Poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică scrisă în anul

1900 și publicată în anul 1916 în volumul cu același nume. Este o operă

simbolistă, plumbul, simbol devenit laitmotiv, fiind folosit pentru a ilustra o
adâncă senzație de apăsare sufletească ce pune stăpânire pe întreaga
existență a eului liric.

Tema operei este condiția ființei umane într-o societate rece,

artificială, neînsuflețită, lipsită de valori reale. Eul liric se află în ipostaza
ființei umane care, trăind într-o lume cu care nu se va putea identifica
niciodată și observând cu tristețe și dezamăgire depravarea societății,
ajunge să se înstrăineze de lumea exterioară, astfel întrând el însuși într-un
perpetuu regres moral și sufletesc.

Poezia se încadrează în curentul simbolist prin cultivarea simbolului

ca modalitate de surprindere a corespondențelor dintre diferitele elemente
ale universului, prin utilizarea sugestiei, redată prin imagini cromatice,
auditive, tactile, muzicalitatea versurilor, realizată prin paralelism sintactic,
simetrii, aliterații și repetiții, preferința pentru teme și motive specifice
(moartea, singurătatea, izolarea, pustiul, plumbul, etc.).

Titlul este format din substantivul comun „plumb”, cuvânt care, prin
prezența lui în titlu dar și de șase ori în interiorul poeziei, devine simbolul
central al textului, realizând, prin poziționarea simetrică, muzicalitatea
specifică liricii simboliste. În primul rând, cuvântul „plumb” desemnează
unul dintre cele mai grele și mai dense metale existente, aceste însușiri
sugerând izolarea eului liric de lumea exterioară. Mai mult decât atât,
densitatea mare a metalului evocă un suflet peste poate de împovărat și,
prin extensie, apăsarea sufletească. În al doilea rând, culoarea cenușie a
plumbului pictează peisajul descris în operă într-o nuanță monotonă și
lipsită de viață care reflectă tristețea și disprețul eului liric asupra propriei
existențe. În plus, încadrarea plumbului în rândul metalelor sugerează
încremenirea și inflexibilitatea existenței eului liric, iar răceala sa inspiră
presentimentul morții și absența trăirilor afective. Nu în ultimul rând, trebuie
menționată structura sunetelor din cuvântul „plumb”. Consoanele explozive
„p” și „b” de la începutul și sfârșitul cuvântului necesită ocluzia canalului
fonator și umplerea cavității bucale cu aer, formându-se astfel o bulă de aer
izolată care sugerează spațiul închis și îndepărtat în care se izolează însuși
eul liric. Această interpretare este întărită și de vocala „u”, singura vocală
din cuvânt, care se află în mijlocul cuvântului, izolată pe o parte și pe
cealaltă de câte două consoane: „p” și „l”, respectiv „m” și „b”.

Simbolul „plumb” devine laitmotivul textului, prin reluarea simetrică în

cele două strofe: în rimele versurilor întâi și al patrulea și înaintea cezurii
din versul al doilea, creând astfel muzicalitatea specifică textelor simboliste.
Simetria textului este întărită și prin folosirea unei punctuații identice în cele
două strofe: cezura din versul al doilea, linia de pauză de la sfârșitul celui
de-al doilea vers, punctele de suspensie folosite la mijlocul și la finalul celui
de-al treilea vers, fiind sugerată pe această cale, atât repetiția, cât și
monotonia existenței. Mai mult decât atât, sunt folosite simetric, la
începutul versului întâi și al celui de-al treilea, verbele statice la timpul
imperfect „stam” și „dormea” (respectiv, „dormeau”), care sugerează o
înghețare a existenței, dar și somnul mortuar.

Cele două catrene descriu două planuri diferite ale realității. Prima
strofă face referire la realitatea exterioară, planul obiectiv al existenței, iar
cea de-a doua strofă ilustrează realitatea interioară, planul subiectiv al
existenței.

Prima strofă conturează o realitate exterioară pustie și

înspăimântătoare, o realitate în care eul liric se simte dezolat și singur,
trăind cu presentimentul obsesiv al unei morți inevitabile. Sunt prezente,
astfel, elemente funerare precum „sicriele”, „funerar vestmânt”, „cavou”,
„coroanele”, care intensifică prezența morții și a doliului. În acest univers
comatos, eul liric înfățișează societatea și oamenii din ea ca niște „sicrie de
plumb” aflate într-un somn „adânc”, din care însă mai există minuscula
posibilitate de a se trezi. La fel cum părintele unui copil aflat în comă va
avea până la sfârșit speranța că pruncul său se va trezi, la fel și eul liric se
mai agață încă de o fărâmă de speranță că societatea își va putea reveni
din declinul moral în care a ajuns. Începutul celui de-al treilea vers, „Stam
singur în cavou”, îl înfățișează pe eul liric, părăsit de tot și toate, privind
dintr-un loc rece și izolat lumea înconjurătoare care este încremenită, fiind
sugerată imposibilitatea eului liric de a se mai identifica vreodată cu cei din
jurul său, dar și imposibilitatea de a depăși angoasa și apăsarea
sufletească pe care acesta o simte. Cu toate astea, „vântul” din finalul
versului este dovada că eul liric mai speră încă la restaurarea societății.
Vântul, care este asociat cu sunete și cu mișcare, dă posibilitatea eului liric
de a mai interacționa cu lumea exterioară. Verbul onomatopeic „scârțâiau”
inspiră însă incomoditate și frică în sufletul eului liric, acesta pierzând
încrederea că va găsi vreo cale de evadare.

Dacă în prima strofă mai există încă o fărâmă de speranță ca eul liric
să rezoneze din nou cu cei din jurul său, a doua strofă este lipsită de orice
afectivitate față de lumea exterioară. Odată cu degradarea societății, este
ruinat și sufletul eului liric, care renunță la dorința de a mai găsi o portiță de
scăpare. Astfel, secvența „Dormeau adânc sicriele de plumb” din prima
strofă devine ”Dormea întors amorul meu de plumb”, adjectivul „întors”
sugerând „întoarcere spre apus”, respectiv moartea, iar moartea amorului
reprezintă dispariția empatiei și a speranței. Secvența „și era vânt” din
prima strofă devine ”și era frig” în cea de-a doua, sugerând regresul de la
răcoare la ger și, prin extensie, la înghețarea atât a sufletului eului liric, cât
și la cea a societății. În final, eul liric, extenuat și lipsit de puteri, realizează
că nici el, nici cei din jurul lui nu se vor mai putea redresa, înălța, și astfel
încheie resemnat poezia cu versul „Și-i atârnau aripele de plumb”,
sugerând zborul în jos, căderea liberă.

Structura poeziei este armonioasă, versul este iambic în exclusivitate,

iar tonul este elegiac. Prin repetiția obsedantă a cuvântului cheie, poezia
devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare. Măsura este fixă, de
10 silabe, rima este îmbrățișată, toate acestea susținând muzicalitatea
textului, alături de paralelismul sintactic, simetriile și repetițiile prezente.

În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este o artă poetică

emblematică pentru creația bacoviană și pentru lirica simbolistă care
înfățișează o lumea stranie, mineralizată și închisă, în care ființa umană
trăieste cu presentimentul obsesiv al morții.