Morgenstimmung

Modernismul este curentul literar,manifestat , cu predilectie, in perioada interbelica, ale

carui trasaturi sunt teoretizate de Eugen Lovinescu si promovate, in special, prin intermediul
cenaclului si al revistei “Sburatorul”. Orientarea artistica promoveaza o innoire a literaturii, prin
desprinderea de trecut si prin crearea unei modalitati inovatoare de exprimare. In ceea ce
priveste poezia, sunt formulate urmatoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca
expresie a profunzimilor sufletesti si inlaturarea totala a obiectivitatii, ambiguitatea limbajului,
prin utilizarea, in primul rand, a metaforei, inovatia formala, prin renuntarea la prozodia
traditionala.

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca si Lucian Blaga si Ion Barbu, apartinand perioadei
interbelice a literaturii. Marele sau merit este acela de a revolutiona limbajul poetic, astfel
incat, dupa cum insusi afirma, “o idee sa nasca alte sute”. El este intemeietorul esteticii uratului
in literature romana, dupa modelul lui Charles Baudelaire, din literature franceza.

Dupa cum afirma G. Calinescu, aceasta trasatura a liricii sale consta in folosirea unei
dimensiuni inconfundabile a limbajului, denumita de critic “surprinderea suavitatii sub expresia
de mahala”.

Poetul debuteaza in 1927 cu volumul de versuri “Cuvinte potrivite”, caruia ii urmeaza o bogata
activitate literara, tratand o tematica diversa: arta poetica, poezia cu deschidere filosofica,
poezia erotica, tema sociogonica, poezia sociala, poezia ludica.

Textul literar “Morgenstimmung”, publicat in volumul de debut, este o elegie cu accente

meditatie si are ca tema iubirea, ca aspiratie a implinirii sufletesti. In lirica argheziana, acest
sentiment cunoaste doua etape: visul de dragoste proiectat in idealitate si iubirea casnica,
implinita alaturi de fiinta draga, cu care se leaga o prietenie durabila.

Imaginarul poetic arghezian se fundamenteaza pe latura erotica, prin care eul creator se
implineste din punct de vedere al cunoasterii, sentimental punandu-l in legatura cu problematica
existentialitatii

Titlul poeziei este un cuvant compus preluat din limba germana, “morgen” insemnand
“dimineata”, iar “stimmung”-“stare de spirit, dispozitie”. In sens conotativ el exprima starea
incipienta, matinala a spiritului la momentul indragostirii.

Structural, poezia este alcatuita din cinci cuvinte, care concenreaza o poveste de iubire unica;
aventura erotica se desfasoara de-a lungul a cinci secvente lirice insinuandu-se treptat si
delimitand diferitele faze ale revelatiei pe care o produce. Iubita canta la pian, iar eul liric
percepe arta ei ca pe o adresare directa catre sufletul sau, ceea ce-i produce reactii
contradictorii, rezolvate intr-o impacare melancolica, la final, cu incompatibilitatea planurilor,
carora le apartine fiecare.
 Incipitul poeziei se axeaza pe invocarea a doua ipostaze lirice, reprezentate prin marci
gramaticale specifice: “tu” si “eu”: “Tu ti-ai strecurat cantecu in mine”; metafora “cantecului”
inoculat de iubita ideala simbolieaza forta prin care arta poate uni spiritele apartinand unor
sfere diferite. Coordonata temporala este vaga, plasata in trecutul neprecizat, “intr-o dupa-
amiaa”, fiind strans legta de momentul in care ul liric se afla intr-o puternica vulnerabilitate a
spiritului, cand “Fereastra sufletului zavorata bine/ Se deschide-n vant”.

In mod spontan, se produce o perceptie senzoriala a iubitei, prin intermediul “cantecului” ei.
Muzica inaugureaza o counicare la nivelul sufletelor celor do indragostiti

Cea de-a doua secventa lirica descrie amanuntit patrunderea, fara impotrivire din partea
eului, a “cantecului” in spatial sacru al spiritului sau, numit metaphoric “manastire”, cee ace
sugereaza izolarea totala a sa in lumea pura a gandirii.

Cele doua metafore, a cladirii si a manastirii, delimiteaza un spatiu inchis, prielnic

meditatiei artistice, in care femeia patrunde prin intermediul enzorial, imbinand auditivul cu
olfctivul, interventia ei fiind omparata cu “o lavanda Sonora”:”Cantecul tau a umplut cladirea
totala/[..] ca o lavana sonora”.

In cea de-a treia secventa lirica, inefabla ei ispita se materializeaza, scotand la iveala
“intreaga faptura” care sondeaza profunzimi sufletesti prin “cantec” si care, metaforic, il
farmeca, deoarece cu “degetul mic”, “pipaia mierlele pe clape”. Fiinta suava a iubitei nazuieste o
cucerire totala a barbatului, aspirand catre o contopire ideala intre lumea ei si a lui.

Intentia acesteia produce aspura eului o deturnare de la insingurare catre uniune, numita
metaforic “vijelie”, care ii cuprinde intreg universul interior, avand efecte neasteptate,
catastrofice:prabusirea norilor, “subrezirea barnelor” edificiului sacru. In mod paradoxal insa,
acesta initiere erotica are si efecte benefice, caci adduce “cocorii/ Albinele si frunzele”,
elemente care sugereaza viata.

Dintr-un spaţiu sigur, protector, clădirea devine fragilă, fiind comparată cu ,foile

florii”， vulnerabilitatea eului atingând punctul maxim și marcând trecerea de la

cunoașterea sinelui la cunoaștere prin intermediul celuilalt, în vederea contopirii
celor două planuri. Aducerea perpetuă în prezent, cu ajutorul memoriei esențiale a experientei
existențiale profunde aparținând trecutului, marchează o cale de a reface, fie chiar şi temporar,
cuplul originar.
Ultima secvență poetică debutează cu două interogații retorice: ,,De ce-ai cântat? De ce te-
am auzit?”， din care se deduce regretul eului, în urma experienței erotice cu cea care aparține
în totalitate planului terestru. Deși cei doi se aflau pentru o clipă în totală comuniune, spiritul
are o revelație dureroasă, aceea a apartenenței îndrăgostiților unor sfere existențiale diferite:
ea aparține lumii de ,jos”, venită fiind ,din vieți” , iar universul lui se află într-o totală antonimie
cu aceasta, el aparținând sferei superioare a gândirii pure și a eternității, ,,de sus” și ,din
morți”。 La fel ca și în cazul Luceafărului, incompatibilitatea planurilor din care fac parte
îndrăgostiții este o sursă a imposibilității împlinirii în iubire: ,Eu veneam de sus, tu veneai de
jos/Tu soseai din vieți, eu veneam din morți”。
Întreaga poezie prezintă fazele unei povești de dragoste, în care membrii cuplului aspirǎ la
contopirea totalǎ , prin eternizarea sentimentelor. Totuşi,bǎ rbatul
rememorează experienta de o clipă cu nostalgie, regret și tristete, deoarece
superioritatea sa nu se poate complace într-o abatere de la drumul spre absolut,
preferând mutilarea sufletească determinată de o despărtire grabnică, decât
suferinta spirituală a îndepărtării de idealurile sale. Fericirea prin iubire apare astfel ca o iluzie
creata de femeia-cântec,întretinutǎ de farmecul acesteia, dar prăbușită în neîmplinirea
generată de spirit.
Din punct de vedere stilistic, poezia se remarcǎ prin metafore sugestive,
metaforizarea reprezentând ,culmea de performanță a construcției imagistice"
（Dumitru Micu).De asemenea,întreg discursul liric se axeazǎ pe o confruntare
acută între ,tu" și ,eu", sustinută de serii nominale și verbale specifice fiecǎ ruia dintre planuri.
Planul iubitei denota sonoritatea (.cântec", .tunet", .vijelie", strecura",,umple"),pe cand cel al
eului liric se remarcǎ prin claustrare (“ fereastra sufletului",,cladire", “mănăstire", “încăpere").

Prozodic, poezia este alcătuită din versuri libere, iar .această prozodie corespunde perfect
atmosferei sufletești ce se creează: o atmosferă de răvăsire
interioară. (Dumitru Micu)
Poezia ,Morgenstimmung" prezintă, în manieră originalǎ ,ipostaza.omului
tipic arghezian, monada solitară,ermetic închisǎ ".(Nicolae Balotā)