Sunteți pe pagina 1din 2

Luceafarul-comentariu literar

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:


– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales
(de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice,
elemente de prozodie etc.).

„Luceafărul” este una dintre cele mai mari creaţii ale lui Mihai Eminescu, publicată in
aprilie 1883 în Almanahul societății studențești România Jună din Viena.
Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc Fata
în grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia.
Curent literar:   romantism
Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția omului de geniu, precum și
modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei și a cunoașterii.
Iubirea se regăsește în dublă ipostază: cea cosmică (între Hyperion și fata de împărat) și cea
terestră (între Cătălin și Cătălina)
Viziunea despre lume gravitează în jurul relației omului de geniu cu societatea în care
există. Această viziune este predominant romantică, ceea ce se observă prin alternarea
planului terestru cu cel cosmic, motivele literare și tema aleasă.
Poemul Luceafărul are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de
existenţa a două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru, care converg unul către
Compoziţia poemului este simetrică, în cele patru tablouri manifestându-se armonios
planul terestru şi cel cosmic, astfel: tablourile întâi, dragostea dintre fata de împărat și
Luceafăr; , şi patru, reintoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer, îmbină planul universal-
cosmic şi cel uman-terestru, tabloul al doilea, idila dintre Cătălin și Cătălina, este dominat de
planul uman-terestru, iar al treilea, călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere
dezlegare de nemurire, de planul universal-cosmic.
Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste, între două fiinţe aparţinând unor
lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică, o iubire imposibilă. Aşadar, planul universal-cosmic
se întrepătrunde armonios cu cel uman-terestru, Luceafărul este astru, fata este unică. Poemul
începe ca în basmele populare româneşti, cu formula specifică acestora: „A fost odată ca-n
poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti / O prea frumoasă fată”.
Legătura între cele două planuri se realizează prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu de
comunicare între cele două lumi, terestră şi cosmică,
Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă magică,
strofa fiind construită ca o formulă cu puteri supranaturale: „Cobori în jos, luceafăr blând’’
Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a „unui tânăr voievod.Luceafărul o
cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape.Fata însă îl
refuză, ca făcând parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se teme.Aici demonstrează
ideea că cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diametral opuse, simbolizând viaţa veşnică şi
iminenţa morţii.
Ca în basmele populare, după trei zile şi trei nopţi, fata îşi aminteşte de Luceafăr în somn şi îi
adresează din nou aceeaşi chemare încărcată de dorinţe. Luceafărul se întrupează de această
dată sub înfăţişare demonică.Din nou o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i de data
aceasta cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză şi de
această dată, deşi frumuseţea lui o impresionează puternic.
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este proprie
numai geniului, fiind exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la
renunţarea la nemurire.
Tabloul al doilea este o idilă între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, iar Luceafărul
este doar aspiraţie spirituală, ideal.
Tabloul începe prin prezentarea lui Cătălin.Numele celor doi, Cătălin şi Cătălina nu este
întâmplător acelaşi, deoarece ei sunt exponenţii individuali ai aceleiaşi speţe omeneşti.
Întâlnirea celor doi pământeni seamănă cu dragostea dintre un flăcău şi o fată de la ţară,
Prezenţa Luceafărului este în acest tablou doar sugerată, ca aspiraţie spirituală, ca dorinţă
erotică ideală: „O, de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte.”

În concluzie, morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din
inegalabilul basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte adica faptul ca
omul asa cum este el creat este in incapabilitatea de a-si depasi conditia de muritor .