Oda in metru antic- Mihai Eminescu

Romantismul reprezinta o miscare literara si artistica de la sfarsitul secolului al

XVIII lea aparuta in Germania, ca reactie impotriva clasicismului canonic si a
rationalismului iluminat, optand pentru suprematia transcendentului, cultivarea
sensibilitatii, a irealitatii senzoriale, a fanteziei dictatorial. Teoreticianul
romantismului european este Victor Hugo, care a transat si a identificat directiile si
trasaturile acestui curent cultural in "Prefata" de la drama "Cromwell").Ceea ce
proclama scriitorul este stergerea granitelor intre genuri si specii literare, unitatea
contrariilor si nostalgia originilor. Romantismul romanesc este impus de pasoptism
(preromantism) ale carui baze au fost puse de Mihail Kogalniceanu care militeaza
in articolul Introductie la revista Dacia literara pentru o literature exclusiv
nationala afirmand ca: Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre
tari sunt destul de mari, obiceiuri noastre sunt destul de pitoresti si de poetice
pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris.

In viziunea lui George Calinescu ultimul mare romantic Mihai Eminescu- se

impune prin nemarginirile gandirii, prin perfectiua formei, tensiunea interioara a
creatiei artistice dezvaluind o personalitate contradictorie careia ii opune universul
compensatoriu al poeziei.

Principalele teme ale creatiei eminesciene se subordoneaza timpului, ca

dimensiune tragic a existentei umane. Astfel timpul devine o supratema ce domina
fiecare text, sub doua aspect metafizice: impul individual ce se vremuieste,
marcand dramatic marea trecere, si timpul cosmic al unei eternitati dincolo de viata
si de moarte. Natura si iubirea apar ca doua teme complementare in creatia lui
Mihai Eminescu, pentru ca ele fixeaza o anumita conceptie romantic potrivit careia
nu se poate reface armonia universal decat prin iubire.

Poezia Oda in metru antic apare in volumul princeps Poesii fiind o arta poetica
care sintetizeaza si sublimeaza filosofic mari probleme existentiale precum
cunoasterea, iubirea, moartea, relatia individ-timp, individ-univers, ciclul vietii
fiind incomplete in absenta iubirii ca unica poarta spre cunoastere si
autocunoastere.
 Scriitorul se inspira din mitul centaurului Nessus din care preia numai chinul
arderii pe rug, plecand de la analogia metaforica a operei de arta ce stapanaeste
spiritul poetului si a stilizarii cuvantului in care orice creator isi sintetizeaza
trairile. Din filosofia lui Arthur Schopenhauer preia idea refacerii unitatii originare
prin intoarcerea spre sine, prin regasirea cosmicitatii finite.

Textul se structureaza pe dualitatea fiintei creatorului ce implica perechi

antinomice: universal/uman, celest/teluric, reflectie/ combustie, apolinic/dionisiac.

Titlul initial a fost Oda pentru Napoleon, apoi devine Oda in metru antic
restrangand numarul strofelor de la douasprezece la cinci. Substantivul oda
sugereaza un poem in care sunt exprimate sentimente de admiratie pentru faptele
unor eroi, pentru persone sau fata de patrie.

Primele doua strofe atesta prezenta unui eu liric identificat metaforic conditiei
geniului creator, el insusi component al vesniciei, al Absolutului. Versul Nu
credeam sa-nvat a muri vreodata transpune conditia thanatica intr-o dimensiune
caracteristica spiritului universal. Formele verbale traduc treptele integrarii eului
poetic in matera vesnica, dupa o formula consacrata a initierii pranayama, prin care
neofitul recupereaza timpul cosmic si implicit accede la sacralitate, la steaua
singuratatii., Imperfectul nu credeam, conjunctivul prezent sa invat si
infinitivul prezent a muri marcheaza, pe rand, drama transcenderii din cercul
samsarei, care presupune vizionarism, cunoastere si asumare a timpului universal.

Eul poetic constientizeaza dubla determinare existential, ca materie si spirit,

incercand sa se desprinda de realitatea obiectuala, printr-o detasare ce implica
aspiratia spre un ideal absolute, simbolizat de steaua singuratatii, metafora a
unicitatii geniului, a puritatii si a sacralitatii. Erosul disloca , insa, cosmicitatea
geniului printr-o manifestare accidental, marcata stilistic de adverbul deodata.
Sintagma dureros de dulce este o metafora oximoronica, numind coincidenta
oppositorum, constientizarea conditiei metafizice a iubirii care potenteaza creatia
artistic, astfel, mitul erotic se transpune ideatic in mitul lui Pygmalion. Din aceasta
perspectiva voluptatea mortii conoteaza functia metafizica a erosului,
concretizata in dimensiunea creatiei care poate asigura eternizarea eului poetic.

Strofa a treia se justifica metafizic prin patima devoratoare de care este cuprins
artistul, in procesul plasmuirii operei, generate de iubirea demiurgica. Analogia
metaforica din versurile Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/Ori ca Hercule
inveninat de haina-i releva statutul ontologic eminescian, al daruirii absolute in
actul creator. Elemente chtoniene antagonice, focul si apa devin complementare in
planul semnificatiilor poetice: focul conoteaza pasiunea, patima, dar si purificare,
sugerand focul pregenezei, iar substantivul apele, prin articulare enclitica,
simbolizeaza universul insusi, matrice primordiala a lumilor.

Strofa a patra vizeaza eul poetic, prin frecventa formelor pronominale al meu
ma care fixeaza demersul liric in subiectivitatea absoluta a fiintei creatoare,
devorata de propia opera, devenita insa energie a regenerarii, asemenea pasarii
Phoenix Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari/Pot sa mai reinviu
luminous din el ca/ Pasarea Phoenix? Intrebarea adresata unui sine, posibil de
identificat in substanta metafizica a operei, primeste raspuns in ultima strofa, ce
sintetizeaza doua spatii poetice: al renuntarii si al contiintei pure.

Ultima strofa are o valoare incantatorie, lucru sugerat de prezena

verbului la imperativvino iar n sn Sintagma nepasarea trista traduce
atharaxia stroica din vechea Elada, forma de manifestare spirituala a geniului care
poate renunta la afectivitate pentru a transcede moartea biologica si a se integra
timpului absolut, prin intoarcere spre sine, spre opera insasi, ce cumuleaza drame
interioare. n strofa aceasta, dramatismul este sugerat i la nivelul registrului verbal
(piar, vino, red-m), precum i la acela al punctuaiei, semnul de exclamaie
marcnd grafic strigtul de disperare al celui ce dorete s-i recapete linitea
contemplativ, premergtoare desvririi spiritua

In opinia mea, poezia Oda in metru antic evidentiaza chintesenta suferintei

eului si a tragediei umane in genere, avnd un pronunat ton confesiv, textul aduce
n prim plan metamorfozarea dramei eu-lui ntr-una general-uman, a cunoaterii
sinelui prin suferin, nct confesiunea capt dimensiunile unei ode.

In concluzie, poezia Od (n metru antic) (modernism/viziune modernista/arta

poetica modernista) prin concentrarea profunzimilor eului creator definind un
traseu initiatic de sorginte mistic, ale crui etape sunt: moartea, suferina i
renaterea spiritual.