens. S-ar fi putut să fie şi
altfel. Vom vedea că în America a şi fost câtva timp altfel, pe când se întrebuinţau caractere construite pe două puncte
în înălţime şi trei lărgime;
3. În domeniul tehnic: Bărbier este inventatorul necontestat al rigletei şi al plăcii cu şanţuri. Raportul prezentat
Academiei de ştiinţe de către d-nii Prony, Molard şi Breguet, la 1820, aduceau lui Bărbier imputarea de a fi construit o
maşină prea complicată pentru producerea acestor semne. Bărbier învaţă din această lecţie; dacă simplitatea materia-
lului pentru scris folosit de orbi este un motiv de permanentă mirare, aceasta se datorează împrejurărilor arătate mai
sus, Coltat ne spune că Braille realiza toate aceste combinaţii, în minte; totuşi e sigur că existenţa prealabilă a
materialului creat de Bărbier i-a dat posibilitatea să experimenteze, să difuzeze şi să facă cunoscut prietenilor şi elevilor
sistemul său. Mai mult, muzeul Valentin Hauy posedă o piesă curioasă pe care Guilbeau o socotea ca fiind din anul
1826. Este o rigletă autentică Bărbier, transformată în rigletă Braille, prin adăugarea unei simple stinghii care împărţea
în două fiecare căsuţă a rigletei Braille. Paleontologii ar numi aceasta un tip de tranziţie;
4. În combinaţia dintre linie şi punct care constituie caracteristica alfabetului Braille din 1829. Într-adevăr, se
ştie că Bărbier imaginase un mic pătrat care avea la un cap un corn, iar la celălalt o linie reliefată. Combinând cornul şi
linia în diferite poziţii se ajunge a se reprezenta cele 36 puncte din „expeditivă”;
5. Încă de la început sistemul Braille are o stenografie foarte precisă, născută din sonografia Bărbier.
Întrucât ne priveşte, noi nu şovăim să declarăm că fără Bărbier, nu am fi avut poate niciodată pe Braille. În acea
vreme dicta principiul enunţat de Valentin Hauy: „În toate împrejurările, trebuie apropiat orbul de cel cu vedere”100. Se
aplica această maximă la lectura orbilor şi cu încăpăţânare, li se impunea să citească după caractere pe care de-abia le
descifrau. Charles Bărbier a avut meritul să se elibereze de acest principiu şi să-l dezbare şi pe tânărul Braille. Aceasta
nu e puţin lucru pentru un om cu vedere. După cum am mai subliniat, în lipsa lui Braille s-ar fi găsit sigur cineva care să
perfecţioneze sistemul elaborat de căpitanul Bărbier. (100 V. Hauy, Studiu asupra educaţiei orbilor.).
Dar Braille a făcut mai mult decât să perfecţioneze, el a modificat din temelie, deci a inovat. Dacă orbii nu-i
datorează totul, în orice caz îi datorează ce e mai bun. Bărbier avea ochii, Braille nu mai avea decât degetele. De aici
s-a născut acel cadru cu 6 puncte, perfect potrivit cu nevoile pipăitului: un punct mai mult în înălţime, un punct mai mult
în lăţime şi semnul devenea neciteţ. Tânărul orb nu a scos din cele 6 puncte o simplă scriere în relief, ci un alfabet
complet, la fel cu cel al oamenilor sănătoşi, o notaţie matematică elementară, o notaţie muzicală şi totodată şi o
stenografie. Într-un cuvânt, putem spune împreună cu Pignier: A modifica lucrurile astfel, nu înseamnă o perfecţionare
ci o invenţie101. (101 Pignier, Notă biografică, p. 14.).
Însuşi Bărbier, într-o scrisoare, care e drept conţine şi reticenţe, a lăudat pe tânărul inventator. La 31 martie
1833 el îi scrie: „Am citit cu mult interes metoda de scriere pe care aţi compus-o pentru orbi. Nu pot să laud îndeajuns
sentimentul de bunăvoinţă care vă îndeamnă să fiţi folositor celor cu care împărtăşiţi nenorocirea. M-aş fi slujit de
procedeul dv. şi v-aş fi mulţumit dacă nu ar fi fost nevoie de câtva timp pentru a putea dobândi practica lui... Este foarte
frumos să începeţi astfel la vârsta dumneavoastră şi putem aştepta multe realizări de la sentimentele luminoase care vă
călăuzesc”. La 15 mai 1833, într-o notă pe care o adresează direcţiei Institutului regal şi care era destinată să fie
inserată într-o nouă ediţie în „Scriere nocturnă” — se vede că el nu se socotea învins — Bărbier se exprima aşa: „D-l
Louis Braille, tânăr elev, astăzi repetitor al Institutului regal din Paris, este primul care a avut fericita idee de a reduce
scrierea punctată cu ajutorul unei riglete cu trei rânduri de căsuţe. Caracterele ocupă mai puţin loc şi sunt mai uşor de
citit; sub acest dublu raport, este un serviciu esenţial pentru care îi sântem îndatoraţi... De altfel d-l Braille a făcut şi alte
aplicaţii .ale metodei sale, care o îndreptăţesc îndeajuns a fi întrebuinţată într-o instituţie pentru instrucţia tinerilor
orbi”102. (102 Citat de Pignier, Notă biografică, p. 25 la iei ca şi textul precedent. Am îi dorit să ştim ce putea să fie în
dosul punctelor de suspensie care reprezentau tăieturile operate de Pignier.).
După ce a scris aceste rânduri, Ch. Bărbier, dacă ar fi fost un jucător care ştie să piardă frumos, ar fi trebuit să
abandoneze partida.
***
Aşa cum spune undeva Edgard Guilbeau, fondatorul muzeului Valentin Hauy, distingem trei perioade în
ascensiunea sistemului Braille şi anume: 1° Triumful lui Braille la Institutul de la Paris; 2° Extensiunea lui la limbile
europene; 3° Aplicarea lui la limbile extra-europene.
În ceea ce priveşte utilizarea sistemului Braille în însăşi şcoala unde a fost conceput, se spune că a trebuit mai
mult de 25 de ani pentru ca sistemul să se impună. Adoptarea oficială a sistemului Braille s-a făcut de-abia la 1854 în
Franţa103. S-a vorbit şi de o eclipsă a sistemului Braille. Ce trebuie să înţelegem din această pretinsă eclipsă a metodei
lui? Nu s-ar putea spune că între anii 1825 şi 1840 sub direcţia lui Pignier, administraţia şcolii ar fi fost ostilă noii scrieri.
Am văzut că de la 1827 înainte, administraţia admite să se transcrie cu noua metodă fragmente dintr-o gramatică
clasică şi de la 1839 îngăduie întrebuinţarea sistemului Braille în clase pentru exerciţiile scrise. Cele două ediţii din
„Procedeu” au fost realizate în imprimeriile instituţiei şi au marca oficială. După cum vom vedea mai departe este cert că
cel de-al doilea din aceste volume a fost întocmit pentru a fi cunoscut şi difuzat în străinătate. În 1834, unele texte ale
acestei metode au fost prezentate la Expoziţia de produse industriale din piaţa Concordiei la Paris. Fără nici o îndoială
că în acea vreme ne îndreptam spre o recunoaştere oficială a noului procedeu. El este menţionat şi în rapoartele pe
care directorul instituţiei le adresa ministrului la 31 mai 1833, la 31 martie 1837 si la 27 sept. 1839(104). În sfârşit, în
1837, imprimeria Institutului regal tipări un manual de istorie a Franţei în 3 mari volume, ceea ce indica limpede că la
acea dată, după doisprezece ani de experimentare, ne orientăm fără şovăială spre sistemul Braille pentru toate nevoile
şcolare. (103 Cf. Sir Clutha Mackenzie. Raport asupra situaţiei mondiale a sistemului Braille (prezentat la U.N.E.S.C.O.
20—9—49) p. 5.). (104 Cf. Pignier, Studiu. istoric, p. 107 şi p. 253.).
Prima carte era un volum gros, care cu toate că nu avea decât 152 de pagini format 22 X 28, cântărea mai mult
de 1750 gr. cu cartonaj cu tot. Paginile erau lipite verso pe verso, aşa cum se proceda la acea vreme pentru lucrările cu
litere latine în relief liniar. Fiecare pagină cuprindea în medie 27 rânduri de câte 34 caractere. Liniatura, adică intervalul
cuprins între vârful celor două puncte sau adâncimea celor două şanţuri succesive, este de 25/10 mm. Această liniatura
este aproape la fel cu cea adoptată în clipa de faţă, şi aceeaşi cu care s-a tipărit sub titlul de „Livre de poesies”, în
sonografie Bărbier, în 1828. Pentru a imita tipărirea obişnuită în negru s-a găsit de cuviinţă să se combine semnele în
grupă. Această practică a „justificării” a fost mult timp întrebuinţată în imprimeria instituţiei din Paris. Trebuie să spunem
că aceasta nu prezintă nici un interes pentru degetele cititorului, dimpotrivă, ea obligă pe tipograf să comprime anumite
caractere, să mărească intervalul între unele cuvinte şi să-l micşoreze pentru altele; în acest fel citirea cărţii din 1837 a
devenit anevoioasă pentru degetele noastre moderne, prin faptul că literele a, b şi k şi apostroful sunt înghesuite în cele
care le urmează. Intervalul dintre cuvinte este în mod normal de o jumătate de literă, în afară de cazul când o nevoie
justificată impune o forţare a acestui spaţiu. În anumite părţi intervalele dintre linii sunt mai mici decât cele de astăzi.
Prima carte imprimată după sistemul Braille poartă titlul: Precis sur l'histoire de France divisee par siecle,
accompagnee de synchronismes relatifs a l'histoire generale places a la fin de chaque regne (Scurtă istorie a Franţei,
împărţită pe secole, întovărăşită de sincronisme privitoare la istoria generală, plasate la sfârşitul fiecărei domnii) de L.C.
şi F.P.B., ediţia a 10-a. Se iveşte însă o primă întrebare: de ce prima carte tipărită este o lucrare de istorie, şi nu, de
pildă, o metodă de citire sau o gramatică? Poate pentru motivul că acestea existau deja cu litere latine în relief. Sau
poate şi mai simplu pentru că textele de istorie fiind lungi, transcrierea manuscriselor răpea prea mult timp în clasă.
Oricum ar fi, publicarea acestei Scurte istorii este interesantă şi dintr-un alt punct de vedere. După Catalogul
imprimatelor Bibliotecii Naţionale, L.C. este Louis Constantin (cu numele monahie, fratele Anaclet), iar F.P.B. este
Mathieu Bransiet (cu numele monahie, fratele Filip). S-ar părea că aceasta n-ar avea nici o importanţă pentru viaţa lui
Braille şi totuşi, are. La Institutul regal existau două curente potrivnice: directorul Pignier era acuzat de clericalism de
către Dufau, adjunctul său, care era şi prim institutor. Mai târziu Guadet în lucrarea sa Institutul tinerilor orbi105 în
pagina 93 publică o listă a lucrărilor imprimate sub directoratul lui Pignier, numai cu intenţia de a dovedi că nu se
tipăreau decât cărţi de rugăciune sau lucrări scoase de editurile conformiste; este de remarcat că el nu citează Scurta
istorie din 1837 şi găseşte de cuviinţă să redacteze o nouă lucrare de istorie, care a fost imprimată câţiva ani mai târziu,
dar cu litere latine în relief, de data aceasta, într-un moment când sistemul Braille era într-o dizgraţie oficială. Ori de
câte ori chestiunile confesionale au fost amestecate cu cele pedagogice, dezbaterea asupra învăţământului istoriei a
fost totdeauna aşezată pe primul plan. Astăzi, pentru noi, aceste discuţii nu prezintă nici un interes, totuşi ele au meritul
de a fi dat naştere la trei lucrări aparţinând lui Guadet, Dufau şi Pignier în ordine cronologică, din care putem culege
 preţioase amănunte asupra originilor sistemului Braille. Ele erau cât pe aci să compromită pentru totdeauna difuzarea
acestui procedeu, deoarece, după cum vom vedea, au fost cauza concedierii lui Pignier, care pricepuse atât de bine
toate foloasele sistemului. (105 Această lucrare a fost mai întâi publicată în Analele educaţiei surdo-muţilor şi orbilor,
editate de Eduard Mor el. A apărut în volum la 1849. Ne referim la această ultimă ediţie.).
În adevăr, în 1840, Pignier care era acuzat de a corupe tineretul prin învăţământul istoriei, a fost scos la pensie
înainte de termen. Adjunctul Dufau, care i-a luat locul nu a fost de la început favorabil noului sistem. Dacă a fost o
eclipsă Braille, ea se plasează între 1840 şi 1850, în timpul celor 10 ani de la începutul directoratului Dufau. Această
eclipsă nu a fost însă decât parţială. La început respinsă pentru literatură, metoda Braille păstră însă oficial dreptul de
imprimare pentru muzică. Dacă Slujba morţilor imprimată în 1838 (M.V.H. No. 478) are încă notaţii liniare, Principiile de
armonie, ale lui Gauthier (M.V.H. 1404), Studiile lui Cramer (M.V.H. No. 1413) şi Culegere de cântece pe trei voci, de
Gauthier (M.V.H. No. 1413 bis.) toate trei publicate în 1839, prezintă particularitatea că textul este gofrat în litere
obişnuite, pe când muzica este imprimată după sistemul Braille (PI. IV A). Această soluţie hibridă a fost păstrată şi de
Dufau, deoarece în 1841 s-a imprimat la fel o metodă de pian de Lemoine (M. V. H. nr. 1414) şi în 1845, metoda de
Kalkbrenner (M.V.H. nr. 1415). În tot timpul acesta, elevii şi profesorii orbi ai instituţiei se foloseau de scrierea punctată
pentru tot ceea ce-i privea personal. S-a pretins că o făceau în ascuns, fără ştirea direcţiei. Aceasta e însă îndoielnic.
Muzeul Valentin Hauy păstrează câteva manuscrise din acea vreme. Unul din ele, Drumul crucii poartă desluşit
menţiunea „transcris de J. P. Lamirault, elev al Institutului regal, 1844”. Te întrebi de altfel cum s-ar putea ascunde ci-
neva pentru a scrie cu sistemul Braille, care este zgomotos şi pe lângă aceasta necesită şi un material special?
În anul 1847, s-a reînceput tipărirea textelor numai după sistemul Braille, mai întâi fără menţiunea originii
„Imprimeria instituţiei” dar totuşi în localul şi cu materialul acestei imprimerii. În aceste condiţii s-au tipărit: „Mic solfegiu”
(M. V.H. nr. 1410 probabil în 1847), Slujbă notată (M.V.H. nr. 1431; 1849), Imitaţia lui Isus Cristos (M. V.H. nr. 1434;
1849). Un fapt şi mai semnificativ încă: pe lista premiilor instituţiei apare un premiu de scriere în 1849, pentru secţia de
băieţi, iar în anul următor pentru fete. De treizeci de ani nu se “mai întâmplase aşa ceva, din timpurile eroice când se
înverşunau să facă pe orbi să scrie cu creionul caracterele de manuscris al oamenilor cu vedere. Atribuirea unui premiu
de scriere Braille presupune o instruire a acestui sistem în clase şi o dovadă de recunoaştere oficială106. De altfel
Dufau nu va întârzia să recunoască public superioritatea caracterelor Braille asupra celor cursive cu linii în relief imitate
după acelea care erau întrebuinţate atunci la Edinburg şi Philadelfia şi pe care el încerca să le impună la Paris. Dacă în
prima ediţie (1837) a lucrării sale, Dufau nu spune nici un cu-vânt despre Braille, în a doua ediţie (1850), consacră
acestui sistem mai multe pagini elogioase. La distribuirea solemnă a premiilor în ziua de 17 august 1852, el declară:
„Moartea ne-a răpit pe unul din profesorii noştri, îndemânatecul şi preţiosul Louis Braille, căruia orbii îi datorează acea
atât de simplă şi roditoare descoperire a scrierii cu puncte în relief, astăzi adevărata forţă motrice a succeselor”107. De
altfel nu încredinţase el orbului Remi Fournier transformarea imprimeriei Instituţiei Naţionale, în imprimerie Braille? (106
Articolul III al regulamentului interior din 28 oct. .1848, prevede pentru clasele elementare „Învăţământul scrierii cu
puncte”. Este vorba probabil de procedeul imaginat de Braille, pentru reprezentarea în relief a literelor obişnuite. Asupra
acestui procedeu, a se vedea cap. V.). (107 Palmares, 1852, p. 7.).
Această succesiune de date şi referinţe poate că nu va interesa decât pe istoriograf. Totuşi din ele reiese că
sistemul Braille s-a impus nu printr-un schimb de influenţe, ci printr-o presiune internă, prin însufleţirea celor care îl
foloseau şi care îi simţeau valoarea în fiecare zi, prin recunoaşterea celor cu vedere, răspunzători de educaţia orbilor,
prin progresele vădite, realizate după adoptarea acestui sistem. Un fapt simbolizează entuziasmul tinerilor orbi pentru
metoda cea nouă. În 1837 s-a decis imprimarea în caractere Braille a Scurtei istorii a Franţei despre care am mai vorbit;
din economie, nu s-a făcut decât un singur mulaj şi nu s-au turnat decât caractere cu 6 puncte. Elevii şi repetitorii tăiară
cu dalta punctele de prisos, pentru ca să formeze literele a, b şi z. Astfel, datorită convingerii şi răbdării care însufle-
ţeşte pe pionieri, ei creară materialul tipografic necesar la tipărirea lucrării.
După cât se pare, acest material improvizat s-a întrebuinţat la tipografia Braille până la 1854,'dată la care a fost
tipărit la Institutul din Paris o metodă de citire Braille în limba portugheză (M. V. H. No. 1439). De data aceasta au fost
gravate atâtea punctatoare câte erau necesare pentru diferitele litere, căci însuşi regele Braziliei Don Pedro al II-lea a
plătit din caseta sa personală cheltuiala lucrului şi în special a turnării noilor modele.
***
Data de 1854 poate fi considerată ca punct de plecare pentru difuzarea sistemului Braille în străinătate. În
vederea acestei difuzări, ediţia a 2-a din Procedeu (1837) prezenta la pagina 5 şi 8 rugăciunea Tatăl nostru în 6 limbi
(latina, franceza, italiana, spaniola, germana, engleza) cu text corespunzător în relief linear pe coloana vecină.
Ştim108 că acest volum a fost comunicat tuturor instituţiilor pentru orbi care existau la acea epocă: Philadelfia,
Glasgow, Edinburg, Bruxelles, Madrid, Perth, Copenhaga etc. Abatele Carton, directorul şcolii din Bruges, consacră
metodei Braille un comentariu în fiecare din volumele lucrării publicată despre orbi şi surdomuţi în 1838 şi în 1839(109)
Guadet însă este cel care a contribuit foarte mult la răspândirea sistemului în străinătate110. El aprecia mult această
metodă, căreia cu ocazia inaugurării unor noi clădiri pe bulevardul Invalizilor în 1844, îi consacra un lung expozeu111.
De la 1855 până la 1863, el publică Institutorul orbilor, un periodic foarte apreciat de educatorii străini şi în care, de mai
multe ori112 revine asupra foloaselor procedeului Braille. (108 Pignier, Studiu istoric, p. 107.). (109 Abatele Carton,
Surdomutul si orbul, t. 1, 1837, p. 223: t. II, 1839, p. 81.). (110 Despre Joseph Guadet (1795—1880) cf. M. de la
Sizeranne, Guadet şi orbii, Tournon, 1885.). (111 Cf. Analele de educaţie a surdomuţilor si orbilor, 1844, p. 80 la 91.).
(112 A se vedea mai ales t. I (1855—1856), p. 68—75—93— 116—121; t. II (1856—1857) pp. 95—141—162.).
Cu toată această propagandă, ascensiunea sistemului Braille a fost foarte înceată şi aceasta din cauza ideii
înrădăcinate că orbii nu trebuie să aibă un alfabet propriu.
Exemplul l-a dat Elveţia. În 1852 sistemul Braille şi-a făcut apariţia în azilul orbilor din Lausanne, fondat chiar
atunci (1843). Elevii apreciază repede meritele procedeului în aşa fel încât în 1858 el a fost întrebuinţat oficial în clase.
Directorul Hirzel nu i-a dat preferinţă decât după ce a făcut o călătorie de studii în Franţa, Germania şi Anglia. În 1860
fonda imprimeria azilului, care, la 31 decembrie în acelaşi an, tipări prima carte cu sistemul Braille în străinătate113.
Titlul cărţii era Evanghelia după Sfântul Ion. În curând urmară, în 1861, un Abecedar şi o Geografie (M. V. H., nr. 1454).
În 1866, presa din Lausanne tipărise 6 lucrări şcolare în limba franceză, 5 în germană (probabil primele care au fost
tipărite în această limbă) şi acea minunată ediţie a bibliei, versiunea protestantă a lui Osterwald, în 32 de volume (35 x
25), 24 pentru Vechiul Testament, 8 pentru Noul Testament, în total 4 600 de pagini, cu o greutate de circa 60 kg cu
legătură cu tot114. (113 De la 1835, adică aproape de la fondare, institutul din Woluwe-Saint-Lambert, lângă Bruxelles,
imprimă după metoda Braille, dar numai muzică după câte se pare.). (114 Cf. L. Bolii, Cronica azilului orbilor din
Lausanne (1843—1943), Lausanne, 1944.).
În ţările germanice, sistemului lui Braille — în forma lui originală — i-a trebuit patruzeci de ani ca să se impună.
I.W. Klein, fondatorul instituţiei din Viena, îi cunoştea existenţa în 1837 (115) şi Knie, fondatorul şcolii din Breslau aflase
despre el în 1841. Aceste două personalităţi însă nu au fost favorabile generalizării sistemului, imputându-i că ridică un
zid în plus între orbi şi sănătoşi. Se recunoştea că procedeul Braille aducea foloase netăgăduite orbilor, dar se
respingea în acelaşi timp acest sistem care nu era făcut pentru vedere şi pe care oamenii cu vedere nu-l puteau citi
decât după ce se căzneau să-l înveţe. După cum va spune Koechlin116, se cerea un mare sacrificiu din partea
săracului în folosul bogatului. Se invoca mai ales autoritatea lui Knie, pentru că el era orb şi avea părerea că „Pentru
învăţătura orbilor, trebuie să folosim mai întâi de toate procedeele pe care le-au descoperit chiar ei”. Cu toate acestea,
în 1858, Knie, fără îndoială sub influenţa lui Guadet, insera un alfabet Braille la sfârşitul ediţiei a 5-a a cărţii sale177 şi
în acelaşi timp, luă parte şi el la difuzarea sistemului, comentându-l în „Organul” instituţiilor de surdomuţi şi orbi. (115 J.
W. Klein, Istoria educaţiei orbilor şi a aşezămintelor dedicate orbilor în Germania, 1837.). (116 Fondatorul şcolii de orbi
din Ilzach, lângă Mulhouse, care era orb, preconiza sistemul Braille, încă din 1864 şi se arătă un aprig apărător al lui la
Congresul din 1878 de la Paris.). (117 Knie, Introducere în tratamentul adecuat copiilor orbi.).
Dar o nouă cursă se întinde sistemului francez. Saint-Marie din Leipzig alcătui un alfabet în care litera p cea
mai frecventă în limba germană avea un semn cu mai puţine puncte. În acest fel prima serie Braille ajungea să
reprezinte literele e, n, r, u, i, l, p, g, d, f. Economia, de puncte era de 20%, dar aceasta nu reprezenta un' folos decât
pentru scrierea cu punctatorul şi nu aducea nici un câştig de spaţiu, numărul caracterelor fiind acelaşi. Ca urmare,
primul congres al institutorilor de orbi (Leipzig 1873) se găsi în faţa unei mari confuzii. De pildă, în Austria planul de
studii din 16 septembrie 1867, aprobat de Ministerul instrucţiei publice, introduse sistemul Braille în Instituţia imperială şi
regală din Viena118, dar directorul Pablasek, rămase partizanul studiului simultan al caracterelor romane şi Braille. La
al doilea congres (Dresda, 1876), 14 şcoli se pronunţară pentru Braille adaptat la limba germană şi numai 11 pentru
sistemul Braille original. Vom vedea mai departe în ce mod congresul de la Paris făcu să se încline balanţa în favoarea
acestuia din urmă. (118 Cf. Al. Meii, Istoria institutului regal-imperial de educaţie a copiilor orbi din Viena, Viena, 1904,
p. 183.).
În Anglia, adoptarea sistemului Braille a fost deosebit de anevoioasă. În 1868, cel puţin 4 sisteme cu caractere
obişnuite în relief (Moson, Fry, Alston, Gall) şi 2 sisteme stenografice (Lucas şi Frere) îşi împărţeau bunăvoinţa
directorilor de şcoli pentru orbi. Atunci interveni dr. Armitage, fondatorul lui „British and Foreign Blind Association for
Promoting the Education of the Blind”119. El făcu să se admită ideea că numai orbii trebuie să decidă, care din sisteme
le poate fi mai de folos. Organiză deci un Comitet numai din orbi, care întrebuinţau cel puţin trei din sistemele în vigoare
pe atunci: din acestea ei trebuiau să aleagă. În 1870, comitetul se pronunţă pentru Braille, ca procedeu de scriere,
rezervând o formă modificată a sistemului Moon (PI. IV c) pentru imprimările în relief. Dar sistemul Braille se impuse în
curând, atât pentru imprimare, cât şi pentru manuscris. În 1871, din 46 lucrări consacrate în majoritate educaţiei orbilor
la domiciliu, una singură menţiona procedeul Braille în prospect: în 1883, datorită acţiunii energice a d-rului Armitage şi
a publicaţiilor iui, din care prima foarte modestă, tipărită în 1870, cea mai mare parte din şcolile de orbi engleze adop-
taseră sistemul francez120. (119 „Asociaţia orbilor din Marea Britanic şi străinătate pentru promovarea educaţiei
orbilor”.). (120 Cf. Armitage, Educaţia si folosirea orbilor, edit. Londra, 1886.).
În 1878 are loc la Paris importantul Congres Universal pentru îmbunătăţirea soartei orbilor şi surdomuţilor.
Comisiunea H primise mandatul să „studieze diferite metode de tipărire şi scriere în vederea unificării sistemelor”. Au
fost reprezentate: Germania, Anglia, Austria, Ungaria, Belgia, Danemarca, Franţa, Olanda, Italia, Suedia şi Elveţia.
Concluziile formulate de dr. Meyer director al şcolii de orbi din Amsterdam au fost discutate foarte mult în şedinţa
plenară de la Tuilleries, pavilionul Flore, la 27 septembrie 1878. După ce a fost îndepărtat sistemul Moon, ca sistem
principal şi respinsă propunerea americanului Smith care voia ca în fiecare limbă să se aleagă semnele care se
formează mai repede pentru figurarea literelor celor mai mult întrebuinţate121 ceea ce echivala cu crearea a tot atâtea
alfabete câte limbaje. Comisia a avut de suportat atacul partizanilor literelor obişnuite în relief. Purtătorul de cuvânt al
acestora, englezul Johnson declara: „Sistemul Braille convenţional şi special, desparte pe orb de cel cu vedere...
Întâietatea trebuie lăsată caracterelor romane în relief”122. În sfârşit, după ce directorul Meyer a precizat: „Propunând
adoptarea sistemului Braille, am înţeles să vorbim de sistemul Braille nemodificat, de acela francez şi nu de un
altul”123, şi după discuţii „Congresul (Darea de seamă p. 153) se pronunţă cu o mare majoritate pentru generalizarea
sistemului Braille, nemodificat”. Decizie capitală pe care în urmă se vor sprijini ton partizanii universalizării ordinii
originale a clasificării semnelor. Începând din anul următor (Al III-lea congres al institutorilor pentru orbi, Berlin, 1879),
Germania aplică integral procedeul şi renunţă la sistemele dizidente. (121 A se vedea memoriile sale, în Dare de seamă
asupra lucrărilor Congresului, Paris, Imprim. Nat. 1879, p. 287. De notat că lucrări contemporane au arătat că semnele
Braille care se citesc cel mai uşor nu sunt cele cu puncte mai puţine, ci cele care generează mai uşor imaginea.
(Despre aceasta Burklen, Psihologia orbilor, Leipzig, 1924)). (122 Cf. Dare de seamă asupra lucrărilor Congresului, p.
145.). (123 Cf. Dare de seamă asupra lucrărilor Congresului, p. 148.).
Dintre toate statele cu grai european numai Statele Unite ale Americii n-au urmat curentul decât mult mai târziu.
Pe la 1885, situaţia imprimării în relief era acolo din cele mai încurcate. La Saint-Louis se întrebuinţa sistemul Braille şi
caracterele romane în relief; la Philadelfia, sistemul Braille, sistemul Moon şi cel roman; la Boston cel roman şi sistemul
Braille american, compus din aceleaşi semne ca şi Braille-ul original, dar aşezate după vederile iui Smith, expuse mai
sus, într-o ordine care se presupunea că se potriveşte mai bine nevoilor limbii engleze. În toate celelalte institute, se
întrebuinţa în mod obişnuit sistemul roman şi „Punctul New York” sau „Sistemul Wait”.
Pe la 1866, Russ, directorul şcolii de orbi din New York, născoci un nou sistem şi anume: aşeză orizontal axul
cel mare din dreptunghiul generator al caracterului Braille; în acest fel se câştigă loc şi se construi pe acest principiu un
fel de stenografie.
Urmaşul lui, Wm.B. Wait, reluă ideea şi făcu un alfabet ale cărui caractere nu aveau toate decât două puncte
înălţime şi cel mult trei lărgime pentru literele mici, 4 pentru cele mari şi semnele de punctuaţie. În acest fel se câştiga
loc (cam 25%) dar în schimb printre alte neajunsuri, citirea era mai grea şi literele nu ajungeau aşa bine sub degete.
Lupta a început mai întâi împotriva sistemului roman. Partizanii acestei soluţii rămaseră cu îndărătnicie legaţi de
principiul lui Hauy, după care orbul nu trebuia să se deosebească de omul cu vedere prin sistemul alfabetic. La care
Wait răspunse, întrebând: ce anume apropie mai mult pe orb de cel cu vedere, caracterele pe care sănătoşii le pot citi,
dar orbii nu le descifrează decât încet, sau un sistem special, care se deosebeşte de acel al oamenilor cu vedere, dar
care să permită orbilor să se apropie de rapiditatea cititului lor? Apoi au fost atacaţi susţinătorii sistemului Braille pur şi
Braille american. Către anul 1890, Hali inventă o maşină de scris şi o maşină de stereotipare, care se potrivea celor
două sisteme din urmă. Ca răspuns, apărătorii lui Wait prezentară „Kleidograful”, aparat cu care se putea scrie mai
repede „Punctul de la New York”.
Două împrejurări erau să aducă victoria acestui „punct de la New York”. Wait avea o mare influenţă asupra
directorilor de scoli. Constituindu-se o majoritate dintre aceştia, American Printing House for the Blind (întreprinderea
americană de tipărituri pentru orbi) din Louisville, întreţinută de ultimii federali, tipărea bineînţeles aşa cum cerea
majoritatea. Pe de altă parte importul în America a cărţilor lui Braille, imprimate în Anglia, erau taxate foarte mult la
vamă, ceea ce împiedica răspândirea sistemului. Cu toate acestea, datorită însuşirilor lui, sistemul Braille trebuia să
izbutească. Trebuia să se sfârşească o dată cu risipa de timp şi bani prin tipărirea aceleiaşi reviste în trei alfabete
deosebite. La congresul de la Little Rock (1910) se hotărî definitiv acest punct de vedere şi începând din 1917 nu a mai
existat în America decât un singur sistem de scriere pentru orbi: sistemul Braille original.
Alte două date însemnate marchează istoria expansiunii Braille: 1929 şi 1949.
În 1929, o comisie de specialişti, întrunită la Paris, la sediul „American Braille Presse” din care făceau parte
reprezentanţii Germaniei, Angliei, Statelor Unite ale Americii şi ai Franţei, puseră la punct o notaţie muzicală
internaţională Braille. Aceasta era foarte necesară deoarece, pentru a nu mai vorbi de încercările sporadice124 şi de
hotărârile care nu au fost niciodată aplicate125, două mari tipuri de ediţii îşi împărţeau dacă nu favoarea acelor care le
întrebuinţau, cel puţin favoarea tipografilor. Germania, Franţa, Italia şi toate ţările care se aprovizionau cu muzică Braille
de la Paris, rămăseseră credincioase notaţiei unificate care se stabilise la congresul de la Colonia (1888). Această
notaţie, afară de câteva mici amănunte, reproducea pe aceea care fusese pusă la punct de profesorii Institutului din
Paris şi pe care Levitte126 o prezentase la Congresul din 1878. Pe de altă parte „National institute for the Blind”, de la
Londra, făcea opinie separată, în plin război mondial, inspirându-se din sistemul propus de scoţianul Stericker în 1912 şi
imprimând în 1917 un nou cod pentru scrierea de muzică în relief. (124 Încercare Savary-Mahaut (Jersey, 1886) Notaţia
muzicală a sistemului Watt, (cf. Key to the New-York Point, N. York. 1893, p. 10)). (125 Congresul din Dusseldorf,
1903.). (126 Levitte, Anaglyptografia şi rafigrafia lui Braille, 1880, P- 13 şi urm.).
În realitate nu era nici o divergenţă în ceea ce priveşte semnele fundamentale la care se oprise Louis Braille în
1837 pentru reprezentarea notelor, a valorilor, pauzelor etc. ci numai cu privire la rânduirea acestor caractere. La
originea acestor divergenţe a existat o singură dificultate de ordin psihologic: cerinţele citirii Tactile impuneau numai o
aşezare orizontală a semnelor, ceea ce nu prezenta nici o greutate când era vorba de a transcrie un text literar ale cărui
caractere se succedau liniar. Dar cum ai fi putut să te lipseşti cât de puţin de foloasele pe care le prezintă pentru cel cu
vedere, suprapunerea pe mai multe etaje a semnelor muzicale, ba chiar şi a cuvintelor când era cazul? Aceasta era
problema care a dat naştere la soluţii diferite, după epoci şi ţări. Ea era legată de o problemă pedagogică: aceea de a
realiza cele mai bune condiţii pentru asimilarea unui text muzical, de către un tânăr orb şi de o problemă practică,
aceea a descifrării „unei lecturi vizuale” cu degetele. Aceasta interesa în special pe cântăreţii care aveau libertatea
ambelor mâini, pe profesorii de muzică care trebuie să aibă posibilitatea de a urmări partitura cu o mână, supraveghind
în acelaşi timp cu cealaltă degetele şi ţinuta elevului, apoi pe organişti având facultatea de a acompania cu mâna şi
eventual cu pedala.
În primele ediţii de muzică Braille127 se suprimă pur şi simplu tot ce ar fi putut încetini citirea (indicaţii de
nuanţe, articulării, digitaţie). Mai târziu (1860—1870), profesioniştii deveniră mai exigenţi, dar aceasta a fost în dauna
rapidităţii descifrării. Din această pricină, încă din această epocă, Ballu128, înclină pentru imprimarea aceleiaşi bucăţi
în două ediţii, una simplificată, cealaltă completă. La origine (Studiile lui Cramer 1839), se scria alternativ, o linie în
Braille pentru mâna dreaptă şi una în Braille pentru mâna stângă. În 1852 (Studiile lui Kalkbrenner) s-au fixat la o
alternanţă prin fraze mai mult sau mai puţin lungi, dispoziţie care s-a menţinut în Franţa, pe câtă vreme în Anglia, s-a
preferat realizarea alternanţei la nivelul măsurii (sistem bar and bar), măsura mâinii stângi precedând pe aceea a mâinii
drepte129. (127 A se vedea mai ales Studii Kalkbrenner si exerciţiile lui Cramer (Inst. Nat., 1852)). (128 Cf. Gui1beau,
Studiu asupra istoriei muzicografiei Braille, în (Le Valentin Hauy, 1922, p. 27)). (129 Alternanţa măsură cu măsură a
fost încercată în Franţa încă din 1892 (Soeurs Aveugles de Saint-Paul). Măsura mânii drepte era înaintea celei pentru
mâna stângă, ceea ce de bună seamă a făcut ca încercarea să nu fie luată în consideraţie.).
Divergenţele de aceeaşi natură se vor regăsi pentru transcrierea textelor comportând cuvinte şi muzică. Ediţia
din 1837 a Procedeului de Louis Braille reproduce o romanţă de Loisa Puget: corespondenţa cuvintelor şi a muzicii
alternate prin fraze, este asigurată prin litere. Pentru scrierea de plaint-chant, Ballu imaginează, cam pe la 1876, ca
fiecare cuvânt să fie urmat de notele care privesc acel cuvânt. Acest fel de tipărire, adoptat în ediţiile franceze de cânt
gregorian în sistemul Braille, tinde să substituie o citire succesivă, rapidă, a cuvintelor şi muzicii, percepţiei lor
simultane.
Se pare că cei care citesc bine, lectorii antrenaţi, sunt mulţumiţi cu acest sistem; cititorii mijlocii însă preferă să
nu urmărească decât muzica în timpul execuţiei lăsând cuvintele pe seama memoriei. Acestora din urmă le-ar conveni
poate alternanţele mai puţin dese de cuvinte şi muzică sau, aşa cum s-a propus uneori aşezarea linie cu linie sau
juxtapaginală.
Scrierea acordurilor trebuind să fie orizontală130, a dat şi ea loc la variante. Braille, după cum am văzut,
imaginase „semnele de intervale” (secunde, terţe etc.) care urmau unei note, indicând acordurile acelei note. Ca să
reiasă cântecul de o parte si acompaniamentul de cealaltă, el scria acordurile pentru mâna stingă urcând pe partitură,
— sus, — si coborând pentru mâna dreaptă. În Belgia la Institutul regal de la Woluwe Saint-Lambert (lângă Bruxelles),
iar în Anglia (cod 1917) dimpotrivă acordurile se scriau întotdeauna urcând131. Prin 1855, orbul Abreu, profesor de
muzică la Colegiul naţional de surdomuţi şi orbi din Madrid, imagină un sistem care în Spania va rămâne în vigoare 50
de ani. Avea însă neajunsul de a cere 4 puncte în înălţime în loc de trei. Guadet l-a combătut în lucrarea Institutorul
orbitor132. Totuşi sistemul conţinea o idee ademenitoare pentru notarea acordurilor: acestea nu mai erau reprezentate
prin semne de intervale cu valoare relativă, ci chiar cu figura notelor care intrau în acorduri, dispusă în partea de jos a
căsuţei. Ideea a fost reluată de un mexican orb d. Mezza, prin 1920, însă de data aceasta în cadrul obişnuit al
sistemului Braille. Poate că este păcat că Braille nu s-a oprit la acest fel de reprezentare a acordurilor, acum însă ar fi
prea târziu pentru a ne putea gândi la o schimbare, stocul -de muzică în relief fiind considerabil. (130 În Tratatul de
armonie al lui Russel (Inst. Imper. din Paris 1860) acordurile se scriau totuşi suprapunând notele, ca in scrierea
obişnuită.). (131 Această aşezare a fost mai întâi prevăzută de Braille. apare în completarea făcută probabil în 1834,
ediţiei originale a procedeului său (cf. mai sus p. 52)). (132 Ianuarie 1857, t. II, p. 90.).
***
Pretutindeni unde orbii citesc, ei se folosesc de sistemul Braille — experienţa a dovedit că pipăitul refuză orice
altă soluţie — dar citesc nu întotdeauna cu alfabetul Braille. Când una din ţările cu alt grai decât cel european a voit să
adopte alfabetul local pentru nevoile orbilor, de cele mai multe ori s-a procedat în felul următor: s-a aşezat în faţa
tabloului de semne Braille alfabetul local, apoi s-a atribuit primei litere a alfabetului, primul semn din tablou, literei a
doua semnul al doilea şi aşa mai departe, până la epuizarea literelor. Procedeul era simplist, însă frumoasa simetrie a
tabloului Braille era ispititoare. S-a presupus că în acest fel tinerii orbi şi cei care au orbit mai târziu, cunoscând pe de o
parte alfabetul lor şi pe de altă parte asimilând cu uşurinţă ordinea semnelor Braille, puteau învăţa mai repede să
citească. În acest mod însă, s-a ajuns la un rezultat curios: bunăoară, a treia literă din alfabetul arab tradiţional
corespundea la sunetul t al alfabetului roman şi se găsea reprezentat în sistemul Braille printr-un semn — al treilea din
tablou — corespunzător literei c din alfabetul roman; aceasta era suficient ca toate literele următoare să fie deplasate.
Mai mult decât atât, în aceeaşi ţară, de pildă — în India, din cauza numeroaselor dialecte, fiecare având o
clasificare alfabetică deosebită, acelaşi sunet era reprezentat diferit în sistemul Braille, de la o regiune la alta.
În 1949 U.N.E.S.C.O. solicitat chiar de guvernul indian şi-a însuşit problema. Sir Clutha Mackenzie a fost
însărcinat cu studiul istoric şi critic al acestei probleme. De la 15 la 21 decembrie 1949, un comitet de experţi întruniţi la
Paris, la casa U.N.E.S.C.O., stabili principiile care urmau să prezideze la unificarea diferitelor alfabete Braille, principii
care au fost adoptate ulterior în martie 1950 de către o conferinţă mai generală. În iunie a aceluiaşi an hinduşii
schimbară poziţia luată în 1947(133) şi acceptară recomandările U.N.E.S.C.O. Puţin mai târziu, în februarie 1951, la
Beyrouth s-a ajuns la acelaşi rezultat pentru limbile arabe. (133 Raportul experţilor Comitetului despre sistemul Braille
indian uniform, New-Delhy, 1947.).
Dar opera U.N.E.S.C.O. nu s-a terminat numai cu atât. Aplicarea sistemului Braille limbilor din extremul orient
ridică probleme deosebite. În Japonia unde scrierea este silabică, s-a realizat o curioasă adaptare Braille, în care grupa
fundamentală este construită pe 3 puncte, în loc de 4 ca în sistemul Braille clasic. Indochina, unde scrierea e
romanizată de mai multe secole, foloseşte alfabetul Braille încă din 1899. În China unde au fost introduse mai multe
alfabete, problema sunetului se complică cu aceea a tonului, care se deosebeşte de la o regiune la alta. În sfârşit
limbile aşa-zise „tribale” din Africa, într-o zi vor avea şi ele adaptarea lor.
În cazul când aceeaşi limbă este vorbită pe continente diferite, este de cea mai mare însemnătate, ca nu numai
alfabetul dar şi codul prescurtărilor întrebuinţat în sistemul Braille să fie acelaşi. De-abia în 1932 s-a realizat un acord
pentru limba engleză între imprimeriile britanice şi americane. Pentru spaniolă nu există încă acord. Argentina şi-a
creat un sistem care se deosebeşte de cel de la Madrid134. În ceea ce priveşte unificarea notaţiilor de matematică şi
ştiinţă, pe care începuse să o ia în dezbatere congresul de la Viena 1929, discuţiile vor trebui să fie reluate135. (134
De la 26 noiembrie până la 2 decembrie 1951 la Montevideo, spaniolii şi hispano-americanii au căzut de acord asupra
unui sistem uniform „Braille” prescurtat; portughezii şi brazilienii au procedat la fel.). (135 Aceasta va fi una din sarcinile
Consiliului mondial Braille, care a fost instituit recent de U.N.E.S.C.O. pentru rezolvarea problemelor de scriere a
orbilor.).
***
Tehnica de producţie a sistemului Braille iese din cadrul lucrării noastre136. Ne vom mulţumi de a arăta aici pe
scurt eforturile depuse pentru micşorarea celor două neajunsuri ale sistemului: spaţiul prea mare pe care-l ocupă şi
încetineala întrebuinţării lui. (136 Subiectul a fost tratat de Q. Perouze, Cartea orbului, Paris, 1917.).
Braille cere mult spaţiu. Într-un decimetru pătrat137 nu se pot plasa mai mult de 140 caractere sau spaţii în
vreme ce 1 decimetru pătrat din prezentul text numără vreo 1 350. În trecut a fost vorba să se reducă mărimea literelor:
la Woluwe-Saint-Lambert, lângă Bruxelles, s-a utilizat multă vreme aşa-zisul „fin lignage” (1,8 mm între vârfurile celor
două puncte învecinate), dar în cele din urmă s-a revenit la sistemul adoptat de Braille (2,4 până la 2,5 mm), pentru că
anumiţi orbi, în special aceia care şi-au pierdut vederea mai târziu, nu citeau decât foarte încet „punctele belgiene”.
(137 Caracterele lui Valentin Hauy (50 pe decimetru pătrat) iar cele ale lui Guillie (100 pe decimetru pătrat) ocupau şi
mai mult loc. În schimb ale lui Dufau (250 pe decimetru pătrat) erau mult mai fine. Dar ne amintim că se citeau foarte
anevoie si nu se puteau scrie.).
Încă de timpuriu138 folosirea ambelor pagini ale hârtiei a fost o preocupare serioasă. S-au construit mai întâi
plăci cu „interlinii” care, îndepărtând liniile la o distanţă egală cu înălţimea unui caracter şi inserând liniile verso-ului în
acest interval, permit recuperarea spaţiului dintre două rânduri pe faţă, realizându-se astfel un câştig de spaţiu de 35%.
Astăzi se practică în mod curent „interpunctul” ajuns posibil printr-un decalaj al paginii deja scrise pe recto, sau a
rigletei ghid: câştigul este astfel de 100%. (138 Prima încercare a fost făcută în 1834, de către Alexandre Fournier, fost
elev al lui Hauy, care nu trebuie confundat cu Remy Fournier, căruia Dufau îi încredinţa sarcina de-a organiza
tipografia Braille, în 1852, trei luni după moartea inventatorului.).
Câteodată tiparul a urmat, altă dată a precedat, această mişcare. În anul 1849, pe când Braille mai era în viaţă,
Laas d'Aguen, supraveghetor la internatul Institutului naţional inventă stereotipia în relief, imprimând, pentru fiecare
pagină, numai un singur clişeu pe o singură faţă. Pe la 1867, Ballu şi Levitte, ale căror nume le vom reîntâlni, au făcut
deodată două clişee, după două foi de metal suprapuse, cea de-a doua slujind de matriţă pentru relieful primei foi şi
reciproc, în cazul când s-ar fi făcut imprimări în interlinii. Aceste imprimări s-au generalizat după 1875. În,curând însă
ele au cedat locul stereotipiei (procedeul Ballu 1888) sau tipografiei (procedeul Balquet, 1899) interpuncte.
Dacă străinătatea, convertită mai târziu la Braille, nu a mai avut decât să aplice îmbunătăţirile puse la punct la
Institutul din Paris, în schimb noi îi datorăm primele maşini de scris Braille (Hali în America, Picht în Germania, 1895).
Aceste mecanisme nu aveau decât 6 clape (una pentru fiecare punct) şi un spaţiator care îngăduia să se obţină cu o
singură bătaie toate punctele pentru formarea unei litere, sporind rapiditatea scrierii. În vreme ce cu punctatorul este
greu să depăşeşti 50—60 caractere pe minut, cei pricepuţi ating cu uşurinţă un număr îndoit la maşină — şi cu mai
puţină osteneală. Cât despre rapiditatea lecturii tactile, ea variază mult după subiect: cititorii mediocri trebuie să se
mulţumească numai cu 60 cuvinte pe minut, dar sunt destul de numeroşi orbii care depăşesc 100 cuvinte pe minut
pentru a nu aminti de viteze excepţionale, mai rare.
Pentru a micşora volumul cărţilor şi a spori rapiditatea lecturii şi a scrisului, pretutindeni se face apel la contra
acţiuni. Prescurtările prevăzute de Braille erau — după câte am văzut — de tip stenografie; prescurtarea „Soissons”,
care apăru puţin mai târziu, era încă nemulţumitoare din punct de vedere ortografic, acea stabilită de La Sizeranne în
1882, încearcă să remedieze această insuficienţă. Este vorba de sistemul amplificat în 1924 şi revăzut recent, care în
clipa de faţă se găseşte în uz. Acesta cuprinde nu numai prescurtările cuvintelor curente (b, bine; c, ce; f, a face etc.)
dar şi prescurtări de grupuri de litere în interiorul aceluiaşi cuvânt (an, en, in, etc, br, cr, dr etc). Trebuie să cunoşti
sistemul Braille pentru a înţelege pe deplin economia şi ingeniozitatea contracţiilor. Semnele sunt — pe cât posibil —
„vorbitoare”, adică amintesc printr-o particularitate oarecare, lucrul pe care-l reprezintă. Dacă ne raportăm la alfabetul
Braille şi socotim bunăoară că î şi punctuaţia: sunt formate cu c, vom înţelege de ce î ajunge să reprezinte cuvântul cet
(acest) sau, în interiorul unui cuvânt şi înaintea unei vocale, grupul cl; de asemenea de ce punctuaţia: figurează cr
înaintea unei vocale şi con înaintea unei consonante.
Toate acestea par destul de confuze celor neiniţiaţi, iar Braille-ul prescurtat, un sistem greu de asimilat. Şi
totuşi nu este decât o aparenţă. Pe de o parte sub degetele unui orb, fie că citeşte Braille integral sau prescurtat, în
subconştientul său se creează structuri tactile în aşa fel încât adeseori nu mai este în stare să precizeze dacă a citit
„litere integrale” sau contractate. Pe de altă parte, marea majoritate a cărţilor care împodobesc rafturile bibliotecilor
pentru orbi sunt scrise după sistemul prescurtat, în folosinţă actualmente: totuşi toate aceste volume au fost transcrise
benevol de oameni cu vedere, ca o dovadă strălucită că alfabetul Braille şi sistemul lui de aplicare nu sunt chiar atât de
greu de deprins pentru ei.
CAPITOLUL V
ULTIMELE INVENŢII ŞI ULTIMII ANI AI LUI BRAILLE
O dată alfabetul său pus la punct definitiv, Braille nu se opri aci. Dădu fraţilor săi, orbi, posibilitatea să citească
mai iute decât ar fi putut mai înainte. Astfel le îmbunătăţi simţitor condiţiile absolut necesare pentru asimilarea culturii şi
în acelaşi timp le dădu mijloacele să corespondeze între ei. Dar dacă scrisul cu puncte în relief este singurul care poate
răspunde exigenţelor pipăitului, el nu convine de loc vederii. Deşi un om cu vedere îl poate deprinde foarte iute, ba
poate chiar îl şi citeşte mai iute decât un orb cu degetele sale, iar scrisul îl execută fără greutate139 totuşi nu realizează
condiţiile prielnice pentru o bună lectură vizuală. Litera este prea mare140, ea nu iese în evidenţă decât prin relieful
său, adică prin umbra punctului, pe un fond de aceeaşi culoare, ceea ce face ca lectura să fie obositoare în cele din
urmă. O pagină imprimată negru pe alb, prin varietatea caracterelor folosite (majuscule, minuscule, cursive, aldine etc.)
este un adevărat tablou pentru ochi. Dimpotrivă pagina lui Braille, cu multiplicitatea punctelor sale având aceleaşi
gabarite, nu alcătuieşte de loc o imagine. Pentru cel cu vedere care o priveşte pentru prima oară este chiar
respingătoare şi nu se gândeşte că n-ar fi tocmai aşa dacă ar cunoaşte sistemul şi dacă fiecare caracter ar avea pentru
el o semnificaţie. (139 Cea- mai mare parte a volumelor care împodobesc rafturile bibliotecilor noastre pentru orbi, au
fost transcrise:u mâna sau cu maşina de copişti benevoli, care au învăţat au numai Braille-ul integral, ceea ce în
realitate nu este decât un joc, dar chiar şi diferitele sisteme de „prescurtări ortografice”, care îngăduie reducerea
volumului cărţilor. Aşa se întâmplă că „Biblioteca Braille” din Paris numără 150 000 volume scrise de mână; de
asemenea „National Library for the Blind” din Londra are tot 150 000 volume. N-am putea aduce dovezi mai strălucite
despre uşurinţa folosirii sistemului Braille de către cei cu vedere.). (140 Şase până la 8 milimetri înălţime, pe 3—4
lăţime.).
N-am putea spune dacă Louis Braille a avut sau nu intuiţia uniformităţii deznădăjduitoare a scrierii sale, pentru
ochiul care este silit s-o practice în fiecare zi şi pentru creierul unui ins cu vedere, care n-are nici un interes să-şi
formeze structurile pe care exerciţiul şi necesitatea le creează în creierul orbului, când degetele lui parcurg
misterioasele şiruri de puncte. Dar vigurosul bun simţ al genialului inventator nu l-a situat între acei utopişti, care făcând
din infirmitatea lor centrul lumii, cer periodic ca sistemul Braille să fie învăţat obligator în şcolile primare, unde cei cu
vedere să fie obligaţi a-l învăţa, pentru a putea coresponda cu orbii şi chiar a transcrie cărţi pentru ei. El ştia foarte bine
că pentru copiii cu vedere această deprindere ar fi fost doar un joc. Într-adevăr, potrivit regulamentului, Institutul primea
şi elevi cu vedere, care, în schimbul instrucţiunii primită gratuit, aduceau tinerilor orbi unele servicii mărunte: îi călău-
zeau când ieşeau din Institut, scriau şi citeau corespondenţa lor ş.a. Braille cunoştea prea bine aptitudinile acestor copii
de vreme ce în cursul anilor şcolari 1831 —1834 el le preda gramatica şi geografia141. Fără îndoială că încă de la
început ei au urmărit realizările repetitorului lor. Folosiţi în mod regulat la imprimeria aşezământului, de sigur că ei şi
succesorii lor au fost aceia care au tipărit şi au executat clişeele pentru cărţile lui Braille. (141 Pignier, Notă biografică,
p. 11.).
Dar dacă cei mai apropiaţi din preajma unui orb sunt susceptibili să se intereseze de sistemul lui propriu de a
scrie, aceasta nu înseamnă că majoritatea trebuie să se supună exigenţelor derivând din comoditatea unei minorităţi,
care din punct de vedere numeric rămâne totuşi puţin importantă. Orbii sunt cei care trebuie să se străduiască a îi cât
mai aproape de oamenii cu vedere. Astăzi maşina de scris, inventată parcă anume pentru ei şi pe care ei o pot mânui
fără ca mecanismul să suporte cea mai neînsemnată adaptare, oferă o soluţie din cele mai bune. Dar în 1835 nu exista
încă dactilograf ia. Pentru a coresponda cu cei cu vedere fără ajutorul unei terţe persoane, orbii n-aveau pe atunci alte
mijloace decât să mânuiască tocul sau creionul. După cum am văzut, s-au şi făcut multe eforturi pentru a-i deprinde,
dar ştim de asemenea că rezultatele au fost destul de mediocre. Se pare totuşi că Braille a practicat cu succes scrisul
cu creionul. Pignier ne asigură, ba chiar spune: „S-au păstrat scrisori scrise de el”142. Acest fel de a scrie atât de
anevoios totuşi nu putea să-l satisfacă şi pe cel care îşi făurise un ideal din a dota pe orbi cu unelte care să le asigure
independenţa. Ori cât ar fi fost de mari străduinţele în acea epocă (şi reluate mai târziu)143 pentru a face pipăibilă
scrierea cu creionul şi a o pune astfel sub controlul degetelor, rezultatul acestor încercări au rămas întotdeauna destul
de slabe. Trebuiau să rămână astfel nu numai din motive tehnice, ci mai ales psihologice, aceleaşi care au dovedit cât
de improprie este pentru procedeele de lectură tactilă utilizarea trăsăturii netede, curbe sau drepte. Totuşi era esenţial
ca orbul să poată controla ceea ce scria144 şi ca cel cu vedere căruia nu prea îi era pe plac să-şi însuşească sistemul
Braille, să dispună de un aparat şi o metodă cât mai simplă, cu ajutorul cărora să poată oferi corespondentului său orb
un text descifrabil prin pipăit. (142 Pignier, Notă biografică, p. 18. Cercetările noastre pentru găsirea acestor scrisori au
rămas infructuoase până acum. Regretăm foarte mult, nu numai pentru că am fi ajuns în posesia unor autografe
autentice, dar prin conţinutul lor aceste documente ne-ar fi instruit poate mai mult despre personalitatea lui Braille, atât
de atrăgătoare, după spusele prietenilor săi. Braille era într-adevăr unul din cei 3 sau 4 orbi ai Institutului din Paris care
după mărturia abatelui Carton (a se vedea la p. 22) ştiau să scrie? Nu putem răspunde afirmativ. În tot cazul
testamentul său poartă menţiunea: „După o nouă lectură... făcută testatorului care a declarat că fiind lipsit de vedere nu
poate scrie, nici semna”.). (143 A se vedea bunăoară încercările contelui Beaufort (1882), păstrate la Muzeul Valentin
Hauy, str. Duroc 9, Paris.). (144 Maşina de scris nu rezolvă această ultimă problemă. Iată de ce, în 1922 un inginer
francez, care şi-a pierdut vederea în războiul din 1914—1918, d. Boquet, se gândi să cupleze o maşină de scris
obişnuită cu una sistem Braille. Dacă orbul folosea prima, cea de-a doua producea în chip automat în Braille textul
bătut la maşină negru pe alb şi vice-versa. Dacă această invenţie n-a cunoscut onoarea fabricaţiei, aceasta se
datoreşte de bună seamă preţului ei de cost. Poate şi din cauza siguranţei relative de care dispune orbul bine antrenat
la dactilografie, cunoscându-şi bine maşina şi pricinile care pot produce o pană.).
Tot Louis Braille a rezolvat şi această problemă în cele din urmă. În 1839, apăru o mică broşură de 16 pagini în
12°, imprimată negru pe alb: Procedee noi pentru a reprezenta cu puncte, literele întocmai, hărţile geografice, figurile
geometrice, notele muzicale etc. pentru uzul orbilor, de Louis Braille, repetitor la Institutul Regal al tinerilor orbi. Princi-
piul acestor procedee în fond este acelaşi cu cel pentru executarea de covoare şi broderii, adică se aseamănă cu lucrul
de mână practicat odinioară de bunicile noastre, când făceau pe canava puncte încrucişate sau cum procedează şi
astăzi elevii şi desenatorii când trebuie să mărească sau să micşoreze un desen. Am arătat în altă parte ce funcţie
însemnată de suplinire împlineşte calculul pentru orbul care se dedă la îndeletniciri manuale145. Pretutindeni unde cel
cu vedere are posibilitatea să-şi creeze o imagine privind modelul, orbul numără găuri, căsuţe, linii, fire, înlănţuiri
(împletituri, reluări) etc. (145 Viaţa orbilor, cap. III, p. 76.).
Regăsim aci pe Louis Braille psihologul, psiholog din intuiţie, fără să-şi dea seama. Fără îndoială că pe timpul
când era contramaistru în atelierul de pantofi de casă din fâşii, îşi luase deprinderea să-şi stabilească repere prin
numărătoare. În curând ajunse la convingerea că pentru a face pe orb să-şi dea seama de forma corectă a literelor,
care fără să fie complicate, totuşi nu sunt atât de simple la pipăit, nu era suficient să le pună la dispoziţie modelele lor
în relief. Orice împărţire în pătrate, scoasă în relief în vederea reperării, n-ar fi făcut decât să încarce figura în aşa fel
încât să nu poată fi de loc desluşită. Era mult mai bine să se întocmească un tablou cifrat, care să dea — dacă ne
putem exprima astfel — coordonatele orizontale şi verticale ale fiecărui punct. Este întocmai ceea ce a făcut Braille (PI.
VII B).
Această nouă iniţiativă a fost fecundă din cel puţin două puncte de vedere. Pe de o parte a provocat crearea
unor aparate care înlesnesc orbilor să comunice în scris cu cei cu vedere şi viceversa. Pe de altă parte ea constituie
punctul de plecare pentru o serie întreagă de procedee de scrieri în relief, lizibile pentru cei cu vedere şi controlabile de
către orbi. În sfârşit, dacă boala n-ar fi întrerupt experienţele sale, de bună seamă că Braille, pornind de la aceeaşi
idee, ar fi aflat soluţia şi la o altă problemă de importanţă primordială pentru compozitorii orbi: scrierea notelor muzicale
după notaţia celor cu vedere, dar implicând posibilitatea controlului tactil.
Cu toate că sistemul său de scriere specifica pentru orbi era pus' la punct încă din 1825, Braille, după cum am
mai arătat, nu s-a hotărât să-i redacteze expunerea decât patru ani mai târziu, după experienţe minuţioase. Totdeauna
prudent şi metodic, el procedă la fel atunci când începu cercetările pentru soluţionarea problemei privitoare la
corespondenţa dintre orbi şi oamenii cu vedere. Aci însă nu avea la înde-mână nici un fel de material. A trebuit să şi-l
creeze el singur. Pentru a-şi fixa ceea ce am numit mai sus coordonatele punctelor susceptibile de a reproduce cu
fidelitate forma literelor, el a construit un grătar „regulator cu linii foarte fine” „după cum ne spune Coltat146 cu ajutorul
căruia a reuşit să determine exact despărţirea de făcut între diferitele semne alfabetice şi mărimea pe care trebuie s-o
aibă fiecare din aceste semne”. La origine inventatorul s-a gândit că numai cu ajutorul unui astfel de aparat s-ar putea
trasa literele obişnuite în relief. (PI. V). Pentru Braille instrumentul cel mai simplu, cel mai puţin costisitor — orbii nu
sunt bogaţi — ar fi fost cel mai nimerit. Dar dacă număratul căsuţelor ar fi fost o soluţie, totuşi acest numărat mergea
prea încet. În momentul acela interveni Foucault, intern la Quinze-Vingts, care era prieten cu Braille — minţile lor pline
de combinaţii erau făcute pentru a se înţelege — şi care avea pasiunea realizărilor mecanice147. Foucault născoci în
1841 o maşină cu ajutorul căreia se putea realiza rapid şi sigur combinaţiile concepute de Braille, pentru reprezentarea
corectă a scrierii celor cu vedere. Pe Braille această soluţie l-a entuziasmat mult. Dovedindu-şi modestia-i obişnuită şi
de astă dată, denumi sistemul al cărui inventator în realitate era el „Braille—Foucault”. Aparatul pe care Foucault îl
numi „planşa cu piston” iar Levitte îl boteză mai târziu „rafigraf”, la origine imprima semne palpabile148. Apoi s-a con-
statat — nu ştim dacă iniţiativa a aparţinut lui Braille sau lui Foucault, întrucât colaborarea între ei149 era toarte strânsă
— că literele puteau îi prezentate ochiului prin simpla interpunere a unei hârtii de copiat. Descrierea pe care Braille o
face aparatului în 1848(150) ne arată că la această dată el a optat definitiv pentru acest ultim mod de producţie.
Hotărând astfel, el renunţă la unul din avantajele procedeului său din 1839: la posibilitatea pentru un orb de a-şi
controla scrisul. Trebuie să credem că rafigraful ca şi maşina de scris din zilele noastre, ofereau o marjă de securitate
suficientă oricui se pricepea să-l mânuiască bine. În realitate, în decursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea
orbii care s-au slujit de acest mijloc pentru a coresponda cu cei cu vedere, au fost destul de numeroşi. (146 Coltat, op.
cit., p. 17.). (147 Ciudat tip de orb mai era şi acest Francois-Pierre Foucault, un exemplu a ceea ce vom denumi mai
departe (cap. VI) „orbirea creatoare”. Născut la 31 oct. 1797 lângă Corbeil, îşi pierdu vederea la vârsta de 6 ani şi fu
crescut la Institutul regal; intră la Quinze-Vingts în 1832 şi muri la 17 sept. 1871 la Rosny-sous-Bois. Pare să fi fost
posedat de demonul invenţiilor şi să-şi fi găsit aici „compensaţie”. Muzicant, el perfecţiona cornul cu surdină şi inventă
un contrabas mecanic cu clape. Înaintea altora s-ar fi gândit la drumul de fier, pe care îl numea „drum pe făgaş”; tot el
s-ar mai fi gândit la aplicarea electricităţii la telegraf. Este cert însă că a obţinut 3 distincţii din partea Societăţii de
încurajare: o medalie de platină în 1843 pentru „planşa sa cu piston”, o medalie de aur în 1849 pentru construirea unei
maşini pe care unii o socotesc un strămoş al maşinii de scris modernă şi o altă medalie de aur în 1850. În anul 1851
Expoziţia universală din Londra îi decernă o medalie.). (148 Institutul regal al surda-muţilor şi al orbilor din Bruges
păstrează cu deosebită grijă scrisoarea pe care Braille a scris-o abatelui Carton, întemeietorul acelei şcoli, cu primul
aparat Foucault, cu scopul de a-i arăta utilitatea. Adresa scrisă cu acelaşi procedeu era atât de lizibilă încât plicul pus
la poştă la 22 mai a ajuns la destinaţie a doua zi, la Bruges (PI. VIB). În lucrarea sa Surdomutul şi orbul (t. II, 1839 p.
252), Carton semnala că o scrisoare scrisă de Braille numai cu. un simplu grilaj de care dispunea pe atunci, a sosit la
Bruges a treia zi.). (149 Trebuie să semnalăm totuşi că ideea de a se folosi hârtia de copiat figura deja în broşura din
1839, p. 11, citată mai sus, în legătură cu un alt procedeu de corespondenţă cu cei cu vedere, născocit mai înainte de
Braille si un alt orb, Binet.). (150 Tablou cifrat destinat a face pe orbi să scrie cu litere obişnuite (Paris, 1848), pp. 1—5,
imprimat în relief liniar. În 1843, Braille imprimase în relief un prim Tablou de cifre.).
Procedeul acesta însă nu reuşi să le dea toată satisfacţia. Aparatul era oarecum costisitor, iar scrisul mergea
încet. Ceea ce Braille a făcut pentru Bărbier cu privire la scrierea specială pentru orbi, alţii o vor face pentru Braille în
problema corespondenţei cu cei cu vedere. Pentru reprezentarea caracterelor obişnuite, Braille se opri la combinaţiile
care necesitau 10 puncte în înălţime: 4 pentru corpul literei, trei pentru „codiţele superioare” iar 3 pentru „codiţele
inferioare”. El s-a mai gândit şi la un sistem cu 7 puncte în înălţime, dar n-a întocmit şi codul formaţiilor, socotind
această scriere „mai fină, dar mai puţin regulată”151. Pe la 1865, un alt profesor al Institutului, Victor Ballu152 care de
altfel fusese elevul lui Braille, reduse „decapunctele” la 9 puncte, iar „heptapunctele”, la 5 puncte. Concepu chiar un
sistem cu 4 puncte înălţime. El construi un grilaj, apoi o „rigletă” puţin costisitoare care permitea să se utilizeze după
voie unul sau celălalt sistem. Sistemul cu 5 puncte a fost multă vreme folosit de orbii francezi care nu aveau maşini de
scris obişnuite pentru a putea coresponda cu cei cu vedere. În 1927 Asociaţia Valentin Hauy reedita încă metoda de
scriere „Ballu”. S-a mers şi mai departe. Puţin după primul război mondial, un prelat din Mans, canonicul „Nouet”,
împreună cu un oculist parizian, dr. Cantonnet, lucrând mai întâi fiecare separat apoi unindu-şi eforturile153, au
conceput un proiect constând din a figura forma literelor obişnuite cu caractere punctate, ne-având mai mult de 3
puncte înălţime. Astfel se oferea orbilor care nu prea dispuneau de mijloace, posibilitatea de a folosi şi în acest scop
acelaşi material pe care-l utilizau pentru a scrie cu „Braille”. Numai grilajul mai avea de suportat unele mici modificări:
pentru scrierea Braille, intervalul între cele două căsuţe era calculat în aşa fel încât distanţa între două semne
consecutive să fie puţin mai mare decât aceea dintre două puncte aparţinând aceluiaşi semn; sistemul Cantonnet-
Nouet folosind în general două dreptunghiuri pentru reprezentarea unei litere, era necesar ca intervalul dintre cele două
căsuţe să fie egal cu cel care separa două puncte făcute în aceeaşi celulă. Fără îndoială că Braille ar fi renegat aceste
caractere cu 3 puncte înălţime154, le-ar fi găsit prea schematice, prea puţin autentice. În realitate lectura lor nu cere o
practică prea îndelungată, există orbi care, lipsiţi de orice alte mijloace, folosesc acest procedeu pentru a scrie adrese,
ceea ce nu împiedică de loc scrisorile să ajungă la destinaţie. Dacă sistemul Cantonnet-Nouet este mai puţin frumos
decât decapunctele, în schimb are meritul de a se putea scrie mult mai iute, pe un spaţiu mai mic. De altfel încă mai
demult, sub numele de „stylografie” orbii erau învăţaţi să traseze caractere cu creionul, în dreptunghiurile rigletei Braille,
care să poată fi citite direct de cei cu vedere. (151 Nou procedeu pentru a reprezenta cu puncte forma însăşi a literelor,
1839, p. 5.). (152 Victor Ballu (1829—1907) a fost ca Braille şi Foucault, un spirit creator. În afară de sistemele despre
care am vorbit aci, orbii îi datoresc invenţia unei maşini pentru stereotipie (1851), un sistem de stenografie Braille, o
rigletă foarte ingenioasă pentru scrierea Braille şi diferite alte realizări. Spirit iscoditor, interesat în toate lucrurile, a
reţinut atenţia Academiei de ştiinţe prin „Memoriile sale despre aurora boreală” şi despre „muzica optică”; savanţi
eminenţi ca Breal, Havet şi abatele Rousselot, s-au interesat de lucrările lui fonetice. Arhiepiscopului din Tours, care îl
întreba într-o bună zi despre infirmitatea lui, găsind că trebuie să fie foarte penibilă din punct de vedere omenesc, îi
răspunse: „Sunt în viaţă atâtea lucruri care solicită atenţia noastră, încât nu m-am gândit decât rareori la acest lucru.
Vederea este o fereastră prin care nu am avut timp să privesc”.). (153 Canonicul Nouet, Braille-ul uzual, le Mans, 1920.
Cantonnet si Nouet, Scrierea orbilor in caractere uzuale, 1922.). (154 Ideea nu era nouă. Încă din 1837, abatele Carton
încercă să reprezinte literele obişnuite începând de la Braille-ul clasic (cf. Surdomutul şi orbul t. 1, 1837 p. 227). Acest
sistem a fost folosit la Bruges în locul Braille-ului clasic, timp de circa 50 ani.).
Dacă generalizarea dactilografiei a făcut să cadă în desuetudine aceste procedee destinate să asigure
corespondenţa între orbi şi cei cu vedere, totuşi la origine regăsim pe Braille şi ideea lui de a reproduce forma literelor
obişnuite cu ajutorul punctelor.
Cadrul celor 6 puncte imaginate de Braille pentru scrierea destinată orbilor a dat loc la multe alte aplicaţii,
asupra cărora nu putem insista. Aparate de calculat împărţirea cadranului în grade etc.
Uşurinţa cu care orbii mânuiau mecanismul lui Foucault l-a stimulat încă şi mai mult pe Braille să-şi
perfecţioneze procedeul de reprezentare a muzicii în concordanţă cu notaţia celor cu vedere. De altfel, în expozeul său
din 1839 se şi găsesc enunţate bazele lui, dar în vremea aceea Braille nu dispunea încă decât de un grilaj pentru
realizarea figurilor. El nu mergea însă prea departe pe acest drum: sistemul său avea o bună parte de convenţionalism;
cineva care cunoştea notaţia celor cu vedere, dar neiniţiat în valoarea atribuită de Braille anumitor semne în relief, n-ar
fi putut să citească o partitură scrisă după această metodă. În scopul de a reduce aceste grupări de semne
convenţionale, Braille, ne spune Coltat155 „a construit succesiv mai multe maşini, care erau în continuu perfecţionate”.
Aceea pe care o experimenta tocmai în clipa când boala îi întrerupse lucrările îi permitea să traseze cu o mare
regularitate cheile, portativul, liniile suplimentare inferioare şi superioare, figurile notelor aşezate la locul lor pe portativ
şi sub portativ, la nevoie chiar şi cuvintele. Ar fi izbutit oare să-i înzestreze pe compozitorii orbi cu aparatul visurilor lor?
Problema pe care o atacase încă nu este rezolvată. Mă tem că soluţia pe care şi-o propusese ar fi necesitat mult timp şi
mult spaţiu pe hârtie. (155 Coltat, op. cit. p. 20.).
***
Braille cunoştea de multă vreme răul care-l submina. N-avea decât 26 de ani, când primele manifestări ale bolii
deveniră aparente şi nu mai lăsau nici o îndoială asupra cauzei care îi alterau sănătatea. Corespondenţa sa din
această epocă, ne spune Pignier156 poartă urmele presimţirilor lui. Şaisprezece ani de regim Saint-Firmin au dus la
acest rezultat. (156 Pignier, Notă biografică, p. 23.).
Instalarea şcolii în 1843 într-o clădire nouă, situată într-un cartier sănătos la Paris, a-venit prea târziu. Răul se
cuibărise. Totuşi felul în care îşi impunea cruţarea sănătăţii, stricta regularitate a unei vieţi aproape monahale, o
sobrietate perfectă îndepărtară oarecum data scadenţei, ba chiar, după cum ne spune Coltat, „lui Braille îi plăcea
câteodată să se lase legănat de proiecte plăcute pentru viitor”.
Dar accidentul din 1835 s-a produs din nou şi Braille fu nevoit în mai multe rânduri să plece la odihnă în sânul
familiei şi să călătorească157. Atribuţiile lui de profesor fură uşurate. Cu începere din 1840 nu mai avea clase de
ansamblu, prea; obositoare pentru plămânii săi. În 1844 directorul îl scuti cu totul de învăţământ, ceru însă ministerului
îngăduinţa să rămână în instituţie pentru „a putea fi îngrijit”. La începutul anului 1847 îşi reluă serviciul pentru câtva
timp. Dar în anul 1850, utilizând pentru circumstanţă rafigraful lui Foucault şi propriul său sistem, adresă directorului o
scrisoare158 prin care îl ruga să intervină la minister pentru a obţine pensionarea. Cererea lui n-a fost soluţionată,
întrucât ar fi rămas cu o pensie mult prea mică. (157 Christopher Moley (În Memoriam Louis Braille, The Saturday of
Literature, ian 1 th 1930) ne spune că în cursul uneia din aceste călătorii într-un popas în Auvergne, Braille întâlni un
pictor care mai târziu deveni partenerul său la şah.). (158 Broşura despre inaugurarea monumentului ridicat in memoria
lui L. Braille la Coupvray, p. 15, cuvântarea directorului Emile Martin.).
Din 1840 nu i se mai încredinţau decât lecţiile de muzică159. Pe timpuri fusese elev al unor maeştri de
seamă160: d-na Van der Bursch pentru pian; Benazet pentru violoncel; Marigues pentru orgă. Coltat161 ne spune că
„la orgă interpretarea lui era precisă, strălucitoare, degajată, relevând însuşi felul său de a fi”. Pignier, înainte de a
deveni director al Institutului regal, a fost medicul marelui seminar Saint-Sulpice, ceea ce i-a creat multe relaţii printre
clerici. Profitând de această împrejurare, mulţi din elevii mari şi repetitorii Institutului, au fost plasaţi ca organişti la
început în misiunile străine apoi în diferitele parohii din Paris162. Astfel s-a întâmplat ca Braille să ocupe succesiv mai
multe posturi de organist între care şi la Saint-Nicolas-des-Champs, din 1834 până în 1839(163), iar mai târziu când
Institutul a fost transferat în Bd. des Invalides, a trecut la capela instituţiei-mame a Misionarilor Lazarişti, strada Sevres.
El regăsi în acest ultim aşezământ, marea umbră şi inspiraţia lui St. Vincent de Paul, a cărui raclă fusese transportată
acolo în 1830. (159 Profesiunea menţionată în testamentul său este: „profesor de muzică”. Preda pianul la Institut (anul
3 de pian). Elevul său Ballu profesa în acelaşi local.). (160 Întrucât Instituţia nu formase încă muzicanţi de seamă, se
făcea apel la profesori dinafară, din cei cu vedere. Maeştrii Conservatorului Naţional binevoiau să se intereseze de
tinerii orbi, să asiste la examenele lor sau chiar să dirijeze mica orchestră din strada Saint-Victor, considerată una din
cele mai bune din Paris. Tradiţia muzicală s-a păstrat până în zilele noastre; concursurile de sfârşit de an şi diplomele
pentru predarea muzicii, eliberate elevilor Institutului sunt vizate de personalităţi din lumea muzicală.). (161 Coltat, op.
cit. p. 15.). (162 Condiţiile în care s-a efectuat această plasare, la origine, caracterizează perfect starea de tutelă în
care erau ţinuţi repetitorii. Cei care aveau nevoie de un organist-supleant se adresau Institutului care îl desemna pe cel
ales şi îi încasa salariul, fie că apoi i-l punea la dispoziţie în parte sau integral.). (163 Cf. Fe1ix Raugel, Organiştii de la
Saint-Nicolasdes-Champes, Buletin parohial, 1 dec. 1946, p. 3.).
Braille mai ocupa acel post când căzu la pat pentru a nu se mai ridica niciodată. În noaptea de 4 spre 5
decembrie 1851, două zile după lovitura de stat164 a avut o hemoptizie mai violentă şi mai impresionantă decât toate
câte avusese până atunci. Un guturai cam neîngrijit165 a fost cel care a provocat hemoragia. În zilele următoare
accidentul s-a repetat, din ce în ce mai înfricoşător, după spusele celor de faţă. (164 Lovitura de stat s-a produs la 2
decembrie. Dar reacţiunea sângeroasă n-a izbucnit decât în ziua de 3 (baricada ridicată în mahalaua Saint-Antoine),
accentuându-se în ziua de 4 (împuşcături pe bulevarde), adică în seara care a precedat noaptea când Braille a avut
hemoragia; să fi fost efectul emoţiei pricinuite de evenimentele care au zguduit tot Parisul? Să fi avut loc la Institut
discuţii aprinse printre profesorii interni, obosind prea mult plămânii lui bolnavi? Nu ştim nimic. De altfel nu cunoaştem
opiniile politice ale lui Braille, căruia Revoluţia din 1848 instituind sufragiul universal, i-a dăruit dreptul de vot. Din ceea
ce ştim despre firea lui cumpătată, n-am putea deduce că s-ar fi putut înflăcăra peste măsură în faţa schimbării de
regim. Se prea poate să nu fi fost decât o simplă coincidenţă de date între accesul de hemoptizie şi evenimentele care
 s-au produs la Paris în aceeaşi zi. Semnalăm numai că, chiar dacă între aceste fapte ar fi fost cea mai vagă legătură de
la cauză la efect, nici Coltat, nici Pignier, cărora le datorăm cea mai preţioasă documentare cu privire la ultimele clipe
ale lui Braille, n-ar fi putut face vreo aluzie. Într-adevăr primul a luat cuvântul într-o ceremonie oficială abia 18 luni după
lovitura de stat şi în regimul instaurat prin ea; cel de-al doilea a scris sub acelaşi guvern, într-o vreme în care cenzura
îşi exercita domnia.). (165 În luna noiembrie 1851, timpul fusese foarte aspru la Paris. De la 14 la 21 vânt de la miază-
noapte şi îngheţ; în ziua de 18 la prânz ninge asupra capitalei. În ziua de 22 temperatura se ridică iar (de la 2 la 4°)
vântul se întoarce către apus; presiunea atmosferică este scăzută (745 mm); se înregistrează umiditate şi ploi. La 6
decembrie, adică la începutul fazei critice a bolii lui Braille, se semnalează ridicarea bruscă a temperaturii (până la 12°)
dar de la 12 decembrie vântul se îndreaptă către miază noapte-răsărit; presiunea atmosferică este 770 mm iar ceaţa
acoperă toată regiunea; temperatura este în scădere. — Cf. Gay-Lussac et Arago, Annalles de Chimie ei de Physique,
t. XXXI, 1851 (Masson). Dacă ne referim la unele studii contemporane, am găsi corelaţii între astfel de variaţii de
condiţii meteorologice şi creşterea morbidităţii (Cf. S a n s o n, Climatul gripei, Săptămâna spitalelor din Paris, nr. 26,
din 6-IV-1950, pp. 1200—1203.).
Pentru a-şi menţine sufletul într-o mediaţie dulce, îşi rugă prietenul să-i sugereze câteva gânduri bune, izvorâte
din frământările timpului şi din suferinţele sale. Voia gânduri substanţiale, formulate pe scurt; nu-i plăcea vorba de
prisos nici în limbajul pios, nici în cel obişnuit. Făcând rânduială în cele sufleteşti, nu-şi uită nici interesele temporare:
chemă un notar şi îi dictă cu multă luare aminte hotărârile testamentare166 unde făcu să strălucească o rară genero-
zitate. Unul din colegii săi, care comunicase mai des cu el în timpul ultimei faze a bolii, scria din când în când după
dicteul său, însemnând fapte bune şi gânduri de prietenie pe care voia să le lase în urma lui. (166 Acest testament pe
care l-am găsit în Minutele notarului Paillet, 77 rue de Rennes, Paris, fusese dictat domnului Thiac, notar la Paris, piaţa
Palatului de Justiţie, la 26 dec. 1851, „în decursul a două ore jumătate”. Braille este declarat orb, bolnav fiziceşte, dar
sănătos la minte. Printre martorii care au trebuit să semneze actul din cauza lipsei de vedere a testatorului, figurează
Joseph Guadet şi Laas d'Aguen, care au lăsat un nume bine cunoscut în lumea orbilor şi pe care i-am citat şi îi vom mai
cita.).
„Dispoziţiile lui generoase priveau mai ales orbii şi săracii”167. (167 Vom reveni asupra dispoziţiilor sale (cap.
VI, p. 124)).
„Louis Braille îşi rândui astfel toate pentru încheierea vieţii cu acelaşi sânge rece ca şi când s-ar fi pregătit de o
simplă călătorie. Când cineva încerca să-l încurajeze cu nădejdea de vindecare, spunea cu simplitate: „Ştiţi prea bine
că nu mă puteţi cumpăra cu aceşti bani mărunţi, este de prisos să-mi ascundeţi adevărul”.
„Totuşi, printr-o iluzie destul de obişnuită la boala de care fusese lovit, câteva zile înaintea morţii, părea să fi
prins oarecare nădejde de însănătoşire.
Ziua cea mai mare pentru el a fost 6 ianuarie 1852. Prietenii şi fratele său îl înconjurară, îmbrăţişându-l pentru
ultima oară. Fiecare primi mărturia sinceră a prieteniei şi dragostei sale. Când încetă să mai vorbească printr-o mişcare
uşoară a buzelor, continuă să-şi arate simţămintele pentru cei din jur, în chip mult mai elocvent decât cele mai
frumoase cuvinte din lume. Toţi cei prezenţi erau mişcaţi până la lacrimi. Agonia începu pe la 4 d. a., iar la orele 7,30
Louis Braille îşi închise ochii pentru totdeauna, la vârsta de 43 de ani.
„Camera în care a murit Braille a fost transformată într-un iei de sanctuar, unde elevii şi prietenii veneau să se
reculeagă sau să verse o lacrimă în amintirea acestui prieten scump şi venerat168. (168 Coltat, op. cit. pp. 23—25.
Printre persoanele care se aflau în jurul lui în ceasul morţii, era fără îndoială Pignier, pentru că vorbind despre Braille şi
despre Gauthier (Studiu istoric, p. 8) scria în 1856: „Am primit ultima lor suflare”. Cu toate că a fost pensionat de
timpuriu, în urma unor intrigi de care se pare că Dufau, succesorul său la direcţia şcolii nu era străin, Pignier a păstrat
mulţi prieteni în corpul didactic. Chiar din primele momente, el fusese avertizat de bună seamă asupra gravităţii în care
se găsea starea sănătăţii aceluia pe care se pare că l-a iubit din toată inima, şi căruia mai târziu i-a consacrat una din
acele Notiţe biografice despre trei profesori orbi, foşti elevi ai Institutului. Mai ştim de asemenea că lazariştii, la capela
cărora Braille era organist în acea epocă, veniră adeseori să-l vadă la infirmeria Institutului, în timpul ultimei sale boli.
Cât despre colegul amintit de Coltat mai sus, este Coltat el însuşi.).
Serviciul religios de înmormântare a fost celebrat în capela Institutului naţional (PI. VIII A). Elevii şi profesorii au
cântat cântecele funebre pentru binefăcătorul lor.
Prietenii celui dispărut ar fi dorit ca trupul lui să nu se odihnească departe de ei, departe de casa în care a trăit
şi pe care a iubit-o atât de mult. Familia însă a preferat ca lăcaşul lui de veci să fie în satul natal, în micul cimitir din
Coupvray, alături de tatăl şi sora lui, care l-au precedat în mormânt. Înhumarea a avut loc la 10 ianuarie 1852.
CAPITOLUL VI
PERSONALITATEA LUI BRAILLE
După operă, omul. Dar cum să pătrunzi în fiinţa acestei personalităţi? îndeobşte, biograful izbuteşte să
descopere laturile cele mai adânci ale făpturii sale în corespondenţa intimă. Dar vai — aşa cum am arătat, deplângând
faptul — din această corespondenţă n-a mai rămas aproape nimic! De altfel trebuie să fi fost destul de săracă. Viaţa
modestă, aproape austeră pe care a dus-o inventatorul alfabetului pentru orbi, nu prea i-a dat prilejul să-şi
împărtăşească gândurile şi simţămintele în chipul acesta. Pe prieteni Braille îi avea în jurul său, în internatul în care şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii, iar sufletul şi-l dezvăluia mai degrabă prin viu grai. Vacanţele, răgazul prelungit la
Coupvray sau prin alte părţi din pricina sănătăţii, i-ar fi putut totuşi prilejui un schimb de scrisori. Dar de bună seamă că
el le scria prietenilor săi de la Institut în „Braille”, iar astfel de texte în genere încurcă şi nu se păstrează. Chiar dacă
Gauthier, Coltat sau alţii ar fi păstrat cu piozitate unele din aceste scrisori, desigur că după moartea lor moştenitorii,
neputând preţui valoarea „acestor hârtii” cu aspect nu prea plăcut, le-au distrus fără a sta mult pe gânduri. De altfel, cine
oare pe la anul 1850 să fi avut intuiţia că într-o bună zi oamenii s-ar putea interesa despre ce a gândit şi simţit acest
orb, umil printre umili?
De la Braille el însuşi nu avem decât: un Memento de aritmetică şi cele 5 opuscule care constituie expunerea
diferitelor sale sisteme169. Aceste texte sunt impersonale şi nu ne dezvăluie de loc inima omului. Cu excepţia lucrării
Nou procedeu pentru reprezentarea formei literelor prin puncte care, după cum am mai spus este o broşură mică de 16
pagini, imprimată în negru, celelalte lucrări destinate a fi citite numai de orbi de-a dreptul, sunt în relief cu linii, adică
presate într-un sistem care din cea mai mică lucrare face o carte voluminoasă. Braille avea obiceiul să spună170:
„Procedeele noastre de scris şi de imprimat ocupă mult loc pe hârtie; trebuie deci să ne restrângem gândirea în cât mai
puţine cuvinte”. Tocmai din această cauză cele 5 publicaţii nu ne arată decât un spirit preocupat de conciziune rece.
Ceea ce însă putem observa comparându-le, este faptul că din acest punct de vedere autorul lor căutând în mod vădit
perfecţiunea, dobândi tot mai multă uşurinţă. În 1829 grija pentru o prea mare precizie avu ca urmare şovăiala în
alegerea expresiei; în 1837 substituirea descrierilor prin exemple îl face să ajungă — pe drumul simplificării — la
claritate. Când judecăm stilul unui orb care scrie unui alt orb nu trebuie niciodată să uităm că pentru aceştia ilustraţia nu
există şi că adeseori ea trebuie înlocuită cu explicaţii cât mai ample. Un om cu vedere va înţelege mult mai uşor ce este
rafigraful Foucault, aruncând o privire pe gravură, decât citind oricât de atent descrierea redactată de Braille171 care
totuşi era un adevărat expert în precizie. (169 În mai multe rânduri (pp. 57, 70, 75, 76, 90, 127, 147 din Studiu istoric,
Pignier ne dă extrase din „observaţii” făcute de Braille pe care le foloseşte pentru propria sa apărare împotriva atacurilor
îndreptate contra lui de Guadet şi Dufau. N-am regăsit originalul acestor note.). (170 Co1tat, op. cit., p. 16.). (171
Tablou cifrat, 1848.).
În 1868, Institutul din Paris reedita — de astă dată cu caractere Braille — Tabloul cifrat destinat a face pe orbi
să scrie cu litere obişnuite, în care (pp. 13— 15) citim următoarele: „Se întâmplă adeseori ca unele persoane să-şi
închipuie că învăţarea pe de rost a unei serii de cifre este obligatorie... pentru a scrie după Procedeul Braille—Foucault.
Aceasta este o greşeală gravă, cu atât mai mult cu cât poate determina mulţi orbi să renunţe la gândul de a recurge la
un mijloc de corespondenţă cu cei cu vedere, atât de preţios pentru ei. Cercetarea cu atenţie a literelor prezentate ca
model în tablou este suficientă pentru a face să se imprime forma lor în memorie. Această imprimare slujeşte apoi ca
ghid pentru trasarea configuraţiei pe hârtie, cifrele neavând astfel decât rolul de a procura mijloacele necesare pentru a
da o regularitate perfectă literelor”.
Acest text nu figurează în nici una din cele trei ediţii ale sistemului publicate încă pe când Braille era în viaţă.
Fără îndoială că experienţa a creat necesitatea intercalării acestei observaţii juste. Absenţa lui în ediţiile originale ridică
o problemă: cărui tip intelectual aparţinea Braille. Se ştie că printre orbi, unii — cei care şi-au pierdut vederea destul de
târziu, cel puţin după 6—7 ani — continuă să „vizualizeze” un timp mai mult sau mai puţin îndelungat; alţii îşi
construiesc imaginile în chip sintetic din elementele analitice descifrate prin pipăit172. În sfârşit alţii, mărginindu-se la
reprezentări spaţiale excesiv de schematice, excesiv de sărace, îşi populează spiritul cu imagini aproximative, adeseori
chiar numai cu simple cuvinte173. Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că Braille ar fi fost omul căruia îi plăcea numai
să vorbească. Este chiar peste putinţă de conceput că ar fi putut lucra la construirea sistemelor sale, fără să ii avut o
reprezentare mentală de natură spaţială a diferitelor combinaţii pe care le mânuia. (172 Vezi în această privinţă Pierre
Villey, Lumea orbilor, cap. IX—XIII.). (173 A se vedea studiul nostru: Orbirea si verbalismul, în Journal de Psychologie,
1948, pp. 216—240.).
Dar, exceptând structura destul de simplă din punct de vedere geometric a acestor „agregări de puncte” cum le
numeşte el, nu putem afirma că Braille a fost un „globalizator”. Felul în care a procedat la alcătuirea Tabloului cifrat ne
face să ne gândim mai de grabă la un spirit care-şi construieşte cu răbdare şi metodă reprezentările, decât la un tip
imaginativ care le sesizează dintr-o dată. Practica sa în învăţământul cu tinerii orbi nu i-a îngăduit să conceapă că un
orb ar putea opera altfel decât prin analiză şi sinteză. Iată de ce, Institutul regal, de bună seamă în urma sfaturilor sale,
făcu să se toarne tipuri re-prezentând „verticale de zece puncte fiind sau nu în relief”, care se puteau asocia întocmai
ca şi piesele unui joc de pasenţă; în felul acesta forma literelor se putea reconstitui mărită174. (174 Procedeu nou,
1839, p. 7.).
Iată de ce nu-i veni în gând lui Braille să-i sfătuiască pe orbii care voiau să deprindă practica sistemului său,
să-şi figureze mai degrabă forma literelor decât să se străduiască a învăţa pe de rost cifrajul combinaţiilor sale.
Când Coquet, profesor la Institutul orbilor din Nancy şi care a cunoscut pe Braille în copilărie, a fost întrebat:
„Ce impresie făcea Braille? Ce purtări avea? el răspunse după oarecare şovăială, care dovedea parcă teama de a nu
aduce astfel o notă falsă: „Avea aerul de prostănac”. Răspunderea acestei aprecieri — şocantă în formă — îi aparţine
autorului. Noi o reproducem pentru că în fond poate nici nu este atât de jignitoare. Nu numai că nu contrazice, dar într-
o oarecare măsură confirmă părerile despre care am mai vorbit175 şi altele care vor mai urma. Adevărul este că sub
un exterior prea puţin expresiv, datorită orbirii sale precoce, Braille păstra în taină calităţi preţioase. (175 Cap. I, p. 10.).
Edgard Guilbeau — care nu l-a cunoscut pe Braille personal, dar a fost elevul contemporanilor săi — ne
mărturisea spre sfârşitul vieţii sale: „Pentru noi, Braille este bineînţeles un simbol. Dar, într-adevăr, era lipsit de cultură...
Când te gândeşti că şi-a construit alfabetul omiţând litera W...” Am arătat mai sus176 ceea ce gândim despre această
aşa-zisă omisiune. Oricât i-ar fi fost de limitată cultura, totuşi Louis Braille a auzit vorbindu-se despre tratatul din
Westfalia sau despre Waterloo. Locul neobişnuit în aparenţă pe care-l ocupă litera W, în urma literelor accentuate se
explică, după părerea noastră, cu totul altfel decât printr-o omisiune. Nu vedem decât o dovadă în plus de grija pentru
metodă care îl caracteriza pe tânărul inventator. Ştim că litera W177 nu figura în tabloul literelor minuscule în relief pe
care orbii învăţau cititul, înainte de a se fi pus în practică scrierea cu puncte; nu era un semn prea important al
alfabetului roman. Când Braille a terminat cu figurarea celor 25 litere simple, clasă cu deosebită grijă caracterele
reprezentând numai particularităţile ortografice: c, e, cele 3 litere cu accent grav, 5 litere cu accent circumflex, 3 cu
tremă, apoi oe şi în sfârşit faimosul W, toate urmând ordinea alfabetică. Dacă W rămâne ultima literă este firesc,
întrucât litera v cu care se înrudeşte este ultima dintre literele alfabetului roman care ar putea comporta o modificare
tipografică. Braille era lipsit de cultură în sensul că nu studiase nici engleza, nici germana, dar desigur nu era lipsit de
logică. (176 Pag. 58, nota 91.). (177 Guillie, Studiu asupra instrucţiunii orbilor, p. 147.).
Cu tot conţinutul lor arid, textele scrise cu punctatorul de Louis Braille ne dezvăluie totuşi unul din aspectele
personalităţii morale ale autorului lor. Omul onest, drept şi plin de probitate ni se dezvăluie în întregime, fără nici un fel
de afectare. Ne vom mărgini să trimitem pe cititor la frazele simple din „Avertismentul” plasat la începutul fiecăreia din
cele două ediţii ale Procedeului, în care aduce omagii precursorului său Charles Bărbier178. În 1839, referindu-se la un
sistem179 care totuşi nu prea avea multe lucruri comune cu concepţia fostului căpitan de artilerie, el scria: „Domnul
Bărbier a imaginat reprezentarea sunetelor şi articulaţiilor prin agregarea punctelor în combinaţii foarte ingenioase. Mi-a
îngăduit să modific procedeul său, reducând numărul punctelor din fiecare agregaţie, ceea ce ne-a dat o nouă scriere,
astăzi foarte răspândită printre orbi”180. (178 Vezi cap. III.). (179 Nou procedeu pentru a reprezenta cu puncte însăşi
forma literelor.). (180 Ibid., p. 4.)
Braille nu considera că eul este de dispreţuit: el foloseşte cu plăcere „eu” sau „al meu” când vorbeşte de
iniţiativele sale proprii, dar niciodată nu caută să eclipseze sau să micşoreze meritele altora. Reamintim că în prefaţa
celei de-a doua ediţii a expozeului făcut asupra sistemului său, scria: „Profităm de această împrejurare pentru a adăuga
unele observaţii utile şi a face cunoscute aplicaţiile ingenioase la care am ajuns, datorită unei practici îndelungate şi a
bunăvoinţei dovedite de mulţi orbi distinşi”. Doi ani mai târziu îşi prezintă sistemul de reprezentare a literelor obişnuite şi
figurilor, spunând: „un procedeu la succesul căruia a contribuit foarte mult domnul Fournier, elev demn şi colaborator
plin de zel al lui Valentin Hauy”181. Se ştie prea bine că din clipa în care Foucault a realizat maşina cu ajutorul căreia
se putea scrie mult mai iute combinaţiile concepute de Braille, acesta a denumit sistemul care fusese inventat de el
„Braille—Foucault”. (181 Ibid., p. 4. Fournier este acela pe care Hauy l-a luat cu sine în Rusia şi care la 7 septembrie
1806 fiind prezentat de către maestrul său viitorului Ludovic al XVIII-lea pe atunci exilat la Mittau, scrise pe masa albă
de lemn, pe care se spune că s-ar fi redactat Charta din 1814, fraza măgulitoare şi profetică: „Sub domnia lui Ludovic al
XVIII-lea Institutul orbilor va ajunge la perfecţie”. Pe când colabora cu Braille, Fournier era pensionar al Institutului
Quinze-Vingts unde a şi murit.).
Cine şi-ar fi putut închipui în clipa morţii lui Braille — ne întrebam noi mai sus — că numele lui va fi cunoscut în
cele două emisfere? Nimeni. Poate prietenii săi orbi, cei care au fost primii beneficiari ai unei invenţii să-i fi presimţit
valoarea şi extinderea. Prietenii orbi şi de asemenea superiorii săi cu vedere, directorii sau şefii de învăţământ în
Institut, care au fost martori în acelaşi timp ai apariţiei sistemului Braille şi ai însufleţirii şi nădejdilor fără seamăn pe care
le-a sădit în sufletele orbilor, dascăli şi elevi care au trăit deopotrivă avântul luat de acest învăţământ datorită acestui
procedeu şi nădejdea situaţiilor profesionale pe care aveau posibilitatea să le cucerească. Colegii lui Braille au avut
presimţământul valorii invenţiilor sale în aşa măsură, încât au dorit să obţină crucea legiunii de onoare pentru el182, dar
dorinţa lor n-a fost niciodată realizată şi Braille muri fără să fi primit această distincţie183. Cine ştie de altfel cum ar fi
primit-o? Cu simplitate fără îndoială, întocmai ca acela care, recunoscând meritele altuia, este conştient de ceea ce el
însuşi a creat. „Dacă vreodată a dorit onoruri, spune Coltat184 care s-ar fi cuvenit meritelor şi lucrărilor sale, în nici un
caz n-ar fi fost din cauza intereselor personale, ci pentru ca lumina lor să se răsfrângă asupra corpului didactic al
Institutului din care socotea că este o glorie de a face parte”. (182 Pignier, Notă biografică, p. 21. De bună seamă că
remiterea legiunii de onoare lui Montai în 1851, făcu să se nască această dorinţă.). (183 După câte ştim, până la
această dată un singur orb din copilărie a primit Legiunea de onoare. Este vorba de Penjon care mergând pe urmele lui
Saunderson, a urmat liceul Charlemagne şi obţinu în 1807 premiul al doilea la matematici la concursul general; sub
Restauraţie a predat matematicile la liceul din Angers. El a fost făcut cavaler al Legiunii de onoare în 1820. Mai târziu
Montai, fost elev al Institutului, devenind acordorul împărătesei Eugenia apoi Alexandre Rodenbach, elev al lui Hauy, şi
unul din făuritorii independenţei Belgiei, obţinură această distincţie: primul în 1851, al doilea din mâinile lui Napoleon al
III-lea în 1861, cu prilejul inaugurării statuii ridicate lui Valentin Hauy, în curtea de onoare a Institutului. De atunci lista
orbilor titulari ai Legiunii de onoare cu titlu civil, s-a prelungit considerabil.). (184 Coltat, op. cit., p. 22.).
După cum am văzut, s-a adus orbilor imputarea de a se fi servit de personalitatea lui Braille, de a o îi preamărit
pentru a se preamări pe ei înşişi, făcând din el un simbol, un stindard. Spiritul de corp a fost totdeauna un component al
aşa-numitului „complex de minoritate” şi se prea poate să se fi găsit şi câteva înflorituri în elogiile rostite de Coltat, la 25
mai 1853 şi din care noi am dat extrase mai ample. S-ar putea însă ca această impresie să nu fie decât efectul pe care
îl produce asupra noastră, care nu mai sântem obişnuiţi cu acest stil, tonul academic şi uneori puţin prea căutat, adoptat
de Coltat pentru a aduce prietenului dispărut omagiul dictat de simţămintele sale. De altfel prietenii săi cu vedere,
Pignier, Dufau, Guadet, Levitte — ca să nu vorbim decât despre cei care au cunoscut pe Braille mai de aproape — ne-
au lăsat despre caracterul lui un portret care concordă din toate punctele de vedere cu cel zugrăvit de Coltat.
Nu ne vom strădui de prisos să refacem după aceşti autori portretul făcut de ei. Căutând să-l accentuăm, nu
vom izbuti decât să-l redăm mai şters. Să-l ascultăm mai de grabă pe Coltat, căruia Braille i-a fost mai întâi dascăl, apoi
coleg şi prieten apropiat.
„Prietenia pentru el era o datorie de conştiinţă şi în acelaşi timp un sentiment din cele mai calde. Ar fi fost în
stare să-i jertfească totul: timpul, sănătatea, avutul său. În această privinţă ne-a dat mai multe exemple. Astfel, unul din
elevii săi cei mai buni părăsi Institutul şi neavând destule mijloace de existenţă, Braille, organist la o parohie din Paris,
nu stătu de loc în cumpănă să renunţe la acest post în favoarea elevului său.
„El voia ca prietenia lui să fie de folos celor cărora le-o dăruia; îl făcea să fie vigilent în privinţa conduitei lor şi
adeseori îi inspira poveţe hotărâte şi luminoase. Când era de dat un sfat important, dar penibil, unui prieten comun,
dacă alţii şovăiau sau le era neplăcut să îndeplinească o misiune mai grea, „Hai să mă sacrific” spunea el surâzând. El
îndeplinea atât de des astfel de funcţii delicate încât expresia ti devenise obişnuită, iar prietenii îl porecliră în glumă
„cenzorul”.
„Spiritul lui cercetător nu se întrezărea niciodată în cursul conversaţiei; Louis Braille se străduia cu deosebită
grijă să nu-i scape ceva ce ar fi putut mâhni pe cineva oricine ar fi fost acela. Ştia să întreţină o conversaţie în aşa fel
încât să fie întotdeauna interesantă şi variată. Se spune că Labruyere (sic) a ştiut să se descătuşeze de una din cele
mai mari greutăţi de stil: de tranziţii. Louis Braille pe lângă că avea acest dar, îl şi dezvolta în permanenţă. Când vorbea,
trecea pe nesimţite de la un subiect vesel la unul serios, de la un ton uşor la altul sever. Cu toate că era înzestrat cu un
spirit pozitiv, nu pregeta când era vorba de o glumă de bun gust; din când în când făcea să sclipească scânteia unui
cuvânt plin de duh, ba câteodată îşi încerca şi ascuţişul — delicat — al unei săgeţi. Unele din expresiile sale treceau din
gură-n gură printre prieteni, cu toată cinstea şi autoritatea proverbului.
„Cuvintele şi tonalitatea vocii purtau pecetea unui suflet delicat care se răsfrângea pe chipul său, unde era
totuşi destul de greu să desluşeşti gândurile şi impresiile, pentru că ştia să le comprime înlăuntrul său, prin energia
caracterului şi voinţei sale. O dată hotărârea luată, îşi îndeplinea sarcina cu aceeaşi conştiinciozitate, fie că îi făcea
plăcere, fie că îi era penibil; şi era de ajuns să ştie că ceea ce făcea era de folos.
„Justeţea cu totul aparte a spiritului său, cumpăna raţiunii, inteligenţa sa pătrunzătoare, îl făceau să întrevadă
înlănţuirea şi urmările evenimentelor; printre cei din jurul său puţini erau aceia care să nu-i îi cerut sfatul sau să nu fi
fost mulţumiţi de a fi urmat directivele indicate de spiritul său prevăzător. De altfel a fost invitat să facă parte din consiliul
diferitelor societăţi organizate în favoarea orbilor185 unde şi-a adus contribuţia cu mult zel şi înţelepciune. Louis Braille
nu se mărginea de altfel la influenţa binefăcătoare a cuvintelor sale, ci o întregea prin acţiune şi devotament. Ii plăcea
să ajute şi să uşureze suferinţele celor amărâţi. Când săvârşea un bine îl făcea cu atâta simplitate şi delicateţe încât cel
care beneficia nici nu zărea mâna care îi venea în ajutor. Ştia că nu era de ajuns numai să dăruieşti celui în nevoie, ci
să-l ajuţi în adevăratul spirit creştinesc care cinsteşte demnitatea omenească în persoana săracului. Credinţa lui
temeinică şi vie de care era animat, i-au sădit în suflet aceste simţăminte nobile; religia pe care a cultivat-o fără curmare
cu atâta asiduitate şi convingere, l-au pregătit încetul cu încetul să privească dacă nu fără emoţie, dar cel puţin fără
groază apropierea morţii186”. (185 Societatea pentru ocrotirea şi ajutorarea orbilor, fondată în 1841 de Dufau, directorul
Institutului, Societatea de plasare- si ajutor.). (186 Coltat, op. cit., pp. 21—22.).
Dezinteresul lui Braille nu era de asemuit decât cu discreţia sa. Astfel, după cum se ştie, încă din 1839 îşi cedă
orga de la Saint-Nicolas-des-Champs, un instrument vechi admirabil, de care s-ar mai fi putut bucura dacă ar fi fost mai
egoist. Se mai raportează187 că din modestele lui mijloace procura „plăci” de scris, cărţi în relief ş.a. tinerilor orbi care
nu aveau posibilitatea să şi le cumpere singuri. În clipa morţii n-a vrut ca patrimoniul familiei să fie întrucâtva ştirbit: lăsă
bătrânei sale mame cea mai mare parte a rentelor sale (300 fr.), iar restul (50) îl împărţi între nepoata sa Louise-Celine
Marniesse şi nepotul său Louis Isidor Caron, iar petecul de pământ pe care îl avea la Coupvray îl rezervă fratelui său.
Dar se socoti îndreptăţit să dispună după voie de economiile realizate în viaţa lui de ascet, cu toate că avea un venit
modest şi mai fusese şi foarte darnic. În testamentul său declară cu hotărâre: „Sumele de bani date cu împrumut de
mine înainte de 1 decembrie curent să nu fie reclamate”. Prietenul său Coltat primi livretul său de economii de la Casa
de Depuneri (948 fr.), pianul (vândut cu 250 fr.), mobile şi diferite „instrumente”, dar acesta se consideră numai
executorul său testamentar şi notă, după dictatul bolnavului, lista celor care urmau să beneficieze de vânzarea bunurilor
rămase după urma lui. Pignier188 ne-a păstrat această listă; nici cei mai modeşti nu fuseseră omişi: Societăţii de
patronaj pentru orbi, 120 fr.; Societăţii pentru plasarea orbilor ieşiţi din Institut, 400 fr.; Infirmeriei „Maria Tereza” spre a
face slujbe pentru odihna sufletului său 40 fr.; preotului din Coupvray „pentru slujbe şi ca amintire bisericii din satul
meu” 60 fr.; pentru conferinţa organizată în amintirea lui St. Vincent de Paul, la Saint-Nicolas-du-Chardonnet (parohia
căreia aparţinea Saint-Firmin şi unde cântase la orgă) 50 fr.; pentru Aşezământul Cărţilor bune scrise în puncte al
domnişoarei Champion din Metz, 50 fr.; pentru aşezământul răspândirii credinţei, 50 fr.; micului său însoţitor 40 fr.;
îngrijitorului de la infirmerie, 30 fr.; sorei de gardă noaptea 30 fr.; celui care îi îngrijea de camera sa 40 fr. (187 P. Villey,
Conferinţă, 1909, op. cit., 0.8.). (188 Notă biografică, p. 24.).
 Levitte, care fusese pe rând supraveghetor, supraveghetor general, apoi cenzor de studii la Institut, îl cunoscu
pe Braille în vremea când primul nu era decât elev cu vedere în acest aşezământ. El publică în 1880 în urma
Congresului ţinut la Paris, sub titlul puţin cam barbar „Anaglyptografia şi rafigrafia” de Braille, o nouă ediţie din sistemul
lui Braille. Iată cum îl caracterizează pe inventator într-o frază care rezumă tot ce s-a putut scrie despre Braille.
„Chipul blând şi calm al lui Braille dezvăluia însuşirile alese cu care fusese înzestrat; sfaturile lui izvorâte dintr-o
înţelepciune adâncă şi dreaptă erau foarte preţuite: credinţa-i vie de nezdruncinat, generozitatea-i fără margini îl mânau
întotdeauna spre bine; când îi ajuta pe cei în suferinţă, o făcea cu o simplitate şi o delicateţe exemplare”189. (189
Levitte, Anaglyptografia şi rafigrafia lui Braille, p. 4. Alte trei ediţii din Anaglyptographie au apărut în scrierea Braille în
1885, 1897, 1912.).
Ştim de la Coltat190 că prietenii lui Braille, vrând să-l păstreze cât mai mult printre ei, i-au comandat portretul.
Arta născândă a fotografiei, care pe atunci se numea dagherotipie, îngădui să-i fie reprodus portretul şi distribuit „printre
prieteni”. Textul lăsat de Coltat nu ne lămureşte dacă desenul fusese executat pe când Braille era încă în viaţă sau pe
patul de moarte. Se pare însă că versiunea aceasta din urmă este cea adevărată. Ceea ce ştim însă cu certitudine este
că Dufau, pe atunci director al Institutului, om cultivat, care de bună seamă îşi aminti cum se procedase pentru Pascal,
făcu să i se ia masca şi astfel se păstră chipul calm, surâzător al aceluia care a făcut atât de mult pentru orbi şi care
acum îi părăsea. După acest preţios mulaj a cioplit în marmură sculptorul Jouffroy191 bustul care a fost plasat în
vestibulul Institutului şi inaugurat la 25 mai 1853, şaisprezece luni după dispariţia aceluia care a fost Louis Braille. O
listă de subscripţie lansată printre elevii şi profesorii Institutului a înlesnit acoperirea cheltuielilor necesare. (190 Coltat,
op. cit., p. 25.). (191 Este vorba de Francois Jouffroy (1806—1882) căruia i se datorează de asemenea decorarea
frontonului Institutului, o statuetă a lui Lamartine, un bust lui Alonge, lui Marlin etc.).
O altă subscripţie a fost deschisă în 1882, în vederea ridicării unui monument lui Braille în piaţa satului său
natal. Strângându-se o sumă destul de însemnată pentru vremea aceea, (5486 fr.) s-a putut prevedea nu numai un bust
dar şi un basorelief executate de sculptorul Etienne Leroux (1836—1906). (PI. VIII B). Atât bustul, cât şi basorelieful au
fost turnate de Firma Maison Siot-Decauville, care oferi bronzul în mod gratuit. Bustul, de o înălţime de 78 cm,
reprezintă pe Braille în uniformă de profesor, cu reverul redingotei împodobit de minuscula frunză de laur, iar mantaua
pe umărul stâng. Cât despre trăsăturile figurii, Etienne Leroux se inspiră şi el după masca comandată de Dufau,
însufleţind-o însă cu „o expresie plină de viaţă şi de profundă inteligenţă”. Pe basorelieful de 94 cm înălţime având 90
cm bază, Braille, văzut pe trei sferturi, înclinându-şi capul pe umărul stâng, călăuzeşte mâna unui tânăr orb pe alfabetul
cu puncte în relief. Părul inventatorului, puţin resfirat, vrea să simbolizeze neînsemnata atenţie pe care geniile o dau
persoanei lor fizice ceea ce însă nu coincide neapărat cu- adevărul obiectiv. Coltat192 ne spune într-adevăr că „ţinuta
lui era potrivită cu cele mai stricte exigenţe ale convenienţei. Observa întotdeauna cu deosebită grijă ca să nu-i scape
nimic din ceea ce ar fi putut să atragă atenţia asupra lui. Postamentul de piatră poartă această inscripţie, îndeajuns de
elocventă în simplitatea ei: „Lui Braille, orbii recunoscători”. (192 Op. cit., p. 22.).
Braille a mai avut parte şi de alte omagii postume. Din 1867, de când Larousse i-a consacrat un articol
important193, numele de Braille figurează în toate dicţionarele franţuzeşti şi străine. În 1883, Pephau, pe atunci director
la Quinze-Vingts, dădu numele de „Şcoala Braille”, instituţiei care trei ani mai târziu trecu în sarcina bugetară a
departamentului Senei; tot atunci din iniţiativa lui Pephau, consiliul municipal din Paris hotărî să dea numele de Louis
Braille prelungirii străzii Montempoivre, în cartierul Picpus. În 1883, Maurice de la Sizeranne denumi de asemenea
primul periodic francez în puncte în relief: Louis Braille. De atunci numeroase ziare în relief, apărute în diferite limbi, au
adăugat la titlul lor şi acest nume: La revue Braille, The Braille Mail, Revista Braille etc. Chiar dacă rostirea se deo-
sebeşte, dar pretutindeni, în toată lumea, fie că se foloseşte ca nume propriu sau comun194 orice orb care a învăţat să
citească cunoaşte acest cuvânt. În 1909 Institutul naţional celebră cu mult fast centenarul naşterii celui mai ilustru dintre
elevii săi- În sfârşit, la 19 ianuarie 1948, administraţia franceză a P.T.T.. a emis un timbru care răspândi efigia lui Braille
printre filateliştii celor două emisfere. (193 Marele Dicţionar Universal al secolului al XIX-lea, de Pierre Larousse, ed. din
1867, t. II, p. 1195.). (194 Guilbeau afirmă că în urma Congresului din 1878 s-a luat obiceiul să se vorbească de
„Braille”, pentru a desemna scrierea cu puncte în relief, concepută de Louis Braille (cf. Istoria muzicografiei Braille, op.
cit., p. 28)).
Ultimul război mondial a zădărnicit înfăptuirea proiectului, conceput în 1937, de a i se ridica un monument pe
una din străzile Parisului, chiar în cartierul în care şi-a încheiat zilele. Se va mai relua oare acest proiect? Se fac
pregătiri pentru celebrarea centenarului de la moartea inventatorului. Cu această ocazie s-a emis ideea transmutării
cenuşii sale la Panteon. Un orb care altă dată ar fi fost considerat ca paria, să ajungă la Panteon. Ce ironie în aparentă,
ce antiteză! Dacă ar fi fost anunţat pe când era' încă în viaţă, ar fi zâmbit sau protestat. Dar pentru orbi Braille este mai
mult decât un om: el este un simbol, simbolul independenţei smulsă de unul dintre ai lor celei mai crude infirmităţi.
Pentru un francez, el este una din razele luminoase ale intelectualităţii şi umanismului francez.
 TABLA DE MATERII
Cuvânt introductiv
Capitolul I. Anii copilăriei
Capitolul II. Elevul şi Profesorul 1819—1837
Capitolul III. Geneza sistemului Braille
Capitolul IV. Originalitatea sistemului Braille. Răspândirea lui
Capitolul V. Ultimele invenţii şi ultimii ani ai lui Braille
Capitolul VI. Personalitatea lui Braille