Testament, T.

Arghezi, Eseu

Opera literară „Testament”, de Tudor Arghezi, face parte din seria artelor poetice
moderne interbelice, având rol de manifest literar. Opera a fost publicată pentru prima
dată în volumul intitulat „Cuvinte potrivite”, apărut în anul 1927. Autorul isi exprimă
prin “Testament” conceptia despre menirea literaturii și despre rolul care îi revine
poetului in societate. De remarcat este și modul in care poetul tratează problema
limbajului, prin utilizarea unei estetici a urâtului (preluat de la poetul simbolist Charles
Baudelaire), care devine in cele din urma una mântuitoare, a frumosului.
Tema poeziei presupune evidențierea rolului artei în univers și menirea poetului în
lume. Pentru că acest rol este foarte important, se poate observa asocierea Creatorului cu
Dumnezeu, care se folosește de „cuvinte-cărămizi” pentru a da naștere Creației. Deși se
pune accentul pe legătura dintre ființă și cuvânt, rolul urmărit de cuvântul poetic este
acela de a substitui ființa, pornind de la ideea că, așa cum Dumnezeu a creat lumea, la fel
poetul va crea un univers liric, folosindu-se de cuvânt. Metaforele din partea finală a
versurilor, „slova de foc” și „slova făurită” surprind componentele fundamentale în
viziunea autorului: pe de o parte, poezia este rezultatul harului, al inspirației, al talentului,
iar de cealaltă parte, conceperea operei literare presupune trudă, muncă, meșteșug.
Folosite corect împreună, talentul și munca formează un tot de nedestrămat, la fel „ca
fierul cald îmbrățișat în clește”.
Titlul poeziei face trimitere la Biblie, la Vechiul și Noul Testament, sugerând
cititorului că moștenirea pe care poetul o lasă succesorilor săi este una spirituală,
nicidecum materială. Testamentul este unul simbolic, beneficiarii acestuia fiind viitoarele
generații: “Nu-ți voi lăsa drept bunuri, dupa moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”.
Titlul anticipează, astfel, caracterul programatic al textului, moștenirea identificându-se
cu opera literară.
Textul arghezian este o artă poetică care se încadrează în curentul modernist
interbelic atât prin caracterul programatic, valorificarea esteticii urâtului, limbajul poetic
inovator, cât și prin încalcarea și înnoirile regulilor prozodice. Astfel, poezia este formată
din cinci strofe inegale ca număr de versuri (8, 4, 18, 13 și, respectiv, 8 versuri), a căror
metrică și ritm variază în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate. Se
observă, de asemenea, libertatea lungimii versurilor, care face textul să pară mai degrabă
un discurs adresat unui public decât o poezie. Strofele polimorfe ale poeziei pot fi
structurate în trei secvențe: relația poetului cu generațiile următoare, rolul etic, estetic și
social al poeziei, și condiția creatorului.
Incipitul poeziei reflectă ideea moștenirii spirituale („un nume adunat pe-o carte),
prezentă încă din titlu, pe care poetul o lasă generațiilor următoare. Termenul carte
constituie laitmotivul poeziei, căpătând de-a lungul acesteia numeroase forme: „o
treaptă”, „hrisovul vostru cel dintâi”, „cuvinte potrivite”, „slova de foc”, „slova făurită”.
Prima secvență subliniază importanța legăturii dintre generații și rolul pe care și-l asumă
poetul prin creația sa, în istoria devenirii spirituale a poporului său. Definiția metaforică
„Cartea mea-i, fiule, o treaptă” definește creația literară argheziană drept un moment
important în evoluția culturală, un lian între trecut și viitor. Adresându-se urmașilor săi
(fiind folosite verbe și pronume la persoana a II-a precum „-ți”, „așeaz-o” și substantivul
în vocativ „fiule”), poetul dorește să le atragă atenția acestora asupra importanței
trecutului care înglobează truda și suferința colectivă: „Prin râpi și gropi adânci,/ Suite de
bătrânii mei pe brânci”. O altă definiție metaforică a cărții, prezentă în strofa a doua,
„hrisovul vostru cel dintâi”, atribuie cărții valoare supremă, capacitatea de a confirma
originia unui popor.
Secvența a doua prezintă, prin mijloacele poeticului, rolul etic, social și estetic al
creației. Poezia înseamnă în viziunea argheziană, în primul rând un proces de
transformare al materialului în spiritual: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/ Sapa-n
condei și brazda-n călimară”. Poezia înseamnă apoi reflectarea muncii și a suferinței
colective, într-un proces dificil de transformare nu doar a materialului în spiritual, ci și a
urâtului în frumos, a nepoeticului în poetic. Verbele „să schimbăm”, „am ivit”, „am
preschimbat”, „am luat”, „iscat-am” evidențiază capacitatea de transformare și sintetizare
a realității concrete, având care rezultat creația poetică. Succesiunea de metamorfoze pe
care o presupune procesul de creație subliniază funcțiile etice, sociale și estetice pe care și
le asumă poezia, vizibile în seriile antinomice din versurile: „Din graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite,/ Eu am ivit cuvinte potrivite”, „Făcui din zdrențe muguri și coroane”,
„Veninul strâns l-am preschimbat în miere”.
Poezia argheziană sintetizează trecutul, cu întreaga sa istorie, dorind să își asume
rolul de a purifica și de a răzbuna suferința acestuia: „Durerea noastră surdă și amară/ O
grămădii pe o singură vioară”. Resursele comune care au uneori conotația urâtului, devin
în opera argheziană generatoare de frumos, de emoție estetică: „Din bube, mucegaiuri și
noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Ultima secvență evidențiază condiția creatorului și a creației umane. Opera poetică
este rezultatul îmbinării armonioase între spontaneitate, sensibilitate, inspirație și har
poetic, toate sintetizate în metafora „slova de foc” și truda, suferința, meșteșugul,
sugerate de metafora „slova făurită”. Poezia este astfel, inainte de toate, un mestesug,
rodul efortului intelectual depus de un “homo faber” (poet). “Domnița” suferindă
sugerează faptul că poezia modernă nu este doar un rezultat al inspiratiei, ci și al efortului
creator. Condiția poetului este redată în versul “Robul a scris-o, Domnul o citește” și
sugerează faptul că poetul, creatorul de frumos se află în slujba cititorului.
În concluzie, poezia „Testament”, de Tudor Arghezi, prezintă toate particularitățile
unei opere aparținând curentului literar modernist. Printre acestea se numără: rolul liricii
argheziene în cultivarea esteticii urâtului, inovația la nivel lexical și cel al versificației,
precum și favorizarea descoperirii inspirației în profunzimea sinelui, în detrimentul celei
de proveniență divină.