= Nine (2009) =

= Rob Marshall =
= Referat =
= Raoul - Alexis Ipate, Actorie, anul I, grupa C =

Să faci un remake la capodopera lui Federico Fellini din 1963, „8½” nu e atât de cumplit
pe cât pare; există o mulțime de filme care s-au inspirat în mod clar din tema creației pseudo-
autobiografice a lui Fellini, aceea a unui regizor căruia nu îi poate veni o idee despre următorul
său proiect. Dar asta nu înseamnă că aceste filme sunt remake-uri ale „8½” per se. De fapt, nici
măcar filmul „Nine”, din 2009, nu este chiar un remake după opera lui Fellini. În teorie, „Nine”
este o adaptare a unei piese de teatru musical din 1982, și abia acest musical este o adaptare a
filmului „8½”. Însă, fiind un spectacol destinat scenei, musicalul din 1982 este doar o vagă
reinterpretare a filmului și nu o copie unu la unu, îndreptându-și atenția către alte scopuri față de
„8½”.

Rob Marshall, regizorul filmului „Nine” folosește un instrument dramatic pe care l-a
folosit și în alt film de-al său, „Chicago”, din 2002. Acest instrument implică faptul că toate
momentele muzicale sunt prezentate ca fiind fanteziile protagonistului, lucru care este potrivit cu
povestea filmului.

În această versiune, marele regizor Guido Contini (Daniel Day-Lewis) se află în pană de
idei - nu își poate da seama ce va face pentru al nouălea film al său. Iar această pană de idei nu
poate dura mult; Guido Contini nu-și poate lua un an sabatic prin care să-și revitalizeze creierul
și prin care să permită inspirației sale să apară organic, nu - Contini mai are 10 zile până la
începerea filmărilor pentru un film care nu are nici scenariu, nici vreo idee fundamentală, chiar
dacă în el a fost deja distribuită „protagonista de serviciu” a lui Guido, Claudia Jensen (Nicole
Kidman). Toată lumea începe să se enerveze pe Contini, chiar dacă omul e genial. Producătorul
lui, Dante (Ricky Tognazzi), nu mai poate evita presa, designerul de costume, Lilli (Judi Dench),
îl tot bate la cap să afle costumele de care va avea nevoie. Fugind din Roma și ajungând la un
spa, Guido reușește să aducă și mai multă suferință pe capul lui când o invită pe amanta sa, Carla
(Penélope Cruz), să vină să se relaxeze cu el. Lucrurile devin cu adevărat neplăcute când, soția
sa, Luisa (Marion Cotillard), ajunge împreună cu presa și cu echipa de producție la acel spa și își
descoperă soțul alături de Carla.

Prins între ciocan și nicovală, ciocanul fiind filmul pe care nu-l poate face și nicovala -
femeile pe care nu le poate înțelege, Guido se refugiază constant în fanteziile sale; când oricare
dintre femeile din viața sa îi vorbește sau când își aduce aminte de vreo femeie importantă din
trecutul său, mintea lui nu le poate vedea decât într-o reintrepretare onirică: un moment muzical
grandios care are loc, în mod invariabil, pe scheletul pe jumătate terminat al platoului său de
filmare uriaș din Cinecittà care așteaptă, la fel ca toți ceilalți, ca lui Guido să îi vină inspirația.

Filmul „Nine” nu trebuie comparat cu celelalte opere după care este inspirat, ci trebuie
judecat ca o creație de sine stătătoare. Și, din punct de vedere vizual, arată incredibil. Directorul
de imagine, Dion Beebe, a făcut o treabă minunată în această colaborare cu Rob Marshall. Toate
realizările tehnice sunt excepționale. Ba trebuie să recreeze întocmai munca lui Gianni Di
Venanzo din filmul lui Fellini, ba trebuie să scufunde întregul platou în întuneric absolut, dându-
i, în același timp, textură. Ba trebuie să se folosească de un aspect granulos pentru a da imaginii
iz de vechi, ba trebuie să creeze un cadru care să arate la fel de bine atât în alb-negru, cât și în
color, deoarece în post-producție, scena se va schimba de la una la cealaltă. Pentru Beebe, acest
proiect a fost fără îndoială unul dificil, dar s-a descurcat. Și nu numai că s-a descurcat, a excelat.

Dintre toate momentele muzicale, merită menționate în special două: „Be Italian”,
interpretat de Fergie, solista formației Black Eyed Peas; acest moment este bine editat și are în
componența sa niște utilizări îndrăznețe și interesante de nisip și de roșu. Mai mult, în acest
moment muzical, coregrafia erotică funcționează. Cel de-al doilea moment muzical vrednic de a
fi menționat este „Cinema Italiano”, interpretat de Kate Hudson. Energia întregului moment este
extraordinară iar aici este momentul în care se folosește acea schimbare de filtre (din alb-negru
în color și vice-versa).

În concluzie, cu toate că filmul „Nine” nu poate fi comparat cu tăticul său, „8½”,

consider că nu trebuie neapărat ca cele două să fie comparate. Consider că este un film de sine
stătător care reușește, în mare parte, ce își propune. Cu niște actori magistrali în distribuție, o
poveste pe alocuri comică, pe alocuri care te îndeamnă la reflecție, niște momente muzicale
senzuale și pline de energie, sunt de părere că filmul „Nine” poate fi numit un film de calitate.