Poezia "Liniste", face parte din volumul de poezii "Poemele luminii", aparut in 1919 la Biroul de imprimate "Cosanzeana" din

Sibiu. Blaga este, nca, alternativ, n "Poemele luminii", un poet al "linistii" si al miscarii. Tacerii fiintei, care prefera o stare de receptare nevorbitoare, i corespunde linistea cosmica profunda care, ascultata cu atentie, devine palpabila si vorbeste ea in locul fiintei umane. Razele lunii in pacea nocturna sunt receptate nu vizual, ci auditiv si material ("...mi pare ca aud / cum se izbesc de geamuri razele de luna"). Linistea blagiana este tocmai fundalul metafizic n care aparitia cuvantului impersonal este posibila dar nu obligatorie; cineva ncepe sa vorbeasca, soptit, abia auzit, n fiinta poetului: "n piept mi s-a trezit un glas strain" (fapt pe care l-am mai ntlnit si n poezia "Pamantul": "Tacere-apasatoare stapanea pamantul / Si-o intrebare mi-a cazut n suflet pana-n fund:). Presimtirile elocutorii, ntrebarile, impulsurile discursive au loc ntotdeauna pe un asemenea fundal de ncremenire a fiintei, ca si cum poetul s-ar anula voit pe sine pentru a recepta glasul misterios al cuiva, al unui eu impersonal, obiectiv, care ar putea sa-i lamureasca, sa-i revele ceva din marile taine ale lumii exterioare si interioare. Poetul si asculta nfiorat inima, glasul interior si totodata strain, eul receptat ca al sau si totodata altul. (La fel n "Scoica" : "C-un zmbet ndraznet privesc n mine / si inima / mi-o prind in mana. Tremurand / mi strang comoara la ureche si ascult" sau n poezia intitulata chiar "Inima": "O, inima: | cand para ea si-o nabuseste / c-un giulgiu de liniste, / atunci mi canta, / ca lutul ei a fost odata un potir de lotus"). Linistea pe care poetul si-o impune este tocmai atitudinea propice pentru a recepta semnalele, cuvintele, tainele acestui suflet interior mai putin obisnuit n lirica noastra anterioara, aflat n deplina consonanta cu universul, fiind nici total subiectiv, dar nici obiectiv. Se impune tacere gandului (care este ntotdeauna un produs al intelectului problematizant, pentru ca sa fie surprinsa cealalta entitate mai profunda a sufletului, care nu e n afara lumii, ci chiar n centrul ei, n intima comunicare cu "stramosii", cu trecutul si viitorul si care nu se exprima n cuvinte, ci n simtire, intuitie, afect. Prin inima "care-si spui taina" poetul poate realiza o punte de comunicare ntre sine si cosmos. "Glasul" din "piept" este si nu este al poetului, si are dorurile sale, avanturile, tresaririle proprii care au rezonante sub "glii", n trecut, pe mari distante n timp si n spatiu: "n piept / mi s-a trezit un glas strain / si-un cantec canta-n mine-un dor, ce nu-i al meu" Sa se observe totala noutate si originalitate a felului in care ntelege poetul Blaga notiunea de cantare poetica, n ultima instanta: nu eu cant, ci un "cantec canta-n mine", adica eu nu sunt decat instrumentul prin care are loc revelatia poetica. Si mai tarziu, ajuns n culmea creatiei si a maturitatii varstei, poetul va afirma ca si atunci cand scrie versuri originale, nu face decat sa "talmacea n limba romneasca un cantec pe care inima i-l spune "n limba ei" ("Stihuitorul"). In conformitate cu anonimatul expresionist, el se recunoaste a fi n esenta "talmacitor", lipsit de orgoliul creatorului care de obicei impune propria viziune asupra lumii. Un talmacitor insa al propriei fiinte profunde, pe care, pentru a o investiga mai bine, o extinde la nemarginirea cosmica. Tacerea stiuta neancredere n cuvant s-ar datora supunerii funciare fata de acest "glas" impersonal care vorbeste nauntrul sau si care trebuie mai ntai "ascultat" cu atentie, cu evlavie, fiind el nsusi unul din marile mistere ale lumii. El se exprima la modul impersonal, care este si cel al traditiei orale al poeziei romnesti, vorbeste n eresuri greu de crezut ("eresuri" nsemnand erezii, adica adevaruri desigur poetice, nu adevarate): "Se spune, ca stramosi, cari au murit fara vreme / [...] vin / sa-si traiasca mai departe / n noi / vieata netraita". Potolirea propriului eu este, asadar, o atitudine de aspiratie absoluta catre regasirea n viata universala a "celorlalti", a stramosilor" morti nainte de vreme, care sunt astfel chemati sa fiinteze. Integrarea afectiva n viata universala, a eului impersoalizat al poetului se traduce si n grija fata de rostire, grija de a nu vorbi cumva, de a nu mpiedica propriul suflet sa se manifeste n sufletul universal, garantie a perpetuarii n eternitate a propriului eu: "O, cine stie suflete-n ce piept ti vei canta / si tu odata peste veacuri / ... / dorul sugrumat / si franta bucurie de viata ? cine stie ? Cine stie ?" Simptomele poetice descrise mai sus coincid n mod surprinzator cu acelea descrise de G. Jung (Die Bezichungen zicischen dam ich und aevi ubewussten, Ziirich, 1933), privitoare la anumite tipuri psihice. Extinderea personalitatii dincolo de limitele individuale provoaca un fel de "inflatie psihica" ce anunta solutia persoanei, o eliberare si o dezlantuire a imaginatiei involuntare. Eul individual se dizolva n eul colectiv, purtat n inconstient. Eul colectiv si anunta prezenta mai ales n vis nevroticul viseaza ca e foarte mare sau foarte mic, sau ca e "mort". Toate aceste ipostaze sunt prezente n figuratia blagiana a propriei persoane, desigur la modul poetic, si nu patologic: poetul zace uneori n "umbra unor maci" (..n lan" Pasii profetului), deci e foarte mic; se cauta pe sine ntrun stravechi leagan "ca prunc" "Leaganul" "Pasii profetului"): alteori si doreste un trup gigantic, aidoma muntilor si marilor ("Dati-mi un trup, voi muntilor") sau exteriorizeaza "gandurile unui mort" (vezi poezia cu acest titlu). "Nu el gandeste si vorbeste noteaza Jung - ci ceva gandeste si vorbeste n el", simptom de extindere a eului individual usor de reperat in poezia de fata. Semnale tulburi ale eului colectiv ncep sa vorbeasca n fiinta poetului si ele vor capata o mare extindere n volumele urmatoare, ajungand sa covarseasca identitatea poetului cu sine. Explorarea oniricului ("Expresionismul propriu-zis este subiectiv, oniric si vizionar" spune Walter H. Sokel) face parte din procedeele poeticii expresioniste. De la nceputul manifestarii sale lirice, eul poetic este atins si de sentimentul asa-zisei culpabilitati prometeiene, despre care vorbeste tot C. G. Jung n lucrarea mai sus citata, tot un simptom al extinderii personalitatii, carac

teristica n poezie expresionismului. Culpabilitatea apare n legatura cu "pacatul cunoasterii". Afirmatiile "nu strivesc", "nu ucid" din "Eu nu strivesc corola..." cuprind abia mascata, o constiinta orgolioasa (si care totodata se simte frustrata) a propriei capacitati de cunoastere, care antreneaza si o constiinta a pacatului eventual. Eu nu strivesc", "nu ucid", dar as putea s-o fac, se ntelege in subtext, de unde si grija cu care sunt facute aceste afirmatii n mod repetat, ca o masura de precautie mpotriva pedepsei ce s-ar putea ivi n cazul nostru pentru a preveni tabu-urile impuse de "cenzura transcendenta" in calea revelarii misterelor lumii. Exprimandune n limbaj junghian, poetul este cel putin n inconstient un profanator de "flori, ochi, buze, morminte", deoarece este constient de grandoarea sacrilegiului pe care se fereste sa-l faca. Acest pacat involuntar i se va revela treptat, pana la maxima lui claritate n constiinta poetica, pana cand poetul va ajunge sa enunte "Am nteles pacatul ce-apasa peste casa mea" (vezi poezia cu acest titlu din n marea trecere)) este vorba de "pacatul" iesirii din cenzura constiintei colective si al interpretarii pe cont propriu a tainelor. Ca atare, poetul va declara, tot acolo: "Astfel ma iubesc de-acum : / unul ntre multi, si ma scutur de mine nsumi ca un cane, ce-a iesit dintr-un rau blestemat". Alunecarea n orizontul larg al eului colectiv, ca imperativ anonim, confundat deocamdata cu natura, se petrece nca din poeziile volumului pe care-l analizam. Mai mult, n ultimele volume blagiene, poetul si va asuma declarat o identitate colectiva n sens chiar social, adoptnd persoana I plural a exprimarii. Paranteza facuta aici are scopul de a demonstra ca poemele blagiene trebuie citite si interpretate n stransa legatura unele cu altele, deoarece in evolutia lirica a lui Blaga se joaca o adevarata "drama" a cunoasterii (vezi si Ion Pop), drama care cunoaste faze, etape, momente de nseninare sau de ntunecare, schimbari de semn, niciodata bruste, totdeauna operate n pronzimea si largimea subtextului liric. Poetul ntrezareste, la modul metafizic, o alta alternativa de existenta a propriei identitati, prin sondajul abisal si substraturile ancestrale ale eului colectiv n care se simte integrat. Sentimentul acesta ca n "mine" traiesc altii, iar eu, la randul meu, voi trai n altul, n alt "piept", este datator de siguranta, de liniste (cea cuprinsa n titlul poeziei) metafizica. Absenta propriei individualitati nu duce la alienare "glasul" strain este receptat cu religiozitate, asumat), la ruptura. E o mare diferenta ntre modul cum rezolva poetul Blaga acest sentiment de dizolvare a eului si cum inteleg s-o rezolve liric alti poeti ai veacului, n speta dadaistii, care se vor refugia n zgomot, n mutilarea si absurdizarea cuvantului (pornind tot de la un refuz al acestuia), ca garantie a libertatii individuale. Poetul si accepta de buna voie nstrainarea eului individual, cedand o parte din el, pentru a primi n schimb o comoara perena, sufletul "stramosilor", celalalt "sine" al sau. Inima sau sufletul e n aceasta faza blagiana un rezonator profund in care se aud mari tumultuoase si eterne: "mi pare / ca tin n maini o scoica, / n care / prelung si neanteles / rasuna zvonul unei mari necunoscute" ("Scoica"). Ar mai ni de adaugat ca "linistea" si, n general, "tacerea" sunt n poezia lui Blaga niste termeni abstracti cu o precisa conotatie pentru metoda poetica expresionista; sfera semantica a acestor doua notiuni iradiaza o stare gnozica tipica, presupunand o modalitate aperceptiva abstracta dincolo de ntelesul curent ce li se da. Vorbind despre modalitatile de a exprima "absolutul" expresionist, Blaga afirma: "Sunt deci doua posibilitati de a reda artistic absolutul: liniste, miscare. Se stie ca extazul se exprima fiziologic si fizionomic, fie n absoluta nemiscare contemplativa, fie in nvartire, joc, goana,strigate dionisiace". (Probleme estetice, 1924). In contextele poetice n care apar aceste doua lexeme, cu o frecventa foarte mare mai ales in "Poemele luminii", nu mai comunica decat acele stari: transcendere expresionista, devenind niste toposuri independente, cu valoare aparte, apartinand adica poeticei blagiene n special si, n general, celei expresioniste; ar fi naiv sa le "citim" n aspectul lor denotativ obisnuit. "Linistea" lui Blaga nu este o liniste fizica, ci una metafizica, iar "tacerea" nu nseamna deloc "nerostire" [in sensul fonic, material al discursului, cum am putea crede] ci anticiparea acelei interiorizari a peisajului nconjurator cu rol pregatitor n vederea comunicarii cu absolutul. Cand diversi comentatori se amuza, descoperind atatea "sofisme" sau contradictii n interiorul discursului poetic si teoretic blagian, nu este vorba decat de o ntelegere gresita data termenilor, considerati n afara contextului poetic. "Absolutul" la care Blaga se refera este sufletul, centrul gravitational expresionist; pentru inzi Atman nseamna chiar suflet. In poezia de care ne ocupam, doua sunt cuvin tele-cheice: "liniste" si "suflet", acesta din urma fiind exprimat ca principiu universal prin subtila aluzie ce se facie la "metempsihoza", conceptie care a nflorit tocmai n aria culturala indica. "Sufletul" este exprimat poetic prin numeroase marci lingvistice: "snge tnar", "patimi mari "soare viu", "vieata netraita", aparand ca un conglomerat de trairi tumultuoase si profunde, care alcatuiesc valorile supreme ale umanului. Pentru a le exalta si a le perpetua, pentru a fi n consonanta cu ele dincolo de durata, modalitatea este aceea a pastrarii |"linistii", dupa cum n "Vreau sa joc" modalitatea este dinamismul exacerbat. In conceptia poetului am vazut ca cele doua atitudini fata de absolut nu se exclud.